miercuri, 30 decembrie 2020

Din îndepărtatul București, de aici de unde adăstăm vremelnic în aceste vremuri îmbîcsite de Covid

Din îndepărtatul București, de aici de unde adăstăm vremelnic în aceste vremuri îmbîcsite de Covid,

de aici din această închisoare de lux numită casă în care stăm și nu facem nimic și ne uităm la filme și admirăm cum ne trece încet încet viața, pas cu pas,

de aici de pe aceste scaune și trotuare și de la această civilizație care mortifică mintea, strică creierul și fleșcăie trupul,

din această cloacă de ipocrizie și din acest bordel de moralitate mereu falsă, mereu sperjură,

din aceste locuri pline de rana realității și a mediocrității și a mereu necontenitei continuei pierderi de speranță, unde nu se întîmplă nimic, iar atunci cînd se întîmplă, începem cu toții să ne blestemăm zilele și să ne dorim să nu se fi întîmplat nimic,

de aici din această biată colonie de la margine de imperiu, scîrbavnică gaură de pierdere de timp și de speranță și de viață, unde totul pute și unde speranța este tranșată felii felii cu ascuțite cuțite de măcelar politician,

de aici, unde totul este pris a la legere, pupă-i în bot Ghiță și papă-le tot, te doare, mă, da, mă, mă doare, mă doare-n cur, mă,

de pe aceste meleaguri binecuvîntate de deontologie și de perfecțiunea stearpă a constipaților,

de aici vă salută Turambar, vă pupă pe bască, vă fac frumos din mînă și vă îndemn să vă vedeți de viața voastră, unde vreți voi, dar nu aici, căci aici sîntem sortiți la un veac de prostie și la un secol de bicisnicie și la o sută de ani de ticăloșie și nemernicie și ghinion,

ghinion,

de aici vă îndemn solemn, cu falsă siguranță și cu fals zîmbet pe buze, să vă trăiți viața cum vreți voi, fără stăpîni, fără imperii, fără presiunea de a fi slugă și fără dezamăgirea de a nu putea fi liber.

Hai, pufoșilor, fiți voi cei care puteți. Restul e părere. Restul e păcăleală.

The rest is silence.

La mulți ani, naivilor! Valar dohaeris.

Citeste tot...

duminică, 27 decembrie 2020

Hai la vînătoarea de lupi, hai cu toți la vînat

E o bucurie tare aspră. E o bucurie iresponsabilă, avîntată, semeață. E o bucurie cu cuvinte necunoscute. Te joci cu ele cum se joacă soldatul cu grenada, cum se joacă mecanicul cu locomotiva în plină viteză.

Atunci cînd te încumeți să traduci dintr-o limbă necunoscută, prin tot soiul de traduceri intermediare, cum am tot făcut eu în ultima vreme din limba rusă. Nu cunosc cuvintele. Nu cunosc curgerea limbii. De-abia cunosc literele. Și totuși mă opintesc într-însele, cu năvală berbecească, dînd iureș în mormanul de cuvinte străine. Ce înseamnă asta? Cît duce cuvîntul ăsta? Unde duce? Care este oglinda lui în limba noastră neaoșă, românească?

O singură dată am mai cunoscut această poftă de viață și frică și izbîndă tembelă. Cînd m-am avîntat pe munte, în zăpadă și în frig, în stîncă și în gheață, neștiind unde ies. Era să mor de două ori pe munte. Și de două ori am răzbit prin stîncă și ceață, prin frig și necunoscut.

La fel și aici. Te scufunzi în întunericul limbii străine precum într-o peșteră amenințătoare. Și ieși de partea cealaltă a stîncii și a versului cu trofeul în gură, cu cuvintele pe limbă.

Semeață îndrăzneală. Zăticnită poticnire întru credință. Credința în vers. Credința în poezie.

Hai la vînătoarea de lupi, hai cu toți la vînat. De sure jivine: hoașca de lupoaică, puiul cel pribeag. Strigă hăitașii, latră și cîinii pînă dau în vărsat, Zăpada-i plină de sînge, dîre roșii-al nostru steag.

Știu. O să mă acuzați de toate cele de pe lumea asta. Că sînt rusofil. Că sînt kaghebist. Că sînt în toate felurile. Sînteți niște proști și niște fameni. Limba străină e o cetate ce trebuie cucerită, e o redută ce trebuie răzbită. Promit să traduc din spaniolă, din Borges și din Marquez. Spaniola, această limbă de Cortes inventată, spre cucerire și supunere și moarte.

Din germană? Nu am ajuns cu îndrăzneala pînă într-acolo. Orice cutezător are limitele sale.

Ahí está lo que fue: la terca espada del sajón y su métrica de hierro, los mares y las islas del destierro del hijo de Laertes, la dorada luna del persa y los sin fin jardines de la filosofía y de la historia, el oro sepulcral de la memoria y en la sombra el olor de los jazmines. Y nada de eso importa.

