joi, 27 iulie 2017

Movie Review: Dunkirk (Christopher Nolan, 2017)

Două filme mi-au venit în minte, aseară când am ieșit de la Dunkirk: Lawrence of Arabia și A Bridge Too Far.

Lawrence al Arabiei pentru îndrăzneala vizuală și muzicală (da, o muzică neașteptat de bună, obsedantă, inspirațională, intensă, Hans Zimmer at his best, preluând niște teme muzicale de la Edward Edgar).

Dar îndeosebi pentru îndrăzneala de a folosi spațiul gol, simplitatea privirii, o focalizare de esențializare cvasi-zen în puritatea sa dureros de intensă. Natura în puterea imensității sale.

Filmul Dunkirk este epic în cel mai deplin sens cinematografic al cuvîntului “epic”. Și cînd spunem “epic”, dincolo de toate consecințele sale narative, de definire a personajelor, în primul rînd spunem “imagine”.

Cerul acela imens și marea aceea imensă între care se gonesc avioanele, insignifiante, dar mortale în baletul lor de furnici de fier și de moarte.



Marea aceea învolburată și plină de spumă murdară, în care bărcile sînt niște pete de nesiguranță, dar și de speranță.



Nisipul acela pe care soldații se tîrăsc dintr-o parte în alta a ecranului, deși ei merg în pas săltat, în marș forțat.



Plaja aceea pe care coloanele de soldați în așteptare este desenată cu o meticulozitate de geniu autist.



Digul acela cu capetele acelea de soldați care se mișcă la unison cînd începe sunetul acela înfiorător de Ștuka în picaj. Pînă nu auzi cum urlă Ștuka în acest film, nu înțelegi ce înseamnă aia să-ți vină să intri în pămînt de frică. Ad literam în pămînt de frică.



Cel de-al doilea film care mi-a venit în minte în seara asta, Un pod prea îndepărtat, pentru mesajul pe care îl transmite despre război. Neputința și dedicația și sacrificiul și suferința și aleatoritatea morții și chinul, chinul, chinul, neputința, frica de moarte, consecința căderii unui vas bombardat peste tine și a căderii unor bombe peste tine, cînd ești înțepenit pe docul ăla, și... Și...



Figurile soldaților. Expresia ochilor lor. Hăituiți. Încolțiți. Epuizați. Speriați de moarte. Buimăciți de soartă. De la Un pod prea îndepărtat nu am mai văzut ochii aceia. Ochii războiului.



Știu. Nu-i frumos să compari un film cu altul. Dar eu vă spun ce am simțit. Demult n-am mai simțit atît de puternic un film. În jurul meu, vedeam cu coada ochilor colegii spectatori pe vîrful scaunului, stînd gata să sară, încordați, într-o emoție pe care doar un film mare ți-o poate da.

Erau acolo, le era frică, venea vasul peste ei, pica Ștuka peste ei, se sufocau, se sufocau, le intra apa în plămîni, geamul de plexiglas nu se spărgea, erau cu gîfa în gît, uitau să respire, erau senzațiile acelea viscerale cînd uiți de tine și trăiești în pielea celuilalt, mare film, mare bestie de regizor genial cel care poate să te fure în halul ăsta din pielea ta și să te zvîrle în pielea cea udă a soldatului care stă să moară înecat.

Trebuie neapărat să-l mai văz o dată. Prea puternic. Prea ca pe vremuri.



PS: Nu vă lăsați păcăliți. Istoria o scriu învingătorii. Orice film este și o propagandă. O propagandă frumoasă, înălțătoare, o operă de artă, dar totuși rămîne o propagandă. Dacă ar fi cîștigat nemții războiul, altfel se scria istoria, altfel se făceau filmele. Pentru că nimeni n-a făcut pînă acum niciodată un film despre furtuna de foc ce a cuprins Dresda și a ars în chinuri groaznice zeci de mii de civili.

Citeste tot...

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

. Citeste tot...

marți, 25 iulie 2017

Libertarienii și consecvența ideologică

Rîdeam cu niște prieteni, că e vară și vara oamenii din colonii asta fac, rîd și se hăhăie. Dar nu e de rîs, e subiect serios.

Libertarienii și-au făcut icoană cioplită din venerarea liberului arbitru și al non-intervenției statului. După ei, mai ales după virtuoșii extremiști, statul e demonic și nu ar trebui să existe. Orice face statul e cîh, e yuk și e nașpa. Statul face numai tîmpenii.

În schimb, oamenii pe persoană fizică, ei sînt toți niște virtuoși și niște genii și niște înțelepți și dacă ar fi doar după capul lor, am trăi într-un rai neimpozitat, nefiscalizat și nefutut la cap de către nemernicii de funcționari publici.

Sunt multe argumente împotriva acestor tîmpenii, căci orice exagerare e o tîmpenie (inclusiv asta pe care tocmai ați citit-o). Dat fiind că-i vară și vara oamenii nu gîndesc profund, n-o să intru într-o dezbatere lungă. Atît o să zic. În momentul în care libertarienii vor fi de acord cu orice tip de privatizare, atunci ne vom da pălăria jos în fața lor și le vom recunoaște consecvența ideologică.

Dar să fie de acord cu totul, inclusiv cu consecințele. De exemplu, cu privatizarea violenței, căci știm cu toții că oamenii reali, pe persoană fizică, nu ăia din manuale și din teorii, sînt unii dintre ei răi și melteni și le place să dea la mufă, fie cu pumnul, fie cu sabia.

Atunci, cînd libertarienii vor fi de acord cu privatizarea violenței, vom face așa un grup organizat de contrarieni practici, de oameni ai muncii cu forța, și vom merge peste ei să-i batem, să le demonstrăm consecințele gîndirii forțoase, exagerate, de tip robespierrean.

Ei probabil își vor angaja niște mercenari, căci de-aia sînt libertarieni, să fie de acord cu ideile pe care le propăvăduiesc. Și, în acest Ev Mediu libertarian și foarte hobbesian, fie o să-i batem cu mercenarii lor cu tot, fie, după ce-o să ne respingă atacul, o să-și dea seama că de fapt mercenarii sînt cei care îi conduc.

Că mercenarii nu știe carte, ei nu gîndește profund, pumnii lor minte nu are, și o să-i bată și o să le ia toți banii cîștigați în mod libertarian de la diversele slujbe ale lor deținute pe la stat.

Vă place teoria? Ehe, ce-o să vă mai placă practica... Ați auzit de Attila? O să și mîncați...

. Citeste tot...

miercuri, 19 iulie 2017

Vin alegerile!





. Citeste tot...

vineri, 14 iulie 2017

Ticalosi. Ticalosi everywhere

Fiti atenti. Prin 2013, Ponta se vedea cu chinezii, sa vinda tara la rusi si la chinezi. Adica sa faca business cu ei, exact cum fac si celelalte tari corupte ale lumii, Germania, Anglia, SUA, Franta. Dar stim cu totii ca doar stapinii au voie sa faca chestii pe lumea asta. In consecinta, s-a pornit o campanie intensa de demonizare a demonului de Ponta, pe motiv ca vinde tara la rusi si la chineji. Ce a fost la gura lu' Tapalaba si a lu' Prelipceanu, doar tefeleii stiu, ca doar ei ii urmaresc cu atentie.

Azi, zice ca demonul Tudose s-a vazut din nou cu chinejii. Evident, in scop infractional: sa vinda tzara la rushi si la chineji. Din nou, Hotnews a sarit cu apriga indignare sa infiereze acest comportament reprobabil. Zice ca s-a vazut cu comunistii. Groaznic, bre, groaznic. De parca in China ar mai fi si altceva decit comunisti. Epitete injuraturi critici ochi rostogoliti. Ca la Hotnews, atunci cind isi fac ei treaba cum se cuvine. Va dati seama ca doar Merkel are voie sa se vaza cu comunistii, in rest nimeni. Mai ales nu slugile din Europa de Est.

