marți, 25 aprilie 2017

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

luni, 24 aprilie 2017

Tehnologii noi, năravuri neschimbate

Antropologia este știința peștelui care este în apă și nu-și dă seama că este în apă și, dintr-o dată, începe să-și dea seama că e înconjurat de un corp străin atît de familiar, și totuși atît de ciudat,

tulai Doamne!, cum de este chestia asta aici?, de unde a apărut sărăcia asta?,

pe care, după dezbateri riguroase, după ce-l gustă, după ce-l măsoară, după ce se pișă în el, să vadă dacă i se schimbă culoarea, se hotărăște să-l denumească științific, că e o chestie nouă și n-are nume, e cum era gheața în Macondo la început, ce știu peștii ce-i aia Macondo,

și atunci se face un comitet de oameni de știință, de cercetători sociali compus din pești prestigioși și înțelepți, se analizează propunerile de denumire, se supune la vot, se mai gustă un pic din apă, prin branhii apa circulă de jur împrejurul oamenilor de știință, și se ajunge astfel la concluzia cît se poate de științifică: la chestia aia străină în care se pișă peștii să îi se zică “apă”.

Mi-am adus aminte de asta, pentru a nu știu cîta oară oare, în dimineața aceasta, conducînd prin vestita mea comună natală necunoscută, Republica Rurală Telega.

Mergeam eu, așa, cu mașina, ca tot omul care are mașină și nu mai vrea să mai meargă pe jos decît în mod organizat, pe aici șoseaua e ca prin toate comunele de deal, mai mult curbe, cînd urmînd sinuozitățile vreunei văi, cînd șerpuind pe vreun povîrniș,

și mergeam eu așa, ca antropologul pe post de pește în vacanță, dădeam din volan, cînd stînga, cînd dreapta, nici prea repede, că sîntem totuși la țară, sînt totuși copii pe stradă, nici prea încet, că poate ne facem și noi cu vreo găină somnoroasă, ciorba de găină lovită de mașină și furată din fața curții omului știe toată lumea că este una din delicatesele culinare ale acestei zone piemontane,

și conduceam așa cum conduc antropologii șmecheri care vorbesc în proză fără să știe, cu mîna deasupra volanului, conduci din podul palmei, mai trece cineva pe stradă, doar îndrepți palma, degetele se cabrează a salut, podul palmei rămîne pe volan, să iei totuși curba,

și m-a lovit ceea ce știam evident demult, doar că știam la nivel instinctiv, fără să frazez, să verbalizez, să conceptualizez:

la țară oamenii se salută din mers chiar și atunci cînd sînt la volan.

Tulai, Doamne! Cum îi zice la sărăcia asta de aici? De unde a apărut?

La țară, dragii moșului atomic și recent, oamenii se salută, no matter what. E o continuă formă de grooming simbolic. Te salut, mă saluți, parcă ne știm de undeva, teoretic toată lumea se știe cu toată lumea, și chiar dacă nu se știe totuși se știe, e de pe undeva de pe aici, e foarte posibil să fim neamuri de-a țșpea șpiță.

E regulă. E lege. E sociologie. E antropologie. E bun simț. E textură socială. E unul din lucrurile atît de evidente și de la sine înțelese, că nici nu le mai bagi în seamă, așa cum de regulă nu bagi în seamă că respiri, decît atunci cînd vine cineva și-ți pune perna pe față și atunci înțelegi de ce e bine să respiri, respiră vidro, respiră.

Salutul este o formă elementară de schimb simbolic în comunitățile mici. Salutul e la fel de important ca și banul aici. E monedă de schimb. Este ca un ciment care tot timpul se macină și tot timpul trebuie să-l pui la loc, să zidești din nou zidul de solidaritate mecanică și de Gemeinschaft

(da, pufoșilor, are și un nume, un nume imposibil de nemțesc; în general, în știință, lucrurile elementare au nume imposibile)

care se tot zidește și se tot surpă prin uitare și inerție și, în general, prin toate lucrurile rele pe care al doilea principiu al termodinamicii îl face în textura societății omenești.

La maimuțe groomingul este cît se poate de fizic și de tactil. Se mai purică, se mai caută de păduchi și de cristale de sare, iar contactul acela fizic cît se poate de strîns, blană în blană, răsuflare în răsuflare, întărește individul în grup, asigură relația de cooperare și de reciprocitate: me good, you good, we good, we together, de care are nevoie fiecare individ al unei specii sociale pentru a supraviețui.

La sat, la oameni, căutatul de purici în blană nu mai e la modă. S-a preschimbat în salut. Ne salutăm cînd trecem unul pe lîngă altul. Eventual, dacă avem timp - și ar trebui să avem timp, doar sîntem la țară, nu la păcătoșii ăia de orășeni care-și trăiesc toată viața într-un coșmar de iureș continuu – dacă avem timp schimbăm și două trei vorbe,

ce mai faci, cum mai ești, ce mai fac copiii, dar vaca, s-au făcut prunele, ai auzit că a murit Cutărească, Dumnezeu s-o odihnească, hai, te las, mă duc să plătesc cablul.

Grooming. Tot grooming, doar că nu pe bază de pureci și păduchi și de cristale de sare pe care să le ronțăim ca pe niște delicatese - știți sarea de pe semințele de floarea soarelui? cam așa sînt la gust și cristalele alea din blana maimuțelor, vă spun eu, le-am gustat – ci pe bază de cuvinte. Rostul însă, scopul, utilitatea, tot aia. Întărirea comunitalității. Me good. You good. We good. We together.

Dacă peste un sfert de oră se întîmplă să vă întîlniți din nou, din nou vă salutați, din nou treceți prin același ritual de recunoaștere și definire a celor comune, a celor care vă unesc. Poate nu la fel de elaborat, dar totuși: ceva-ceva, acolo. Măcar întrebați din nou de vacă :)

La țară nu se salută două feluri de oameni: dușmanii și străinii.

Dușmanul nu-l saluți că e dușman. Mama lui. Ne-salutul între dușmani capătă forme aproape la fel de elaborate ca salutul între ăia care se înțeleg unii cu alții. Nu vreți să știți ce maniere complicate s-au pus la punct de a transmite mesajul “Te văd, dar mă fac că nu te văd, mama ta de bestie, mînca-te-ar cîinii de nemernic”.

Străinul nu-l saluți că e prost, mama lui de prost, nu știe regula, nu știe chestiile elementare: la țară se salută, indiferent dacă știi omul sau nu. Și, cum toată lumea se știe cu toată lumea, se salută toți cu toți. Iar cînd vezi pe cineva necunoscut, îți vine să-l saluți, că așa ai crescut, saluți tot ce mișcă, și vaca ce se întoarce de la islaz, și cățelul cînd trece strada, dar știi că nu-ți va întoarce salutul. Și atunci nu-l mai saluți. Că nu l-ai văzut niciodată. E un pic mai complicat. Nu vă prindeți din prima, dar pe urmă începeți să înțelegeți.

Deci, pe scurt, după pagini de curs sălbatic de antropologia salutului în mediul rural, v-ați prins. Oamenii se salută care pe unde se apucă, toți cu toți, pentru continua reîntărire a relațiilor sociale, a interdependenței și senzației de apartenență specifice comunităților mici. Doar dușmanii și străinii nu se salută.

Ce te faci cînd intră tehnologia în scenă și încearcă să schimbe mersul lucrurilor? Pentru că mașina, de exemplu, ad literam schimbă mersul lucrurilor. Nu mai mergi. Stai în cur, dai din volan, și merge ea.

Nu contează. Lumea se salută în continuare. Și din mersul calului. Și din mersul Daciei. Și din mersul Subarului. Regula rămîne aceeași, că doar ești acasă, la țară, nu ești un nesimțit de-ăla de străin care a uitat de unde a plecat și cum se fac lucrurile pe aici.

Deci saluți. Partea faină este că nici nu-ți dai seama. Mergi, conduci, saluți. Ce e ciudat în asta? Nu e nimic ciudat. LOL. Nimic ciudat. Ca peștele în apă. Bre pește bre, cum poți să respiri apă, bre? Bre fraiere de mamifer, eu mă mir cum poți tu să respiri sărăcia aia de otravă de aer. Și uită-te la tine ce urît ești, nici n-ai branhii. Fraere. Mamifere.

Așa și la țară. Saluți și nu-ți dai seama cît de bine înrădăcinat este în fibra ta.

Partea și mai faină este că există același tip de relație pro-activă, de anticipare a interacțiunii, chiar dacă situația teoretic s-a schimbat, că a intervenit o tehnologie disruptivă în joc – mașina, în cazul de față.

Să vă explic. Ești pe scaun. Nu mai ești în picioare. Ești în spatele unui geam care cam reflectă lumina, cel puțin dinspre afară spre înăuntru. Distanța dintre tine și celălalt este alta, mai mare decît dacă ați fi amîndoi pietoni. Mergi destul de repede, ai o oareșce viteză, încerci să omori găina. Celălalt – sau cealaltă – este pe trotuar, la alt nivel al ochilor decît atunci cînd sînteți amîndoi pedeștri.

Nu contează. Ăla sau aia de pe trotuar are timp și mai ales își dedică timpul, are strategii de gestionare a privirii și a spațiului, distanței, pentru a se uita prin parbriz, să vază cine trece. Și, din mersul calului, din goana mașinii, are timp să-l salute pe șofer. Iar tu, ca șofer, din goana mașinii, la fel și tu: la rîndul său ai timp să saluți pietonul.

Asta pentru că ai o strategie de interacțiune pentru asta, gata pregătită, acolo în colțul minții tale reptiliene, aia care nu gîndește, care doar instinctivește. Pentru că ai definită situația într-un anumit fel, drept pentru care ai strategiile de interacțiune la îndemînă, ca pe niște instrumente ușor de folosit (“culture as toolkit”, Ann Swidler, pentru prețioșii de gomoși de oameni de știință care vor referințe atunci cînd denumim apa “apă”)

Și mai deosebit este cînd, uneori, mașina încetinește, se lasă geamul jos, se aruncă repede două-trei vorbe. Regula. Regula trebuie respectată.

Și de la mașină la mașină se aplică de multe ori același lucru. Ești în cur, pe scaun, la volan, conduci. Celălalt sau cealaltă la fel. Drumul curge. Șoseaua merge. Curbele sînt fără încetare. Ai o anumită viteză. Lumina străbate cu greu prin două parbrize.

Și totuși, lumea știe mașinile, le recunoaște după număr, după formă, uite, aia e mașina lui Cutărescu, ăsta este Cutărici, se salută, palma ridicată instinctiv, gest din cap, un fluturat de mînă probabil.

Uneori, ca și în cealaltă situație, mașinile încetinesc, geamurile se lasă amîndouă jos, se schimbă două-trei vorbe, vin alte mașini din urmă, nu-i nimic, ai auzit că a murit Cutăreasca?, ce mai face vaca?, a fătat?, dar copiii?, sănătoși, voinici? salutări acasă la nevastă, și ție la fel, Doamne ajută, Doamne ajută, Hai noroc, La revedere.

Antropologie, pufoșilor. Antropologie. Tehnologia se schimbă. Lumea nu mai merge pe jos. Lumea nu mai merge în căruță. Lumea nu mai merge călare pe cal. Lumea stă în cur și învîrte din volan. Dar relațiile, interacțiunea, nevoia, comunitatea, rămîn la fel.

Mare zidire. Mare construcție continuă. Mare mister. Mare taină a lui Manole cel care o zidește pe Ana în zidul vorbelor la fiecare mers prin sat, fie pe jos, fie cu căruța, fie – mai nou – cu mașina.

Pe vremuri, cînd am mers eu prima dată la Trantor, la Capitală, la București, mama lor de mitici, nu știu cum de-i suportă pămîntul, tot Cluuuuju-i fruncea, salutam lumea pe stradă – sau măcar încercam să salut, că nu puteam pe toți, erau prea mulți.

Pe urmă, încet-încet, m-am făcut și eu orășean, de-ăla nasol și cu inima împietrită și cinic și kaghebist și nu mai simțeam jena aia cînd treci pe lîngă cineva fără să saluți.

O mai făceam doar din cînd în cînd. Uneori spre amuzament și frondă, să văd fețele uimite ale trecătorilor neobișnuiți. Alteori poate din nostalgie, că mi-era dor de casă, de „adevărata” casă, aia de unde plecasem. Alteori poate din respect pe lîngă unii pe lîngă care treceam, pe care-i simțeam bătrîni și singuri și știam instinctiv că au nevoie de un Bună ziua de la un străin oarecare, să audă și ei o voce de om, nu doar de televizor.

Apoi, cînd m-am făcut și mai mare și mai orășean și mai kaghebist și a început să mă cunoască lumea pe stradă, că mergeam la televizor, mama mea de kaghebist, nu știu cum de mă rabdă pămîntul, cred că dau tefeleii acatiste în fiecare zi să moară kaghebistu de Palada în chinuri kaghebiste, am început din nou să salut lumea pe stradă.

Relația, evident, era cu totul alta. Oamenii se uitau în ochii mei, era clar că-mi spun din priviri, Te știu de undeva, te știu de la televizor, spune ceva, vreau să stau de vorbă cu tine. Și o faci, chiar dacă la început ești stînjenit. Îi saluți, le zîmbești, te porți politicos, faci o bucurie celui care își dorea să stea de vorbă cu tine.

Însă relația este cu totul alta, semnificația interacțiunii, cum ar zice antropologul, căci pentru el doar interpretarea contează, doar semnificația, restul este amăgire și suspin (Geertz, anyone? luați și gustați și un pic de Weber, e proaspăt, azi ni l-a adus), semnificația interacțiunii este cu totul alta.

Iar acum, întors pentru cîteva zile înapoi acasă, uite-mă cum salut din nou lumea din mersul mașinii, ridicînd ușor palma din vârful degetelor și spunînd celorlalți astfel, fără ca nici măcar să mă mai gîndesc: me good, you good, we good, we together.

