vineri, 3 noiembrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 29 octombrie 2017

Cînd întîmplarea se întîlnește cu necesitatea

În general, întîmplarea și necesitatea sînt percepute ca fiind ireconciliabile. Taberele sînt clar conturate și bine separate: fie ești în logica aleatorității, fie ești în logica lui Dumnezeu. Oști pline de patimă, fără putință de dialog, cu șant lat și adînc tras între ele.

Deși...

În practică, încă nu s-a inventat capacitatea de a genera numere complet aleatoare. Orice împuire de asemenea șiruri de “întîmplări” are în spate o sămînță foarte mare din care se cioplesc apoi semințe mai mici, se scuipă mai apoi instanțe teoretic fără legătură una cu cealaltă – de unde și aparenta lipsă de relație între ele, deci “aleatoare”.

Însă ele, riguros vorbind, nu sînt aleatorii. Sînt doar într-o complexitate de împletire suficient de alambicată încît să nu-i dai de cap cu forțe obișnuite.

Orice om care are de-a face cît de cît cu informatica știe despre ce vorbesc. Singura putirință a omului de a genera "aleatoritate", cu ghilimelele de rigoare, este ca aceasta să fie pe baza unei semințe inițiale într-atît de mari încît să zădărnicească orice încercare de emulare a sa.

Pe asta se bazează în general criptografia contemporană, atît la nivel de criptare, de ascundere, de exemplu logica lui "Pretty Good Privacy", cît și la nivel de contra-acțiune, de încercare de spargere a codurilor.

Cu cît numărul din care se cioplește seria așa-zis aleatoare e mai mare, cu atît mai greu de bunghit logica generării acestei serii, deci voila! Pretty Good Randomness.

Pe această logică, un singur număr ar putea genera o serie riguros aleatorie. Numărul ăla pe care îl aleargă toată lumea și pe care nimeni nu-l prinde, nimeni nu-l cuprinde. Numărul infinit. Nu există numărul infinit, deși există o infinitate de tipuri de infiniți – a demonstrat-o Cantor cu vreo sută de ani în urmă.

Doar infinitul adevărat poate genera adevarata aleatoritate, adevarata întîmplare. Restul, plecînd dintr-o sămînță finită, are drept consecință o succesiune invariabil finită de combinații, de împuiri, deci – la rigoare, pentru un calculator omnipotent – decelabilă în logica sa sub-infinită. Undeva, cîndva, tot dai peste regulă. Adică peste cauzalitate. Adică peste necesitate.

Iată cum, astfel, pe bază de demonstrație, ajungem să tragem concluzia că tabăra celor de partea necesității – infinitul, adică un alt nume pentru Dumnezeu – se întîlnește în mod necesar cu tabăra celor de partea întîmplării. Adevărata întîmplare este cea care se naște din necesitatea absolută.

Undeva, la infinit, toate se întîlnesc. Q.E.D.

Am zis!



. Citeste tot...

vineri, 27 octombrie 2017

N-ai bască albastră, n-ai voie pe Facebook

Felul absolut partinic în care Facebook înțelege să-și facă meseria de jandarm pe tarlaua proprie este revoltător și produce consecințe.

Dubla măsură este strigătoare la cer.

Pe unii îi lasă să își verse tonele de zoaie și de lături și de invective otrăvite, cu mult dincolo de limitele Codului Penal. Nu li se întîmplă nimic, conturile false de troli funcționează impecabil.

Pe alții, în schimb, îi killărește imediat ce găsește un pretext cît de cît convenabil: cîte un cuvînt din lista de nazism de tip “corectitudine politică”, vreo țîță nevinovată, dar îndeosebi raportările în haită făcute cu scop ideologic de către tefelei. Îți cer buletinul, îți închid contul, nu te lasă să deschizi altul. Tot tacîmul: with extreme prejudice.

Este ca și cum asistăm la un meci de fotbal sau de rugby în care arbitrul este revoltător de biasat, ține doar cu unii. Ignoră faulturile grosiere ale echipei favorite, chiar dacă iese sînge din țurloaiele celui atacat. În schimb, celorlalți le dă cartonașe galbene sau roșii dacă își șterg sudoarea cu mîneca de la tricou. Ai ce face? N-ai ce face... :(

Consecințele acestui arbitrar samavolnic ce vine dinspre una din instituțiile cele mai vizibile ale mainstreamului occidental sînt semnificative.

Pe de o parte, îi înrăiește și mai mult pe cei persecutați. Aceștia își caută alte canale de comunicare deja. O mică pierdere pentru Facebookul care are deja milioane de membri în România, dar o mișcare clară de radicalizare pentru cei hăituiți.

Mai mult însă, dincolo de ce se întîmplă cu cei puțini care resimt direct prigoana autoritariană și arbitrară a algoritmilor cu dedicație, e și mai important ce se întîmplă cu cei mulți, cei de dincolo de zecile sau sutele sau miile de conturi suspendate sau pur și simplu șterse.

E vorba despre un mesaj clar transmis către întreaga populație, către cei mulți și călduți și deocamdată indiferenți, către majoritatea tăcută și placidă.

Mesajul e simplu: democrația e o comedie, o păcăleală. America, prin practicile Facebook, se dovedește că poate fi la fel de autoritariană și de arbitrară ca și celelalte state totalitare pe care se chinuie să le demonizeze: Rusia, China, Iran, Coreea de Nord.

Și mai important: ce se întîmplă acum are ecouri neplăcute din ce se întîmpla pe vremurile comuniste, vremurile alea pe care tefeleii progresiști le înfierează și se străduie să se definească în antiteză cu ele, în contra lor. Marii luptători anticomuniști care sînt mai staliniști decît Ana Pauker.

Atunci cenzura funcționa aproximativ la fel: cine zicea ceva de nasol împotriva regimului, imediat îi înflorea un pretext să i se închidă gura. Niciodată motivul nu era explicit: vorbești împotriva sistemului. Întotdeauna pretextul era șchiop, de tipul „nu ai bască albastră, sau dacă ai, nu o porți pe o parte”. Și pentru că nu aveai bască albastră și nu o purtai pe o parte, ți se închidea gura.

La fel și acum. Facebookul și Merkel și toți progresiștii autoritarieni, de fapt niște mici naziști în deghizare, încep să caute și să-i țintească pe cei care nu au bască albastră pe partea dreaptă.

Ce diferență este între basca albastră pe partea dreaptă și steaua galbenă de pe piept?



. Citeste tot...

duminică, 22 octombrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

marți, 17 octombrie 2017

Întăriți-vă educația, domnilor!

Există o tensiune în orice societate modernă în privința luptei pentru putere. Este tensiunea dintre cei fără grade și cei cu grade. Dintre partid și armată / servicii. E un pendul în continuă mișcare. Cînd civilii peste ofițeri. Cînd ofițerii peste civili.

Nu e o invenție de-a noastră, mioritică. Noi în general n-am prea inventat nimic din modernitate, doar am preluat și am dus pe cele mai înalte culmi de mediocritate și de specific balcanic.

Multe țări trec prin aceeași dialectică inevitabilă, indiferent de sistemul politic. Sîntem tentați să punem asta pe seama sistemelor totalitare, să dăm vina pe ruși – e un sport național la noi să dăm vina pe ruși. Însă și țări cu tradiție democratică bine consolidată fac același lucru. Vezi Israel. Vezi America. Dinastia Bush vă spune ceva?

În momentul de față, acest pendul al luptei pentru putere tinde să dea cîștig de cauză celor cu grade, fie că sînt armată, fie că sînt servicii secrete. Cam tot aia, ar zice unii răutăcioși care înțeleg mai bine cum merg lucrurile.

De la Revoluție încoace - și asta tot o creație a ofițerilor – s-a epuizat un ciclu de pendul, a început altul. În anii 90, Securitatea – așa ne place nouă aici să-i etichetăm pe cei cu grade, indiferent de instituția din care fac parte – Securitatea a băgat capul la cutie, speriată de furia decrețeilor. Decrețeii – adică generația noastră – au înmînat puterea clasei politice. Au luat mandatul dinspre societatea autoritariană din anii 70-80 și l-au predat civililor.

Ce a urmat cam știm cu toții. Încet-încet, cam în 10-15 ani de zile, povestea de dragoste și încredere și entuziasm dintre români și clasa politică teoretic civilă și teoretic democratică s-a acrit. Lanțul de iubire s-a rupt. Românii au început să demonizeze politicienii și să aprecieze din nou maniera militară, de mînă forte, de gestionare a societății. Tot ce se întîmplă de vreo 10 ani de zile în România poate fi interpretat în această cheie.

În consecință, în acest context social de așteptări pozitive la adresa militarilor și de stereotipizare a politicienilor, este foarte ușor ca populația României să rezoneze la mesajele de demonizare țintite în mod perseverent către nasoii de politicieni corupți, nepricepuți, alea alea, toate relele pămîntului vărsate în capul acestora.

În mod frecvent vedem știri sau luări publice de poziție care critică vehement numirile politice. Cel mai recent, chiar azi, privind numirea noului șef ANRE. Citez: “Am sentimentul că se fac numiri exclusiv pe apartenența politică.”

Implicit, se lasă de înțeles că orice numire politică de fapt este făcută în contra competenței și doar pe bază de fidelități de grup, de multe ori fidelități în contra legii. Oamenii rezonează la acest mesaj. Crește furia și indignarea într-înșii. Uitînd că de fapt ăsta este sistemul civil, politic, democratic, pe care l-au îmbrățișat acum aproape 30 de ani: negociere, compromis, apărarea intereselor de grup – însăși definiția partidului politic.

Stereotipul e simplu: politicienii nu se pricep la nimic. În cel mai bun caz doar încurcă lucrurile. În cel mai rău caz sînt mînați de intenții rele, odioase. A, era să uit: și se străduiesc să vîndă țara la ruși și la chineji, mama lor de corupți și de trădători.

Tot implicit, mesajul este pe dos: ceilalți, tehnocrații, non-politicii, aproape civilii, civilii sub acoperire, ei de fapt sînt salvarea și speranța și lumina și viața. Lăsați-i pe politicieni, aveți încredere în militari. Doar statul autoritarian, doar mîna forte e în stare să țină țara pe calea cea bună.

România a mai trecut prin asemenea situații. Mareșalul Antonescu. Apoi Ceaușescu – deja general de armată înainte să conducă statul român. Nu doar ea. Și alte țări. Și Franța – Macron, acest mare tehnocrat aproape civil. Și Italia – mani pulite. Și America – Bush, Bush everywhere, sau mai recent acum toți generalii din jurul lui Trump.

Din ce văd, nu-mi dau seama dacă e vorba de o calitate diferită a oamenilor, dincolo de priceperea de vehiculat stereotipuri negative împotriva unora. Am avut parte recent de un an de guvernare aproape civilă, de tehnocrați luminați, de mai era un pic și crăpa țara de cîtă pricepere a primit din partea lor. Niște deosebiți. Niște competenți.

Cred că, dincolo de comunicarea agresivă, de mînjirea cu stereotipuri, și civilii, și militarii sînt mînați de bune intenții, cei mai mulți dintre ei. Cred că și unii, și alții își iubesc țara – cu excepțiile de rigoare, evident, ce apar inevitabil în orice agregare socială supusă legilor non-exacte ale multitudinii. Cred că și unii, și alții au partea lor de mediocritate și de obtuzitate. Ca și, de altminteri, partea lor de excelență profesională și de pricepere.