In tot acest rastimp, anul trecut, cind distinsul obiectiv Ciolos s-a dus in China, s-au ridicat osanale. Vai, ce bine! Vai, ce intelept! Comisarul european Ciolos, reshapat in premier al guberniei Romania, el avea voie sa vinda tzara la rushi si la chineji. Doar el. Restul, in nici un caz. Restul? Niste demoni, mama lor de pesedisti.

V-am spus ca cei de la Hotnews si de la Digi 24 sint de o ticalosie demna de o cauza mai buna? V-am spus ca sint orice, doar jurnalisti nu?? Nu mai vindetz tzara la rushi si la chineji. Vindetzi-o si voi ca Ciolos si ca Johannis, direct la nemtzi.

. Citeste tot...

joi, 13 iulie 2017

La astia nu vin alegerile



. Citeste tot...

marți, 11 iulie 2017

Cinefix Complete Movie List: Top 10 Movie Crimes of All Time

For all those of you out there craving for the complete movie lists of Cinefix, here we go. The complete movie lists from "Top 10 Movie Crimes Of All Time", sorted by year, from the oldest to the most recent. In bold letters, those who made the short list. Enjoy!

M (1931)
The Maltese Falcon (1941)
Double Indemnity (1944)
The Postman Always Rings Twice (1946)
The Third Man (1949)
White Heat (1949)
Rashomon (1950)
The Asphalt Jungle (1950)
Strangers On A Train (1951)
Dial M For Murder (1954)
Rififi (1955)
The Killing (1956)
12 Angry Men (1957)
Vertigo (1958)
Breathless (1960)
Ocean’s 11 (1960)
Topkapi (1964)
Bonnie And Clyde (1967)
Cool Hand Luke (1967)
Le Samourai (1967)
The Thomas Crown Affair (1968)
The Italian Job (1969)
Le Cercle Rouge (1970)
The Sting (1973)
Chinatown (1974)
Murder On The Orient Express (1974)
Dog Day Afternoon (1975)
Taxi Driver (1976)
Thief (1981)
Scarface (1983)
My Best Friend’s Birthday (1987)
Raising Arizona (1987)
Miller’s Crossing (1990)
Cape Fear (1991)
Point Break (1991)
The Silence Of The Lambs (1991)
Reservoir Dogs (1992)
True Romance (1993)
Leon The Professional (1994)
Natural Born Killers (1994)
Heat (1995)
Se7en (1995)
The Usual Suspects (1995)
Fargo (1996)
From Dusk Till Dawn (1996)
Die Hard (1998)
Lock, Stock, And Two Smoking Barrels (1998)
Ronin (1998)
Boondock Saints (1999)
Office Space (1999)
Chopper (2000)
Memento (2000)
O Brother, Where Are Thou? (2000)
Sexy Beast (2000)
Snatch (2000)
Heist (2001)
Ichi The Killer (2001)
Ocean’s Eleven (2001)
The Score (2001)
25th Hour (2002)
Catch Me If You Can (2002)
Oldboy (2003)
Collateral (2004)
Pusher II (2004)
Brick (2005)
Inside Man (2006)
Lucky Number Slevin (2006)
The Departed (2006)
Before The Devil Knows You’re Dead (2007)
Mr. Brooks (2007)
No Country For Old Men (2007)
Zodiac (2007)
Bronson (2008)
Taken (2008)
The Brothers Bloom (2008)
A Prophet (2009)
I Saw The Devil (2010)
Inception (2010)
Drive (2011)
We Need To Talk About Kelvin (2011)
Skyfall (2012)
Blue Ruin (2013)
The Wolf Of Wall Street (2013)
Thor: The Dark World (2013)
Gone Girl (2014)
Hell Or High Water (2016)



. Citeste tot...

sâmbătă, 8 iulie 2017

All Blacks vs Lions Game 3: The stuff the dreams are made of

“Ladies and gentlemen, boys and girls, you’ve seen here two sets of heroes. A set in black. And a set in red. “

Astfel s-a încheiat meciul. Astea au fost cuvintele comentatorilor de încheiere. Ce încheiere de meci! Ce cuvinte! Ce meci!

Doamnelor și domnilor, băieți și fete, restul pufoși de diverse genuri,

Dionisiacii caută toată viața intensitatea. O caută, o aleargă, uneori o găsesc. Fie că sînt intenși cu adevărat și sar cu parașuta, uneori fără parașut. Fie că sînt intenși de rit mediocru, și atunci o găsesc în chestii mărunte, cum ar fi bunăoară atunci cînd trec strada pe roșu. În funcție de pricepere și de putirință, uneori o găsesc, de cele mai multe ori nu.

It’s a game of inches, zice vorba înțeleaptă. De multe ori s-a dovedit adevărată. Azi a fost a game of minutes. And of seconds.

Știți voi, toată construcția energetică a făcutului dragostei se concretizează, după multe preludii și după multă gimnastică necesară, în acele cîteva minute, de cele mai multe ori cîteva secunde cînd ești acolo. O da, ești acolo. Și călărești universul. Look ma, I’m on the top of the world.

Azi, a fost a game of minutes. And of seconds. Tot turneul The Lions în Noua Zeelandă s-a restrîns la ultimele 15 minute de joc. Cînd a fost 12 – 12. Pe urmă cînd a fost 15 – 12. Pe urmă 15 – 15, în urma unei concretizări de lovitură de pedeapsă absolut fenomenale din partea lui Owen Farell.

Pe urmă, în ultimul minut, au primit All Blacks o lovitură de pedeapsă. Pentru un ofsaid. Era clar: o să cîștige All Blacks, locul loviturii era cît se poate de convenabil. Pe urmă arbitrul a cerut arbitraj video, TMO. Și a schimbat în ofsaid accidental. Și a fost doar grămadă.

Și, uite așa, la sfîrșit, a fost doar 15 – 15. După ce fusese 1 la 1 la meciuri. În al treilea meci test, All Blacks vs The Lions, a fost 15 – 15. Egalitate perfectă.

Și gata. Orgasmul durează cîteva minute. Cîteva secunde. Acest meci a avut un orgasm de 15 minute. A fost fenomenal. A fost așa cum trebuie să fie. Cu un pic de țigări. Cu un pic de alcool. Cu simțurile intensificate de aceste substanțe modificatoare de conștiență. Și am simțit fiecare minut, fiecare secundă. Și s-a terminat.

Știți cine a cîștigat? A cîștigat rugbyul, pufoșilor care sînteți voi pufoși. Cum zice chiar acum unul din jucători, în comentariile de după: “It’s such a magical thing”.

A fost un meci care va rămîne peste ani, pufoșilor. Și ce am simțit în aceste ultime 15 minute, îmi voi aduce aminte toată viața.

Crouch... Bind... Set!!













. Citeste tot...

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









. Citeste tot...

joi, 6 iulie 2017

Movie Review: The Royal Tenenbaums (Wes Anderson, 2001)

La prima vedere, pentru mulți probabil filmele lui Wes Anderson sînt o tîmpenie absolută. Stupide. Artificiale. Cu o narațiune fie șchioapă, fie a naibii de aiurea, în marginea delirului. Cu tot soiul de atitudini și scene și tablouri dureros de compuse și de forțate în teatralitatea și în simetria și în postura lor imobilă.