Uite așa, dragii mei pufoși, a dat azi antropologia peste mine de dimineață, într-o zvîcnire, într-o clipă de clipită, în timp ce conduceam prin sat, nici prea repede, să nu omor naibii vreun copil, dar nici prea încet, să omor și eu totuși măcar o găină, să o punem de-o ciorbă, v-am spus că ciorba de găină omorîtă de mașină este una din delicatesele culinare deosebite ale acestei mirifice zone subcarpatice, Romania Gradina Maicii Domnului, Explorează Grădina Carpaților pînă dai cu mașina peste vreo găină și-o faci ciorbă.

Pufoșilor.



. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 20 aprilie 2017

Sanatoriu, ziua a șasea

Zăpada s-a pus de vreo două palme pe florile de măr. Viscolește așezat, domol, ca în cîmpiile Amurului (e prin Siberia, ce știti voi geografie, pufoșilor). Iarba are o frumoasă culoare apocaliptică amestecată: cînd verde, cînd albă.

E clar. Ăsta e blestemul acestor locuri. Anul ăsta n-am ajuns de Crăciun pe aici. Și atunci ne-au blestemat dealurile să avem parte de Crăciun în vacanța de Paști.

Aha, spuseră dealurile. N-ați fost de Crăciun acasă? Ați stat pe curu’ vostru la București? Ne-ați uitat? Ne-ați abandonat? Vă era tîrșă de frig și de cărat lemne și de zapadă și de fleșcăraie? Na de-aici Crăciun! Na zăpadă! Na fleșcăraie! Na de-aici, mama voastră de orășeni nerecunoscători!

Car lemne de două ori pe noapte, să nu se stingă focul, așa de frig este. Fics ca de Crăciun. Ies pe afară înfofolit într-o geacă pe care n-am mai purtat-o de ani de zile. Geaca mea de douăzeci de ani, aia cu care am fost student în America. Nu credeam s-o mai port vreodată. Iaca acuma car lemne cu ea prin viscolul de Paști.

Curentul cade cam din două în două ore. De fiecare dată, stăm cu gîfa în gît. Aoleo, acuma dacă e pe bune? Dacă nu mai vine deloc vreo cîteva ore, poate chiar o zi întreagă? Să vezi dezastru. Facem frigul și foamea. Fics ca în Siberia. Avem totul pe curent. Și centrala termică – o fi ea pe lemne, dar tot în priză trebuie băgată să se învîrtă ventilatorul, și aragazul. Fără curent, sîntem kaput. Siberia. Gulag. Telega ot Amur. Viața la țară, varianta Soljenițîn.

Pe sus, pe deal, White Walkerșii se pregătesc de asediu. L-au mîncat deja pe vecinul Gheorghiță, s-au auzit urletele azi-noapte. În curînd, vor sări gardul spre noi. Îi văd. Îi văd. Le lucesc ochii de poftă de carne de om.

Bag picioarele. Mă urc în mașină și vin la București. Civilizație. Trafic. Lume. Noxe. Aglomerație. Înghesuială. Adică viață. King's Landing, here I come!



. Citeste tot...

miercuri, 19 aprilie 2017

Sanatoriu, ziua a cincea

Azi ne-am sculat tîrziu, pentru că aseară a fost de fapt azi'noapte, am jucat remi (bine, bre scorțoșilor și snobilor: rummy) de parcă ar fi fost sfîrșitul lumii.

Ceea ce, într-un fel, chiar și este. Este sfîrșitul scurtei perioade de soare. Acum e mohorît și stă să plouă. Mai sus, mai la munte, zice că ninge deja. Parc-ar fi iarnă, frate! E așa de frig încît îmi vine să-mi bag mîinile în buzunar.

Stînd în prag, uitîndu-mă cum păpădiile și-au băgat capul la cutie și nu li se mai vede decît un moț firav din gluga de sepale sau cum le zice la alea de învelesc petalele, mă gîndesc dacă n-ar fi cazul să începem să facem un zid mare de gheață.

Nu știu de ce mi-a venit ideea asta. Așa, pur și simplu, mi-a înflorit în minte. Ce-o fi cu mine? Cred că e din cauză că încă nu mi-am băut cafeaua.

Privirea îmi umblă prin grădină. Sus, în coastă, peste gard, văd pe cineva, o siluetă de om, unul uscat și înalt. Stă nemișcat, se uită încoace. Chiar și de la depărtare, îi văd ochii. Are ochi răi și albaștri, strălucesc nefiresc. Se tot uită înspre noi.

Cine-o fi? Mă uit mai bine. Ce arătare! Ce naibă de om! Nu-l cunosc. Nu e dintre vecinii noștri. Nici nu arată a fi de prin părțile astea. Mă bufnește rîsul la gîndul care-mi trece prin minte. O fi vreun fremen, dom’le! Ha! Nu știam că sînt fremeni în Telega. Ce-o fi căutînd pe aici? N-avem viermi de nisip. N-avem nici mirodenie. Pleacă de-aici, urîtule! Du-te la tine acasă! Marș pe Arrakis!

Haios. E bine să glumești dimineața, pe frig. Auzi tu: fremeni la Telega! Cînd glumești, e ca și cum ai bea cafea. Te revigorează. Parcă nici nu mai simți frigul.

Între timp, cît mă uitam după omul uscat și înalt cu ochii albaștri și răi, aud niște scîncete. Sub frasinii din curte, ce să vezi? Cinci pui de cîine. Mari. Foarte mari. Parcă ar fi lupi.

Vai, ce căței frumoși! De unde-or fi apărut? Cine i-o fi lăsat aici? Sărăcuții! I-am băgat repede în casă, să nu le fie frig. Să vezi ce-or să se bucure fetele, că tot își doreau un cîine. Acum nu au unul, or să aibă cinci.

Dar ce se aude? Parcă tot de afară vine sunetul ăsta. Ies din nou, mai caut un pic. Măi, să fie! Mai e încă unul, albinos, prin grădină, ceva mai departe de locul unde-i găsisem pe ceilalți cinci. Și mai mare decît ceilalți. Alb alb alb. Alb ca zăpada. Lu’ ăsta o să-i zic Snow, că prea e alb și prea e frig afară, zici că stă să ningă. Și, oricum, așa e moda pe aici pe la Telega, să dai nume străine la cîini.

Ce-o fi cu cîinii ăștia? De unde-or fi venind? Parc-ar fi un semn. Cum se adună toate, așa, dintr-o dată...

Mă rog. Să vedem partea bună a lucrurilor. Ce cățeluși frumoși! Șase pui de cîine ca niște pui de lup. O adevărată haită. Acum le dau lapte. O să-i cresc. O să-i fac mari. O să-i hrănesc cu pulpă de căprioară, să nu-și piardă instinctele de animale sălbatice. Și pe urmă, dacă mă satur de ei sau n-am ce să le mai dau de mîncare, o să-i vînd lu’ nenea ăla cu părul lung și ochii răi și albaștri, lu’ fremenu’ ăla, dacă o mai fi pe aici. Cred că o să iau bani buni pe ei.

Dau lapte la puii de cîini și mă uit pe geam afară. Ia uite! Păsările au început să înghețe în zbor. Cad mierlele și pițigoii, cu aripile îngreunate de țurțuri de gheață. Ciudat. N-am mai văzut așa ceva. Simt o strîngere de inimă.

Dau lapte la puii de cîini. Vag, încep să aud cuvinte prin creier. De ce vorbește cineva în limbi străine prin creierul meu? Simt cum un pitic urît și șmecher se tot plimbă prin capul meu și zice, ținînd un pahar de vin în mînă: Winter is coming. Winter is coming. Winter is coming.

Ce-o fi vrînd să spună? Nu-mi dau seama. Ce idei ciudate pot să-mi treacă prin cap! Trebuie să întreb pe cineva ce înseamnă, că eu nu știu engleza.

Auzi tu: un pitic cu un pahar de vin în mînă! Ce tîmpenie! O fi de la vremea asta nefirească. Cum zicea poetul? A time out of joint. Pitic nebun. Să iasă din capul meu! Am treabă! Sînt ocupat! E deja aprilie. Aproape mai. Mai avem un pic și începe vacanța de vară.

Cred că am febră. Prea multe ciudățenii într-o zi. Auzi tu: Winter is coming. Ce-o fi însemnînd? Mă duc să aduc lemne. Prea e frig. Păcat de păsările care au murit înghețate. Sper să apară altele. Măcar niște corbi. Am citit undeva că soiul ăsta de păsări e tare rezistent la frig.

Pînă una alta, plouă mărunt, sadic. Plouă ca la Castamere.

Nu știu de ce am zis asta. Așa mi-a venit să spun, deși nu știu unde este această localitate. Ce nume de sat! O fi în Teleorman, că prea sună oltenește.



. Citeste tot...

marți, 18 aprilie 2017

Sanatoriu, ziua a patra

Sanatoriu, ziua a patra. Un pic de soare palid. Probabil 10 grade. Totuși, nu va ploua. Păpădiile sînt cel mai bun semn. A înflorit din nou toată pajiștea din fața casei, e acuma juma galben, juma verde crud.

Copacii sînt fix la fel cum erau și alaltăieri, înainte să plouă. Prunii un pic mai scuturați de petale, aproape trecuți. Nucul mic la fel de plăpînd, mama lui de nuc, nu vrea să crească precum ridichea din poveste, o să-l aștept cel puțin două sute de ani să se facă și el nuc în toată regula.

Moșmonii dau semne că s-ar fi prins. Dar la fel spuneau și cei de anul trecut pe vremea asta, ca pe urmă, cînd a dat iureșul verii peste ei, să se usuce iremediabil. Agrișii cei noi nu mișcă nimic. Pe dinăuntru sînt verzi, că le-am rupt o crenguță. Dar mugurii se încăpățînează să nu spargă. E foarte posibil să nu se fi prins.

Viața de sanatoriu continuă. De dimineață ne-am trezit în stil alarmă aeriană. Florentina văzuse ceva mișcînd pe uliță și a venit speriată: “Scoală, că vine popa cu botezul!”. Am reușit performanța să fac patul în douăzeci de secunde, să-mi trag pantalonii pe mine în cinci și să înjur de tot restul secundelor pînă s-a umplut minutul – puteam să mai dorm, să-l mai visez pe Ponta, eram în metrou cu el, metroul avea geamurile sparte. Nu, nu mă întrebați: nu știu ce înseamnă.

Degeaba. Alarmă falsă. Nu era popa cu botezul. Era altcineva. Vecinul Gheorghiță, care aduna surcele prin grădina dînsus de noi, ne-a spus că azi popa e cu botezul pe Șoseaua Nouă, adică pe celălalt deal. Probabil va veni mîine. Și mîine voi face patul la fel de repede, în același acompaniament de bombăneli budist-ortodoxe, dacă vine prea devreme, adică înainte de miezul zilei. Sper să nu-l visez pe Ponta din nou.

Viața de sanatoriu continuă. Vecinul Gheorghiță s-a făcut că plouă că am făcut gardul. Nici “bravo, bre, ce gard frumos!”, nici “futu-te-n rasă de capitalist veros, cu banii tăi care ai făcut gardul de colo colo". N-a zis nimic. Nici eu nu l-am întrebat nimic. Puteam să-i bat apropouri, să-i dau de înțeles să contribuie și el, că gardul e și la el, și la mine. Nu i-am zis. L-am întrebat dacă are vaca lapte și dacă poate să ne aducă lapte diseară. Pe bani, evident. De la el cumpărăm lapte cînd venim acasă, la Telega. Tot el ne și cosește. Așa se face pe la țară, la ăia care n-au ce face cu fînul: cine cosește, de regulă ia iarba. Servici contra servici. Ipocrizia salvează România.

Viața de sanatoriu continuă. Azi dealul Măceș se vede din nori, plafonul alb e un pic mai sus. De dimineață, însă, cînd noaptea se îngemăna cu ziua, pe la cinci, cinci și jumătate, la primul cîntat al cocoșilor, cînd m-am trezit să bag lemne în foc – așa e la țară, dacă nu bagi lemne în foc, ai belit-o, nu e ca la voi, orășenilor pufoși, să meargă centrala, să dormi fără grijă, să-l visezi pe Ponta – azi dimineață Măceșul se întrezărea doar pe jumătate, într-o supă aproape albă și difuză. Soarele stătea să apară. Privighetoarea cînta. Cîinii lătrau. Pițigoii se trezeau. Vacile mugeau. Cocoși cocoșeau.

Viața de sanatoriu continuă. O să vă țin la curent. La curent o să vă țin. La doi douăzeci, alternativ, AC / DC. Sănătate curată, curentul alternativ. Așa e la sanatoriu. Halate și curent eftin. Pufoșilor.

Viața de sanatoriu continuă.

. Citeste tot...

duminică, 16 aprilie 2017

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

Din acest colț atît de macondian încît pînă și copacii încă mai sînt înfloriți,

De sub povara crengilor de măr și păr albe precum barba lui Dumnezeu,

De aici de unde pînă și dinozaurii încă mai supraviețuiesc, sub formă de mierle și ciocănitori și grauri și pițigoi,

De aici din această cacofonie îngerească de concert de păsăret,

De aici unde pînă și florile cîntă pe crengi cu glas mare aducînd laudă creației și primăverii,

Din acest rai aproape perfect, căci nimic nu este pe lumea asta perfect,

Privind cum fetele mele aleargă prin grădină, să dea drumul înapoi în curte cățelului rătăcit dincolo de bariera rece de sîrmă a gardului nou reparat, gard care tocmai a trecut proba de foc a "cățelului care nu mai are pe unde să intre prin gaură", mama lui de bestie mamiferoasă care a făcut poteci prin toată grădina și găuri prin toate ulucile,

Uitîndu-mă la ele cum aleargă fericite și tinere și dorindu-mi să se oprească timpul în loc, deși știu că nu se va întîmpla asta, căci totul este trecător, deșertăciune a deșertăciunilor, o tu primăvară a firii care în curînd te vei transforma în cenușă și istorie,

De aici de unde stă să plouă, dar încă miroase a soare în toate florile din copaci,

Vă doresc să fiți plini de lumină, pufoșii mei dragi, prietenilor, răilor, kaghebiștilor, bestiilor, românilor, dragilor, fraților, oamenilor.