Citeste tot...

luni, 21 decembrie 2020

Vin alegerile!

Citeste tot...

sâmbătă, 19 decembrie 2020

Nasoale filmele astea nasoale

Este un film care mie îmi place și vouă nu. Mai mult. Pe care eu îl înțeleg și voi nu.

Nu că aș fi eu genial și deștept – deși uneori chiar sînt, dar nu acum, și nu despre asta e vorba în propoziție. Ci pentru simplul, prozaicul fapt că mie îmi place istoria și vouă nu. Mai exact, anii 30 și 40. Pentru că mie îmi plac filmele vechi și vouă nu.

Voi vă umeziți erotic la The Avengers (by the way, mare film, chiar unul din marile filme ale Hollywoodului). Eu mă umezesc la fel de erotic la The Tall T și la They Died With Their Boots On și la The Blackboard Jungle. Toate filme care vouă foarte posibil v-ar provoca niște mari, imense, indignate căscături de plictiseală.

E un film pe care l-am descoperit azi din greșeală, courtesy of bunul meu prieten și genial matematician nasol, Dan Șelaru. El mi-a zis despre el. Eu am zis că o să-l caut. Politicos. Poate cîndva. Da, Dane, o să mă uit la el. Cum să nu. Insert polite shrug here.

Din greșeală l-am căutat chiar azi. Din greșeală m-am uitat chiar azi un pic prin el, mai mult ca să văd calitatea imaginii, dacă e suficient de bună varianta găsită sau caut alta.

M-am uitat un minut. Apoi m-am uitat două. Acum sînt deja pe la jumătatea filmului. Pe care am văzut-o nu într-o oră, cît durează o jumătate de film zilele astea. Ci în vreo trei. Pentru că mă mai uitam un pic. Mai citeam un pic. Biografii. Istorii. Mai mă uitam la o scenă. Îmi dădeam seama că mai trebuie să mai citesc încă ceva, pentru a înțelege mai bine filmul.

Voi termina filmul. Și pe urmă mă voi uita din nou la Citizen Kane. Și probabil îl voi vedea cu alți ochi.

Filmul de care vă povestesc se numește Mank. E făcut anul ăsta. E alb negru. Este despre Hollywood și despre faimă și despre efortul creativ și despre ratare și depresie și ce nasol e să te piși în contra vîntului, chiar dacă te piși expresiv.

N-o să vă placă. Vouă vă place Tinsel Town, scufundarea în fantasmă. Vouă nu vă place să striviți corola de minuni a lumii. Ci doar să v-o dați adînc în venă. Frumoasă păcăliciune. Frumoasă. Creează dependență.

Mulțumesc, Dane. You’ve just ruined my day. Because you’ve just made my day.

“Write hard. Aim low.”

Citeste tot...

joi, 17 decembrie 2020

Sociologii sînt disprețuiți de politicieni

Sociologii sînt disprețuiți de politicieni. Pentru că le pun acestora în față oglinda nefardată. Ce crede lumea despre ei. Cît de populari sînt. Cînd nu sînt populari. Cînd dau rasol.

Meseria politicianului este să păcălească lumea din vorbe. Să-i facă să creadă chestii. Priviți, așa vreau să mă priviți, să mă vedeți. Uite, ăsta sînt eu!

Sociologul vine mai apoi și-i zice: nu, nu ești tu ăsta. Din contră, uite, așa arăți în ochii oamenilor. Nu cum vrei tu să lași impresia. Iată adevărata ta imagine, cum s-a imprimat pe retina mulțimii.

De-a lungul timpului am avut de-a face cu ceva politicieni. Le simt reticența. Le simt mefiența. Nu le place. Vin eu, enervantul ăsta de sociolog, să le sfîșii vălul iluziei, să le strivesc corola de minuni a harnelii. Un nasol și un nepriceput și un rău-voitor.

Politicienii, pentru că de-aia sînt politicieni, mimează cu convingere. La exterior sînt politicoși și raționali și teoretic acceptă ce le prezint. Uite cifrele. Uite graficele. Uite concluziile. Uite, cam asta ar fi de făcut.

Pe dinăuntru, însă, îi simt că fierb de indignare, de enervare, de șucăr. E o chestie inconștientă. Și nu sînt actori suficient de buni încît să o ascundă fără urmă. Ceva ceva tot răzbate. O sclipire de ochi. O încordare de umeri. O anumită nuanță a vocii. Un anumit mușchi pe față. Anumite cuvinte atent alese, dar care totuși n-ar trebui să fie acolo.

Reticență. Reținere. Respingere. Mefiență. Bănuială. Nu-i adevărat ce-mi arăți tu acolo. Nu, nu sînt eu ăsta. Să-ți spun eu cum sînt. Ah, ce prostii spui! Stai așa, dar de fapt dacă nu cumva...? Nu cumva sociologul ăsta ține cu ursul? Cine l-o fi trimis? Pentru cine lucrează?