Te uiți la ele și, dacă ai mîncat prea mulți hamburgeri și prea mulți mici și prea multă ciorbă de burtă și ai văzut prea multe filme la litru, din bucătăria fast food hollywoodiană, faci indigestie numa numa.

Și pe urmă, dacă ai răbdare, dacă ai înțelegere, empatie pentru ciudat și, evident, musai neapărat, și un pic de glagorie, încep să-ți înflorească în față ca o imensă plantă respingătoare și, în același timp, al naibii de atractivă. Hipnotică.

E un amestec de uimire enervată și de uimire amuzată în același timp. Nu prea știi dacă îți place sau nu, dar știi că ai vrea să continue, să vezi ce-i mai poate pocni mintea, căci scenele sînt de o creativitate uluitoare.

Reticența nu este una de respingere, cum pățești cu unele filme care te zgîrie rău de tot cît de tare de agresează, ci una de nedumerire, “ce se întîmplă aici?”, căci e vorba de un întreg limbaj necunoscut, de o semiotică total străină a succesiunii scenelor și a motivațiilor personajelor și a împletirii acestor motivații.

De aceea nu-i pui capăt experienței, să zici “dă-l dracului de film”, căci nu e una traumatizantă, ci aștepți să vezi ce Dumnezeu se mai poate întîmpla. Și astfel, încet încet, stilul lui Wes Anderson crește în jurul tău, te înconjoară, te îmbibă și începe să-ți placă.

L-am descoperit pe Wes Anderson acum cîțiva ani, prin poarta luminoasă și bizară a universului copilăriei sale, împreună cu toată familia, la desenul animat the Fantastic Mr. Fox. Evident că încă de atunci ne-au izbit gama cromatică și personajele în marginea catatoniei și vina luminoasă care plutește în toate filmele sale și toate acele ucigător de artificiale scene de tablou, în care toată lumea încremenește și se poartă întru logica și consistența visului și a marijuanei.

Pe urmă am dat de The Grand Budapest Hotel – alt delir vizual cu un muțuflender de quelque chose de tîlc agățat în coadă. Și pe urmă, știind deja ce ne poate aștepta, Moonrise Kingdom – altă vrăjeală vizuală în care e împachetată o chichirează narativă barocă și riguroasă, ca o gigă de-aia solemnă și totuși dansantă, în care e ascunsă o pildă și-un prințip.

Te uiți la film. Îți spune ceva. Simți clar că-ți spune ceva, că e o poveste și mai ales un principiu, o pildă și o concluzie morală în spatele delirului vizual riguros controlat. Și stai și te gîndești și cauți pilda, tîlcul, concluzia morală.

Și e acolo, în spatele culorilor turbate, ca un capăt de ață de la friptura de oaie care ți s-a înțepenit între dinți și nu reușești s-o scoți cu limba, dai în ea pînă-ți obosesc fălcile și ea nu vrea să se desprindă. De-aia spun că la filmele lui Wes Anderson ai nevoie și de un pic de glagorie. În lipsă de, puteți încerca cu alcool.

Acum, în seara asta, tocmai am terminat de văzut The Royal Tanenbaums. Filmul cu care, de fapt, s-a cam lansat el, acum vreo mai mult de cincisprezece ani, în 2001. Evident, un delir. Evident, o durere de cap. Evident, o himeră și o șaradă și o mare îmbîrligătură narativă și vizuală. Riguroasă și aiurea și delirantă și rece și caldă și șchioapă și totuși, atît de cursivă în delirul său care duce, încet încet, la o concluzie. Și, evident, un film pe care nu-l voi uita așa ușor.

Nu zic mai mult. Nu are rost să despic firul în patru. Vă îndemn să căutați și să vă uitați.

Știu, le-am cam văzut pe de-a inverselea. De la filmele sale recente spre cele de început. Mai avem aia cu Zissou / Cousteau și ăla cu care a început de fapt, Rushmore. Ne facem veacul în Wes Anderson, atunci cînd n-avem chef de ortodoxele povești hollywoodiene în care știi clar cum începe, cum continuă, cum se sfîrșește, într-o inerție și predictibilitate ontologice care, de la o vîrstă încolo, încep să-ți tocească nervii, chiar dacă pe moment îți bucură nevoia de film, de fugă, de aventură, de fantasmă.

Doamnelor, domnilor, cinstiți oameni logici și întregi la cap, vă jur: trebuie să gustați un pic din nebunia cu metodă a lui Wes Anderson.















. Citeste tot...

miercuri, 5 iulie 2017

Cum își apără slugile stăpînii de la multinaționale

Cînd s-a scăzut TVA-ul la alimente, marile lumini ale economiei românești au sărit imediat de creier în sus, să clameze catastrofa. Cîte spume la creier au mai făcut atunci! Vă mai amintiți? N-a fost nici o catastrofă. Din contră. Țara a beneficiat de pe urma acestei politici fiscale.

Cînd s-a scăzut TVA-ul pe ansamblu, la fel, o perioadă toți deontologii acestui pămînt au clamat catastrofa. N-a fost nici o catastrofă. Din contră: lucrurile au mers mai bine.

Cînd s-au scăzut contribuțiile sociale, la fel. Urlete și țipete și spume la creier. CTP-ul era mic copil la cît de roșii de indignare erau cei de la Consiliul Fiscal. Nu s-a întîmplat nimic. Țara a avut una din cele mai mari creșteri economice din istoria sa recentă.

Cînd s-a dezbătut legea dării în plată, urlelete au început din nou. Cei de la bănci mai aveau un pic și făceau atac de apoplexie. Lor li s-au alăturat întelepții triști și înțelepți de la BNR. Vai, cît dezastru! Vai, cîtă suferință! N-a fost nici dezastru, nici suferință. Băncile au raportat profituri istorice anul trecut. Le merge rău de tot în țara asta catastrofică, sărăcuțele de ele...

Acuma o luăm de la capăt. Se propune taxa pe cifra de afaceri, să nu mai facă multinaționalele măgării, să-și exporte profitul în paradisurile fiscale, să ocolească taxele, să-i lase doar pe proștii de români să plătească taxe? Dintr-o dată un cor imens de bocitori la comandă a început să urle. Vai, dezastru! Vai, catastrofă! Vai, sărăcuții! Vai, o să ne plece luminile economice! O să smulgă din beton fundațiile fabricilor și vor fugi în Maroc, în China, în Patagonia! O să fie dezastru! O să fie Coreea de Nord!

Da, da. Cum să nu. Ne-am lămurit cît de patrioți sînteți, toți voi ăștia care plîngeți de mila străinilor. Ne-am lămurit cît de pricepuți sînteți la economie, voi toți ăștia care ați fi în stare să vă scoateți și mama în port, la produs, dacă asta ar aduce o pierdere PSD-ului. Oameni cîinoși, care pentru un ce profit electoral sînt în stare să-și vîndă țara și să o facă slugă la străini.

Da, da. Cum să nu. O să fie catastrofă. O să fie catastrofă pentru voi, ticăloșilor, că n-o să vă mai primiți banii de la stăpînii voștri. Că propaganda voastră nu reușește să-i împiedice pe cei care au curajul să vină să le spună străinilor “aveți de dat niște bani către România, pe care tot vă fofilați și nu-i dați”. Mama voastră de ticăloși... :(

. Citeste tot...

Movie Review: Open Range (Kevin Costner, 2003)

In general, am o parere proasta despre Kevin Costner. De regula, filmele sale sint patetice. Si nu numai ca sint patetice si prost facute, dar dau si rasol la box office. E autorul unora dintre cele mai mari catastrofe de film din cinematografia recenta - ma gindesc, de exemplu, la duda numita Waterworld.