. Citeste tot...

vineri, 14 aprilie 2017

Gagica avea un buchet de trandafiri albi în mînă

Conduc. Pe lîngă mine trece un motociuclist cu gagica agățată de el în spate. Cu o mînă se agață de gîtul lui. În cealaltă strînge cu disperare, să nu-i cadă, un buchet imens de trandafiri albi.

În timp ce stau în trafic și mă pregătesc să vă povestesc despre gagica cu trandafirii cei albi, că e prea mișto să nu vă spun și vouă, o mașină mă claxonește de pe banda alăturată. Fetele mele, cu cealaltă mașină, în drum spre Telega. Fix fetele mele: Flo, Marta, Andra. Apropiem mașinile, conducem paralel, ne atingem degețelele. Ne pupăm vizual. Ne hăhăim. Ce coincidență! Nu există coincidențe.

Cu atît mai mult am motiv să încep să scriu, să vă povestesc. Bag nasul în telefon, căci traficul era de tip “și melcul țuști!”, încep să butonez din dește, cînd aud o voce băsistă cum mă întreabă: "Ce faci, îi scrii lui Ghiță?". Răspund fără să ridic nasul din telefon: "Nu, doar avocatului său". Ridic privirea: era Silviu Mînăstire, în drum spre casă. Ne hăhăim. Îmi prezintă soția, care era la volan. Eu îi spun că a mea e mai în spate, la alt volan. Ne urăm sărbători fericite. Merge mai departe. V-am spus că nu există coincidențe? V-am spus.

Între timp, mă prinde iar Flo din urmă cu mașina lor, pe banda din stînga. Ne hăhăim din nou. Le întreb ce fac. Făceau ordine în CD-urile din mașină. “Auzi, mai ai CD-urile alea cu compilații rock?” Le mai avea. Marta îmi pasează CD-urile pe geam. Ne hăhăim din nou. V-am spus că nu există coincidențe? Chiar atunci, trece printre noi motociuclistul, ăla cu gagica în spate. Nu mai avea trandafirii albi.

Să moară pisica fiartă în tocăniță de miel dacă vreun miligram din ce v-am povestit eu aici nu e adevărat. Viața bate ficțiunea, pufoșii mei. Cu 33 la zero o bate. Scor de maidan, pufoșilor.

La vita e bella, kaghebiștii mei dragi. Chiar și în Vinerea Mare, viața tot frumoasă rămîne. Chiar și în traficul demonic din București.



. Citeste tot...

joi, 13 aprilie 2017

Gospodăria, cea mai recentă găselniță de culture wars

Dragii mei, usor cu pianul pe scari. Acelasi cuvint de multe ori are un inteles distinct, bine definit, in diverse domenii. Stiti voi, "roata" din automobilism inseamna cu totul altceva decit "roata" din dansurile populare sau "roata" de la CAR-ul tiganesc.

La fel si cu "gospodaria". In acceptiunea obisnuita, acest cuvint ne starneste imagini puternice, evocatoare, cu gaini, purcei, gard, cotetz si alte carutze in curte. In sens administrativ, insa (dar si in sociologie, ca tot veni vorba), gospodarie e un termen bine definit, care nu are nimic de-a face cu gainile si cu hahaielile voastre dispretuitoare si fals superioare de pe Internet. "Gospodarie" face referire la unitatea spatiala elementara de locuire, la cei care traiesc sub acelasi acoperis si isi pun resursele in comun pentru viata de zi cu zi.

De cele mai multe ori, conceptul de "gospodarie" este sinonim cu cel de "familie": doi oameni casatoriti, de preferinta de sexe diferite :) :p, luati cu acte in regula, uneori cu copii, alteori fara, daca sint ziaristi rai in cerul gurii.

Insa uneori poate insemna si altceva. Uneori o persoana singura, alteori persoane care locuiesc in concubinaj, fara acte, dar care isi pun banii si soarta impreuna, alteori familii multiple, intinse pe mai multe generatii.

Nu va faceti ca nu intelegeti si nu mai aberati tot soiul de rautacisme inutile. Eu inteleg ca uriti PSD-ul din toti rinichii vostri de oameni perfecti si capitalisti si principiali. Dar daca si in alte sisteme administrative conceptul este asumat si aplicat fara umbra de confuzie, se poate face acelasi lucru si in Romania, indiferent daca este propus de PSD, de PNL, de Hitler sau de Zina Maselutza.

PS: Pt conformitate, uitati aici definitia cuvintului in DEX. Dupa cum puteti observa, se face clar distinctia intre gospodaria in sens taranesc (prima definitie) si cea in sens administrativ (a doua definitie), cea care ne intereseaza pe noi, si anume: "Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. "

GOSPODĂRÍE, gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă) a unui locuitor, îndeosebi de la țară (și a familiei sale); casă1. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnică (a gospodinei); menaj. 3. (Ieșit din uz) Unitate de producție agricolă, de prestări de servicii etc. (de stat, cooperatistă sau particulară). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei instituții (publice) etc.; instituție sau ansamblu de instituții care asigură această conducere, administrare. Gospodărie comunală. – Gospodar + suf. -ie.

. Citeste tot...

marți, 11 aprilie 2017

Epurașu Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

Măi ticăloșilor, măi nemernicilor, măi antipesediștilor cretini,

Mă, podoabe de Paști se pun peste tot, în toată Europa asta creștină și medievală, măi ticăloșilor măi. Peste tot sînt la fel de incongruente cu logica modernității, măi dobitocilor măi.

Da, mă dobitocilor, așa este. Sînt vetuste, sînt urîte, sînt cu iepurași roz, sînt cu pufoșenii rotunde, sînt niște chestii acolo groaznice.

Doar că peste tot lumea își asumă această convenție estetică și se bucură de atmosfera sărbătorilor, indiferent cît de kitsch este epurașul cu urechi de dromader, măi dobitocilor măi.

Numai voi, Cristoșii mamilor voastre de nemernici, aveți nesimțirea să mînjiți cu căcat ideologic pînă și această perioadă, ca să obțineți un ce profit de rahat electoral, să mai aveți motiv să va ascundeți neputința și nemernicia, mama voastră de bușoi, și să prostiți niște copii naivi care pun botul la orice, Dumnezeii și grijania Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

. Citeste tot...

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Cifre și emoții

Dragii mei,

Cinstiții mei kaghebiști pufoși,

În mine se dă o luptă cîinească între cifre și emoții.

Pe de o parte sînt statistician. Sînt cantitativist. Îmi vine să transform totul în cifre. Așa m-a făcut pe mine mama. Therefore, cînd văd tonele de urări pe care le-am primit azi, hoardele de prieteni care m-au luat cu fericirea, pe whatsapp, pe facebook, pe semese, pe telefon, peste tot, doar emailul nu l-am verificat încă – e posibil să fie și pe acolo ceva – așa mă apucă o poftă de estimat. Sînt sute? Sînt mii? Sînt catralioane? Doamne ce mulți sînteți! Să vă număr pe toți.

Dar mai apoi vine îngerul de partea dreaptă, de pe umărul celălalt, îi dă un șut în cur dracului care vrea să numere tot, petale, nori, prieteni, corole de minuni, și-mi spune: tembelule! Huooo! Prietenii tăi sînt fără număr, sînt ca iarba cîmpului, ca sarea din mări, nu ai cum să îi cuprinzi, sînt imenși, sînt hoarde. De ce vrei să-i numeri? De ce vrei să-i strivești cu matematica ta necruțătoare? Paștele mă-tii de sociolog, numai sondaje și numere ai în cap! Potolește-te!

Dragilor, am ascultat de înger. Nu v-am numărat, pentru că sînteți o mulțime densă, compactă (să moară pisica, nu mă pot abține, astea sînt noțiuni matematice, din teoria mulțimilor), nu vă pot număra, sînteți infiniți în prietenia voastră, sînteți mulți, sînteți hoarde, și fiecare din voi e de neprețuit. Pufoșii mei. Kaghebiștii mei. Tefeleii mei. Prietenii mei. Oamenilor.

Nu v-am numărat. Dar am făcut tot ce am putut să vă răspund tuturor, fie la telefon, fie la whatsapp, fie pe facebook, peste tot pe unde m-ați urat. Și am bășicile deștelor tocite de atîta răspuns la urări, sînt precum Ghilghameș cînd se bătea cu Enkidu, ăla de omora leii cu mîinile goale. Am omorît leii cuvintelor pentru a hrăni prietenia cu voi.

M-ați epuizat. Sînt cuprins de o dulce sfîrșeală plăcută. Sînteți mulți. Sînteți hoarde. Sînteți infiniți. Sînteți de neprețuit.

Prietenii mei. Pufoșilor. Kaghebiștilor. Tefeleilor. Fraților. Oamenilor. Vă mulțumesc!

PS: Intre timp, am verificat și e-mailul. V-am spus eu: sînt și acolo urări!

. Citeste tot...

miercuri, 5 aprilie 2017

Civili, civili everywhere

Adrian Sîrbu. Patron de presă. Mogul. Arestat. Condamnat. Făcut pușcărie. Eliberat. Între timp, a dat înțelepciunea peste el. Mintea mogulului cea de pe urmă.

Dan Voiculescu. Patron de presă. Mogul. Arestat. Condamnat. În pușcărie în momentul de față, indiferent de slujul făcut de băieții de la Antena 3

Sorin Ovidiu Vîntu. Patron de presă. Mogul. Arestat. Condamnat. Făcut pușcărie. Eliberat. Arestat din nou. Condamnat din nou. Făcut pușcărie din nou.

George Păunescu. Patron de televiziune. Mogulaș, dar la grade absolut comparabil cu ceilalți. Acuzat. Fugit în străinătate, în America, o perioadă bună de timp. S-a întors cînd s-au întors vremurile.

Dinu Patriciu. Patron de presă. Mogulaș. Acuzat. A stat și el pe tubulatură un pic, cît să simtă gustul fierului în gură. “Rușine, Dinu Patriciu!”. Hărțuit. Acuzat. Mort ca un cîine. Unii zic că de fapt s-a tirat, obținând o nouă identitate. Nu cred.

Elan Schwartzenberg. Patron de presă. Acuzat. Alergat. Mandat de arestare în lipsă. Fugit în străinătate. Un român remarcabil.

Dumitru Tinu. Patron de presă. Mort într-un accident suspect de mașină. Mulți spun că ar fi fost sinucis. N-a vrut să mănînce ciuperci...

Sorin Roșca Stănescu. Patron de presă. Din categoria “șantajul și etajul”. Acuzat. Arestat. Făcut pușcărie. Eliberat. Intrat mai apoi în PNL. Un civil deosebit.

Dan Diaconescu. Mare om. Mare caracter. Patron de presă. Mogulaș de rit tabloido-șerpilian. Acuzat. Arestat. Condamnat. În momentul de față în pușcărie. Senzațional!

Dan Adamescu. Patron de presă. Acuzat. Condamnat. Făcut pușcărie. Mort în pușcărie. Ca un cîine.

Sebastian Ghiță. Patron de presă. Mogulaș. Acuzat. Dispărut. Arestat în lipsă. Îl caută cu Interpolul. Fuga... fuga... prin porumb... Cît de greu e să prinzi mistrețul...

Maricel Păcuraru. Patron de presă. Arestat. Condamnat. Făcut pușcărie. Eliberat condiționat, pe repede înainte, că era nevoie.

Cum s-o fi simțind Cosmin Gușe? Dar Tapalabă?

Ce ne mai place să fim prostiți. Civili. Civili everywhere.

. Citeste tot...

Prunule, haikă albă

Prunii în floare.
Cel mai frumos haiku
E să îi privești.


. Citeste tot...

marți, 4 aprilie 2017

Stance: Fanfare (1958)









. Citeste tot...

duminică, 2 aprilie 2017

Cînd urlă cireșii pe dealuri

Primăvara are un dichis secvențial. Rînd pe rînd, coastele patriei noastre Republica Naturală România se umplu cu felurite feluri de culori care semnalează ochiului priceput – cîți mai recunoașteți copacii de departe, pufoșii mei atomici și urbani? – cărui copac i-a venit rîndul la înflorit.

Mai întîi înnebunesc galben cornii. Ei sînt primii pe care îi vezi pe coaste, flacără mută, ștearsă, un galben murdar, de Dacie 1310 de pe vremuri. În rînd cu ei, doar din frunze, fără flori, izbucnesc sălciile – verde crud, verde crud, cel mai crud verde cu putință, un verde ușor gălbui, sălcii, sălcii everywhere.

Pe urmă țipă zarzării, de un alb intens, virgin, cea mai mireasă dintre copaci. Da, voi îi ziceți corcoduș. Un nume bicisnic, balcanic, care zvîrle în micime și în derizoriu frumusețea acestui pom. Noi, în adevărata Românie, îi zicem zarzăr, și bine facem.

Mai încolo, încet-încet, albul alb al zarzărilor va căpăta nuanțe verzui, căci va fi vremea prunilor. Apoi nuanțe roșiatice, căci va fi vremea merilor. Doar că acum strigătul de alb din Republica Naturală România are nuanțe ușor maronii. Căci e rîndul cireșilor să-și urle florile.

De treci codrii de aramă, de te-ntorci de la munte de sus, cum treci de Comarnic, pe dreapta-i apa Prahovei, pe stînga sînt niște coaste de dealuri, nici prea prea, nici foarte foarte. Pe acolo e țara cireșului sălbatic și a plopului – cu mugurii săi de un verde alburiu, pufos, parcă ușor nins.

E plină România în momentul de față de cireși sălbatici înfloriți în miez de pădure. Îi vezi de departe, coroanele acelea ale lor zvelte, simetrice, fără pic de frunză deocamdată în ele. Un alb ușor cîrmîz, cît să mînjească pata înflorită și să-i dea o ușoară nuanță, să știi că e cireș, nu altceva.