Cred îndeosebi că ne focalizăm pe o temă falsă, că ne ducem după fentă. Cred că nici clasa politică, teoretic civilă, nici clasa militară, teoretic non-civilă, nu poate fi cu mult diferită de masa mare a populației. Și cred că ce se întîmplă acum este consecința deja cronicii căderi a țării noastre în mediocritate. Cădere cauzată de abisala scădere a calității sistemului de educație.

Cred că, la 30 de ani după marea Loviluție înscenată de militari și înghițită de civili, atît generațiile de politicieni, cît și cele de militari sînt supuse unei mari presiuni sociale de non-optimalitate.

Selecția conducătorilor politici, fie ei civili sau militari, se face din rîndul poporului, nu din altă parte.

Dacă poporul e din ce în ce mai slab educat, e inevitabil ca și unii și alții să fie din ce în ce mai aproximativi. Exemplele recente de mermeleală academică de care am avut parte, atît venite din zona instituțiilor superioare civile, cît și militare, vin să ne confirme această ipoteză tristă, dar pare-se din ce în ce mai validă.

În consecință, dincolo de inevitabilele fente de comunicare pe care ni le flutură unii pe la nas, să ne întărîte și să ne spună pe cine să urîm și pe cine să adulăm necondiționat, cred că principala preocupare a statului român, indiferent că va fi la putere clasa politică sau clasa militară, ar trebui să fie recuperarea calității în educație.

Aducem un mare deserviciu democrației demonizînd clasa politică. Semănăm în rîndul oamenilor pofta pentru un sistem autoritarian. Deja semințele au fost puse. Deja au încolțit. Deja sîntem cu un picior acolo. Următorii zece ani vom fi din ce în ce mai puternic și mai pe față conduși de către ofițeri. Militari, securiști, ziceți-le cum vreți.

Vor face și ei aproximativ aceleași greșeli pe care le-au făcut și demonii de civili înaintea lor, în ciclul precedent al pendulului de care vă ziceam mai sus. Au și început deja să facă greșeli. Și cele mai multe din acestea eu le pun nu pe seama răuvoinței, ci pe cea a nepriceperii – exact defectul de care îi acuză pe adversarii lor, pe civili.

E vorba despre mediocritatea care permează întreaga societate, indiferent dacă are grade sau nu. Cu această mediocritate trebuie să luptăm în anii care urmează. Mediocritate care e din ce în ce mai evidentă și în rîndul zidarilor, și a medicilor, și a judecătorilor, și a strungarilor, și a jurnaliștilor, și a sociologilor, și a secretarilor de primării, și a pădurarilor, și a inginerilor, și a conducătorilor de tancuri ori de alte unități militare.

O dăm cu toții de gard, într-o mare unitate de gînd și faptă, cum se zicea pe vremea ofițerului anterior, pe vremea lui Ceaușescu. Și în timpul ăsta ne înjurăm unii pe alții și ne batem care să conducă această mare mermeleală aproximativă, Republica Mediocră România.

Ar fi distractiv, dacă s-ar întîmpla în alte părți. Nu e distractiv, că se întîmplă aici, în țara noastră, în viața noastră

Sorin Ovidiu Vîntu, acest mare impostor genial care a jucat zece ani la rînd rolul de agent de legătură între civili și militari, ne rîdea în nas cu ceva timp în urmă, ne spunea “Întăriți-vă statul, domnilor!”. L-am întărit. A venit Băsescu și l-a întărit de ne-a luat dracu’, de zici că trăim în 1984.

Statul se întărește doar dacă educi populația, autoritarienii mei degrabă dornici de sînge de corupți. Eu vă recomand să ne întărim educația, domnilor. Modernitatea e necruțătoare în această privință. Cine nu se educă rămîne prost și slugă la ăia care învață carte.

Matematica e stăpîn aspru, să știți. Se învață greu, dar realității puțin îi pasă dacă ne vine nouă greu să învățăm matematică sau nu. Ingineria se face cu matematică. Podurile și tancurile se fac cu inginerie, nu cu vehemență propagandistică. Și totul, dar totul, inclusiv dacă vreți să faceți poză la o rață, tot cu educație și cu carte se face în zilele noastre.

Întăriți-vă educația, domnilor. Și atunci nu va mai conta dacă avem civili sau militari la conducerea țării. Decît doar pentru cei cîțiva rămași nearestați care încă vor mai tînji după democrație.

. Citeste tot...

luni, 16 octombrie 2017

Două întrebări pentru decreței și tefelei

Competiția pentru putere. Tineri vs bătrîni
De regulă, puterea într-o societate e deținută de generațiile mai în vîrstă. Atît pentru că dețin mai multe resurse materiale și relaționale, acumulate în timp, cît și datorită participării politice mai disciplinate – așa-zisul “vot al bătrînilor”.

În schimb, vocea mai puternică în societate o au generațiile tinere, îndeosebi vocea de protest.

Există astfel mereu o tensiune între resursele materiale, aflate preponderent în posesia generațiilor mai în vîrstă, și resursele de comunicare și de acțiune socială, aflate preponderent în posesia generațiilor mai tinere.

Comunicarea și acțiunea socială perseverente se cristalizează de regulă în ideologii și în instituții prin care se gestionează competiția intergenerațională pentru putere socială, competiție ce de cele mai multe ori este purtată de manieră conflictuală.

Asfel, generațiile tinere reușesc să compenseze în mare măsură handicapul de resurse (bani, proprietăți, relații) de care beneficiază generațiile mai în vîrstă și să se așeze ca partener relativ egal la masa negocierii sociale inter-generaționale.

Rezultanta acestei continue negocieri o reprezintă drumul pe care o apucă societatea, în ansamblu.

Analogia șoferului. Cei doi șoferi aflați la volan
Schimbarea socială poate fi înțeleasă printr-o analogie vizuală. Orice analogie este inevitabil limitativă. Însă dacă e gestionată cu grijă, analogia ajută, e puternică și expresivă.

De multe ori, analogiile vizuale funcționează cel mai bine, căci sîntem construiți biologic să reacționăm preponderent la stimulii vizuali. Așa sîntem construiți: sîntem primate, nu lilieci sau balene.

Pentru discuția noastră vă propun analogia vizuală a condusului unei mașini.

Șoferul, cînd vede că mașina nu merge unde dorește el, încearcă să-i schimbe direcția. Trage de volan în direcția opusă, dorind să readucă mașina pe drumul pe care îl dorește, cel pe care în mintea sa îl definește ca fiind “drumul cel bun”.

În consecință, ținând cont de cele discutate mai sus, vă rog să vă imaginați că la volanul mașinii numită România nu sînt cei de la conducere, ci oamenii simpli, populația, cetățenii, masele mari de oameni ai muncii, cum ar fi spus limbajul de lemn al propagandei comuniste.

Aceștia se agregă în două grupuri mari: cei care vor ca mașina numită România să meargă așa cum mergea și pînă acum și cei care își doresc schimbarea.

Avem asftel doi șoferi, care trag de multe ori invers de volan. Avem generația în vîrstă, care a tras de volan pînă acum și care de regulă adepta status quo-ului, a logicii inerțiale a lui “las-o așa cum a căzut, că merge bine, nu trage de volan”.

Avem celălalt șofer, al generației tinere, cea care contestă status quo-ul, care și își dorește schimbarea și care dorește să treacă la volan de una singură.

Competiția este pentru cine trage mai tare de volan: cei care au tras și pînă acum, sau cei care de-abia încep să tragă?

Asta, într-o imagine simplă, cvasi-primitivă, dar puternică, este analogia vizuală privind conflictul intergenerațional privind conducerea societății, adică privind gestionarea puterii.

Tinerii trag de volan. România schimbării
Ultimele aproape trei decenii, România a avut la volan șoferul schimbării. Generația tinerilor din anii 90, adică generația mea, a rotit privirea în jur și a tras concluzia: România comunistă este disfuncțională și indezirabilă. Lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie să ne lepădăm de ea. Trebuie să tragem de volan.

Generația noastră – pe scurt cunoscută drept generația decrețeilor – a văzut că mașina numită România se duce în zid, sau se scufundă în mlaștina stagnării, că bunăstarea în România este incomparabil mai scăzută decît în societățile occidentale.

Că ideile pe care le valorizăm puternic, libertate, dreptate, democracție, aici nu sînt, acolo sînt. Că tehnologiile din România sînt depășite. Că nu avem nici pe departe o complexitate a vieții așa cum este dincolo, la ăia.

Vrem o țară ca afară, a afirmat generația noastră.

Și am tras de volan.

Și de douăzeci de ani mașina numită România a apucat-o pe alt drum. Drumul democrației. Al dezbaterii publice. Al concurenței – atît la nivel economic, cît și politic. Al altor sfere de apartenență și de influență geostrategică: de la ruși și tratatul de la Varșovia la NATO și UE. Al altor practici sociale și al altor valori.

De la decreței la tefelei
Tefeleii de azi sînt exact ca decrețeii de acum douăzeci de ani. Reprezintă aceeași nevoie de schimbare inter-generațională. E inevitabil, e o curgere continuă de oameni care se întîmplă de cînd lumea și pămîntul.

Decrețeii au tras de volan în 1989 și după. Au dus România pe drumul schimbării, spre democrație, economie de piață, capitalism, globalizare, NATO, UE.

Tefeleii, acuma, la 15-20 de ani distanță, pur și simplu preiau ștafeta schimbării de la decreței și continuă trasul de volan început de către generația noastră. „Vrem o țară ca afară”. Fix la fel ca decrețeii gîndesc și tefeleii.

Cele două întrebări
Toate ar fi foarte bune și frumoase, așa e mersul lucrurilor, să se schimbe mereu. Doar dacă n-ar fi fost și niște crăpături apărute între timp în această poză angelică.

Sînt două probleme care au apărut, de cînd tot tragem de volanul istoriei, de treizeci de ani încoace. Una de principiu. Alta de tactică. Două întrebări la care generația noastră a început să cugete, după ce a tras instinctiv de volan tot la dreapta, tot la dreapta, tot la dreapta.

Prima întrebare, cea de principiu: ce ne facem cu cei dinaintea noastră?

A doua întrebare, cea de tactică: dacă am tras de volan prea tare și începem să simțim că o dăm dintr-un exces în altul, ce facem? O ținem tot așa?

Prima întrebare. Ce facem cu cei dinaintea noastră? Mama lor...
Prima întrebare poate foarte ușor să capete frazări răutăcioase.

Ce facem cu cei dinaintea noastră, care ne încurcă în cutezătorul nostru drum spre viitor, progres, civilizație, spre o societate multilateral dezvoltată? Îi zvîrlim peste bord? Scăpăm de tot de ei, sau îi băgăm în rezervații?

Sînt și ei oameni sau nu? Ăia care au tras de volan înaintea noastră, mama lor de boșorogi, cum de mai fac umbră pămîntului?

Ăia de a venit schimbarea și istoria peste ei, de i-a dat cu cracii în sus și i-a pus la pămînt, de nu și-au mai revenit nici acum, de nu s-au putut adapta, ăia care au învățat o viață întreagă obediența și ascultarea și viața într-un regim autoritarian, ăia de nu știu nici engleză, nici să umble cu tableta, ce le facem? Le mai dăm bani să trăiască, sau îi lăsăm să se zbată în suferință și boală și sărăcie și bătrînețe?

Contractul social
Dincolo de întrebările cinice de deasupra, de fapt întrebarea fundamentală este: respectăm contractul social?