Chiar si cind face filmele bine, le face in marginea mediocritatii. Dancing With The Wolves e o treaba decenta, dar se vad clar insaliaturile. A luat Oscarul pentru ca a fost facut intr-o perioada in care se faceau filme proaste. Daca ar fi fost sa candideze in anii 60 sau 70 nu se uita nimeni nici macar sa-l nominalizeze.

Si totusi, in seara asta am vazut un film de Kevin Costner care m-a surprins in mod placut. Nu este cel mai foarte perfect film facut vreodata. Are clar dozele sale semnificative de patetism si de pedanterie nesarata a la Kevin Costner. E mai straight and pompous decit prevede Codul Fiscal. Dar, nu stiu cum Dumnezeu, e salvat si merita sa fie vazut.

Actorii joaca bine. Neasteptat de bine. Robert Duvall face un rol excelent. Nici Kevin Costner nu joaca prost. Chiar decent pe alocuri. Annette Bering e la inaltime. Imaginea este bine tinuta in friu. Atmosfera specifica este recreata neasteptat de decent - inclusiv scenele de actiune, amintindu-mi clar de celalalt western remarcabil al acelei perioade - Unforgiven. Iar regia, dincolo de pionierismele de copil naiv, are momente de eleganta vizuala si mai ales - neasteptat pt Costner - de subtilitate si de retinere si complexitate.

E vorba despre Open Range, un western recent (2003) care reuseste sa nu fie inca o incercare patetica a Hollywoodului de a reinvia un gen de mult mort si ingropat. Dintre toate westernurile pe care le-am vazut facute dupa 1980, asta si Unforgiven (o capodopera a genului, de departe, si unul din filmele mele preferate) sint singurele care trec un prag decent de calitate cinematografica.

Vi-l recomand. In mod neasteptat, pentru mine cel putin, Kevin Costner reuseste sa-si salveze onoarea profesionala cu acest film.



. Citeste tot...

marți, 4 iulie 2017

Prea rar, prea puțin

E o apăsare și o nedumerire de care avem parte ori de cîte ori noi, orășenii, dăm cu nasul peste realitatea fără de fard a naturii. Avem creierele atît de îmbîcsîte de ritmurile acre și electrice ale MTV-ului și ale altor formatoare de sinapse artificiale, încît nu ne dăm seama că natura respiră altfel. În alt ritm. Cu altă măsură.

Stăteam zilele astea și beleam ochii la mare, și mă uitam, și mă minunam cum de nu se întîmplă mare lucru pe întinderea sa, pe “foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cum zice Ion Barbu, unul din cele mai frumoase versuri din limba română.

Și încercam să-mi închipui răbdarea aspră a celor care-și trăiesc traiul de pe urma mării. Cîtă necuprindere, cît spațiu gol, cîtă neîntîmplare și cît nimic.

Căci, în mare măsură, asta este marea. Un nimic cuprinzător, punctat aleatoriu de izbucniri de ectoplasmă pe care pescarii se străduie să le prindă. Fie că te uiți la mare, fie că bagi capul sub apă și te uiți pe sub, tot aia vezi: un mare nimic. Și ici, colo, cîte un peștișor, dacă ai noroc.

Nu e nimic de MTV, de Animal Planet, de National Geographics în nemișcarea și lipsa de acțiune a realității lichide. Știi că e acolo, vezi cîteodată un pește zburător curgînd nefiresc de lin peste apă, cîteva zeci de metri, vezi cîteodată o caracatiță sau o algă. Și în rest? În rest îți trebuie multă răbdare.

Același lucru se întîmplă și în partea cealaltă de lume, sus între stînci, la munte, în pădure. Unde e cocoșul de munte? Unde e rîsul? Unde e ursul? Unde sînt lupii? Unde e turma de căprioare? Unde sînt caprele negre? Unde e toată adunătura de densitate de suflare de animale, aia pe care sîntem învățați să o vedem la un click de telecomandă distanță?

Sînt acolo. Trebuie să ai răbdare. E răbdarea non-tehnologiei, a naturii, a foșnetului de frunză, a valului după val după val după val. Și atît. Mergi la pas zile întregi pînă vezi ceva. Dacă știi să vezi. Dacă nu, mergi degeaba. Poți să hălădui valurile cît vrei, dacă nu știi să cauți, nu găsești pește.

În această tensiune dintre nefireasca ușurătate a rezultatului mediatic – marea năpădire de informație ce vine asupra noastră în fiecare secundă - și goliciunea ermetică a naturii, care nu ți se dezvăluie decît cu răbdare, ca o inițiere într-un mister plin de sînge, în această tensiune stă, printre altele, viața noastră zilele astea. Prea mult. Prea ușor. Prea puțin. Prea greu.

Băgați capul în apă. Nu veți găsi Animal Planet și culorile turbate ale ecosistemului din zona platformei de corali. Băgați-vă burțile în pădure. Nu veți vedea nimic. Ursul e în altă parte. Cîrtița e sub pămînt. Rîsul nu vi se va arăta niciodată. Mai bine uitați-vă la MTV. E mai simplu. Recompensa e la un click distanță. Facebook. Facebook everywhere.

. Citeste tot...

Îl au degeaba

Liberalii sînt ori proști, ori ticăloși. Sper din tot sufletul să fie doar proști. Pentru că n-ar trebui să existe nici un partid în România asta care să fie atît de ticălos încît să nu țină cu neamul său.

Liberalii au ajuns să țină cu multinaționalele care sifonează în mod constant profitul în paradisurile fiscale. Liberalii au ajuns să le plîngă de milă celor care scot plus valoarea din țară, făcînd ca această țară să rămînă în continuare subdezvoltată.

Liberalii au ajuns să țină cu cei care își repatriază banii în Viena, în Bruxelles, în Londra, în Frankfurt, în Paris, în New York și Washington, prin evitări de taxe și prin așa-zise “optimizări fiscale” care sînt la fel de ilegale precum corupția cu care acuză un popor întreg.

Liberalii aveau, pe vremuri, un N în denumirea partidului lor. N care venea de la Național. Îl au și acum. Îl au degeaba :(

. Citeste tot...

luni, 3 iulie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 22 iunie 2017

Partid vs Securitate: the tide is turning

Am povestit multora, vă povestesc și vouă, teoria mea despre lume și viață. Ca în bancul cu Vasile: viața e ca o fîntînă. Pufoșilor, istoria e ca un pendul. Știu, au mai zis-o și alții înaintea mea, nu sînt primul. Pufoși geniali, dialectică, nu intrăm în amănunte. Ne concentrăm pe ce e important pentru noi. Cîmpul tactic, cum ar veni.

Istoria recentă a statului modern, de vreo sută de ani încoace, este ca un pendul de tensiune între partea politică: partide și partea șerpiliano-absconso-tehnocrată: serviciilii. Uite-așa se învîrte pendulul de ceartă și trosneală partid – servicii: fîța-fîța, și apoi înapoi la loc, cu semn schimbat: fîța-fîța.

Și în Rusia – cazul exemplar, paradigmatic, pentru a folosi cuvîntul ăla magic care nu trebuie să lipsească din nici o cuvîntare a științelor sociale. Dar și în America, și în Franța, și în Israel. Avem tot soiul de exemple despre felul în care cînd partidul călărește securitatea, cînd securitatea călărește partidul. E inevitabil, e scris în stele (da, știu: ce glume fac și eu, îmi vine să plîng cît de genial m-a făcut mama).