E plină România de cireși sălbatici în floare, dragilor, acolo prin locurile pe unde nu vom ajunge niciodată, doar le întrezărim din goana calului, a motorului, a vieții cretine, mereu pe fugă.

Conduceam la vale, spre Telega, și dintr-o dată m-a lovit o poftă necruțătoare de cireșe amare. Scurtă e viața, pufoșilor. Și primăvara trece prea repede.



. Citeste tot...

joi, 30 martie 2017

Dumnezeu și tehnologia

Zilele astea mi s-a propus să susțin o prelegere publică pe tema “Noua globalizare. Dumnezeu și tehnologia”. Estimând că restul vorbitorilor se vor focaliza pe zona de legătură dintre noile fundamentalisme și tehnologia informației, am preferat să vorbesc la modul general, sociologic și istoric. În rândurile care urmează, textul susținut.

* * *

Știu, tema zilei de azi este Dumnezeu și tehnologia. Permiteți-mi însă să mă uit la ea dinspre partea ailaltă, să schimbăm sensul sintagmei: de la tehnologie spre Dumnezeu. Întrebarea mea pentru Dvs, astăzi, este: ce-are tehnologia cu Dumnezeu?

În rândurile care urmează, vă propun patru teme de discuție privind relația dintre tehnologie și Dumnezeu:
- tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
- tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
- tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
- tehnologia este Dumnezeu.

Metodologice: limitare la sfera creștină occidentală
Din considerente de familiaritate, permiteți-mi să mă restrîng la aria creștinătății și lumii occidentale, cea în care trăim și ale cărei tribulații, sacre au profane, le cunoaștem cel mai bine.

E clar că și Allah, Buddha ori ceilalți mari zei ai umanității pot fi incluși în aceeași discuție. E clar că și ei trec prin aceeași relație complicată cu tehnologia.

În textul acesta, însă, atunci cînd vorbesc despre Dumnezeu, mă voi rezuma să mă refer la Dumnezeul tradiției iudeo-creștine.

Oricum, sînt mulți cei care consideră că Zeul e unul, fațetele sale dogmatice nefiind decît niște oglinzi locale.

Tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
Să intrăm în pîinea discuției.

Cînd vorbim de relația dintre tehnologie și Dumnezeu, primul lucru care ne vine în minte este cel de excludere. În primul rînd, tehnologia îl gonește pe Dumnezeu.

Asta pentru că știința îl gonește pe Dumnezeu din realitate.

De la Tycho Brahe și de la ceilalți eretici inovatori ai secolului XVI, și mai înainte, dar mai ales de la ei încolo, cu cît s-a dezvoltat tehnologia, cu atît Dumnezeu a fost împins mai spre marginea existenței, a universului.

Mai întîi afară din sistemul solar, apoi din galaxie, apoi spre marginile creației, pînă i-a fost contestată chiar și această primă, esențială contribuție la realitate.

Dumnezeu, astfel, din marele bărbos omnipotent al gîndirii medievale, figura paternă mistică și de neînțeles, necuprins și de negîndit, a început încet încet să se transforme fie într-un leneș Deus otiosus, cel care doar a creat și pe urmă s-a tras la umbră, să lase realitatea să-și vadă de treabă, să se ducă pe toboganul inevitabilității legilor fizicii, fie și mai rău, într-un zeu mort.

Să nu uităm: clamarea morții lui Dumnezeu din partea lui Nietzsche a fost o consecință a răsăritului modernității, modernitate definită esențial prin prevalența științei și tehnologiei asupra omenirii.

* * *

Sîntem primate, deci preponderent animale vizuale. Ne luăm cea mai mare parte, aproximativ 80% din informația din și despre realitate prin intermediul ochilor, al văzului. Nu e de mirare atunci faptul că prima mare zăticnire dintre tehnologie și Dumnezeu a venit pe calea tehnologiei vizuale. A celor care apropie, respectiv a celor care îndepărtează.

Principalele două științe care de trei-patru secole încoace sapă la edificiul Dumnezeirii sînt fizica și biologia. Ambele o fac preponderent prin intermediul a două tehnologii vizuale: telescopul, respectiv microscopul.

Telescopul, de la Tycho Brahe și de la Galilei încoace, l-a gonit pe Dumnezeu din zona lui “foarte mare”, a Universului. L-a împins afară, la marginea galaxiilor.

Cu cît am avut parte de telescoape mai performante, ajungînd în secolul nostru la bijuteriile tehnologice care se uită la Univers de pe orbita Pămîntului, cu atît Dumnezeu a fost împins mai departe, la ani lumină, apoi la milioane de ani lumină, apoi la miliarde de ani lumină. În momentul de față, diametrul universului observabil e de aprox. 46,5 miliarde de ani lumină, și în toată sfera asta nu l-am găsit pe Dumnezeu.

Singurul loc unde nu putem să ne uităm după Dumnezeu cu mijloacele tehnologice actuale este altarul găurilor negre, unde lumina nu intră, privirea nu răzbate. Nimic nu iese de acolo. Doar acolo mai cred unii că ar fi Dumnezeu, dintre fizicieni.

În rest, cei mai mulți îmbrățișează gîndirea lui Laplace, acest mare matematician și fizician al secolului XIX, ce care, cînd a fost întrebat de Napoleon cu privire la sistemul său teoretic despre Univers “Dar unde este Dumnezeu în toate astea?”, i-a răspuns: “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Instrumentul paradigmatic al celeilalte mari științe care l-a alungat pe Dumnezeu din realitate, biologia, este tot un instrument de optimizare a percepției vizuale, doar că pe dos decît telescopul. Nu spre “foarte mare”, ci spre “foarte mic”.

E vorba de microscop. Darwin l-a alungat pe Dumnezeu din om cu teoria sa. Toți cercetătorii biologi care au pus lupa microscopului pe frunze, celule, oameni, vaci, rechini, bacterii și alte ființe vii l-au alungat pe Dumnezeu din misterul vieții cu străpungerea privirii microscopice.

Microscopul, de altminteri, mai ales la nivelul microscopului electronic, a ajutat și fizica să-l-alunge pe Dumnezeu la capătul celălalt al realității, înspre “foarte mic”, în zona cuantică, acolo unde nu au găsit nimic altceva decît întîmplare – creație spontană de bule primordiale. Întîmplarea, marele dușman ontologic al lui Dumnezeu. Și iată cum fizica pune realitatea, inclusiv creația sa, pe baza întîmplării, nu a unui mare scop ultim – teleologia zeului.

Pe lîngă spațiu, pe lîngă “foarte mare” și “foarte mic”, fizica l-a alungat pe Dumnezeu și din timp. De la începutul lumii. Teoria unificată a fizicii, cea care include și ipoteza Big Bangului, nu mai are nevoie de unitatea și perfecțiunea lui Dumnezeu. Cel mult doar în ideea primă, de singularitate. Restul este consecință, lege fizică, inevitabilitate și combinatorică întru complexitate.

Nu mai vorbim de teoriile ciclice ale universului, care consideră că Universul există dintotdeauna, deci nu mai e nevoie de creație. Altă manieră, și mai radicală, de a-l scoate pe Dumnezeu din ecuație. “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
Declinarea tare a relației dintre fizică și Dumnezeu este clamarea inexistenței acestuia, după cum am discutat pînă acum.

Dar există și o declinare moale a acestor consecințe teologice pe baza fizicii.

Este vorba despre cea de-a doua relație a tehnologiei cu Dumnezeu. Este vorba despre schimbarea substanței lui Dumnezeu. "Jana nu e moartă, Jana se transformă".

Dumnezeu, pentru unii, nu dispare atunci cînd tehnologia scurmă prin realitate. Doar se transformă.

Se transformă din bărbosul omnipotent și antropomorf al triburilor semitice și indo-europene din Epoca Fierului la neîntrupatul, esențializatul Dumnezeu al lui Spinoza. Din bărbos în arhitect. Din emoție în rațiune. Din trup și om în natură și realitate. Dumnezeu, de la Marele Bărbos la Marele Arhitect Al Universului și mai apoi la Univers Pur și Simplu.

Spinoza spunea: Deus, sive Natura. “Dumnezeu, sau Natura”. “Acea ființă eternă și infinită căruia noi îi spunem Dumnezeu, sau Natura, acționează din aceeași necesitate cu care există”.

Pentru Spinoza, Dumnezeu este substanța infinită, unică, în mod necesar existentă, deci fără de altă cauză, din Univers. Nu există decît o substanță în univers, și aceea e Dumnezeu, și toate celelalte care sînt, și alea tot Dumnezeu sînt. Deci totul e Dumnezeu. Deci Natura, Universul e Dumnezeu.

Gata. S-a schimbat. Nu mai e bărbosul care se preocupă de poporul cel ales, care stă sus pe norișor și vede tot știe tot simte tot, doar că are din cînd în cînd bîzdîcuri de emoție, de furie sau de iubire. Dumnezeu este tot. Tot și gata.

Nu e o coincidență faptul că această schimbare radicală de gîndire, la vremea aceea nepermis de eretică, a apărut chiar în perioada în care tehnologia telescoapelor cunoștea un avînt deosebit, chiar sub nasul lui Spinoza.

Ad literam sub nasul lui: Spinoza șlefuia lentile să-și cîștige existența. Spinoza mai mult, a trăit în Olanda, țara lui Tycho Brahe, cel cu telescoapele, la aproape un secol după acesta. Felul în care mintea lui Spinoza l-a schimbat pe Dumnezeu s-a datorat în bună măsură dezvoltărilor tehnologice ale acelor vremi.

Același lucru se întîmplă și în zilele noastre, cînd fizica, îndeosebi fizica cuantică, cu accentul său pe creația spontană la nivelul infinitesimal al realității, pe împletirea dintre probabilitate, adică întîmplare, și realitate, schimbă din nou percepția și definiția lui Dumnezeu.

Unde e cauza, dacă toate se nasc din întîmplare? Cum se face trecerea de la întîmplarea cuantică la legitatea necruțătoare a domeniului supra-cuantic? Cum putem să reconciliem ideea de Dumnezeu cu cea de întîmplare, la nivel ontologic?

Ce e dincolo de incertitudinea infinitesimală a lui Heisenberg, distanțele și timpii foarte mici? Ce facem cu relația dintre observație și realitate la nivel cuantic, dintre potențial și certitudine, cea care nu omoară pisica lui Schroedinger decît cînd deschidem cutia?

Iată tot soiul de întrebări dinspre fizica modernă care modifică ideea de Dumnezeu cu care sîntem obișnuiți din Biblie.

* * *

Un alt fel prin care s-a schimbat Dumnezeu în funcție de tehnologie vine nu dinspre știință, ci dinspre presă, dinspre tipar, una din primele mari invenții tehnologice ale modernității.

Să nu uităm că Dumnezeu cel protestant, adică un Dumnezeu creștin schimbat față de versiunile sale anterioare, a apărut doar atunci cînd tehnologia a permis asta, cînd s-au tipărit cărți ieftine și în număr mare, Biblia tradusă în limbile naționale ajungînd ușor la masse.

Gutenberg a dat naștere lui Calvin, lui Luther, celorlalți mari gînditori protestanți. Același lucru s-a întîmplat și cu valul de protest mai recent, cu neo-protestanții din secolele XIX și XX, cînd am avut de-a face cu o democratizare în stil concurențial a ideii de Dumnezeu și datorită dezvoltării tehnologiilor de comunicare.

Tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
În al treilea rînd, tehnologia îl ajută pe Dumnezeu. Clar în mult mai mică măsură decît îl încurcă, așa cum am discutat la punctele precedente, dar totuși. Există o oareșce catalizare în acest sens.

Avem pe de o parte exemplele clasice deja menționate ale dezvoltării protestantismului pe baza răspîndirii tiparului. Dar și în zilele noastre se întîmplă același lucru. E vorba de felul în care Cuvîntul Domnului ajunge mai repede la masse prin intermediul cărții, al radioului, al televizorului, mai nou al Internetului.

De altfel, etimologia cuvîntului “religie” este edificatoare în acest sens. “Religie” vine de la “religare”, adică de la “a lega la un loc”. “A pune oamenii împreună”. Exact ceea ce fac mijloacele mass media din ziua de azi, cînd catalizează punerea laolaltă a feluritelor feluri de comunități cărora altminteri le venea mai greu să se găsească, să se recunoască, să fie împreună.

Chiar și cele mai conservatoare comunități religioase, cele care de multe ori disprețuiesc tehnologia și o consideră demonică, se folosesc totuși de aceasta. Uitați-vă la talibani sau la ISIS: cum comunică pe Internet, în numele lui Dumnezeu Allah. E o ironie în asta, dar e o ironie care produce consecințe cît se poate de reale.

Tehnologia e Dumnezeu
Nu în ultimul rînd, ar fi cazul să discutăm dacă tehnologia nu duce cumva la Dumnezeu. Nu în sensul cunoașterii Sale, ci în sensul cît se poate de concret al înlocuirii sale. Nu cumva tehnologia va ajunge Dumnezeu?

Întrebarea nu e prostească. Multă lume înțeleaptă discută serios zilele astea despre acest scenariu. Dacă o ducem tot așa exponențial cum am dus-o pînă acum în ultimele două secole, e foarte posibil sa ajungem la Singularitate, în acel punct al dezvoltării tehnologice cînd toate vor face vavavoum, cînd invenția superinteligenței artificiale, alta decît mintea omului, va schimba în mod radical jocul social, ducînd la schimbări impredictibile pentru umanitate.

În bine? În rău? Dumnezeu știe.

Nu știu ce va fi. Nimeni nu știe. Știu doar două butade care se potrivesc acestei situații în care e posibil ca tehnologia să ajungă un soi de mic Dumnezeu pentru omenire. Ambele vin dinspre înțelepciunea cît se poate de laică și de teologofobă a literaturii science fiction.

Una, cea scurtă, îi aparține lui Artur C Clarke. Ea spune că “Orice tehnologie suficient de avansată, nu poți să faci diferența între ea și magie”.