Generația noastră, a decrețeilor, a avut noroc istoric. A avut șansa să se maturizeze și să-și trăiască viața în sistemul social pe care și l-a dorit: cel al democrației, al economiei de piață, al capitalismului, după valorile societăților occidentale.

Ne-am dorit asta. Ne-a ieșit. Sîntem echipați pentru asta. Sîntem mobili, sîntem plini de pofte, sîntem destul de pricepuți, cum necum ne iese.

Ce facem însă cu cei dinaintea noastră, care n-au avut noroc? Care n-au vrut să vină istoria peste ei, sau dacă au vrut, n-au fost pregătiți pentru asta?

Cei care ne-au crescut și care și-au plătit dările către istorie, iar acum istoria, prin glasul nostru, vine și le dă cu tifla, le zice: lăsați, nu ne mai plătim datoria către voi? Cum zicea bunul nostru președinte: Ghinion...

Le mai plătim pensiile? Că ei la vremea lor au funcționat după alt sistem, pay-as-you-go, ei plătind din banii lor pensiile părinților lor și sperînd ca atunci cînd ajung la bătrînețe să vină vremea ca noi să le plătim pensia lor? Sau ne indignăm că sînt prea mulți și că ce e prostia asta să dăm atît de mult din PIB doar pe pensii? Respectăm regulile jocului sau fugim cu banii care de fapt sînt ai lor?

Un joc vechi, de dincolo de politică
Contractul ăsta social nu e de azi de ieri, de cînd a inventat Bismark sistemul asigurărilor sociale. Nu. E un contract de cînd lumea. Ad literam de cînd lumea. De cînd sîntem noi primate și oameni și animale sociale, generațiile tinere ajută generațiile bătrîne, le asigură supraviețuirea. Așa e la speciile sociale. Nu sîntem tigri. Sîntem primate. Ne ajutăm unii pe alții.

E un joc complex: și ăia tineri dau ceva, și ăia bătrîni dau ceva, sau au dat la vremea lor. Așa e jocul, dragilor, cum ar spune Arghezi. E jocul de-a copiii și de-a părinții, de-a viața și de-a moartea. N-are de-a face cu Bismark sau cu Hobbes, Locke, Rousseau și care-a mai zis despre contractul social. Are de-a face cu viața, dincolo de sistemele sociale, politice, ideologice.

Vreți să călărim acest joc? Să-l păcălim? Să-l sărim, generația noastră?

Asta vreți? Doar atîta ne duce capul? La asta se rezumă toată moralitatea noastră?

Toleranța față de Celălalt. Cum e să fii persan?
La fel de fundamentală este generalizarea întrebării privind contractul social. Este o întrebare nu doar ideologico-politică, ci de viață pur și simplu: îi recunoaștem pe ceilalți ca fiind și ei oameni?

Asta este una din marile întrebări filosofice ale ultimelor sute de ani, atît a modernității, dar și a creștinismului, căci ambele ideologii au drept numitor comun toleranța.

Cum e aia să fii persan?, întreba pe vremuri Montesquieu, la capătul de început al modernității cea care începe să recunoască ontologic Alteritatea.

Eu vă propun alt soi de întrebări, pentru persanii din jurul nostru. Cum e aia să fii bătrîn? Dar să fii sărac? Cum e aia să fii fără viitor și fără speranță? Cum e aia fii abandonat de generația copiilor tăi? Cum e aia să te tăvălească istoria fără milă, iar apoi, cînd ești pe jos, să vină copiii tăi și să-ți rîdă în nas: boșorogule, știrbule, săracule, retrogradule?

Întrebări la care fiecare generație în parte trebuie să se uite în oglindă și să încerce să fie înțeleaptă. Și decrețeii, și tefeleii.

A doua întrebare. Ce facem dacă tragem prea mult de volan?
A doua întrebare e tactică, e dincolo de morală. E una de pricepere simplă, de bun simț procedural.

Nu zice nimeni să nu tragi de volan dacă vezi că mașina merge în direcție greșită. Din contră, e dezirabil. Problema e că dacă ții de volan și tot tragi în direcția opusă, să corectezi mersul mașinii, e prea probabil de fapt s-o duci în șanțul opus. Adevărata pricepere nu e doar să știi cînd să tragi de volan. Ci și cînd să te oprești din tras. E o chestie de o banalitate cutremurătoare.

Avem din ce în ce mai multe semne că sîntem pe cale să înlocuim disfuncționalitățile triste ale unei epoci apuse cu alt fel de disfuncționalități.

Dincolo de cele ce țin de relația dintre generații, de felul în care cei tineri consideră să respecte sau nu contractul social, mai avem și alte lucruri pe care din păcate tindem să le pierdem, cît timp sîntem încrîncenați să schimbăm tot și să scăpăm de cele ale trecutului, ale status quo-ului.

Despre rațe și alte chestii legate de viață
O să rîdeți. O să încep cu un exemplu teoretic hilar. O să vă povestesc despre rațe.

Da, ați auzit bine. Despre rațe.

În continua noastră zbatere spre progres, civilizație, o viață mai bună, Internet mai broadband, o țară ca afară și alte dorințe de-astea progresiste, vă întreb: cîți dintre copiii recenți, mai ales ai noștri, ai decrețeilor și ai voștri ai tefeleilor, mai știu cum arată o rață? Cîți dintre copiii noștri au pus mîna pe o rață în viața lui?

Da, știu. O să rîdeți. O să aveți un prilej nesperat să combateți tot ce zic eu aici. „Ia uite-l și pe prostul de Palada, pe reacționarul ăsta violent și kaghebist și comunist, cum plînge de mila rațelor”.

Da, dragii mei tefelei. Plîng după rațe. Plîng de mila copiilor care nu știu ce e aia o rață. Care n-au ținut niciodată un boboc de rață sau un pui de găină în brațe. A copiilor care cred că vaca are culoarea mov, că așa au văzut ei în reclame, că doar așa văd ei natura, la televizor.

A copiilor care nu știu ce e ăla un copac, darămite să-i întrebi soiurile de copaci. A copiilor care își cresc copilăria în cotețe din ce în ce mai de beton, din ce în ce mai virtuale, din ce în ce mai rupte de realitatea prozaică, aia de secole și milenii, aia cu iarbă și noroi și vînt și ploaie și frunze și rațe și vaci.

„Pe vremuri”
Am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc că în încercarea noastră de a ne lepăda de cele păcătoase de pe vremea comunismului: lipsa de libertate, de dreptate, de șansă, ne grăbim să aruncăm tot ce înseamnă „pe vremuri”. Pe vremuri, cînd știai ce e aia o vacă. Pe vremuri, cînd știai cum miroase iarba.

Pe vremuri, cînd carnea nu era plină de hormoni de creștere și de antibiotice. Pe vremuri, cînd roșiile aveau gust. Pe vremuri, cînd oamenii stăteau de vorbă unii cu alții. Pe vremuri, cînd copiii se jucau pe afară șotronul, nu cu ochii în tabletă. Pe vremuri, cînd copiii puteau citi Baltagul și To Kill A Mocking Bird fără să fie acuzați de tot soiul de prostii de corectitudine politică împinsă la extrem.

Sînt trist că încercînd să aruncăm apa din copaie, riscăm să aruncăm și copilul. Sînt și mai trist cînd mă gîndesc că s-ar prea putea să nu mai știți ce e aia copaie și să nu recunoașteți acest proverb – mai vechi decît comuniștii, decît ăștia de acum bătrînii săraci și știrbi care vă inoportunează și vă încurcă vouă tinerețea, nu vă permit să aveți o țară ca afară.

Sînt trist că vă duce mintea, dar nu pînă la capăt. Că sunteți suficient de pricepuți pe persoană fizică, în viața voastră de zi cu zi, ca atunci cînd conduceți mașina să știți care sînt consecințele dacă trageți prea mult de volan în partea ailaltă. Dar că nu sînteți suficient de înțelepți să vă dați seama că dacă trageți prea tare de volanul mașinii numită România nu o puneți pe drumul cel bun, ci doar o dați dintr-un șanț în altul, dintr-un exces în celălalt, dintr-o societate proastă într-un alt fel de societate proastă.

Dintr-un șanț în altul. Repetarea modelului autoritarian
Sînteți generația care vă închinați la Johannis și la Kodruța și la Macovei ca la niște zei. Tot voi sînteți generația care îl înjurați pe Ceaușescu de toate relele pămîntului, așa cum și generația noastră a făcut-o la vremea ei.

Și e trist că nu vă dați seama că înjurați un sistem autoritarian și că de fapt puneți umărul cu tot entuziasmul vostru de tefelei tineri și plini de energie la construirea altuia nou, tot autoritarian.

Vă aștept
O să vă treacă. O să vă dați seama de excesele pe care le faceți. Și probabil că, la rîndul vostru, veți bombăni excesele pe care le va face generația următoare.

Îmi doresc din tot sufletul să ajungeți să aveți înțelepciunea să înțelegeți că cei care nu sînt ca voi sînt și ei tot oameni. E miezul și esența modernității asta. Îmi doresc din tot sufletul să nu mai fiți supărați pe oamenii săraci și știrbi și care se tîrăsc pe coate la procesiunile religioase, să-i înțelegeți și să-i lăsați în pace, dacă nu puteți să-i respectați.

Îmi doresc să vă respectați părinții și să aveți la rîndul vostru copii care să vă respecte. Îmi doresc copiii voștri să poată pune mîna pe o rață, pe o vacă, pe un trunci de copac, să iasă afară în ploaie, să știe cum miroase zăpada iarna și fînul vara. Să mănînce mîncare sănătoasă, să știe ce gust au roșiile, să fie mîndri că sînt români.

Vă aștept. Vă aștept acolo unde rața e rață, vaca vacă, frasinul frasin, ploaia ploaie, unde părinții sînt părinți, familia familie, roșia are gust de roșie, iar țara țară.

Vă aștept.



. Citeste tot...

vineri, 13 octombrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Ce zile frumoase de toamnă

Am fost aseară la un restaurant, să sărbătorim un prieten. La plecare era deja întuneric afară. "Ce zile frumoase de toamnă au fost pînă acum", am spus eu, ieșind pe ușa restaurantului și vorbind cu cei din spatele meu. Întorcîndu-mă spre ei, am văzut un domn, afară la masă, privindu-ne – era probabil la țigară – și scuturînd a încuviințare din cap. Nu mă știa, nu îl știam. Pur și simplu era bucuros să descopere că mai sînt și alții care se bucură de toamna asta glorioasă.

E frumoasă viața, pufoșii mei hermeneutico-ideologici. Să faci parte din comunitatea largă și anonimă și cît se poate de umană a celor care se îmbată cu această toamnă măreață. Acuma soarele se înalță pe cer, umbrele sînt încă lungi, e un damf de umezeală în aer, o brumă lucitoare pe frunze și acoperișuri – într-o oră va fi uscată de soare – și un cer înalt, brăzdat răzleț de dîre de nori lungi și drepți, cel mai probabil urmele avioanelor de dimineață.

Altă zi frumoasă, plină de lumină. Cum faceți azi să nu vă otrăviți sufletul? Cum faceți azi să vă bucurați măcar și preț de cinci secunde de toamnă? Cum vă concentrați pe lumina asta caldă de toamnă, iară nu pe cele ale scîrbei și furiei și fierii și bălții sufletului? Iată întrebările de o mie de puncte la care fiecare hermeneut ideologic și pătimaș care sîntem noi ăștia acum ar trebui să răspundă în sinea sa, înainte să înceapă să se scufunde din nou în cele ale patimii și neputinței otrăvite – Tunegaru, Dragnea vs Tudose, Johannis, Klemm, Kodruța, tefelei și alte orătănii, toate alea care vă fac să vă fiarbă sîngele în vine.