Inevitabil, e scris și în stelele românești să avem parte de această trosneală sistemică (pun intended). În România, de la 1918 toamna tîrziu încoace, și la noi s-a manifestat acest conflict specific modernității. Îndeosebi după ce am învățat meserie de la ruși, de prin anii 50 încoace, am făcut și noi ca ei: cînd ăia pe ăilalți, cînd ăilalți pe ăia.

Ăsta dorindu-se un text scurt, n-o să intru în amănunte, gen Stalin și Beria și Brejnev și Andropov și Gorbaciov și Putin și dinastia Bush, mînca-i-ar mama pe ei de civili, sau Iliescu și cu Roman și cu Stolojan și cu Năstase și cu Băsescu și cu... O să scriu, poate, un text mai mare. Acum să ne fie suficient că identificăm această mișcare de pendul în zilele astea.

Vreo 10 ani imediat după Loviluția de Loviluție de Stat, Partidul a călărit și mermelit Securitatea. Epoca Iliescu. Pe urmă, Securitatea a renăscut din propria-i cenușă, a scos capul de la cutie și a călărit ea vreo 10 ani și a mermelit Partidul. Epoca Băsescu.

Acuma, pendulul dă să miște înapoi. Ieri, pentru prima dată după mult timp, Partidul a băgat și el un gol în poarta Securității. Că o fi doar un gol de etapă, că o fi un semn de schimbare de paradigmă – na, că iar am zis cuvîntul ăla magic – că o fi și un pic de cauză de Trump, nu știm încă. Dar cert se întîmplă ceva.

Nu e o coincidență că ambele mari partide ale României, atît PSD, cît și PNL, încep să se pună capră și să nu mai accepte călărirea. Automoțiunea de cenzură e clar un asemenea episod. Dar și alegerea lui Orban tot aia înseamnă, dacă aveți ochi să vedeți.

Cum va continua meciul? Nici Kodruța nu știe. Sărăcuța de ea, începe să fie vînată. Nu uitați: predicția e dificilă, mai ales cînd se referă la viitor. Dar asta îndeosebi pe momente scurte, unde lebedelor negre le vine ușor să ciugulească iarba incertitudinii. Pe termene mai lungi, pendulul e mai predictibil, iar lebedele negre pot ele să se zbată degeaba, plasa viitorului le prinde și le pune la grătar, să fie mîncate, mama lor de lebede negre.

Să nu ziceți că nu v-am spus. Pendul. Partid. Securitate. Fîța-fîța. The tide is turning, cum ar zice Gandalf. Un securist și Gandalf ăsta, mama lui de esoteric.



. Citeste tot...

miercuri, 21 iunie 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

marți, 20 iunie 2017

Fără produse cu reclame

Ar trebui să ne străduim să facem în mod constant un lucru foarte simplu. Să nu folosim produsele comerciale la care se face reclamă.

Am reuși astfel două fapte bune dintr-un foc.

Pe de o parte, am mai tăia din nas și din influență companiilor multinaționale.

Acestea oferă românilor produse mai proaste decît în alte părți, bătîndu-și joc de noi. În plus ele își exportă profitul în paradisurile fiscale, fără să plătească taxele cuvenite aici, în România.

Am încuraja astfel produsele românești, cele care au o dificultate reală să aibă bani de publicitate și să-și găsească loc pe rafturile supermarketurilor, care încurajează produsele străine.

Pe de altă parte, am mai tăia din nas și din influență televiziunilor, acești mari behemoți de scîrbă și de ură care ne poluează neîncetat viața.

E simplu, pufoșilor. Cumpărați produse românești. Dacă vedeți reclama pe undeva, evitați acele produse.

Încercați pe cît posibil să nu cumpărați din lanțurile mari de magazine. Încercați pe cît posibil să luați de la firmele mici, obscure, de la producătorii locali, din piețe.

Nu o să ne iasă mereu, evident. Dar și 5% dacă ne mai înfrînăm din consumul către multinaționale, și tot contează.

Nu vă duceți după fentă. Nu ungurii sînt dușmanii noștri. Ei sînt pur și simplu niște oameni, ca noi toți. Companiile multinaționale sînt cele care ar trebui să vă facă să gîndiți și să fiți români.

Da, naționalismul zilele astea este o treabă eminamente economică. Cum ar zice imperialiștii americani: it’s the economy, stupid.

. Citeste tot...

duminică, 18 iunie 2017

Desincronizarea bușește România

Sînt două mari zăticniri structurale ce s-au întîmplat în România acestor ani post-decembriști și care au dus la tot soiul de bulibășeli și disfuncționalități și ani pierduți, prilejuri ratate. Și amîndouă au de-a face cu desincronizarea.

Mai întîi, în superbia sa semizeiască, pe Adrian Năstase l-a mîncat în cur să decaleze alegerile parlamentare de cele prezidențiale.

(Să mă iertați, o voi academicienilor, dacă vă zgîndăre cuvîntul "cur", de parcă nu l-ați auzit sau nu l-ați rostit niciodată. La noi, la Telega, e un cuvînt foarte util și des folosit, care face parte din fondul lexical principal).

Consecința acestei decalări? Păi, pe scurt: o țară varză.

Pe de o parte, concentrată pe o continuă, decalată campanie electorală, de n-am avut în ăștia deja peste 10 ani nici vreo doi ani legați cap-coadă, în care să nu se discute alegeri. Scopuri scurte, de cîteva luni, promisiuni populiste și deșănțate, nici o gîndire pe termen lung. Varză. Varză. Varză.

Pe de altă parte, deja a doua sau a treia situație de coabitare președinte de la un partid, premier de la altul, cu rezultatele dezastruoase deja cunoscute, nu mai elaborez pe subiect, că le știm și le-am trăit cu toții. Varză. Varză. Varză.

Al doilea motiv de stricăciune politică pe baze structurale este cel în care, din varii motive, a început nebunia cu separarea liderului politic de liderul executiv. Să fie doi separați : șeful de partid și premierul.

Doar lui Băsescu i-a ieșit, căci Boc, deși era și șef de partid, și premier, tot Băsescu conducea țara. În rest, ori de cîte ori am avut parte de așa ceva, țara a început să scîrțîie.

Ponta, cum n-a mai fost șef de partid, doar premier (da, știu: și-a dat demisia pe Facebook; nu mai mă frecați la cap cu asta, că nu eu l-am învățat – nu a întrebat pe nimeni), cum a avut puterea din ce în ce mai limitată și a fost un premier pe avarii. Pînă l-a sinucis sistemul cu mîna tefeleilor la Colectiv. "A trebuit să moară oameni..."

Pe urmă, drăguțul de Cioloș. Acesta, în bicisnicia sa, n-a fost nici cal, nici măgar. Nici premier cu adevărat, nici șef de partid cu adevărat. Consecințele? Varză. Varză. Varză.

Pe urmă a cîștigat PSD-ul, de manieră zdrobitoare. O victorie de-aia, cum îi zice, landslide. Landslide pe dracu. Căci sistemul a avut grijă să-i înflorească lui Dragnea niște dosare penale, unu, două, trei, să fie, care au fost pe repede înainte concretizate în niște condamnări.

Astfel, Dragnea n-a putut fi premier. Și de aici a început nebunia. Două centre de putere. Motiv de trosneală și neîncrederi și lovituri subterane și paranoia, pînă la deznodămîntul de zilele astea: Dragnea a încercat să rupă pisica. Sistemul încearcă să-l rupă pe Dragnea.

Consecința? O țară varză varză varză. O administrație publică gripată. Un PSD pe cale de sfîșiere internă. Fix visul fanarioților de douăzeci de ani încoace: să controleze și îngenunche și acest partid.

Le iese? Le iese. Ce ne mai merităm soarta. Și totul de la niște decizii structurale profund greșite, pe bază de desincronizare.