Cealaltă butadă e ceva mai lungă. E o povestioară. Una din cele mai scurte lucrări science fiction scrise vreodată. Nu mai știu cine a scris-o. N-o să reproduc lucrarea fidel. Doar o să o povestesc.

Zice că oamenii de știință inventează, după multe tribulații, cel mai inteligent calculator de pe pămînt. În ziua inaugurării sale, cînd să fie băgat în priză, se face coadă mare la terminalul acestuia, fiecare savant dorind să-i pună cele mai dificile întrebări, la care căutau răspuns de-o viață.

Se face coada. Se bagă calculatorul în priză. Uruie, bubuie, i se aprind beculețele. Primul om de știință, cel care avea privilegiul să pună prima întrebare, e scurt. Întreabă doar atît: “Există Dumnezeu?”

Moment în care un fulger se desprinde din nori, cade fix asupra heblului de alimentare al calculatorului, sudează iremediabil firele, iar o voce dinlăuntrul calculatorului tună “Acum există!”

Să ne ferească Dumnezeu de așa viitor...



PS: Intre timp, am aflat. Nuveleta SF este a lui Frederick Brown. Se numeste "The Answer". O gasiti aici. Multumesc prietenului anonim necunoscut care m-a ajutat sa o identific. That's why the friends are for. Spasiba, mate!

. Citeste tot...

Oase de pește, țăndări de nostalgie

Peștele nu el chiar epitomul inteligenței, dar totuși ceva creier are pe acolo prin capul lui plin de gînduri de pește. Drept pentru care înfigi frumos mîinile în ditamai căpățîna care băltește în castron, lași dracului la o parte orice farafastîc de pension, fonfleurile și tacîmurile se folosesc la restaurante simandicoase, nu aici, dai la o parte toate așchiile și țăndările de oase-scut, de fălci, de cum s-or numi ele, și ajungi la zona aia fragilă a craniului, a tărtăcuței sale, aproape os, dar nici chiar os, ceva între, ceva mai mult de cartilagiu. Dacă îți pui mintea cu el, îl poți zdrobi în măsele și înghiți cu totul, cum știu cu siguranță că făceau bunicii noștri – că doar i-am văzut de atîtea ori. Dar e de ajuns și doar să sugi oasele cele moi, să le ronțăi un pic să iasă zeama dulce din ele, apoi să le pui tacticos în farfuria special pregătită pentru ele. Ai dat la o parte tigva, craniul, tărtăcuța, bucată cu bucată, placă prost sudată după placă prost sudată. Teleosteenii ăștia, n-au reușit totuși să lipească oasele cum trebuie, oricît s-ar fi chinuit ei să se desprindă de ostracodermi, de placodermi ori de achantodieni. Doar înfigi deștele și oasele plesnesc, se desprind ca o sămînță coaptă de rodie. Creierul te așteaptă în toată splendoarea sa. O parte întunecată, alta gelatinoasă, un soi de piftie cu gust dumnezeiesc. O mănînci, o savurezi, lingi tot ce se poate linge prin acele cavități umede și albicioase – e ceva deja erotic în a mînca o căpățînă de pește, ai deștele umede și lipicioase, ai buzele umede și lipicioase, gustul e de animal, ce naiba facem noi aici, mîncăm sau ne futem? Tot aia, plăceri comparabile. Ai terminat creierul, îi plimbi ultimul gust pe cerul gurii, apoi ajungi la cealaltă sfîntă a sfintelor, la gușă și la buze, un amestec de oase și piele și gelatină. Dulci, moi, gustoase, se topesc în gură. Dar stați așa, nu s-a terminat! Ochiul! Mai ales ochiul de pește, un bulgăre de grăsime și de gelatină care în mijloc are acel mic bob alb și uscat, aproape os, dar totuși mîncabil, de consistența unui bob de mazăre nefiert. Îl ronțăi, îl pisezi încet între dinți, un gust de neconfundat, îți aduci aminte că n-ai mai făcut așa ceva din copilărie, îți aduci aminte de bunicele tale care făceau o asemenea ciorbă de pește, sorbi ultimele picături de zeamă din castron, a dracu’ copilărie, de ce a trecut așa repede, îți înmoi ultima dată deștele deja zbîrcite de la atîta ciorbă, mai lingi ultimele oase care mai au ceva urme de carne pe ele, mi-e dor de bunicele mele, ce face ciorba din om, madelenă, madelenă everywhere. Te uiți la castronul gol. Îți dai seama că încă mai e o speranță pentru țara asta, atîta timp cît se poate mînca așa ceva într-un loc absolut banal.

Nu vă spun unde e. O crîșmă obscură de cartier. Nici un restaurant cu ștaif nu face o asemenea ciorbă de pește cum se găsește acolo.

Nu vă spun. Secretul meu. Ciorba mea. Plăcerea mea. Țăndările mele de copilărie.

. Citeste tot...

miercuri, 29 martie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

vineri, 24 martie 2017

În fiecare zi îl omorîm pe Enkidu

Privește-ți mîinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atîrnînd spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decît nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvînt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și rîzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întîlnit un copac,
și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sînt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
caci fără pricină sînt așa.

==== Nichita Stănescu, “Enghidu” ====

* * *

Omul, de la Ghilghameș încoace, se definește prin opoziție cu animalul.

Toată istoria civilizației umane este marcată de dorința omului de a se ridica deasupra animalului, de a ocupa locul central al existenței, buricul pămîntului, axis mundi. Structuri valorice și ideologice care proslăvesc dincolo-de-animalul. Four legs bad, two legs good, ca să-l parafrazăm pe Orwell.

Găsim peste tot această străduință a omului de a se civiliza, adică de a-și înfrîna pornirile sălbatice, “din pădure”, de a-și controla corporalitatea și poftele, străduință genial descrisă de exemplu de Norbert Elias în lucrarea sa The Civilizing Process – dar Elias nu este singurul care să fi făcut asta.

În toate civilizațiile apărute de cînd omul a început să cucerească natura, odată cu revoluția neolitică, peste tot avem același efort structurat la nivel de societate, de cultură, al omului de a se desprinde de natură. Nu contează că erau azteci, sumerieni, chinezi, vikingi, romani, indieni, hittiți, huriți, amoniți sau cine mai știu eu cine. Gîndirea e simplă: omul, bun; animalul, rău. Two legs good, four legs bad.

Departe de mine de a îmbrățișa ideea că omul e doar animal. Cu siguranță nu. Omul e și altceva decît animal, prin cunoaștere, prin spirit, prin morală, prin crearea de plus-valoare, îndeosebi de frumos, acest inutil necesar. “Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil…” E un adevăr atît de evident și de banal, încît nu are rostul să adăstăm asupra sa.

Însă nu la fel de banal și de evident este felul în care diferențierea aduce din păcate și negarea. În străduința sa altminteri de înțeles și de apreciat de a găsi diferența față de animal, omul face o mare greșeală uitînd de unde a plecat, uitînd că este și rămîne în continuare ȘI animal, cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă.

Omul, de secole bune, învață de mic copil că trebuie să-i fie scîrbă de el însuși. Cu fiecare lecție de bune moravuri primită, cu fiecare poveste despre lup, cu fiecare felie de friptură mîncată, cu fiecare gînd de superioritate față de animal, omul învață că tot ce-l definește, cu excepția gîndului și cuvîntului și inteligenței, e scîrbos.

Din păcate, renegînd și disprețuind animalul din sine, omul își face mult rău. Își face rău atît ontologic, dar mai ales operațional, la firul ierbii, în viața de zi cu zi.

Ontologic, omul se scufundă într-o baltă de iluzii de alteritate, de legătură cu zeul, nu cu natura, de descendență divină privilegiată. Asta, pe de o parte, îi conferă în mintea sa dreptul să stăpînească și călărească natura cum vrea mușchii lui de mic zeu capricios. Pe de altă parte, îl face să interacționeze cu lumea, cu realitatea, în vaste sisteme de cunoaștere întorlocate și neputincioase, tot soiul de sfere cerești ptolemeice, unele într-altele și multe și degeaba. Hybris de stăpîn crud și hybris de zeu fraier și prost.

În viața de zi cu zi, omul își face rău cu la fel de multă sîrguință respingînd animalul din el. Scîrba față de instincte, față de mațe, umori, sînge, ciclu, boală, bătrînețe și moarte. Neacceptarea faptului că viața se învîrte în jurul unor acte cît se poate de naturale și de necesare: respiratul, bătăile inimii, mîncatul, băutul apă, feritul de accidente și de suferință, făcutul copiilor, creșterea acestora, îngrijirea celor neputincioși.

Mai sînt și altele, evident, la fel de zăticnitoare. Torturarea sexualității cu tot soiul de sisteme valorice care de care mai victoriene și asupritoare, control patriarhal mascat al reproducerii și relațiilor sociale de putere. Credința bleagă că nu doctorul te face bine, ăla de-ți cunoaște mațele și oasele și sîngele și puroiul, ci cine știe ce miraculoase leacuri ce transced biologicul și se agață în spiritual, în “dincolo de carne”. Amăgirea celor preocupați de spirit, fie ei intelectuali, preoți, credincioși, că viața nu ar trebui să țină cont de cele ale naturii, de succesul de supraviețuire și de reproducere, că “viața e în altă parte”, că străduința vieții bune trebuie să disprețuiască natura, corpul, realitatea. Afară e soare și frumos și primăvară, eu stau să scriu chestii intelectuale și inutile, pe care le spulberă vîntul și nepăsarea.

Tot atîtea păcăleli și auto-chinuiri. Ne batem singuri cuie în talpă, ne torturăm inutil, căutînd viața bună și salvarea în altă parte, mereu în altă parte, și astfel nedîndu-ne seama că raiul e aici, acum, în jurul nostru, în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare respirație, în fiecare copil și frunză și floare și viperă și lup și balenă și șobolan și bacterie și brad și frasin și ulm și cerb și mac.

Și uite așa viața trece. Și uite așa, la ultima zbatere de biologic din noi, la ultima fluturare de bătaie de inimă, o să ajungem, de-om avea puterea, să gîndim ultimul gînd: “Și, doar atît a fost?”



. Citeste tot...

miercuri, 22 martie 2017

Abandon și contestare. Etapele mișcărilor de protest din România post-decembristă

Una din posibilele explicații ale creșterii mișcărilor de stradă din ultimii ani este una demografică.

În linii generale, istoria post-decembristă a României în materie de mișcări de stradă se împarte în trei mari perioade.

Anii ‘90
Anii 90, ani de început ai democrației, au fost caracterizați prin mari mișcări de stradă, din partea multor categorii sociale, atât conservatoare / pro-pesediste, cât și reformatoare / anti-pesediste.

Pe rând, în stradă au fost, scoși prin metode specifice sau mai de capul lor, atât mineri, cât și sindicaliști, studenți, pensionari.

Începând cu de pe acum deja legendara Piață a Universității din 1990 până pe la începutul anilor 2000 am avut de-a face cu unele din cele mai mari mișcări de stradă din România, clar compatibile ca număr și vehemență cu cele văzute la începutul acestui an. Memoria colectivă este scurtă, puțini își mai amintesc cîtă lume ieșea atunci în stradă, cît de ușor, cît de des și cu cîtă patimă.

Anii 2000
Încet-încet, anii 2000 au dus la secarea acestui tip de protest, acestui izvor de furie publică. După ultima țîșnire a minerilor, cea din 1999, românii au început să-și exprime contestarea în alte feluri. Decît să iasă în stradă, au preferat să plece de tot din țară, cînd a început să se poată.

Anii 2010
Din 2010 încoace, dar mai ales din 2012, de la mișcările de stradă pro-Raed Arafat, românii au început să o ia de la capăt cu scandalul în stradă. Ca și în anii 90, temele cît și categoriile sociale au fost atît pro-pesediste, cît și anti-pesediste – principalele două tabere politice ce generează dezbateri publice și patimi vehemente.

Ce stă în spatele acestei evoluții sinusoidale? În spatele lor stă o teorie din științele sociale, aplicată respectivelor contexte politice și economice ale momentului.

Exit, Voice, and Loyalty
Unii dintre voi poate cunosc teoria lui Albert Hirschmann expusă de acesta în lucrarea clasică Exit, Voice, and Loyalty (1970). Cînd oamenii au de-a face cu situații cu care nu sînt de acord, care le provoacă nemulțumire, uneori aceștia au soluția abandonului (“exit”), alteori pe cea a contestării (“voice”).

Totul depinde de intensitatea loialității față de situația ori relația ce generează nemulțumire (organizație, țară, produs).

Hirschmann ne arată că în cazul în care loialitatea este scăzută, ne e mai simplu să adoptăm soluția abandonului, o soluție etichetată de el drept “specific economică”, atunci cînd ai de ales, cum ar fi de exemplu situația concurențială în care, fiind nemulțumit de un produs, îl poți abandona și începe să cumperi / consumi altul comparabil, de la concurență.

În schimb, în cazul în care loialitatea e mai ridicată și / sau cînd nu ai de ales, e mai la îndemînă soluția contestării, una etichetată de Hirschmann drept “specific politică”, în care preferi să stai pe loc, să nu abandonezi în căutarea unei alternative, ci să ceri îmbunătățiri, de regulă de manieră critică, în mod contestatar.

Contestare vs abandon
În anii 90, românii nu începuseră încă să plece afară. Asta nu că nu ar fi vrut, ci că nu puteau. Granițele erau închise, România era un soi de paria a Europei, românii nu erau primiți nicăieri.

În plus, erau ani de o sărăcie urîtă și tristă, de o nesiguranță și de o zvîrcolire socială dureroase. În consecință, românii, dacă nu puteau să plece, ieșeau în stradă și contestau situația, manifestîndu-și supărarea în proteste publice și cerînd o viață mai bună. Săracii, pensionarii, tabăra conservatoare ieșea și manifesta Tinerii, clasa de mijloc, anti-pesediștii ieșeau și ei și manifestau. Toată lumea ieșea în stradă.