. Citeste tot...

joi, 12 octombrie 2017

Sondajele noastre cele de toată patima

Meseria noastră este, din păcate, din nou sub asediu zilele astea.

Pe de o parte, datele de sondaje de opinie sînt folosite drept pretext pentru lovituri politice. În condițiile în care cu cîteva săptămîni în urmă fix aceleași date au fost prezentate, Tudose tot la 23-24% era, și nimeni n-a mai făcut nici o dramă din asta.

Pe de altă parte, prea mulți civili deosebiți în meseria asta, care de care mai deontologi și mai cu procentul în gură.

Recent, pe lîngă sondajul cu Tudose la douăzeci și ceva, a mai fost o altă cauză de patimă de sondaje. Au încercat să facă vîlvă că, vezi Doamne, încrederea în biserică e în picaj, în timp ce încrederea în justiție este pe culmi nebănuite de creștere și perfecțiune.

E cazul să turnăm o găleată de apă în capul celor înfierbîntați de nevoia de propagandă și ideologie pe bază de sondaje. Încrederea în biserică este în continuare acolo unde era, în jur de 75%. Biserica rămîne una din cele mai apreciate instituții din această țară, alături de armată și – mai nou – de jandarmi.

E drept că asistăm la o ușoară erodare lentă, dar aceasta nu este nici pe departe apocaliptică, așa cum era propăvăduită de apostolii democrației pe bază de cătușe, care încercau să pună în contrapondere trecutul retrograd (biserica) cu viitorul luminos și robespierrean, motorul modernizării pe bază de arestări (justiția, respectiv DNA).

Iată cum arată evoluția încrederii în Biserică. Din 1991 încoace, pînă în zilele noastre. Cea mai recentă cifră: 74%.



Iată, în schimb, cum arată evoluția încrederii în justiție și în DNA.





Cele mai recente cifre: Justiție 54%, DNA 51%. Deci nici pe departe la același nivel cu al armatei (80%), al jandarmeriei (88%) sau al bisericii (74%). O diferență de 20-30 de puncte procentuale. Trompetele propagandistice ale Digi 24 ar trebui să tacă. N-o s-o facă, noi știm asta, dar măcar să vină cineva să le spună că sînt false și propagandistice.

Mai mult. Observăm, într-adevăr, o creștere a încrederii în cele două instituții, de prin 2012-2013 încoace. Dar observăm de asemenea și faptul că după o creștere pînă prin 2015, brusc aceste instituții de justiție au început s-o ia la vale. Cam de cînd a început să se discute din ce în ce mai mult de abuzurile făcute de acestea, abuzuri făcute în scopuri politice.

Mai mult: vedem că justiția per ansamblu s-a mai redresat în ultimul an, însă DNA nu, are o pantă de scădere din ce în ce mai bine definită. Adică lumea își cam dă seama care e diferența dintre justiție și DNA.

Mai mult: iată cum arată evoluția încrederii în Laura Codruța Kovesi:



Același tip de evoluție: crește pînă spre 2015 -2016, apoi scade din ce în ce mai bine definit. În momentul de față LCK are un nivel de încredere la jumătate (aprox 20%) față de cît avea la momentul său de glorie (40% în vara lui 2016).

Concluzia? DNA se erodează ca încredere, atît la nivelul general al instituției, cît și la cel personal al conducătoarei sale. Încrederea în biserică rămîne în continuare foarte ridicată, una din principalele instituții din România.

Și mai e o concluzie: nu vă mai lăsați păcăliți de toți sociologii întocmai și la timp.

. Citeste tot...

luni, 9 octombrie 2017

Despre complexitatea găinii needucate, deci neimpozitate

Varujan Vosganian se disculpă zilele astea. Spune că a fost înțeles greșit. Că a vrut să spună altceva, mai nobil și mai util social decît cele de care a fost acuzat – vestita deja “impozitare a cotețelor”.

Am fost unul din cei care l-au criticat. Pentru că din ce a spus dînsul acolo se înțelege că îi pare rău că nu se pot impozita ouăle de sub găini. Știm cu toții că nu contează doar ce spui, ci și cum spui.

Îi înțeleg preocuparea la adresa acelei felii substanțiale de populație care nu participă - fie că nu vrea, de cele mai multe ori că nu poate - la crearea de plus valoare complexă, specifică societăților moderne industrializate. Ouăle neimpozitate de sub găină reprezintă eșecul modernizării acelei bucăți de Românii, din punct de vedere economic, al creării de plus valoare.

Dacă d-nul Vosganian ar fi venit să spună: lipsa de resursă educațională (educația formală la nivel de studii cel puțin secundare) duce la o lipsă de calificare / pregătire profesională ce împiedică acea parte a populației să poată intra în competiția globală pentru crearea de plus valoare fiscalizată, atunci poate lumea nu reacționa atît de indignată la "atacul asupra gălbenușului nefiscalizat".

Dînsul însă s-a concentrat pe consecințe (ruralul nu produce bani), iară nu pe cauze (DE CE nu produce ruralul bani), și atunci toată lumea l-a bănuit că mai vrea să mai ia încă o piele de găină taxabilă de pe oameni.

E vorba de un cuvînt foarte simplu, care ne provoacă atîtea bătăi de cap. E vorba de complexitate.

Ne dorim o viață cu densitate din ce în ce mai ridicată de resurse pe unitatea de timp. Resurse materiale: bani, proprietăți. Resurse simbolice: informație, experiențe de viață. Să fie bine, să nu fie rău. Și dacă se poate, să fie cît mai complicat de bine.

Problema este că această trăire complexă pe care ne-o dorim vine cu un preț. Este foarte high-maintenance, cum ar zice imperialiștii de anglo-saxoni. Trebuie să depui un efort considerabil pentru a întreține șandramaua complicată.

Cu cît textura realității e mai densă, mai complicat întrețesută, cu atît eforturile de obținere și mai ales de menținere a sa sînt mai dificile, și îndeosebi mai non-liniare.

Pentru a întreține complexitatea, ai nevoie de două resurse, care de fapt se rezumă pe termen lung la una singură. Ai nevoie de bani și ai nevoie de educație.

Pe termen lung, de fapt ai nevoie de educație, adică de priceperea de a gestiona complexitatea. Banii vin pe urmă, la cîteva generații după, ca și consecință a educației. Chiar dacă istoria îți e potrivnică și nasoii de dușmani tot încearcă să-ți ascundă banii – cum s-a tot întîmplat în istorie, și cu românii, dar nu numai cu noi.

Dacă domnul Vosganian venea cu o pledoarie pentru această manieră de gestionare a complexității prin intermediul încurajării educației, probabil cîinii de război ai comunicării isterice n-ar mai fi sărit pe dînsul. Așa însă... Găini zici, gălbenușuri capeți. Indignare rostești, indignare primești.

Stereotipuri. Stereotipuri everywhere.



Sursă foto: chiazna.ro

. Citeste tot...

duminică, 8 octombrie 2017

Stance: Tsubaki Sanjūrō (1962)



. Citeste tot...

joi, 5 octombrie 2017

Respectul nu poate fi convertit în bani

Domnul Varujan Vosganian, altminteri o persoană foarte respectabilă din punct de vedere intelectual, a comis-o recent. A propus opiniei publice o dezbatere privind nevoia de reducere a autoconsumului de produse alimentare, pentru mai buna colectare bugetară.

Din păcate, stilul bate conținutul, după cum orice scriitor ar trebui să știe - și domnul Vosganian e un scriitor cu experiență. A ales un exemplu nefericit și a cam dat-o de gard. Focalizîndu-se pe efectul ouălelor consumate de băbuțe în gospodăria proprie și personală asupra PIB-ului și veniturilor bugetare, a reușit contraperformanța să stîrnească multe glume și ironii.

Lumea a taxat imediat tendința normativă din exemplul domnului Vosganian. Oamenii au sesizat și amendat cu multă virtuozitate umoristică faptul că domnul Vosganian nu numai că a descris o stare de fapt, dar a a apăsat implicit și pe pedala normativă.

Dînsul, prin felul în care a scris textul, a lăsat de înțeles și care ar fi situația dezirabilă. Jos cu ouăle băbuțelor, trăiască economia de piață și capitalismul și ouăle cumpărate în mod organizat, probabil de la MegaImage sau de la Carrefour, să creștem veniturile băncilor din paradisele fiscale (ăsta e răutăcismul meu propriu și personal, îmi cer scuze, na că nu m-am putut abține să nu contribui și eu la trollare).

Unul din comentariile cele mai savuroase pe această temă a fost cel al unui internaut care a întrebat dacă nu-i cumva mai bine, extinzînd această logică, să începem să renunțăm la comportamentul erotic din cadrul familiei, că și ăla e autoconsum, și să ne schimbăm practicile către comportamentul erotic pecuniar, să întărim astfel bugetul României. Nu știu dacă-mi înțelegeți cuvintele, sper să vă dați seama ce vreau să las de înțeles :)

Dincolo de glumă, dincolo de genialitatea extinderii ariei de aplicare, avem totuși de-a face cu un subiect mult mai serios decît cel al ouălelor băbuțelor ori al încurajării mersului la cu... la lucrătoarele sexuale.

E vorba despre felul în care economiștii văd doar bani în fața ochilor.

E un subiect serios. E o limitare de gîndire care, de-a lungul istoriei, a cauzat multă suferință și tensiuni sociale. Prin influența lor asupra factorilor de decizie, economiștii de multe ori au aplicat această gîndire în cadrul funcționării statelor moderne și contemporane. Orice are un preț, orice poate fi taxat.

Din păcate, știm că nu este așa. Nu e neapărat nevoie să fii sociolog ca să surprinzi această limitare cognitivă. E plină viața de exemple unde lucrurile nu au de-a face cu banii - și nici nu ar trebui să aibă de-a face cu asta.

Valorile unei societăți reprezintă exemplul cel mai elocvent în acest sens. Și, din păcate, avem un exemplu recent care ne arată că banii nu reprezintă totul pe lumea asta.

Zilele trecute am avut de-a face cu un alt incident care vorbește despre această tensiune dintre logica economică și logica de dincolo de bani. Osemintele soldaților români de la Stalingrad au fost dezhumate și reînhumate într-un cimitir special amenajat. Dincolo de întîrzierea construirii acestui cimitir militar, opinia publică românească a reacționat puternic la adresa felului în care aceste oseminte au fost tratate.

Cu lipsă de respect.

În cutii de carton.

În pungi de plastic.

Din punct de vedere economic, ce au făcut cei care s-au ocupat de reînhumarea osemintelor este perfect logic. Au ales soluția cea mai eficientă. Cutiile de carton costă puțin. Din toate celelalte puncte de vedere, au ales cea mai proastă soluție cu putință. În loc să pună oasele celor căzuți la datorie în sicrie, le-au tratat cu lipsă de respect.

Respectul, dragilor, nu poate fi convertit în bani. Nu trebuie să fie convertit în bani. Nici patria nu trebuie să fie convertită în bani. Nici familia nu trebuie să fie convertită în bani. Nici fericirea nu trebuie să fie convertită în bani. Sînt multe lucruri pe lumea asta care nu pot fi convertite în bani, ȘI NICI NU TREBUIE SĂ SE POATĂ.