Ne vine și nouă mintea la cap vreodată? Poate prin anul 2218, cînd vom sărbători bicentenarul CIR: Colonia Isterică România.



. Citeste tot...

Uliul istoriei și porumbeii români și proști

Întorcîndu-mă de la Telega pe autostrada Ploiești București, în seara asta, cam în dreptul localității Potigragu bag de seamă un norișor ciudat.

Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări.

Am crezut mai întîi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă de care fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc.

Aha: mobbing.

Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului.

Dacă uliul ar fi să le ia pe rînd, le-ar mînca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.

Se cuvin două concluzii.

Prima, de care v-am mai spus: am un ochi de vultur cînd vine vorba de natură. Văz tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă, și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. Winnetou scrie pe fruntea mea de etolog ratat.

A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sînt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare – Unirea lui Cuza, Mărășești / Mărăști – ne halește uliul istoriei de n-avem aer.

Cel mai recent exemplu de asemenea dezbinare care duce la slăbiciune este ce se întîmplă zilele astea cu PSD-ul și cu Guvernul. În loc să tragă la aceeași căruță, pesediștii își omoară timpul omorîndu-se unii pe alții. Halal politică, pufoșilor. O să vă halească sistemul și Iohannis în doi pași și trei bătăi de aripi de uliu.

Vai de capul vostru. Vai de capul nostru. Ne merităm soarta...



. Citeste tot...

luni, 12 iunie 2017

[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]

“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”

Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]

Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.

Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.

Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.

Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.

Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.

Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.

Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.

Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”


Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII



. Citeste tot...

duminică, 11 iunie 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

vineri, 9 iunie 2017

Adevăr să fie, dar nu și pentru căței

I feel vindicated.

Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.

A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.

Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.

Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.

Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.

Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.

Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.

În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.

După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.

Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...

. Citeste tot...

vineri, 2 iunie 2017

Cine ridică lemnul, de semn va fi cuprins

În curte, în mijlocul ierbii crescute deja ca în junglă, am un mic dolmen, semn al pâgînismului meu neolitic latent. Trei pietre în picioare, ca un trepied. Peste ele o lespede mare și plată, grea și lată și vînătă la culoare și frumoasă ochiului și pipăitului, cînd îți plimbi buricele deștelor peste ea, cărată acum vreo aproape zece deja ani în portbagaj tocmai din vîrful Parîngului, de pe Transalpină, pe cînd nu era încă asfaltată. Dacă nu m-am dus eu la Avesbury, am adus eu Avesbury-ul la mine, mi-am făcut un mic dolmen aici la mine, să mă simt pre-indo-european și neolitic și de-al frunzei și pămîntului și pietrei și apei.

Peste lespede, cineva a pus un chituc de lemn de măr de astă primăvară, de cînd am curățat pomii. O felie orizontală și groasă de trunchi de pom, prin lemnul căreia joacă ape de diverse nuanțe de maroniu, ca o cravată de-aia cu desene indiene - paisley parcă-i zice. Ca la basmalele bunicelor mele, Dumnezeu să le odihnească acolo în mormintele lor.

Am ridicat chitucul, să-l mut de acolo, să-mi eliberez templul păgîn de intruziunea lemnului peste piatră. Sub el, un cuib de urechelnițe. Multe, foarte urechelnițioase la aspect. Unele mai mari, altele mai mici. Cum am ridicat lemnul, cum au început să se împrăștie care încotro, mai repede, mai încet, ferindu-se de soare și de dușmanul mare și gras și nevăzut care le deranjase cuibul.

M-am uitat la ele cum se risipesc, cum fug, cum își caută drumul peste lespedea expusă la soare cu antenele alea ale lor, ca o ezitare, ca o tatonare, și am avut o vagă strîngere de inimă. Neoliticul din mine a scos capul și a zis “Ăsta e un semn”. Ce semn o fi? Habar n-am. Doar zeii neolitici știu. Dar, de regulă, semnele de prevestire nu sînt de bine. Urechelnița în fața primejdiei. Pufosul în fața viitorului.

Chiar că sînt precum celții cei păgîni, și precum celții de dinaintea celților, înainte să fi dat iama indo-europenii pe cîmpiile Europei, ăia de au înălțat toate dolmenele și menhirele și Stohehenge-urile acestei lumi, cei care căutau să citească viitorul în măruntaiele păsărilor, în foșnetul frunzelor, în sîngele victimei, în umbletul urechelniței.

Tuatha Dé Danann. Tuatha Dé Danann everywhere.



. Citeste tot...

joi, 25 mai 2017

E de-abia începutul

Voi nu înțelegeți un singur lucru, pufoșilor. Cît timp încrederea românilor în instituțiile de forță este ridicată și semnificativ mai mare decît încrederea în instituțiile politice civile, ca să zic așa, degeaba vă dați voi ochii peste cap.

Cîinii latră, caravana trece, lumea aplăudă arestările, chiar dacă nu are cine știe ce mare părere bună despre deontologi, pe persoană fizică.

Nu prea le place de Kodruța, nu le place de Tapalabă sau de Macovei sau de Danileț. Dar lasă-i acolo, să fie nesuferiți și să aresteze nasoii de politicieni. Au făcut ei ceva, nu se poate...

Lumea gîndește simplu. Iubesc arestările, nu-i sufăr pe arestatori. Nu-i sufăr, dar sînt necesari. Să-i belească pe toți, mama lor.

Și, deocamdată, lumea va gîndi în continuare la fel. Îi iubește în continuare pe arestători și disprețuiesc clasa politică.

Drept pentru care statul de drepți și de beliți-i și de poliție politică va continua să se întărească, fără prea mare bătaie de cap.

Pînă să ajungă să-i belească și pe românii de rînd o să mai dureze ceva. Căci construcția statului autoritarian se face de sus în jos. Și lumea e multă, și arestările durează.

Iar cînd va ajunge la ei, evident că oamenii obișnuiți vor face tărăraie și vor începe să nu le mai convină. Dar atunci, la fel de evident, va fi prea tîrziu. Curat neconstituțional, Coane Fănică. Și ce dacă? La bulău și cu ăsta, că nu ne place de moaca lui. Nu-i de-al nostru. Lasă-l, că a făcut el ceva...

Ați vrut America ? Na America. Și e de-abia începutul. Pufoșilor.



. Citeste tot...

Cîștigă cine moare ultimul

Acum ceva timp, am primit la dojo-ul nostru Itsushin, condus de sensei Nicolae Mitu, vizita unui specialist în lupta cu cuțitul.

Dincolo de cele discutate și prezentate, mi-a rămas adînc înfiptă în cap zicala din Asia de Sud-Est, nu mai știu dacă din Filipine sau din Malaezia, țări unde lupta cu cuțitul are o îndelungată istorie.

Zicala spune așa: “În lupta cu cuțitul cîștigă ăla care moare ultimul”.

E o zicere puternică, adîncă, înțeleaptă, ce vorbește, printre altele, despre superbia și aroganța și mai ales naivitatea celui care crede că poate învinge într-o asemenea luptă, în care inevitabil îți va fi atins un vas de sînge vital mai devreme sau mai tîrziu.

Zicala are mare putere de aplicare în politică, pufoșilor. În politică, la fel ca și în lupta filipineză cu cuțitele, cîștigă ăla care moare ultimul. Căci e o luptă fără cruțare, fără reguli, fără milă și mai ales și mai ales fără cîștigător.

Cine crede că a cîștigat se amăgește. De fapt doar încă n-a murit. În rest e ca și mort. Ca și ceilalți. Ca și toți ceilalți. Uitați-vă la ei: sînt morți și încă nu știu asta.