Anul 2001 a fost un moment de cumpănă pentru istoria recentă a României. Incidentul geostrategic al celor două turnuri gemene distruse la 9 / 11 a smuls România din hinterlandul / no man’s land-ul cenușiu al benzii de siguranță dintre Occident și sfera de influență rusă, împingînd-o în sfera de influență a Occidentului: NATO mai întîi, apoi UE.

Pe măsură ce era din ce în ce mai clar că România este pe cale să facă parte din clubul nord-atlantic, măsurile de ținere a românilor în granițele lor au scăzut în intensitate, occidentalii scăzînd rigurozitatea controalelor și începînd să permită românilor să emigreze la ei.

Dintr-un biet pîrîiaș de cîteva mii sau zeci de mii de români care plecau din țară la începutul anilor 2000, fluxul migrator s-a transformat remarcabil în cîțiva ani, ajungînd la un exod de sute de mii în fiecare an. Per ansamblu, vreo 3 milioane de români au plecat în Occident în acel deceniu.

Aceștia aveau exact caracteristicile social-demografice ale contestatarilor anti-PSD. În loc să iasă în stradă să strige împotriva comuniștilor, au ieșit peste hotare și au cam rămas acolo.

În plus, climatul economic a început să devină ceva mai favorabil, sărăcia să se mai atenueze. În consecință, nici categoriile sociale pro-psd nu mai aveau atîtea motive să iasă în stradă: le mărea Tăriceanu salariile și punctul de pensie în mod periodic.

Viața începea să fie ceva mai bună, nu avea rost să mai ieșim în stradă, nici unii, nici alții. The roarin’ years before the crisis.

Și pe urmă a venit criza, aia pe care Băsescu a amînat-o cît a putut, să iasă din nou președinte. Și în loc să fie în 2008 – 2009, ca în tot restul lumii, la noi a venit mai tîrziu, în 2010. Și de atunci a început din nou supărarea și din nou a început lumea să iasă în stradă.

În primii ani, preponderent ieșeau cei anti-Băsescu și pro-PSD. 2010, 2011, 2012 au cunoscut mari mișcări de stradă împotriva măsurilor de austeritate, culminînd cu manifestațiile pro-Arafat și din perioada suspendării lui Băsescu.

Pe urmă, de prin 2013 încoace, după ce Ponta a venit la guvernare, au început să fie și manifestări anti-PSD. Roșia Montană. Apoi Colectiv. Apoi cele din acest an. Participanți tineri, furioși, dornici de contestare.

Un semn clar că, în ultima vreme, tinerii care pînă acum plecau una-două în străinătate au început să nu mai emigreze la fel de ușor.

Pe de o parte, criza economică și tensiunile sociale din țările dezvoltate au făcut Occidentul mai puțin atractiv pentru români decît era deceniul trecut. Pe de altă parte, o creștere economică bine definită în România a început să mai restrîngă diferențialul de percepție dintre Occident și ce e aici.

Pe de o parte românii percep Occidentul ca stagnînd și fiind mai neprietenos cu imigranții. Pe de altă parte, percep România ca fiind ceva mai în regulă decît în trecut. Ceva locuri de muncă se găsesc.

În consecință, tinerii încep să rămînă acasă și, în loc să adopte strategia abandonului, să fugă la concurență, preferă strategia contestării: să iasă în stradă și să ceară schimbări.

O situație total diferită de cea de care aveam parte acum 20 de ani, de exemplu, cînd românii ar fi plecat, dar nu puteau, sau de cea de acum 10 ani, cînd puteau să plece și plecau în draci, cu milioanele.

Acum sondajele deja încep să arate că volumul de emigranți e ceva mai scăzut. Dincolo de fluctuațiile de sezonalitate (iarna sînt mai mulți români acasă din categoria migranților circulari decît vara), începe să scadă stocul de migranți per ansamblu. Sau, măcar, să nu mai crească.

Nu neapărat că se întorc cei care au plecat acum ceva timp. Dar măcar nu mai pleacă din țară cei din cohortele tinere care fac pasul de la adolescență la maturitate.

Aceasta se coroborează și cu o situație diferită de potențial civic de exprimare, datorată îndeosebi emergenței noilor tehnologii, care pe de o parte permit contestatarilor să se organizeze mai ușor, pe de altă parte permit mesajelor, reale sau false, să ajungă mai ușor la aceștia.

Uite așa avem o posibilă explicație de ce acum avem mult mai mulți oameni în stradă decît acum 10 ani și la niveluri comparabile cu acum 20 de ani. În contexte diferite de situație economică, politică și tehnologică, aplicăm aceeași teorie explicativă și obținem o limpezire a înțelegerii.

. Citeste tot...

vineri, 17 martie 2017

Eficiența și demonii săi

Eficiența și demonii săi
Relația tensionată dintre eficiență și teritorialitate
Stat vs corporație multinațională

Rezumat
Eficiența reprezintă una dintre caracteristicile esențiale ale modernității. Logica eficienței a îmbunătățit considerabil viața oamenilor în ultimul timp.

Însă eficiența prezintă și aspecte negative. Una din problemele eficienței o reprezintă externalizarea costurilor, generatoare de poluare în toate formele sale, îndeosebi în cea a încălzirii globale.

O altă problemă a accentului pus pe eficiență o reprezintă delocalizarea rezultatelor. E vorba despre tensiunea dintre eficiență și teritorialitate, o caracteristică biologică puternic înrădăcinată la nivel instictual în viața oamenilor.

Pe de o parte, eficiența contestă regulile sociale bazate pe teritorialitate. Cazul clasic al acestei confruntări îl reprezintă confruntarea dintre statul național și companiile multinaționale.

Statul național este puțin probabil să dispară în viitorul apropiat. Corporațiile multinaționale sînt în situația de a nu putea clama monopol asupra eficienței, pentru că există și alte tipuri de eficiență pe lîngă cea financiar-economică.

Dintre acestea, cea mai greu de neutralizat de către eficiența economică o reprezintă eficiența gestionării puterii, îndeosebi a violenței organizate.

Pe de altă parte, eficiența, contestând teritorialitatea, contestă de fapt și unul din marile principii ale economiei: proprietatea privată, extensie a acestui instinct teritorial.

Iată cum în inima economiei avem de-a face cu două principii aflate în tensiune primară: eficiența și proprietatea privată, chiar dacă teoria clasică economică postulează eficiența însăși pe baza proprietății private.

Este vorba despre tensiunea dintre individ și comunitate, dintre proprietatea privată personală și bunul public, proprietatea comunității.

* * *

Eficiența
Una din marile temele ale ultimelor cîteva sute de ani, mai ales a ultimei sute de ani, o reprezintă eficiența.

Concept aflat în miezul ideii mai generale de modernitate, eficiența este cea care guvernează din ce în ce mai puternic societățile și viețile oamenilor. Mai repede mai bine mai tare mai ieftin mai mult mai bun.

Optimizare
În matematică, se numește problema optimizării. Se fac cursuri la facultate. Se studiază în mod riguros care sînt situațiile în care este posibilă optimizarea și care nu, iar în cazul situațiilor posibile se demonstrează la fel de riguros, sub formă de teoreme, care sînt algoritmii de atingere a scopului propus în mod optim.

Eficiența și viața mai bună
Viața este dintotdeauna o problemă de optimizare. Optimizare a succesului de supraviețuire. Optimizare a succesului de reproducere. În ultima perioadă, optimizarea vieții a cunoscut o dezvoltare exponențială.

Toți alergăm după eficiență. Ca urmare a eforturilor de eficientizare, viața unui număr imens de oameni a devenit mai bună în ultima sută de ani. Mai sigură. Mai bine hrănită. Mai adăpostită. Mai bine îmbrăcată. Mai demnă. Nu neapărat mai fericită – altă discuție, altă logică, dar cu siguranță mai prosperă.

Sunt sute, mii de cărți și de studii care arată că omenirea trăiește în probabil cea mai bună dintre lumile de până acum, grație creșterii priceperii cu care stoarcem realitatea de cele trebuincioase, adică grației eficienței.

Eficiența extragerii energiei
Dintre diversele feluri de creștere a eficienței, un loc esențial îl ocupă priceperea de extracție a energiei din combustibilii fosili. Tot o problemă de eficiență, de optimizare, de densitate.

De când oamenii au învățat cum să aibă acces la belșugul de densitate de energie din hidrocarburi, dezvoltarea omenirii a explodat în mod cu adevărat spectaculos, unic în istoria sa.

Demonii eficienței
Dar, cum ar zice necruțător de eficienții anglo-saxoni, pînă și în heaven there are troubles. Eficiența aduce și probleme. Unele din ele, mari de tot:
• Depersonalizarea cenușie a vremilor moderne
• Poluarea, îndeosebi cea termică
• Inegalități considerate de mulți imorale
• Tensiunea dintre eficiență și teritorialitate
• Consecințele geostrategice ale diferențialelor de eficiență


Nu vom putea vorbi aici despre toate aceste probleme. Toate sînt interesante.

Cea a cenușizării prezentului este una ce ține îndeosebi de sociologie și de estetică. Cea a generării de inegalitate ține de zona filosofiei morale, a sociologiei, științelor politice și economiei, îndeosebi a criticii marxiste a capitalismului. Cea a consecințelor geostrategice ține de științele politice, îndeosebi de geostrategie și de științele războiului.

Mă rezum doar la două dintre problemele eficienței, cele care au de-a face cu domeniul biologiei și ecologiei.

Externalizarea costurilor. Poluarea
Una din marile probleme generate de obsesia pentru eficiență, cea cu care ne vom confrunta din ce în ce mai mult în anii și secolele care vin, o reprezintă externalizarea costurilor.

The tragedy of the commons, cum ar zice aceiași anglo-saxoni necruțător de eficienți.

Sistemul economic, principalul generator de eficiență din societate, scuipă în afara sa costurile, neajunsurile, neplăcerile. Ce e bun să fie al meu, ce e prost, afară cu el din sistem. În limbaj obișnuit, acest comportament este cunoscut sub numele de poluare.

Încălzirea globală
Pe lângă formele cele mai vizibile de pînă acum ale poluării: apă murdară, aer îmbîcsit, substanțe chimice toxice, PET-uri și alte sticle de plastic care formează imense insule în mijlocul oceanului și omoară prin sufocare săracele broaște țestoase, de fapt principala poluare o reprezintă cea termică.

Orice efort de atingere a scopului și de eficientizare necesită consum de energie. Nici un consum de energie nu este perfect. Al doilea principiu al termodinamicii ne asigură că orice efort nu poate fi făcut cu eficiență 100%, că din zbaterea de atingere a scopului rezultă căldură reziduală, care se disipă în afara sistemului.

De-aia, dragii mei, avem încălzirea globală. Că așa ne asigură bestia necruțătoare de fizică. Orice am face, e cu pierderi: dă un pic pe lîngă și scapă în afară. Orice dă un pic pe lîngă, are și un pic de căldură asociat.

Unul din principalele efecte ale năzuinței spre eficiență este că o să ne ia dracu pe toți, în cîteva sute de ani. Acuma mor doar urșii polari. Dar asta nu-i nimic, dă-i încolo de urși polari, niște bestii, omoară bietele foci. Stați să vedeți cînd va crește nivelul Oceanului Planetar și vor începe să fie afectați oamenii din coridoarele litorale ale uscatului.

De sutele de milioane din Bangladesh evident că ne va durea la bască, pentru că sînt săraci și indieni și mici și negri și urîți. La fel și cu indonezienii. Dar să vedeți cînd o să fie inundat New Yorkul, cînd o să se ducă dracului Veneția, Copenhaga, Londra și alte mari așezări omenești indo-europene, de-ăia la piele la fel cu noi, albi și blonzi și nemți și frumoși și înalți și arieni și bogați, așa ca noi, miticii ăștia din Balcani. Atunci să vedeți jale și suspin.

Nu doar combustibilii fosili sînt problema
Binecuvîntarea este și blestem. Dependența societății din ce în ce mai mare de combustibilii fosili a dus la o explozie de eliberare de căldură reziduală în mediul înconjurător, sistemul proxim economiei globale.

Însă chiar și dacă omenirea va reuși să depășească dependența de combustibili fosili, cea care eliberează o cantitate mare de carbon în oxigen și generează efectul de seră, și va trece la consum de energie mai curată, regenerabilă și fără intermediari de carbon (soare, vânt, valuri, maree, geotermică), problema nu va fi de fapt rezolvată, ci doar ușor atenuată.

Atît timp cît avem un consum intens de energie, o amprentă energetică extensivă, o parte din acest consum se va scurge în mod inevitabil în mediul înconjurător și problema încălzirii globale va rămîne aceeași, chiar dacă nu la aceeași intensitate ca acum, cînd carbonul catalizează și agravează fenomenul. Asta pentru că nu există ciclu termic perfect.

Delocalizarea
Dar nu despre încălzirea globală vreau să vorbesc azi. Asta va fi peste cincizeci de ani sau peste o sută cincizeci de ani. Who cares? O să murim pînă atunci. O să sufere doar copii și nepoții noștri. Dar cine mai face în ziua de azi copii? Nu e cool. Cool e să apreciezi eficiența în toată splendoarea ei, fără să ții cont de efectele sale secundare detrimentale.

Însă pe lîngă externalizarea costurilor, eficiența mai generează încă o problemă. Delocalizează. Mută străduința economică și mai ales produsul acestei străduințe – adică resursele și profitul – într-o logică ce nu ține cont de teren, pămînt, teritoriu, împărțirile administrative actuale.

În rîndurile care urmează, voi demonstra cum delocalizarea specifică eficienței economice nu poate fi dusă pînă la capăt, oricît de mult și-ar dori proponenții acestui tip de logică, din considerente ce țin de nevoi care vin din istoria îndepărtată a speciei umane.

Teritorialitatea
Principalul motiv pentru care eficiența economică se lovește la un moment de un prag limitativ, peste care nu poate trece, este că vine în contradicție cu una din instinctele noastre bine definite, care ne-a ajutat să supraviețuim atîtea milioane de ani: teritorialitatea.