Asta este lecția pe care domnul Vosganian trebuie să accepte să o învețe. Niciodată nu e prea tîrziu pentru un economist să înțeleagă asta.

Lăsați babele României să-și culeagă ouăle din cuibar și să-și mănînce produsul trudei lor fără să vină statul să-și bage nasul în gospodăria lor. Lăsați oasele soldaților morți pentru patrie să se odihnească fără să facem socoteala cît costă un sicriu, față de cît costă o cutie de carton. Lăsați oamenii în pace să-și vadă de viața lor, fără să le contabilizați orice bucățică în bani, în procente, în taxe și impozite.

Și mai ales, nu mai lăsați economiștii să facă prostii care ne pot afecta pe toți.



. Citeste tot...

luni, 11 septembrie 2017

Educația în România, mereu despre trecut, nu despre viitor

O mare transfigurare socială e pe cale să se întîmple. Sub ochii noștri. Prin creierele noastre și prin viețile noastre. La fel de disruptivă precum a fost aia de sfîrșit de secol XIX – început de secol XX. De la plug și boi la curent electric și lift și zgîrie nori și mașini de cusut și mașini de mers cu ele și mașini de scris și frigidere. Și toată nebunia de după.

Sub ochii noștri, munca se automatizează. Din ce în ce mai mult din efortul de creare de plus valoare concretă, fizică, de-aia pe care pui mîna, mîncare și haine și mașini și materiale de construcții și case și și și nenumărate altele, va fi făcut de către roboți. Roboți din ce în ce mai pricepuți, mai complecși, cu mai mare autonomie de acțiune.

Se vor elibera hălci masive de meserii. Se vor crea disrupții la fel de masive. Vor dispărea o groază de locuri de muncă. Vor apărea altele, mai puține, mai expresive, mai creative, mai întortocheate, mai complicate, mai complexe. În asemenea vremuri, se aplică cel mai bine proverbul cinic și înțelept chinezesc “Criză e doar un alt nume pentru oportunitate”.

Ce va face diferența între perdanți și cîștigători? Ca și la disrupția social-economică precedentă, cei care vor fi în stare să gestioneze un nou nivel de complexitate.

Știi să scrii la mașina de scris? Ai o șansă. Ia un loc de muncă, avem nevoie de tine. Nu știi? OK. Nu te califici în jocul nostru, stai pe tușă. Auzi, dar știi măcar să înveți să scrii la mașina de scris, să te străduiești să dai în mod complicat cu degetele peste niște clapete complicate, să umpli în mod corect niște pagini cu rînduri scrise la mașină? Dacă știi să înveți, ai o șansă. Înveți și te primim în clubul nostru. Dacă nu, zbate-te în chinurile muncii prost plătite, rămîi medieval prost, cu cîrca.

Și atunci, ca și acum, cuvîntul cheie este COMPLEXITATE. Și atunci, ca și acum, complexitatea înseamnă de fapt CAPACITATE DE A ÎNVĂȚA. Adică, pufoșii mei mediocri și medievali, EDUCAȚIE.

Educația e cheia problemei. E cea care ne ajută să urcăm scara complexității sociale, spre o producție din ce în ce mai elaborată de plus valoare, cu consecințele benefice de rigoare: creșterea nivelului de trai, o viață mai prosperă și ceva mai lipsită de griji, o eleganță socială după care tînjim cu toții. “Vrem o țară ca afară” asta înseamnă de fapt: vrem o societate complexă, cu costuri ridicate de întreținere (high-maintenance complex society).

Evident că există și reversul medaliei. Dacă educația te înalță, tot educația te și poate coborî. Te poate limita, te poate ține în capcana logicii de dinainte de automatizare, a logicii de secol XIX, specifică începutului și mijlocului modernității, focalizată pe eficiență cruntă, pe forță de muncă ieftină, pe producție standardizată, pe rigorile benzii de producție.

Lucru care, din păcate, se cam întîmplă cu educația din România, rămasă în tranșeele trecutului. Căci ce credem noi că e prezent e trecut deja, e vetust, e demodat, e generația n-1, n-2, n-3, viitorul e deja peste noi, nu știm încă, așa cum spune înțelepciunea cyberpunk, Sf. Gibson Al Viitorului, William GibsonThe future has arrived — it’s just not evenly distributed yet

Avem două probleme cu educația în România. Una e tactică. Cealaltă, strategică.

Cea tactică o reprezintă mediocritatea formatorilor. Selecția corpului didactic se face de multe ori, din păcate, de manieră reziduală. Cine nu se pricepe să-și facă o soartă, o carieră în altă zonă lucrativă ajunge să eșueze în a preda altora. Știu, sună crunt, sună cinic, însă asta este realitatea.

În primul rînd, plata e proastă. Și atunci, pentru că sînt bani puțini în învățămînt, nu ajung să trăiască din educație, să aibă o meserie full time în acest domeniu decît aceia care nu sînt în stare să găsească un loc de muncă mai bine plătit. Cu consecințele de rigoare inevitabile privind calitatea resursei umane – ca să nu spun alte cuvinte mai grele, înțelegeți voi ce vreau să insinuez. Asociat cu faptul că sînt plătiți prost, ne mai confruntăm și cu prestigiul scăzut al profesiei. "Yuk, profesor. Săracu’ de el... N-a putut mai mult."

Această disfuncționalitate cronică a învățămîntului românesc duce, evident, la consecințe din ce în ce mai dureroase, pe măsură ce trece timpul și efectele acumulării resursei umane mediocre de după 1989 își fac din ce în ce mai non-liniar efectul.

Avem deja a doua generație de cadre didactice mediocre, cei care în anii 2000 – 2010 au fost elevii primei generații de învățători și profesori mediocri și care acuma ajung ei să-i învețe pe următorii viitori mediocri ai acestei societăți mediocre. Un cerc vicios, care se auto-alimentează. Și mai ales o bombă cu ceas, ce deja a cam început să ne explodeze în față. O simt pe propria-mi piele. Nu vreți să vă dau detalii... :(

Mediocritatea nu e doar o problemă specifică începutului scării de ierarhie a complexității educaționale. Nu. Este prezentă în mod dureros peste tot, de la ciclul primar pînă mai ales la cel secundar și mai ales la cel terțiar, universitar.

Din păcate, realitatea ne pune la dispoziție din ce în ce mai multe exemple de cadre didactice universitare, mai ales în domeniul privat, dar din păcate din ce în ce mai des și la stat, care sînt sub standardele minime ale unor cerințe academice general acceptate la nivelul societăților occidentale, alea de vrem noi să fim ca ele, pe principiul tefelist "Vrem o țară ca afară".

A doua problemă a educației românești, cea strategică, e cea despre care vorbeam la începutul acestor pagini. E vorba despre nepriceperea de a mirosi viitorul și de a ne adapta logica educației în funcție de acesta.

Să simțim că vine automatizarea peste noi, că ne încalecă roboții și ne fură locurile de muncă astea de acum, că singularitatea bate la ușă – nu cred să fie 1000 de oameni în România să știe ce e aia “singularitate”,

să ne furnice pielea de deranj și de strîngere de inimă că sîntem fraierii satului global și în consecință să avem creierul limpede și prezența de spirit să ne trezim în al treisprezecelea ceas și să ne adaptăm felul educației după nevoile viitorului, nu ale prezentului care deja e trecut.

Nu mai avem șansa unui Spiru Haret al zilelor noastre care să vină să spună "învățămîntul românesc e inadecvat prezentului și mai ales viitorului, așa trebuie să arate".

Ultimii aproape 30 de ani post-decembriști am avut parte de un număr enervant de mare de reforme educaționale. Nici una care însă să aibă în vedere exact lucrul ăsta: adaptarea la viitor, la societatea în care roboții vor face singuri o grămadă de chestii pe care în momentul de față credem că le putem face doar noi, să conducă mașini și taxi-uri, să ofere consultanță juridică, să opereze pe carne vie, să pună morcovi și să-i recolteze și să-i depoziteze, chiar să producă artă.

Se întîmplă deja astea, dragilor. Aceste chestii care acum 30 de ani sunau science fiction acuma există în faza de prototip, se lucrează la ele să fie îmbunătățite, sînt pe cale să fie omologate, să intre în pîine la nasoii de occidentali bogați și rafinați și complicați. Mai rău, că așa e în zilele noastre, tehnologia se rostogolește exponențial, ele sînt pe cale să ajungă și în Balcanii noștri mediocri. Soon. Soon...

Inteligența artificială bate la ușă, iar noi sîntem încă niște medievali de secol XVIII care încă ne strofocăm de manieră mediocră să învățăm regulile primei etape a modernității, standardizarea, eficiența, instituționalizarea, toate rigorile modernității de care ne povestea Weber pe vremuri, cînd noi de-abia ne băteam în izmele la Mărășești, să rezistăm eroic la baionetă și să realizăm Unirea, aia de-o să-i sărbătorim Centarul la anul, să vezi și acolo un exemplu strălucit de mediocritate socială, o să se strîngă carnea pe noi ce patetism mediocru o să iasă.

În concluzie, e simplu. N-avem decît șansa educației. De ce?

Vor trăi bine doar cei care vor fi în stare
- fie să gîndească roboți mai bine decît roboții, pentru că de construit oricum se vor construi ei între ei
- fie cei care vor fi atît de creativi și să le bubuie mintea atît de diferit încît să nu poată fi niciodată înlocuiți de roboți
- fie dețin suficient de mult bani încît să dețină roboții și să se bucure de acumularea din ce în ce mai monopolistică a rodului muncii acestor sclavi moderni, fără de suflet, dar și fără de oboseală.

Noi evident că n-avem bani. Sîntem niște post-comuniști rupți în fund de săraci. Nu avem cum să ne bucurăm de fructul capitalului, al banilor care produc bani. Singura noastră șansă, săraci fiind, este educația. Ori pe partea rațional-matematică. Ori pe partea creativ-sălbatică. Ori să le îmbinăm cumva.

Fie să pricepem rigorile aspre ale domeniului STEM (Science Technology Engineering & Mathematics), cel fără de care nu există automatizare și robotică și inteligență artificială. Adică matematică și fizică și integrale și ecuații diferențiale și programare și multă multă pricepere rațională, de-aia de se construiește în ani grei de învățat cu mintea sclipitoare.

O disciplină grea, foarte puțini se pricep cu adevărat la ea, de-aia occidentalii cei bogați fac pe dracu’n patru să importe creierele STEM, sărăcind și mai mult țările sărace, căci le sărăcesc de potențialul de complexitate, așa e mersul lucrurilor, scrie și la Biblie, "Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua."

Fie să fim în stare să fim al naibii de creativi și de complecși în priceperea noastră lucrativă încît să nu putem fi înlocuiți de către roboți, să ne bubuie mintea liber și frumos și absolut impredictibil, elegant și creativ și necesar și moral, ca un soi de cetățeni ai cetății ideale a lui Platon.

O disciplină și mai grea decît cea rațională, aia cu matematică și fizică. E al naibii de greu să fii creativ. Știți voi: vine cîte un bulache mediocru la cîte un proiect și spune: “trebuie să fim creativi”. Să mori tu... Ia fii tu creativ pe subiectul ăsta, Gogule, fii tu căpitanul nostru și arată-ne calea, arată-ne cum e să fii creativ, paștele mătii de mediocru, de pompierist, de mînuitor de slogane de marketing.

Indiferent dacă e de creierul stîng sau de creierul drept, ambele priceperi necesită stăpînirea complexității, adică educație, educație, EDUCAȚIE.