Și asta mă trimite la o altă mare înțelepciune asiatică, sub forma unui vestit haiku al probabil celui mai vestit poet japonez, Matsuo Bashō. El zice așa, în cuvinte scurte și eliptice și necruțătoare:

Iarba verii.
Tot ce a mai rămas
Din visele războinicilor de’odinioară.


Nu uitați, pufoșilor: cîștigă cine moare ultimul. Căci, de fapt, realitatea e alta decît amăgirea din capul războinicilor. E una mult mai simplă: de toate se alege praful.

Memento mori, pufoșilor. Memento mori.



. Citeste tot...

miercuri, 24 mai 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

luni, 8 mai 2017

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.


. Citeste tot...

Vin alegerile

Citeste tot...

Mi se topește înghețata

Piața Amzei. Stau în mașină și mănînc înghețată de zmeură. Înghețata e libaneză. Zmeura e probabil românească.

Tocmai am ieșit de la dentist, n-am voie să-mi înfig dinții cîteva ore în nimic, nici măcar într-un gît de tefeleu. Deci calorii moi și pufoase, pe bază de lins, că mi-e foame, n-am mîncat nimic azi.

Am parcat mașina pentru o oră, cred că a expirat timpul. Sînt un evazionist, privez administrația locală de fonduri esențiale. De-aia nu merg lucrurile cum trebuie în țara asta.

Stau cu geamul deschis, că e cald, și inevitabil trag cu ochiul și cu urechea la ce se întîmplă în jur, ca un bun sociolog kaghebist ce sînt. Cu o mînă mănînc înghețată, cu cealaltă ascult. Observație participativă pe bază de glucide.

Pe lîngă mine, pe trotuar, trece o doamnă, vorbind la telefon. Vîntul îmi aduce fără să vreau la urechea cu care mănînc înghețata: "eu, ca fost ministru, nu pot să...". Restul cuvintelor n-au picat pe tehnică.

Mă uit la dînsa. Își așează mai bine papornița pe braț în timp ce încearcă să vorbească la telefon. Se întoarce cu fața la mine, după ce proptise zidul, să nu-i scape papornița. Nu o cunosc. Probabil una din multele tehnocrate care au făcut varză țara anul trecut.

Cam buhăită, doamna ministru. Și cam urîtă. Cine-o fi? De fapt, e chiar urîtă cu spume. Curat ministru, onorată instanță.

Și mai ales și mai ales, cireașa de pe tort, zmeura de aur, cu niște colanți absolut unici și irepetabili. Oribili. Hidoși. Groaznici. Sclipicioși și mulați pe niște coloane înguste jos, mai mult decît generoase sus, terminîndu-se într-un posterior de tip tanc, remorcher, crucișător. Groaznic posterior. Groaznici colanți.

Rezultatul? Priceless. Colanți de fostă ministră pe cale de reprofilare profesională: ori homelessniță, ori precupeață.

E clar. Se impune imperios un curs la Guvern, un workshop de-ăla organizat în mod eficient și necesar, cu roll-up-uri, cu catering, cu laser pointer, cu călăreți pe care să scrie numele key speakerșilor, cu tot tacîmul: "Cum să ne îmbrăcăm post-mandat".

La cîtă lume are nevoie de el, trebuie să rezervăm sala Transilvania, și să mai aducem și niște scaune din rezerva strategică a Palatului Victoria, de la subsol, din adăpostul atomic.

Acuma îmi dau seama. În halul ăsta, înțeleg de ce scade încrederea în instituții. La ce colanți poartă instituțiile, mi-e clar. Chiar și pe persoană fizică, acest tip de colanți aduce atingere interesului național.

Mă dor ochii. Mă doare sufletul. Promit să nu mai trag cu urechea. Cine știe ce ministru în chiloți mai apare.

Mi se topește înghețata.

. Citeste tot...

duminică, 7 mai 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

sâmbătă, 6 mai 2017

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna. Cei mai nărăviți hoți strigă tare “hoții” și clamează că sînt persoane și instituții ireproșabile. Televiziunile și site-urile de presă care folosesc știrile false în fiecare zi, să spele tefeleii pe creieri, sînt cele care fac cu cea mai mare osîrdie liste de fake news și de fake outlets. Guran și Mîndruță sînt standardul de calitate în această epocă de fiere și de rahat mediatic.

Zilele astea, tefeleii și mentorii lor deontologici au fost disperați. Bucureștiul are logo. A trebuit să dea în el cu toate armele din dotare. Inclusiv folosind calomnia de cea mai joasă speță.

Au falsificat o copertă de manual de geometrie descriptivă din 1959, de pe vremea cînd bunica lui Guran era fată. Au luat logo-ul Bucureștiului, l-au lipit cu Photoshopul pe copertă și au început să distribuie en gross făcătura, cu indignările de rigoare. “Uite ce fac ăștia! Uite plagiatul!”

Făcătura a fost demontată în trei secunde, cu un simplu search Google. Cînd vocile celor care au scos în evidență, pe bună dreptate, că e un fals abject au devenit prea multe, deontologii au început să-și șteargă postările și să o dea pe glumă.

“Haide, dom’le că am glumit! E doar un pamflet! Ce vă opăriți atîta? N-aveți pic de umor. E o biată glumă nevinovată”.

Nu. Nu e glumă. E o calomnie elaborată și voită și perseverentă și un atac josnic. Care atunci cînd nu le-a ieșit, au încercat să dreagă busuiocul, să zică că e doar o distracție eftină pe persoană fizică.

Nu uitați. Jurnaliști de la Pro TV și de la Digi FM, aceste unități sistemice de luptă. Deontologi precum Guran - și el un sistem deosebit. Ditamai fabrica de fum de calitate Hotnews – al treilea picior al tripodului sistemic Pro TV / UM Digi 24 / Hotnews.

Culmea ironiei triste este că toți cei care clamau nevoia de a se lupta împotriva fake newsurilor zilele astea au încercat să rostogolească ditamai fake news-ul cît casa. Hoțul care strigă hoții. Ticăloșii care spală tefeleii pe creier cu ditamai manipularea grosieră.

O manipulare de-aia primitivă, de bou plăvan pe care nu-l duce mintea mai mult. De-aia stalinistă, de te bate cu Naganul peste gură, să-ți spargă dinții, căci știm că domnului Liiceanu nu-i plac oamenii știrbi. O manipulare de dictator de America Latină.

Orwell ar fi fost mai mult decît mîndru de toți ăștia, care mînjesc ideile de jurnalism și de adevăr și sînt niște propagandiști de cea mai joasă speță. Oricum, Orwell ar fi fost mic copil pe lîngă toți acești iluștri deontologi din zilele noastre, care au perfecționat conceptul Big Brother pe cele mai înalte culmi ale progresului și nemerniciei autoritariene.

Prin aceste mijloace specifice de presă obiectivă, de calitate, Pro TV, Hotnews, Digi 24, Vice, Republica, Mediafax, Adevărul, Guran, Mîndruță, mulți mulți alții, o armată de deontologi întocmai și la timp, calomnia pe bază de Photoshop se răspîndește nestingherită.

Din ce în ce mai mulți români sînt astfel ferm convinși că logo-ul Bucureștiului este luat de pe coperta unui manual de geometrie descriptivă din anii 50. Și se bucură cu bucurie rea, otrăvită. Pentru că își doresc suferința celorlalți.

Vă place cît de ușor pot fi prostiți oamenii? Liiceanu. Liiceanu everywhere.

Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. Mama lor de ticăloși.