Vrem, nu vrem, ne convine sau ba, recunoaștem sau nu, avem anumite caracteristici biologice ce ne definesc iremediabil viața.

Sîntem animale, nu vegetale (deși unii dintre noi...). Sîntem vertebrate, nu echinoderme sau meduze (deși unii dintre noi...). Sîntem mamifere, nu găini (deși unii dintre noi...). Sîntem primate, nu feline sau pachiderme (deși unii dintre noi...).

Sîntem, vrem nu vrem, mai ales animale sociale, precum leii, gazelele, popîndăii, viespile și elefanții. Nu sîntem animale solitare, precum tigrii sau urșii sau koala sau elanii sau rechinii. Trăim în grupuri bine structurate, cu relații bine definite între membrii grupului și cu toate consecințele care decurg din asta, bune, rele.

Și mai ales, vrem nu vrem, sîntem animale teritoriale, cel puțin la nivel de grup. Ne definim un anumit teritoriu de pe care exploatăm resursele pentru a ne atinge obiectivele specifice oricărei ființe vii: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere.

Pe acest teritoriu dorim să exploatăm resursele respectivă de manieră cît mai exclusivă cu putință, să nu vină alt grup să aibă acces la ele. Dacă vine, apărăm teritoriul, la fel cum și leii își apără teritoriul, la fel cum și popîndăii își apără teritoriul.

Așa e mersul firii, al naturii. Nu te pui cu natura. Sau, dacă te pui, te pui degeaba, cu consecințe de cele mai multe ori dezastruoase.

Teritorialitatea în istoria speciei umane
Aceste caracteristici biologice, socialitatea și teritorialitatea, ne definesc în mod inexorabil viața. De cînd lumea și pămîntul, de milioane de ani, de cînd ne-am dat jos din copac și am făcut primii pași în savană, printre hiene și lei, de cînd ne-am ridicat în două picioare și am pus mîna pe primul băț și pe prima piatră, de atunci trăim în grup și ne pasă de teritoriul pe care locuim.

De-aia oamenii se adună în triburi, clase, grupuri, găști, haite, cluburi, organizații. De-aia oamenii poartă războaie. Să invadeze teritorii, respectiv să-și apere teritoriile în mod organizat. De-aia avem granițe, garduri, pereți, sisteme de securitate, hoți, legi, pușcării, vameși, polițiști, militari. Pentru că ne pasă de teritoriul pe care îl locuim.

Pe parcursul istoriei, aceste teritorii au devenit din ce în ce mai bine definite, cu granițe mai exacte și mai înghețate în desenul lor. Dar și înainte de asta, înainte de stat și de granițe, tot teritoriali de fapt eram, doar că fără hărți desenate. Chiar și pe vremea cînd eram nomazi, înainte ca revoluția neolitică să ne lege de glie cu puterea agriculturii, chiar și atunci teritoriul conta.

Hălăduirile noastre nu erau langa-balanga, repede și iute, indiferent unde. Nu. Eram ardeleni încă de acum milioane de an: încet și trist, așezat și temeinic, lent, ca melcul.

Mergeam într-un loc. Și mergeam nu să plecăm repede, ci să stăm. Și stăteam acolo ceva timp. Mîncam ce era de mîncat, fructe, viermișori, alune și alte rădăcini. Stăteam acolo o perioadă pînă se terminau fructele, viermișorii, alunele și rădăcinile. Iar dacă în perioada asta venea alt grup să vrea și el fructe viermișori, o puneam de-o trosneală, de o zbatere: pleacă de la viermișorul meu, du-te în altă parte, aici e la mine, chiar dacă peste două luni sau peste un an sau peste 10 ani plecam după viermișori în valea cealaltă, că se terminau.

Teritorialitatea este adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, din zorii speciei noastre. Nu din zorii civilizațiilor, de acum cinci mii de ani, ci din zorii speciei, de acum cel puțin 200 – 300 de mii de ani, în forma noastră actuală, de Homo sapiens sapiens, și chiar de acum cel puțin 2-3 milioane de ani, de la speciile strămoși, de la Homo habilis și chiar și mai înainte, de la austrolapitecinele de dinainte de coborîrea în savană.

În consecință, fiind atît de adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, nu poți ignora teritorialitatea în viața oamenilor. Tot ce trăim e dat de teritoriu. Că e ceva mic, o casă, o curte, că e ceva mediu, o localitate, un cîmp, că e ceva mai mare, un ducat, un voievodat, o țară, un stat, toate sînt în logica teritorialității.

Toată istoria omenirii este vorba despre teritorialitate, cu bunele și relele sale, cu morții și sîngele vărsat pentru teritoriu, cu binefacerile și recoltele și copiii bălai care rîd la soare pe același teritoriu.

Crporația multinațională. Teritoriul nu contează, ba chiar încurcă
Doar că acum, de ceva timp, de o sută, două sute de ani, perioadă infimă în istoria umanității, dar imensă pentru viața unui om, eficiența începe încet-încet să împingă teritoriul afară din ecuația vieții oamenilor. Îndeosebi în zona de creație de plus-valoare, zona care ne guvernează constant viața, căci în fiecare zi trebuie să mîncăm, să bem, să respirăm, să ne îmbrăcăm, căutarea eficienței merge din ce în ce mai des înspre consecințe care nu mai au de-a face cu teritoriul.

Exemplul clasic: corporația multinațională. Are sediul într-o parte a lumii, puncte de lucru peste tot unde vrea ea, ia resursele dintr-un loc, unde sînt abundente, le duce în alt loc, unde forța de muncă e mai calificată și / sau mai ieftină, beneficiind de transportul ieftin, grație binecuvîntării carburanților fosili de care vorbeam mai sus.

Pe urmă ia plus valoarea, produse, bani, și o duce unde vrea ea. Produsele unde e cerere, căci transportul nu mai e o problemă. Banii unde vrea proprietarul, căci acum lumea e plină de sîrme și de sateliți și de bănci unde să se facă repede și discret transferul de fonduri prin respectivele sîrme și sateliți.

Granița este sărită. Proprietarului graniței, statul național, îi vine din ce în ce mai greu să controleze respectivele fluxuri de materie, informație și bani. E scos din ecuație.

Preponderent, asta este benefic pentru oameni. După cum spuneam, viața oamenilor este din ce în ce mai bună în ultima sută de ani datorită dezvoltării și șlefuirii pînă la cele mai mici detalii ale acestui proces.

Problema este că e benefic pînă începe să nu mai fie benefic. Companiile pot să plece în altă parte, producând șomaj și nesiguranță și suferință. Fluxurile financiare străine pot să se mute rapid, producând dezechilibre financiare. Profiturile pot fi mascate prin paradisurile fiscale, evadînd taxarea statelor unde se crează plus-valoarea.

Statul național. Teritoriul contează, e esențial
Toate acestea se întîmplă în ziua de azi, cu efecte din ce în ce mai puternice. Însă ironia acestei filosofii este că multinaționalele nu sînt totalmente ateritoriale, astatale. Au și ele părinții lor teritoriali, niște state naționale – repet, naționale – unde au sediul central și către care se îndreaptă plus-valoarea. Banii pot fi în paradisurile fiscale, dar de cele mai multe ori statele unde multinaționalele sînt incorporate beneficiază de pe urma acestora.

Statele mari și bogate beneficiază. Statele mici și sărace suferă. Se produc mișcări migratorii de persoane care urmează fluxurile migratorii de fonduri și de plus-valoare. Săracii visează să meargă spre țările bogate. Țările sărace rămîn și fără bani, și fără resurse, și fără populație.

România este un asemenea caz. E un exemplu clasic al felului în care globalizarea afectează statele naționale mici și medii.

Dincolo de statul național. Imperiul global
Ce-i de făcut în asemenea situație, în care logica eficienței economice se confruntă cu încorsetarea logicii mai vechi, cea teritoriale, cea a statului național?

Teoretic, răspunsul este simplu. Să desființăm statul național. Să fie o economie globală tot Pămîntul, du colo colo, otova, peste mări și țări și oceane și văzduh.

Argumentul nu este total aiurea. La fel cum, în vremurile istorice, agregările umane mai mici s-au tot unit în ceva mai mare, triburile în confederații, principatele și micile regate și ducatele în țări, țările în imperii, la fel preponenții acestui tip de gîndire consideră că ăsta este mersul inexorabil al viitorului.

Statele se vor topi într-un întreg global, într-o confederație mondială, care își va pune resursele laolaltă și va guverna omenirea, gestionînd creația de plus-valoare și reparînd problemele cauzate de eficiență: poluare, inegalitate, regularizând producția, și redistribuind plus-valoarea.

Gata. Rai, frate! Pupat Piața Independenții, toți cu toți. Cum ar spune profetul, în cuvinte care și acum stîrnesc lacrimi de speranță:

Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie. Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna”.

Sau, dacă vrem să fim laici și rebeli, John Lennon, Imagine: “Imagine there’s no countries...” Tot emoții, tot lacrimi de speranță.

Dispariția statului național, puțin probabilă. Balanța de putere globală
Da, da. Cum să nu. Vise, maică, vise. Atîta timp cît ai state mari care beneficiază de pe urma globalizării, fiecare va încerca să tragă pe spuza sa acest proces de transformare a Terrei într-un mare imperiu, să-l conducă ei.

Americanii vor vrea ei. Rușii vor vrea ei. Chinezii vor vrea ei. Poate și israelienii vor vrea să aibă un cuvînt de spus. Poate și indenii. Poate chiar și indonezienii, cine știe. Francezii și englezii, cu siguranță vor vrea, că așa sînt ei, mîndri și aroganți și imperialiști, vor să fie mereu în capul mesei.

Fiecare națiune puternică – repet: națiune – va dori să fie așa, un imperiu frumos și mare și unic, total de acord, tot globul sub o singură simțire. Dar cu o singură condiție: să scrie pe el mare și frumos America Globală sau Rusia Cît O Lume Întreagă sau Marea Chină sau...

Pînă acum, așa s-a întîmplat. Fiecare imperiu în parte a vrut asta, și de fiecare dată a fost un contra-imperiu, un alt stat mare și puternic care a zădărnicit aceste năzuințe și pofte și hybrisuri. Se numește balanța de putere și se studiază la orice curs de relații internaționale.

Așa e foarte probabil să se întîmple și de acum încolo. Cît timp vor exista cîteva state mari care nu vor accepta un rol secund într-o mare entitate globală, va exista competiție internațională și va exista logica statului național.

Opțiunile statelor mici
De aici decurg consecințele pentru celelalte state, cele mici, cele care nu sînt în stare să genereze suficientă plus-valoare și complexitate pe care să o exporte centrifugal în jur. Vorbim aici doar de opțiunile pe timp de pace, în mod voit, voluntar, nu prin cucerire și război.

Ori se predau de tot la ăia mai mari, se integrează total într-un imperiu, nu global, ceva mai mic, regional, așa cum încet-încet s-au integrat ducatele pe vremuri în statul feudal. Încă nu s-a întîmplat așa ceva în ultimul timp, sau nu am eu cunoștință de asta.

Ori acceptă o subordonare ceva mai moale, să facă parte dintr-o sferă de influență regională, în jurul unui centru de complexitate, în această relație inevitabilă centru – periferie. Ăsta este cazul, de exemplu, al Uniunii Europene și al statelor mici de primprejur, inclusiv al României.

Ori se izolează complet, autarhic și adiabatic, cum încearcă să facă de ceva timp Coreea de Nord.

Ori sînt mici, dar date dracului, gestionează suficient de multă resursă financiară, militară și de cunoaștere încît să stea pe picioarele lor, improbabili stîlpi de autonomie înconjurați de alții mai mari. Elveția, Israel, într-o anumită măsură Japonia, poate Iran. Nu chiar o forță globală, dar care e capabilă pe de o parte să-și gestioneze autonomia, pe de altă parte să-și proiecteze într-o anumită măsură și puterea în afară.

În mai toate cazurile, în afară de primul, cel al predării complete, toate aceste scenarii implică o gestionare a relației dintre statul mic și corporațiile multinaționale, cele mai multe dintre ele agenți ai statelor mari.

O vămuire a eficienței pe baza unor principii ce nu țin de eficiența economică, ci de alte scopuri, unele de eficiență suboptimală, dacă e măsurată financiar, dar scopuri cît se poate de necesare entității statale respective.

Există și alte eficiențe decît cea economică
Pe această linie de demonstrație, vedem cum inevitabil sînt situații în care logica eficienței, mult apreciată de către promotorii duri și puri ai gîndirii economice, își are limitele sale. Eficiența economică, proprie companiei multinaționale, se lovește de scopuri de un alt tip de eficiență, legate de statul național și de teritorialitate.

Atenție! Asta nu înseamnă că statul național nu se ghidează – cel puțin teoretic – tot după logica modernă a eficienței. Doar că sînt destule situații în care această eficiență nu este financiară, ci de altă natură.

Exemplul clasic al existenței unui scop și al unei străduințe de eficiență non-financiară este cel din științele războiului, unde de cele mai multe ori contează mai mult să cîștigi lupta cu cît mai puține pierderi omenești, nu cu un cost cît mai mic.

Sînt excepții, evident, și în această situație, bătălia de la Stalingrad este exemplul paradigmatic. Însă sînt doar excepții. Toată logica de dezvoltare tehnologică militară din ultimul timp este ghidată de această gîndire de eficientizare a vieților omenești, de folosit tehnică de război fără oameni, drone, rachete, care să-și atingă scopul militar fără să pună în pericol viețile militarilor. Costă mai scump, deci o lipsă de eficiență economică, dar salvează vieți, deci o logică de eficiență totuși, dar extra-economică.

La fel putem identifica și în alte domenii ale acțiunii statului nevoia de eficiență extra-financiară.

În sănătate ar trebui ca viața oamenilor să conteze mai mult decît costurile salvării acestora – lucru care, din păcate, în ultimul timp începe să fie contestat.

În educație ar trebui să conteze mai mult calitatea educației decît costul acesteia, măcar din meschinul scop economic că o educație de calitate, chiar dacă e scumpă acum, își întoarce cu vîrf și îndesat “investiția” pe parcursul vieții productive a agregatului uman.