Fără educație de tip secolul XXI, nu XIX sau XX, care să țină cont de rigorile realității care vine deja peste noi, vom rămîne niște slugi proaste, niște bieți mediocri prinși în marele lanț de exploatare a resurselor globale, făcînd cele simple, cele pe care ne închipuim acum că roboții nu le vor gestiona,

din ce în ce mai puține meserii disponibile, căci și cele simple, pe care le fac în prezent amărîții noștri de diasporezi prin Spania și Italia, vor fi făcute în curînd preponderent de către roboți: să șteargă praful, să aibă grijă de bătrîni, să tencuiască și să înlocuiască chiuvete, să pună gresie și faianță.

E simplu, dragilor. E necruțător, pufoșilor. Cei care sînt în stare să învețe vor trăi decent. Ceilalți vor rămîne proști și săraci și slugi, nefiind în stare să urce treptele înalte ale complexității sociale ale viitorului care bate la ușă.

Noi, deocamdată, din păcate, nu prea dăm semne că am fi interesați de educație.

* * *

Cu dedicație lui Dan Șelaru, lui Varujan Pambuccian și lui Daniel Funeriu, cei trei pe care îi știu preocupați de acest subiect dureros și îngrijorător.

. Citeste tot...

vineri, 8 septembrie 2017

"[...] și să se întrebe, cu o logică imposibilă..."

"Jean a’ lu’ Cîrlig avea aproape 80 de ani, stătea pe prispa casei, stătea și nu făcea nimic, azi pe lîngă pălărie avea și ochelarii de soare la ochi, își pusese chiar și o cravată cu steluțe, cravata era neagră, steluțele erau albe, întotdeauna Jean a’ lu’ Cîrlig purta cravate negre atunci cînd purta cravată, acuma stătea pe prispă și se uita cu ochii ăia ai lui mici, sticloși, de om care a văzut multe, prea multe la viața lui, se uita la femeia misterioasă cum proptește bicicleta de gard, cînd aceasta încetinise și descălecase de pe bicicletă își rotise pe jumătate trupul și atunci băgase de seamă că aceasta are hainele pătate, nu era prima dată cînd venea așa la el, îi știa obiceiul să stea întinsă în iarbă, pe spate, să fumeze și să se uite la cer, nu conta ce haine poartă, pentru ea nu existau haine bune și haine de tăvăleală, toate erau de tăvăleală, și rochiile scumpe, și bluzele de mătase, pe toate le purta peste tot, fără osebire, du colo colo, fără să țină cont, și cînd ieșea în oraș, și cînd făcea treabă în grădină, aceleași haine, nu conta, Jean știa asta și-i plăcea s-o tachineze în această privință, era ca un soi de ritual pentru ei, îi liniștea pe amîndoi, aveau amîndoi nevoie de așa ceva, de un moment cvasi-ritualic inițial care să-i ajute să ajungă mai repede la subiectul principal al întîlnirii lor, mereu același, mereu delicat, el îi dădea, ea lua, ea plătea, el lua banii, nu te joci cu așa ceva, oricînd puteau să apară gaborii, să-i fi turnat careva, sau pur și simplu să aibă un ghinion cosmic și chiar atunci să treacă vreun gabor pe drum, să vadă bicicleta aia rezemată de gard și să se întrebe, cu o logică imposibilă, de gabor prost și împuțit, “ce-o fi cu bicicleta asta aici? e ceva suspect, nu are ce căuta o bicicletă sprijinită de gard, uite, nici măcar n-are încuietoare, și totuși n-a fost furată, stă acolo rezemată de uluci, deși nu e nimeni în curte s-o păzească, să se uite la ea, e clar, e ceva suspect aici, să știi că ăștia fac trafic de droguri” și cu acest salt imposibil de logică gaborul să se abată din drumul lui de gabor nemernic și împuțit, să intre în curte, să intre în casă, să dea peste ei exact cînd..."

. Citeste tot...

marți, 5 septembrie 2017

Aceste pirostrii pe care ni le-am pus în cap cu viața

Privesc fotografia unei recente prietene de pe Facebook, azi i-am acceptat prietenia online. E editoare la știrile unei televiziuni. Mă uit la pozele ei, la fața sa. O persoană între două vîrste.

Editor la știrile TV e o meserie nici prea prea, nici foarte foarte. Un soi de tehnician. O persoană back office, foarte pricepută și foarte anonimă, care dă din mînuțele ei alea două toată ziua, harnică și pricepută și necesară, curat meșteșug de chinez bătrîn. Nu necesită nici calificare hiper-specializată, gen neurochirurg. Nici meserie de prostovan nu este însă. Cum ziceam: nici prea prea, nici foarte foarte. Și, mai ales, o meserie care înainte de 89 era practicată de probabil fix 10 persoane, probabil toți securiști, meserie practic inexistentă atunci, care însă acum face parte, totuși, dintr-o industrie destul de extinsă, cea mass media. O achiziție profesională a vremurilor post-comuniste.

Mă uit la fața ei de femeie între două vîrste și mă lovește. În curînd se fac 30 de ani de la Revoluție, Loviluție, Marea Păcăleală, Marea Chestie Glorioasă și Absolut Necesară, Marea Mermeleală Cu Un Pic De Război Psihologic, mă rog, cum i-o fi zicînd acuma prin manualele de istorie ale tefeleilor cei recenți și robespierreni.

Mă uit și îmi dau seama că, încet-încet, vremea trece și timpurile post-comuniste, astea capitaliste și imperialiste și consumeriste și colonialiste și marketizande, viața asta în care trăim cu toții, au devenit standard. Aceste timpuri sînt suficient de lungi încît să cuprindă în mațele lor de timp implacabil soarta unei întregi generații de oameni care atunci, la Marea Zbatere cu Păcănele și cu Păcăleli Geostrategice, erau tineri, revoltați, entuziaști, proaspeți, dornici și pofticioși de viață, de ce se întîmplă acum pe micile ecrane,

iar acuma sînt deja spre vîrsta a doua, tipa e născută în 1965, deci 52 de ani cum ar veni deja, mai e un pic și începe să se gîndească la pensie, la vîrsta a treia. O viață profesională în care a dat cu temeinicie și perseverență și pricepere la butoanele mesei de editare video, la butoanele societății capitaliste multilateral dezvoltate și isterice și mereu mereu mereu cu gîfa în gît, la butoanele acestui tip de viață, incertitudine, zbatere, să alergăm, să ne zbatem, să facem, să dregem, mersul normal al lucrurilor de altminteri, comunismul a fost o excepție în această privință, ei ne dau casă masă slujbă noi trăim în țarcul nostru aranjat de alții și ne vedem de o viață controlată, aranjată, cum se aranjau căsătoriile pe vremuri, alții îți puneau pirostriile.

De aproape 30 de ani, generația noastră, a decrețeilor, și-a pus pirostriile cu libertatea. Dar și cu incertitudinea, cu consumerismul, cu strîngerea de inimă. Mulți dintre noi au plecat în alte zări – una din cele mai mari hemoragii demografice de care a avut vreodată parte o țară la timp de pace. Am pierdut în acești ani mai multă populație decît în vremea celui de-al doilea război mondial. Au plecat. Loialitățile se schimbă, au plecat să fie italieni și spanioli. Granițele devin fluide, identitățile devin fluide, viața e în continuă mișcare, nesiguranță, poftă, realizări, eșecuri.

Viață. Au trecut aproape 30 de ani. Ce își doreau cei din generația noastră – să fim și noi capitaliști, să aibă timp viața obișnuită, prosperă, să-și înfigă rădăcinile aici, să ne lase ăștia în pace, rușii, comuniștii, pe vremuri erau alții, tot rușii, turcii, hapsburgii, să ne lase în pace, să ne crească iarba vieții normale, să n-o mai calce în picioare cu copitele cailor lor și cu șenilele tancurilor lor și cu vorbele și securiștii comuniștilor lor, să fim liberi, să ne trăim viața cum vrem.

Ne-o trăim? Ne-au lăsat în pace? Voi hotărîți răspunsul la aceste întrebări, în fiecare zi, cu fiecare gînd al vostru, tefeleilor, băsiștilor, pesediștilor, emigranților, kaghebiștilor, securiștilor, politrucilor, johanniștilor, useriștilor, nicușoreiștilor, pontiștilor, anteniștilor, proteviștilor, tinerilor, bătrînilor, săracilor, bogaților, muților, istericilor, ardelenilor, aitiștilor, țăranilor, meltenilor, becaliștilor, moldovenilor, maneliștilor, roackerilor, drogaților, pensionarilor, strungarilor, doctorilor, măturătorilor, curvelor și curvilor, homosexualilor, pomohacilor, geniilor, polițiștilor, șulfelor, hoților, corupților, știrbilor,

editorilor de știri,

oamenilor.

Nu există răspuns simplu la aceste întrebări simple. Există doar viață.

Au trecut aproape 30 de ani. O viață de om deja.

. Citeste tot...

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Ce tupeu au bărbații în zilele noastre

Șanga e un cîine mare. Un cîine foarte mare. Nu intri în curtea unde e Șanga decît cînd aceasta e legată cu un lanț gros. Cu un lanț foarte gros.

Șanga e femelă. Cățea, adică, așa îi zice în limba română: cățea. Cățea de ciobănesc mioritic. Șanga e cățeaua vecinilor noștri, Ion și Claudia. Nu intri în curte dacă nu e legată.

Aseară am stat la ei în curte, ne-am hăhăit pînă seara tîrziu. Șanga, evident, era legată cu lanțul foarte gros, deși Șanga ne cam știe pe toți, cînd vorbești cu ea tace, te ascultă. Dar chiar și așa, eu în curtea aia nu intru decît cînd Șanga e legată cu lanțul cel gros.

Aseară, Dodo, cățelul vecinilor noștri de după Ion și Claudia, vecinii vecinilor noștri, cum ar veni, era călare turbat pe uluci. Se urcase pe tabla casei și stătea proptit în două labe și vorbea de nu te mai înțelegeai cu el. Ham ham. Schiau schiau. Miorlau miorlau. Ce mai zic ei acolo în limba aia a lor cățelească. Noi vorbeam și ne hăhăiam, seară de vară tîrzie fără griji, Dodo lătra mai tare decît noi toți la un loc. “Taci, mă, r’ar mama ta a dracu’ dă jigodie”.

Jigodia de Dodo nu tăcea. Jigodia de Dodo era turbat, era ocupat, era preocupat. Era preocupat de starea biologică a lu’ Șanga. Șanga e în călduri. Și Dodo simțea. Și Dodo se exprima. Probabil îi făcea propuneri peste uluci. Nu știm, nu stăpînim limba cățelească. Miorlau miorlau.

Spun miorlau miorlau, chiar dacă vorbim de cîini, pentru că sărăcia de Dodo e o sărăcie de cîine la pachet, de-ăla trei la kil, o miniatură de cotîrlă cît pisica de mare. Mic. Mic și rău. Treci pe uliță, sare la tine de zici că te rupe, deși tu poți să-l bați și cu papucul, și cu batista din buzunarul de la spatele pantalonilor. “Taci, mă, că te fac afiș”. Nu tace. Nu se lasă. E bărbat curajos.