. Citeste tot...

joi, 4 mai 2017

Primăvara ninge cu petale de flori și cu procente

Zilele astea, lumea s-a arătat interesată de scăderea bine definită în sondaje a principalilor lideri publici ai momentului. Am primit tot soiul de solicitări din partea presei, să explic de ce stau lucrurile așa.

După cum vă spuneam ieri pe Facebook, Johannis s-a prăbușit de la 34 la 25 – cel mai scăzut nivel la care a fost de când a devenit președintele României.

Codruța Kovesi s-a prăbușit de la 31 la 18, aproape o înjumătățire a nivelului de popularitate – cel mai scăzut nivel de când o măsor eu.

Băsescu, după ce de-abia își revenise și începuse să se întoarcă spre 20, un nivel cât de cât acceptabil, sub care scăzuse când cu măsurile de austeritate din 2010, acum s-a prăbușit la 6%, cel mai scăzut nivel de când îl măsor eu vreodată.

De partea cealaltă a patimii politice, Dragnea, liderul de facto al PSD-ului, chiar dacă Grindeanu e la guvernare, a scăzut și el de la 29 la 20, epuizându-și practic tot capitalul de popularitate pe care-l acumulase de când PSD a câștigat alegerile în mod zdrobitor.

Cum ar veni, dezastru de colo colo. Nu numai ei au scăzut, mai sunt și alți lideri care s-au erodat, doar că nu i-am comunicat încă – raportul complet cu rezultatele sondajului îl veți afla săptămâna viitoare, cel mai probabil luni.

De ce se întâmplă asta?

Dezamăgirea nu are o cauză comună. Zone diferite ale spectrului politic suferă de dezamăgiri date de cauze diferite.

În primul și în primul rând, Johannis suferă de erodare pentru că a dezamăgit în ochii tefeleilor. Ce s-a întâmplat?

La sfârșitul anului trecut, Johannis a suferit o erodare clară, consecință a faptului că PSD-ul câștigase alegerile în mod zdrobitor. Johannis a încercat să profite de furia anti-PSD a tefeleilor care erau supărați fleașcă pe realitate, pe faptul că PSD obținuse o asemenea victorie, și s-a pus în fruntea mișcării de protest.

Pe moment, i-a ieșit schema. Tefeleii erau supărați, Johannis s-a pus în fruntea lor, tefeleii și-au recăpătat încrederea în Johannis. Doar că au trecut lunile, s-a dovedit că nu s-a întâmplat nimic din ce și-au dorit ei când au ieșit în stradă.

Guvernul PSD nu căzuse – cum reușiseră cu guvernul anterior, când l-au dat jos pe Ponta folosind pretextul tragediei Colectiv. Dragnea nu fusese arestat, rămânând în continuare unul din cei mai importanți oameni ai momentului. Nimic din furia lor nu fusese ostoită.

În consecință, încrederea recăpătată momentan de Johannis s-a evaporat imediat, în nici două luni. Johannis a coborât astfel la cel mai scăzut nivel al său de când este președinte. Sunt semne din ce în ce mai clare că e posibil să aibă soarta lui Constantinescu – un lider global regional strategic și neînțeles.

Tot pe partea aia de politică anti-PSD, Kovesi și Băsescu au scăzut dramatic din alte motive decât cele ale lui Johannis. Deși sunt și ei asociați cu cauza anti-PSD și probabil au beneficiat de pe urma furiei tefeliste de la începutul anului, ei s-au erodat din cauza demonilor trecutului, nu a furiei prezentului. Din cauza dezvăluirilor lui Ghiță și, mai recent, ale lui Andronic – unul din colaboratorii apropiați ai lui Băsescu.

Aceste dezvăluiri au arătat ce abuzuri au făcut Băsescu și acoliții săi, printre care la loc de cinste Codruța Kovesi. Justiția a fost folosită pe post de armă politică, alegerile au fost fraudate în mod grosier cu ajutorul Sistemului.

Încet-încet, lumea începe să înțeleagă dimensiunile monstruozității. În consecință, până și cei mai die-hard susținători ai acestora încep să-și piardă încrederea în ei. Băsescu? Un monstru al istoriei recente a României. Kovesi? O unealtă a acestei monstruozități. Nu mai au oamenii încredere în ei.

Pe partea cealaltă a eșichierului politic, Dragnea s-a erodat tot din motive de așteptări eșuate. Doar că nu așteptările eșuate ale tefeleilor, care oricum nu-l suferă, îi vor pielea pe băț. Ci așteptările eșuate ale pesediștilor, ale celor aproape jumătate din votanți care au votat cu furie PSD ca să se scape de regimul de asuprire băsistă și post-băsistă, adică johannistă.

Și au trecut două luni, trei luni, patru luni, și nu s-a întâmplat nimic. Pe partea economică guvernul PSD / Grindeanu / de-fapt-Dragnea a luat măsuri îndrăznețe, reparatorii, cu substanță clară social-democrată. Dar pe partea de justiție, de respect al valorilor democrației, de reparare a abuzurilor băsiste, doar s-au făcut că fac și de fapt n-au făcut nimic.

Băsescu e bine mersi, Kovesi e nederanjată, chiar discret protejată, chiar discret încurajată de guvern și de majoritatea pesedistă din parlament să continue asuprirea șî vendeta și belirea pesediștilor, trăiască lupta anticorupție pe post de bîtă politică. Ponta, unul din cei mai performanți și mai îndrăgiți lideri pesediști recenți, este tras pe dreapta și demonizat de însăși conducerea PSD.

Și nimeni nu mai înțelege nimic, și oamenii încep să se întrebe: n-o fi și Dragnea tot al Sistemului? Sau, dacă nu e al Sistemului, măcar controlat un pic, acolo, căutat la zăbală, la cele sensibile, controlat la direcție, speriat cu dosarul penal și astfel devenit manevrabil? Că prea nu se întâmplă nimic din ce au promis pe subiectul ăsta.

Și uite așa scade și încrederea în Dragnea, dinspre partea cealaltă a românilor interesați de politică.

Dezamăgire. Dezamăgire peste tot. Nici Grindeanu n-a scăpat de asta. Nici Ponta. Nici Nicușor Dan. Nici Tăriceanu. Nici Cioloș. Mai toți au scăzut. Doar Firea își păstrează nivelul de acum două luni și cu Isărescu. Veți vedea cifrele luni, când vă voi prezenta tot sondajul.

Acum vreau doar să înțelegeți mecanismul acestei erodări, motivele pentru care mai toată clasa politică își pierde din popularitate în ochii românilor.

E clar și o epuizare de răbdare și de empatie specifice perioadei post-electorale, când lumea e sastisită de politică. Dar este la fel de clar și o dezamăgire distinctă, proaspătă, de anul ăsta, cu cauze multiple, pentru fiecare tip de lideri o motivație diferită.

Cine va umple acest gol de încredere? Societatea, știm cu toții, are oroare de vid. Oamenii doresc să investească încrederea în cineva. În cine? În Bușoi? Ha! Hai să rîdem! În Orban? E epuizat și ăsta. O cvasi-epavă politică. În Ponta? În Grindeanu? Și ei dau semne de oboseală. În Olguța? În Gabi Firea? Vor apărea oare unii noi?

Astea sînt întrebările care macină clasa politică și restul persoanelor semnificative: formatori de opinie, sistemici, alți oameni de bine, acum, în această primăvară tîrzie, când au mai rămas doar doi ani și restul zile până la următoarele alegeri prezidențiale. Apar unii noi? Îi reșapăm pe ăștia vechi? Știți bancul cu Piranda și cu Parpanghel. Ce facem, dom’ general: îi spălăm, sau facem alții?

. Citeste tot...

marți, 25 aprilie 2017

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...