Sînt multe domeniile vieții sociale unde voci pertinente spun că banii nu sînt principalul scop, ci ar trebui să fie doar un mijloc.

De aceea de regulă societatea valorizează relațiile de iubire sincere, nu pe bază de bani, iar oamenii preferă familia și căsătoria mersului la curve.

De aceea prietenia este de regulă valorizată pe baza a ceea ce unește oamenii, nu a banilor. De aceea sportul ar trebui jucat din pasiune, nu pentru bani.

Puterea, bastion pe care eficiența economică nu-l poate cuceri
Iată, avem de-a face cu tot soiul de domenii ale vieții unde logica eficienței economice ar trebui să fie pe un loc secund, pe primul loc să stea optimizarea altor scopuri decît cele bănești.

Nu se întîmplă așa. Modernitatea este din ce în ce mai mult un domeniu al competiției financiare, chiar și în acele domenii de care pomeneam mai sus. Trist, spun unii. Inevitabil și totuși și cu consecințe pozitive, spun alții. Cert este că eficiența economică primează din ce în ce mai mult în viața prezentă.

Dar, dacă în sănătate și în educație și în iubire și în prietenie și în sport banul contează din ce în ce mai mult și înlocuiește logica pasiunii, cel puțin din punct de vedere al gestionării puterii, banul încă are o putere limitată.

Deși există ecuația “bani mulți = putere multă”, de cele mai multe ori statul național își păstrează prerogativele chiar și cînd are bani mai puțini sau cînd este asediat de bani mai mulți. În zilele noastre, Iranul este exemplul clasic. Turcia, de asemenea, Grecia, un alt exemplu. Istoria e plină de asemenea tensiuni dintre logica financiară și logica violenței și teritorialității.

Statul național e puțin probabil să fie șters de tot de pe fața pămîntului. Chiar dacă cele mici vor fi îngenuncheate – puțin probabil, dar asum această ipoteză pentru completitudinea argumentului – cele mari e foarte puțin probabil să accepte submisia în fața Imperiului Global. Balanța de putere asigură supraviețuirea statului național.

Primatul statului național asupra corporațiilor multinaționale
În consecință, trebuie să îi acceptăm statului național dreptul de a fi. Drept atît ontologic, dat de desfășurarea evenimentelor, de realitate, de Realpolitik, cum ar veni. Cît și cel moral, cel care decurge, la capătul raționamentului, din nevoia de neevitat de teritorialitate a oamenilor.

Drept urmare, nevoia și eficiența financiară a multinaționalelor se termină și încă se va termina ceva timp de aici înainte acolo unde începe nevoia și eficiența extra-financiară a statului național.

Drept urmare, trebuie să acceptăm, chiar și cei mai puri și duri susținători ai logicii de eficiență economică, libertarieni precum Bogdan Glăvan, că statul național este aici to stay, cum ar zice americanul.

Proprietatea privată, tot o consecință a teritorialității
Un alt aspect al tensiunii dintre eficiență și teritorialitate este, pe cît de surprinzător, pe atît de ironic.

Știm cu toții argumentul privind superioritatea eficienței economiilor capitaliste față de cele socialiste / comuniste. Știm cu toții că acest argument se bazează pe faptul că atît timp cît proprietatea privată nu este ocrotită și garantată, orice acțiune economică este făcută suboptimal, în dorul lelii, pentru că nu te poți bucura de roadele efortului și muncii tale.

Total de acord. Istoria recentă a demonstrat cu prisosință asta. Generațiile noastre sînt mărturie vie a felului în care comunismul a gestionat plus-valoarea mai puțin eficient decît capitalismul. Toate țările post-comuniste sînt și ele mărturii vii ale acestei afirmații.

Susținătorii duri ai ideii de primat al eficienței economice, libertarienii de care vorbeam mai sus, cei care pun mai presus scopurile economice decît cele extra-economice, toți cei care dorm cu Hayek sub pernă, și-au făcut icoană vie din ideea de proprietate privată. Dacă proprietate privată nu e, nimic nu e.

Pe de altă parte, disprețuiesc statul național, toată cheltuiala de resurse, toată funcționărimea inutilă și lentă și disprețuitoare, toate hățișurile legislative și regulatorii, toate taxele și vămile și constrîngerile ce vin de la marea bestie, de la statul cel asupritor.

Partea haioasă și ironică este însă că ce iubesc și ce disprețuiesc vine fix din același loc. Din teritorialitate. Și proprietatea privată, și statul național provin, în negurile istoriei noastre de specie umană, fix din propensiunea noastră instinctivă de a deține de manieră exclusivă, monopolistă, un teritoriu căruia să-i exploatăm resursele.

La baza ambelor idei, și a ideii de proprietate privată, și a ideii de stat național, stă tot ideea de teritorialitate. Fără teritorialitate, nu avem pornirea, aplecarea să definim și să apărăm ce e “al meu”.

Uitați-vă la placiditatea cu care multe feluri de animale, de exemplu peștișorii, reacționează în situații de confruntare pentru resurse. Dacă avem un peștișor care a găsit o firimitură de pîine și vine un alt peștișor și încearcă să-i ia firimitura de la gură, primul peștișor nu se bate pentru firimitură. Pur și simplu se întoarce și caută impasibil altă firimitură, cu privirea aia a lui rece și inexpresivă de pește.

Nu apără, nu e al lui. Merge mai departe. Nu are instinctul de teritorialitate. Dar ia vezi dacă vine o caracatiță în apropiere de altă caracatiță – cefalopodele fiind, de regulă, teritoriale. Va fi total diferit. Caracatița va face tot posibilul să-și gonească rivala de pe teritoriul ei.

Același lucru se întîmplă și la alte specii de animale, de-a lungul întregului arbore al complexității, de la specii simple, cu organisme și comportament slab diferențiat, pînă la cele mai dezvoltate și mai complexe.

Același lucru se întîmplă și cu noi, fiind primate teritoriale. De cînd sîntem noi maimuțe și mari iubitoare de fructe, viermișori, alune și alte rădăcini care să ne asigure cele două succese, cel de supraviețuire și cel de reproducere, de atunci am inventat proprietatea privată.

Mai întîi a fost proprietate de grup, căci pomii și fructele și viermișorii erau controlați de tot grupul – vestita situație primordială din textele clasice ale teoriticienilor comunismului, Marx și Engels.

Pe urmă, pe măsură ce ne-am sedentarizat și am pus ancoră stabilă pe un anumit teritoriu, să facem agricultură pe el, de acum 10 mii de ani încoace, de la revoluția neolitică, încet-încet ideea de proprietate s-a mutat dinspre grupul mai mare spre grupul mai mic.

Mai întîi familie și clan și, în cele din urmă, spre atomizarea ultimă a ideii de proprietate, proprietatea privată, fie pe persoană fizică, cea mai mare parte a istoriei, fie pe persoană juridică, de cînd au început să fie inventate firmele și corporațiile acum cîteva sute de ani în urmă.

Ficțiuni întrupate
Ironia felului în care libertarienii evaluează total opus idei născute din aceeași nevoie biologică este delicoasă și merită să-i gustăm parfumul.

Pe de o parte, libertarienii sînt total de acord cu proprietatea, cît timp e indiduală și economică. Atunci e sacră. Pe de altă parte, o disprețuiesc, cînd ea e a comunității. Atunci nu mai e sacră, atunci pute.

Tensiunea rezidă în diferența dintre proprietatea individuală și cea colectivă.

Statul național, în fond și la urma urmei, este o ficțiune legală care capătă realitate doar atîta timp cît toată colectivitatea este de acord cu ea, întrupînd-o în membri ai colectivității care să îl populeze.

Însă ironia și frumusețea situației constă în faptul că și proprietatea privată tot o ficțiune legală este, garantată de chiar obiectul disprețului, de către stat, prin elementele sale de menținere a ordinii publice.

Dacă n-ar fi statul național cu polițiștii săi și cu militarii săi și cu jandarmii săi și cu judecătorii săi și cu securiștii săi, să-ți apere dreptul de proprietate privată, aceasta nu ar rămîne decît și doar o ficțiune, spulberată de primul individ cu ceafa groasă și cu pumnul tare care vine să-ți dea una în cap, să ți-o ia.

Istoria e plină de asemenea exemple. Individul A vine și-i ia individului B pămîntul, casa, viața, banii, hainele de pe el, femeia, copii. Și individul B, dacă nu e în stare să se apere, și-o fură.

Proprietatea privată? Ei, aș... Voi n-aveți nevastă și asociați!
O altă ironie demnă de apreciat este că pînă și în cadrul conceptului cît se poate de individualist de proprietate privată legile țin cont tot de biologie și introduc un element comunalist, limitând-o și diluând ideea de “privat”.

Vorbesc despre felul în care proprietatea privată este afectată în mod legal de instituția familiei. Știți voi, familia, chestia aia care servește celui de-al doilea mare scop fundamental din viață: procrearea, lăsarea de urmași.

Și în acest caz, biologia îi încurcă pe libertarieni. Pentru că legea vine și zice: proprietatea e privată, dar e privată în grup, acolo toți cu toți, soțul cu soția, părinții cu copiii. Adică în familie. Unitatea de analiză a proprietății este familia, nu individul. Deci comunitate. Deci animale sociale. Deci biologie.

Dacă vrei să faci ce vrei tu cu averea ta, cu proprietatea ta, trebuie să te pui în contra acestui curent legal, să faci eforturi procedurale să rupi lanțul de legătură cu ceilalți membri ai familiei, să scrii testament, să-l legalizezi la notar.

Altminteri, regula implicită spune: ce-i al tău e și al familiei și ce e al familiei e și al tău. Dacă te rupi de familie că vrei tu, adică divorțezi sau îi abandonezi, rămîne o parte importantă la familie. Dacă te rupi de familie că așa vrea soarta, adică dacă mori, tot la familie rămîne: regulile de succesiune.

Deci, cum o dai, cum o cotești, tot la biologie nimerești, iar proprietatea e privată pînă la nevastă și copii.

Același lucru, în mod la fel de ironic, se întîmplă și în cazul corporațiilor multinaționale. Proprietatea privată e pe bucăți, pe acțiuni, ai doar o mică bucățică tu pe persoană fizică.

Evident, dacă nu faci cumva parte din cei 0.1% oameni puternici ai lumii, cei care dețin jumătate din averea lumii și care sînt de fapt adevărații tăi stăpîni, libertariene naiv care crezi că lucrurile funcționează în lume doar pe bază de eficiență și de competiție sinceră și de creare de plus-valoare.

* * *

Concluzie
Concluzia e simplă.

Pe de o parte, trebuie să luăm în considerare fundamentul biologic din comportamentul uman și să ținem cont de consecințele acestuia în societate.

Ori de cîte ori ne amăgim că putem ignora animalul din noi, consecințele sînt neplăcute, de multe ori dureroase, uneori dezastruoase.

Vrem, nu vrem, sîntem ființe vii, două mîni, două picioare, stomac, creier, oase, păr, țîțe și degete, și nu putem trăi păcălindu-ne că asta nu contează.

Sîntem animale sociale și teritoriale. Asta își pune amprenta clar asupra vieții sociale din ziua de azi, chiar și la zeci de mii de ani după ce am început să ne ridicăm din rîndul celorlalte specii de animale, să scoatem capul în savană și, încet-încet, să devenim stăpînii acestei lumi.

Pe de altă parte, concluzia și recomandarea non-biologică este să evaluăm cu un ochi realist, neafectat de ideologiile la modă, tensiunea dintre stat și corporații, dintre diversele tipuri de eficiență existente în societate.

Spun asta mai ales pentru că, în zilele noastre, spațiul dezbaterii publice este aflat sub o presiune intensă din partea ideologiei neo-liberale. Discursul neo-liberalilor, al dragilor de libertarieni tinde să definească eficiența economică drept singura eficiență validă și legitimă, în detrimentul altor tipuri de străduințe umane, care au alte scopuri decît cele ale maximizării profitului și sînt guvernate de alte nevoi de eficientizare decît cea financiară.

Această fixație exclusiv pe eficiența economică este greșită și detrimentală.

Pe termen scurt, este greșită și detrimentală pentru soarta celor de lîngă noi, prin slăbirea statului național. În această logică de gîndire, în care contează doar banul și eficiența economică, România va fi slăbită, va fi un stat din ce în ce mai neputincios, asta ducînd în cele din urmă la disoluția poporului român, la topirea noastră într-un imperiu.

Că o fi un imperiu blînd, că o fi un imperiu aspru, contează mai puțin. Dacă o ținem tot așa, în una, două, trei sute de ani vom fi pa. Ne vom dilua în alte popoare. Iar cîteva sute de ani nici nu înseamnă prea mult pe scara istoriei. Poporul român are două ancore mari, pe lîngă multele sale alte ancore mici: e ancora limbii române și e ancora teritoriului românesc.

Nu, nu. Nu bat cîmpii. Nu vă rîdeți de Palada. Nu m-a luat de cap aerul naționalismului șerpilian și bolînd. Istoria e plină de cadavre. Sunt cazuri nenumărate de grupuri etnice strivite de eficiența statelor mari, a imperiilor bogate și puternice. Citiți istoria. Întrebați-i pe celți cum se simt.

În al doilea rînd, dincolo de patima națională, pe termen mediu și lung, logica exclusiv economică, de stoarcere a tot ce se poate stoarce din piatra seacă, este greșită și detrimentală pentru viitorul întregii umanității, prin punerea în primejdie a mediului înconjurător. Avem o singură planetă și, din păcate, e posibil să o facem praf în căutarea profitului. Dar asta e altă discuție, pentru altă dată.

La sfîrșit, o recomandare dragilor de libertarieni. Ea va fi sub formă de lozincă, pentru că tot știu că le place lor Marx. Libertarieni din toate țările, treziți-vă! Mai e și altceva pe lumea asta decît nevoia de optimizare financiară.

Citeste tot...