Asta a observat și Marta aseară, cînd ne hăhăiam cu toții în jurul unui platou cu cașcavea afumată de la Valea Doftanei, cu niște roșii imense, monumentale, din două roșii s-a umplut platoul, și cu niște pui rece pe lîngă. Eu am adus pălinca, Ion a scos vinul, Claudia a făcut platouașul, vorbeam, ne hăhăiam, iar Dodo contribuia la discuție cu hărmălala lui de cîine microscopic, dar cu aspirații. Marta, printre două guri de cașcavea de Valea Doftanei, a și remarcat: “Ce tupeu au bărbații ăștia”. Marta se pregătește pentru asta, are 17 ani.

Azi dimineață, cînd m-am uitat pe geam, cuvintele Martei s-au confirmat. Ion și Claudia și Sara, fata lor, plecaseră dis-de-dimineață la mare, la 5 dimineața. I-au dat drumul Șangăi, după ce au închis bine toate porțile. N-au plecat ei bine, că Dodo a și sărit gardul. Cînd m-am uitat pe fereastră, era deja cu nasul în coada lu’ Șanga.

Tupeu, frate. Tupeu. Are dreptate Marta. "Ce tupeu au bărbații ăștia".

Dar și Șanga, ce nasoală. O curvă, bre, o curvă. Cu urîtul ăla de Dodo, măi fată? Nu mai e pic de respect pentru criteriile estetice în zilele noastre.

. Citeste tot...

miercuri, 30 august 2017

Podul AKA The nudge I needed

În seara asta s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple mai demult. Am primit un ghiont, am reacționat. A nudge, cum ar spune englezii. Un ghiont necesar.

Dan Șelaru mă bate la cap de mult timp să scriem o carte. E un proiect ambițios, non-fiction, pe care cu siguranță o să-l facem și pe ăla, doar că bestia de Turambar o lălăie și tărăgănează. Cred că îi e frică.

Dan Șelaru m-a tot bătut la cap pînă a scos între timp singur o carte foarte faină, Lack of Essential Vitamins (Ed. Vergiliu, 2017).

În seara asta, saga continuă. cît eram eu la aikido, Dan îmi trimite un mesaj: “Pufosule, ești în stare să scrii o poveste de cîteva rînduri plecînd de la desenul ăsta?

Văd mesajul. Mă uit la desen. Fain desenul. Recunosc stilul, deși modificat – alb-negru: desenat de Dan. “Da, pot să scriu. Cînd ajung acasă. Am deja ideea în cap și primul paragraf”.

Ajung acasă. Scriu, la foc automat. I-o trimit lui Dan. Dan îmi dă vestea cea mare: mai scriem 50 și facem o carte.

Îmi ia ceva timp pînă să mă prind. El desenează, eu scriu. Ești nebun, Dane! Scriem o carte! :)

Scriem. Prima povestire este despre un pod. Căci un pod e în desenul lui Dan. Următoarele 52 (am stabilit, vom face 52 de desene / povestiri, nu 50, cîte săptămîni are anul, cartea probabil se va numi “Săptămîna are 52 de ani”) nu știu cu ce vor fi. Cînd Dan face desenul, eu scriu. Simplu.

N-o să vi le punem pe toate. Doar cîteva, să știți dacă veți cumpăra cartea sau nu. Eu cred că o s-o cumpărați. Cu o carte sîntem cu toții datori, nu?

Enjoy, pufoșilor. Enjoy.

* * *



Podul
Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care s-au jucat cu nu știu cît filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Nu i-am păcălit. M-au găsit din nou. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră curentul de aer greutatea corpului atingerea pantalonilor a mînecii tricoului bătaia inimii tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metaj rece și tăios, intră prin țesătura sacului, îmi atinge fața, mă ciupește un pic pe obraz, se oprește la timp, se retrage un pic, continuă să taie chiar în dreptul pielii, mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. E atent să nu stea prea mult, probabil să nu-l mușc. Se retrage, face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic pînă îmi găsește buzele, îmi e îndesat. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intră și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, mă trece o umbră de rîs. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mie atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din ce aer rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund prostu eu nu vreau să mă sinucid de ce îmi sînt astea ultimele gînduri nu vreau să mor mamă de ce toți care mor se gîndesc la mama de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie



. Citeste tot...

duminică, 27 august 2017

După treizeci de ani

Una din primele cărți SF pe care le-am citit vreodată, probabil a doua după Fetița de pe Terra a lui Kiril Bulîciov, a fost I Robot. Asimov, evident. De acolo n-a mai fost cale de întoarcere. De atunci sînt un cititor de SF și voi rămîne mereu așa, chiar dacă uneori am fost exasperat de scăderea calității din ultima perioadă.

Prima mea carte în engleză citită vreodată a fost Fundația. Asimov, evident. Într-a noua, la cincisprezece ani. Îmi amintesc și acum de prima pagină din carte. Prima mea pagină de carte citită vreodată pentru mine, nu pentru profă la meditație (ai de capu’ meu, ce m-a mai chinuit cu Poe).

Acea primă pagină la început n-am înțeles-o. Citeam un cuvînt, deschideam dicționarul. Mai citeam încă un rînd, iar dădeam peste două-trei cuvinte care nu știam ce înseamnă. O lectură atît de fragmentată, încît și acum mi-amintesc de ea. A fost curat meșteșug de barbar primitiv. Dar am perseverat. Și am citit-o. Prima mea carte citită vreodată în limba engleză.

Și cartea care a pus sămînța de dorință pentru a deveni sociolog, cîțiva ani mai încolo. Atunci nu știam. Mi-am dat seama ceva mai tîrziu – v-am povestit altă dată despre asta.

Acuma, după treizeci de ani trecuți fix, am citit din nou Fundația și Fundația și Imperiul. A doua, uite acum trei minute am terminat-o. Am băgat-o la loc în raft, lîngă cele cîteva puține cărți pe care le mai țin prin casă – restul mă înghesuie la Telega - și de acolo am scos al treilea volum al seriei: Second Foundation.

În seara asta voi începe A Doua Fundație. După treizeci de ani, la mijlocul codrului vieții, nel mezzo del cammin di nostra vita, cum ar zice Asimovul medieval italian, iată-mă din nou citind această carte care ad literam mi-a zidit viața.

Promit să o citesc din nou peste 30 de ani, cînd voi împlini 75 de ani și cînd oricum nu prea va mai conta.

Am zis.



. Citeste tot...

Naționalism să fie, dar nu și pentru căței

Am trăit în Statele Unite un an întreg, ca student. Da, cu bursă Soros, ca să nu existe discuții că nu recunosc asta. Acolo, în America, am descoperit cu adevărat că sînt român.

Cît timp trăiești în țara ta, ești ca peștele în apă, nu-ți dai seama ce înseamnă aia. Mai mult, cît ești în țara ta vezi mereu numai ce e mai bun la ăilalți.

Ca și copiii ăia mici care simt mereu că mîncarea în vecini e mai bună decît aia de la ei, pînă pleacă de acasă și încep să ducă dorul mîncării lu’ mama și să reevalueze trecutul.

Așa și cu mine. În America mi-am dat seama, ca și mulți alții înaintea mea, că a fi român în primul rînd înseamnă a visa în limba română (n-am zis-o eu, a zis-o Eliade). Mi-am dat seama cît de intimă sînt împletite limba și ființa. Sîntem ceea ce sîntem căci gîndim în limba în care gîndim.

Acolo mi s-a făcut dor de casă. Acolo am cerut-o pe Florentina în căsătorie, pe e-mail. Era în anii ’90, puțini știau de e-mail pe vremea aia, darămite să-și ceară soția în căsătorie astfel.

Acolo pot spune că am devenit român de-a dreptul. Prin comparație. Știu sigur că mulți dintre emigranții care au plecat anii ăștia din România simt la fel, doar că le e rușine s-o recunoască.

Zilele astea am fost o săptămînă într-o vacanță prin Belgia. Am umblat de colo colo, am văzut locuri frumoase, orașe frumoase, am stat de vorbă cu oameni frumoși. O țară frumoasă, demnă de laudă. Am dat cu nasul și prin Olanda, altă țară frumoasă. You should see Utrecht: much nicer than the tourist-invaded Amsterdam.

M-am întors din această vacanță mai naționalist decît cînd am plecat.

M-am întors mai naționalist nu pentru că m-au enervat străinii și am căpătat rîcă pe ei. Nu. Ăsta e naționalism primitiv.

Din contră. Îi apreciez pe belgieni pentru ce sînt, pe olandezi pentru ce sînt, am toată admirația pentru istoria lor și pentru priceperea și mîndria lor. Mergi pe lîngă canalele alea și te trec fiorii cînd te gîndești cîtă muncă și cîtă perseverență și cîtă pricepere inginerească sînt condensate în acele cărămizi de secole.

Dacă mai și le citești istoria și vezi cîte războaie au trecut pe acolo, de cîte ori au fost asediați, omorîți, jefuiți, dărîmați, de cîte ori a trebuit s-o ia de la capăt, admirația crește și mai mult.

Nu. Nu m-am întors mînat de sentimente naționaliste urîte, negative, de acolo. Ci m-am întors cu un naționalism pozitiv, luminos. Am văzut că și alții au fost săraci și au putut totuși ieși de sub hegemonia altora.

Cazul Belgiei este de manual. Au fost sub spaniolii cei habsburgi. Au fost sub francezi. Au fost și sub olandezi. Toți i-au tratat cu sictir.

Olandezii îi tratează cu sictir și acum, un soi de rude sărace. Belgienii sînt și pentru olandezi, și pentru francezi cum sînt moldovenii pentru noi: prilej de glume superioare și de oarecare scîrbă și sictir.

Și totuși, belgienii nu se lasă. Sînt mîndri de ceea ce sînt. Își apără ceea ce au de apărat. Își glorifică istoria, alegînd ce le convine spre a-i pune într-o ipostază convenabilă. Și, mai ales, nu le e rușine să-și arate emoțiile negative, atunci cînd nu le convine ceva.

Am stat de vorbă cu belgieni. Nu vreți să știți cîtă furie zace în ei. Nu vreți să știți ce tensiuni sînt între belgienii flamanzi și cei valoni, în interiorul țării. Relația români – unguri e mic copil pe lîngă cea valoni – flamanzi. Dincolo de stratul de politețe inițială, dacă stai de vorbă cu ei mai mult și le capeți încrederea, uite așa explodează furia și nemulțumirea și stereotipurile etnice.

E acolo un miș-maș de nemulțumiri vechi: flamanzii vs valoni, catolicii vs protestanți, francezii vs belgieni, belgienii vs olandezi, bruxelezii vs cei din provincie, care vine să fie completat de nemulțumirile cele noi: musulmanii, turcii, arabii, marocanii, negrii, est-europenii, atentatele, orașele mari năpădite de imigranți.

Și îi înțelegi, pe fiecare din ei, căci fiecare din ei are dreptatea sa. Ca aici, unde și românii au dreptatea lor, și ungurii dreptatea lor, și țiganii dreptatea și supărările lor, și bucureștenii, și clujenii, și ardelenii, și miticii, și moldovenii.

Toți au dreptatea lor. Toți au sacul lor de emoții negative. Și, guess what? Toți și le exprimă. De maniera cea mai validă și mai legitimă. Există un discurs naționalist foarte puternic în aceste țări. Cele mai multe dintre temele lor de preocupare sînt teme valide, temeri trăite de oameni obișnuiți, care se simt amenințați în propria lor țară.

Etnicitatea și teritorialitatea și tensiunile ce decurg din aceste trăiri sînt valide, puternice, nu trec așa ușor, doar că vine Soros sau Macovei sau Băsescu să ne spună să pupăm inelul stăpînirii sau să primim emigranți cu brațele deschise, să le dăm eventual și cheia de la seif, cum zicea marele Ostap Bender pe vremuri.

Nevoia de apartenență, de diferențiere și mai ales și mai ales de a-ți apăra ce simți că e al tău sînt trăiri intense și esențiale, înfipte adînc în fibra omului, indiferent dacă e american, român, oltean, flamand, țigan, arab, pakistanez sau scoțian.

Cum de asemenea la fel de normală, naturală este și tendința de a fi deranjat de relațiile hegemonice, cele care încearcă să cristalizeze asimetriile de proprietate și de putere în favoarea celor de partea bună a ștremeleagului.

Unii bogați, alții săraci. Ăi bogați mereu mai bogați, ăi săraci ținuți acolo, cu capul la fund. Unii puternici, alții în servitude, fie de-aia formală, de șerb ori de sclav, fie una mai elaborată, cum fac puternicii zilei acum, Merkel și Macron, cu proștii cei săraci din Europa de Est.

E normal să fii precum flamanzii cei care au zis henț! aroganței și silniciei habsburgilor. E normal să fii precum cei din Gent care erau supărați pe cei din Bruges că ăia din Bruges le astupau noaptea canalul pe care ei îl săpau ziua.

E normal să fii precum cei din Antwerp care își vedeau canalul îndiguit de puternicul zilei, de episcopul care le-a tăiat pur și simplu accesul la transportul pe apă. Știați că, mai apoi, Antwerp a fost supus unei blocade de către cei din Rotterdam și din Amsterdam?

Știați că olandezii cei plini de principii, care acum se dau marii ideologi umaniști ai lumii, i-au persecutat pe cei din jurul lor, văzîndu-și interesele și construindu-și porturile lor cele mari prin distrugerea altor porturi, exact la fel cum fac acuma cu Constanța?

Nu e prima dată cînd olandezii practică politici hegemonice. E un fapt normal pentru ei. După ce au fost asupriți, au devenit asupritori. Cei din jurul lor știu asta și nu-i iubesc. Iată că acum încearcă să facă asta și cu proștii și săracii din Europa de Est.

Unii, mai proști și mai mototoi, așa ca noi, îi laudă. Alții, cu ceva mai multă coloană vertebrală, ca ungurii sau ca polonezii, le dau un șut în fund, cum au făcut ungurii zilele astea cu ambasadorul arogant al Olandei, sau polonezii cu președintele arogant al Franței.

Istoria ne ajută, dragilor, să înțelegem că naționalismul și iubirea de moșie sînt lucruri pe care le nutresc toți, indiferent de limbă ori de veac.

Olandezii sînt naționaliști. Al naibii de naționaliști. Și cu bunele, și cu relele ce decurg din această ideologie – da, ideologie, că toate sînt ideologii: și creștinismul, și islamul, și capitalismul, și naționalismul, și umanismul.

Belgienii sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști, dacă zgîrii un pic poleiala de corectitudine politică. Am ascultat zilele astea niște povești puternice despre relațiile dintre cei săraci și cei bogați, dintre catolici și protestanți, dintre flamanzi și valoni, dintre belgieni și olandezi.

Toate povești recente, din ultimii 50 de ani, deci de după al doilea război mondial. Toate povești pline de patimă și de resentiment și de furie.

Pe lîngă aceste povești personale, am citit zilele astea multă istorie a acelor locuri. Peste tot naționalism. Peste tot exploatare. Peste tot revoltă împotriva exploatării.

Auzind aceste povești, citind aceste istorii, m-am întors acasă cu inima ușurată. E bine să fii naționalist. E normal să fii naționalist. Toți sînt naționaliști. Ăia bogați și occidentali, ăia sînt mai naționaliști decît toți ceilalți. Singura șmecherie de marketing politic este că, în șmecheria lor pricepută, îi prostesc pe ceilalți, spunîndu-le că e cîh și nașpa și urît să fii naționalist. Doar ei au voie să fie naționaliști. Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Naționalism să fie, dar doar pentru cei care au voie, ăia mari și puternici: englezii, francezii, nemții, americanii. Restul, nu e voie.

Deci relax. Deci nu vă mai duceți după fentă. Deci carry on and love your country, cum ar zice naționaliștii de englezi. Și, mai ales și mai ales, carry on and don’t let others do ugly things to your country.

Pufoșilor. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă, după ce vă spală creierele Merkel și Soros și toți cei care folosesc corectitudinea politică pe post de bîtă și de instrument de control hegemonic...



. Citeste tot...

miercuri, 16 august 2017

Un cuvînt pe care nu avem voie să-l consumăm

Zilele astea două sînt temele care alimentează ura și dezbinarea între români. Prima, ceva mai veche, de cîteva zile, cea despre diasporezii indignați că nu se eliberează pașapoartele cînd vor ei, cît ai pocni din călcîie. Am mai scris despre ea. Fie la ei acolo. Nu mai scriu, că scriu degeaba.

A doua e proaspătă, e de azi, când au ieșit cele mai foarte recente cifre INS privind evoluția trimestrială a PIB-ului. E practic catastrofal, cum ar zice obiectivii sistemici: e o creștere de 5,7% pe prima jumătate a anului 2017, creștere ce vine să o confirme și consolideze pe cea din primul trimestru 2017.

E groaznic. E oribil. E apocaliptic. Pentru toți obiectivii civili, gen UM 024 sau Hotnews sau Gîndul sau Realitatea, e un dezastru. Cum poate să fie creștere economică pe vremea guvernării demonilor de pesediști kaghebiști, care știm cu toții că ei de fapt sînt niște nemernici care doar vînd țara la ruși și la chineji și nu fac nimic altceva, da’ nimic nimic de tot? Groaznic. Catastrofal. Trebuie făcut ceva.

Singurul lucru pe care l-au putut cît de cît găsi să încerce să contracareze propagandistic această știre pe care nu prea o puteau ocoli a fost să-i dea un spin negativ. Ce putem spune noi nasol și groaznic despre această știre nasoală și groaznică? Cum o putem cîrpi, să-i înrăim și mai rău pe români împotriva românilor, să scoatem în evidență ce groaznic de nasol de fapt este?

Aha. Au găsit. Hai să zicem că nu e bună creșterea economică, pentru că de fapt e de-aia nasoală. Cum există colesterol bun, dar și colesterol rău, pentru tapalabele de servici musai trebuie să existe și creștere rea. De ce? Simplu. E rea, pentru că e pe consum.

Auzi tu, dom’ colonel, colega de la Știri: e pe consum. Yuk. Cîh. Groaznic. Vai, maică, ce nesănătoasă! Deja pute! Luați-o de aici, că miroase a stîrv, a catastrofă! Români, atenție, nu vă bucurați! Nu e de bine, e de rău! E pe consum! Să fugim! E otrăvită!

E simplu. Au mai făcut-o și alte dăți. Analiștii lu’ pește prăjit și obiectiv, de-alde marile minți luminate de pe la BNR și de la Consiliul Fiscal și de la Ziarul Financiar și de pe alte stabilimente de propagandă obiectivă și plină de principii, de vreo două sute de ani încoace, asta știu să facă. Să urle că e nasol.

Principala lor motivație este una obiectivă: li s-a dat ordin. Și știm cu toții că ordinul se execută, nu se discută, altminteri batalionul disciplinar îi mănîncă. Este o motivație partinică și sistemică, din logica anti-PSD cu care este îmbibat sistemul. PSD bad, anti-PSD good.

Tot ce fac strălucitorii de salvatori de Băsescu și Boc și Macovei și, mai recent, Johannis și Cioloș este cel mai foarte perfect și necesar. Tot ce fac bestiile de naibe de balauri kaghebiști de Năstase și Ponta și Dragnea și Tudose și toți ceilalți kaghebiști nemernici este cel mai foarte groaznic și cel mai foarte oribil. Cunoaștem. Am fumat discursul ăsta de atîtea ori...

Dar, dincolo de patima de tabără politică, această gîndire a sistemicilor obiectivi, a tapalabelor și mîndruților de servicii, mai ascunde încă ceva, o boală mult mai ticăloasă decît simpla ură anti-pesedistă.

E vorba despre disprețul față de români.

E rău consumul, ați înțeles? Căci românii nu sînt în mintea tapalebelor și prelipcenilor și rareșbogdanilor de servici decît niște slugi și niște monștri știrbi și medievali.

Ei n-au voie să consume. Ei nu trebuie să fie decît niște sclavi moderni, care trăiesc doar cu apă paie și bătaie, și toată plus valoarea creată în țara asta nu trebuie în nici un caz să se scurgă inutil înspre consumul sclavilor, ci trebuie să plutească limpede și curată și nealterată și nepătată spre insulele Seychelles.

Ce se produce în țara asta nu e voie să se consume loco. Trebuie să se ducă înspre paradisurile fiscale de unde își trag seva capitaliștii cei luminoși și curați și necesari, cei care salvează lumea, stăpînii politrucilor neoliberali din această neocolonie de colț de Balcani, politrucii ăia plătiți de stăpînii lor să-i critice pe români pentru îndrăzneala lor de a consuma.

Ați înțeles? Românii nu au voie să consume. Ei au doar voie să producă și să exporte. Ei n-au voie să bage botul la plus valoare, căci ei sînt niște animale primitive și nu e de nasul lor consumul.

De-aia trebuie să le punem botniță. Dacă nu ad literam la bot, ca pe vremea lui Zaharia Stancu, măcar la creier. Să-i învățăm că de fapt consumul e rău. Să nu îndrăznească să ciugulească ceva cumva, să nu consume, că strică bunătate de capitalism. Dă-i dracului de slugi, să nu consume, că strivesc corola de minuni a plus-valorii de export.

Ați înțeles, bă slugilor bă? Vă e clar sau mai trebuie să vă mai repet încă o dată? Bre dom’ Vasilescu de la BNR, pune-le bre botnița aia la loc, să nu consume bre. Dacă ne supărăm mai rău, poate ne aducem aminte că n-au voie nici să respire. Că nici aerul nu e pe gratis. Nu, aerul e doar pentru stăpîni.

Românii? Niște slugi. Să respire doar cînd le dăm noi voie. În rest, consum verboten. La muncă, slugilor, nu la consum! Nicht consum. Arbeit, nur Arbeit. Arbeit mach frei! R’ați ai dracu’ de români, ce tupeu pe capu’ vostru, să îndrăzniți să vreți să consumați...

PS: Dincolo de pamflet, să le spună cineva politrucilor neo-liberali că recenta creștere economică a PIB-ului se bazează îndeosebi pe creșterea producției industriale, iară nu pe consum. Noi știm că propaganda nu are nevoie de adevăr. Dar să știe lumea de fapt cum stau lucrurile.

Mai mult, să le spună cineva ticăloșilor care critică această creștere economică bazată pe consum că toate țările lumii s-au dezvoltat, se dezvoltă și se vor dezvolta mereu îndeosebi pe consum. Și Nemția, și Austria, și Franța, și SUA, toate țările care ne colonizează așa fac. Se dezvoltă pe consum.

Aoleu, era să uit: noi n-avem voie să ne dezvoltăm. Doar nemții au liber la așa ceva. Românii, mai încolo. În altă viață. Doar după ce mor au voie să se dezvolte românii. În viața asta, niciodată. Slugile nu au voie să se dezvolte, ci doar să muncească, să sufere și să moară.

Paștele mamii voastre de nemernici și de ticăloși!

. Citeste tot...