E clar: o conspirație împotriva mea. Nu trebuie să am încredere în el. Nu-mi spune lucruri adevărate. Să vină altul! Altul mai bun, care știe cum să măsoare cu adevărat. Unde e Pieleanu? Să vină Pieleanu!

Adevărul e că nici eu nu fac lucrurile ușoare. Alții îi lingușesc. Pun accentul pe cele pozitive. Uite, șefu, ce bine e. Vai, ce perfect ați ajuns să fiți. Pieleanu. Pieleanu everywhere. Eu, din contră, scot în evidență buba, problema, rana. Și rana doare.

Și lu’ Palada am vaga impresie că-i și place să răsucească cuțitul în rană. Probabil e tot o chestie inconștientă. Să se răzbune un pic, să compenseze din vorbe și grafice decalajul de putere, relația asimetrică dintre el și politician. Nici eu nu știu să joc jocul. E mai bun Pieleanu.

Și uite așa, ajungem la epilog. La vestitul moment “prea tîrziu”. Cînd sociologul, triumfător și răzbunător, își permite să spună în fața politicianului zdrobit de realitate vestita frază gladiatorială: “ți-am spus eu”.

Stupidă răzbunare. Tîrzie recunoaștere. Degeaba. Inutil. Te caci pe ea de răzbunare. Nu a crezut în datele tale, atunci cînd se putea face ceva. A ajuns acum, bicisnic și mizer cadavru politic, să creadă în ele, cînd nu se mai poate face nimic. Uite ce frumos atîrnă. Dar vai, cîtă dreptate ai avut în sondajele tale. Ești cel mai bun sociolog. Doar tu ai știut cu adevărat.

Ghinion.

Și pe urmă o luăm de la capăt. Cu altul la început de drum. Cu altul la zenitul puterii. Cu altul plin de superbie și aroganță. Cu altul care crede doar ce-i convine și restul aruncă sub preș. Cu altul care strînge precaut din ochi și se întreabă printre gene, în timp ce-mi zîmbește politicos și se preface că mă crede: ăsta cu cine ține? pe ăsta cine l-a trimis? ăsta al cui e?

Mai bine să vină Pieleanu, să-mi spună ce-mi convine să aud.

Pleacă, mă, de-aici! Să vină Pieleanu...

Citeste tot...

luni, 14 decembrie 2020

Pledoarie pentru naționalismul economic

Societatea românească este, inevitabil, una cosmopolită. Chiar și oamenii din cel mai izolat colț al aceste țări sînt atinși de asta, că vor sau nu. Pentru că sînt înconjurați de elemente ale realității care nu prea sînt fabricate ori inventate aici.

Vremea izolării adiabatice a trecut demult. Nici o țară, cu excepția Coreii de Nord, nu mai își închipuie că poate să respingă ce vine din alte părți.

Societatea românească, de altminteri, ca și mai toate societățile de pe lumea asta, nu prea a inventat mare lucru. Am preluat de la alții. Și material, și simbolic.

Asfaltul pe care mergem. Calculatorul la care scriem, citim, ne petrecem viața. Tranzistorul. Alfabetul. Banii. Rindeaua. Strungul. Mătasea. Motorul cu aprindere internă. Toporul. Drujba. Pomul de Crăciun. Nici una din astea nu au fost inventate de români. Pe toate le folosim fără nici cea mai mică stinghereală.

Mai nimic din ce ne înconjoară nu e inventat de români, poate cu excepția stiloului.

Nici din punct de vedere simbolic nu am inventat gaura la covrig. Pe parcursul istoriei am preluat cu larghețe de la alții. Idei. Ideologii. Sisteme politice. Valori.

Nici religia ortodoxă nu e inventată de români, că veni vorba. Au venit pe vremuri alții și ne-au dat-o. Sfîntul Andrei, pe care tocmai l-am sărbătorit zilele trecute cu oareșce zăticniri și patimi sociale. El ne-a adus-o. Și datorită lui suntem români, pentru că sîntem creștini.

Singurul lucru pe care l-am inventat noi și de care sper să nu ne despărțim în vecii vecilor amin este frumoasa, întortocheata, complicata și gustoasa limbă română. Limbă care, și ea, e rezultatul a tot soiul de împrumuturi. Nici latină. Nici slavă. Nici turcă. Nici nimic. Doar română. Ilic. Ibric. Oraș. Bujie. Hard disk. Nici unul din ele nu sînt cuvinte românești. Și totuși ce frumoasă limbă română vorbim cînd le folosim.

Sîntem români pentru că trăim pe aceste pămînturi. Pentru că vorbim această limbă. Și mai ales pentru că ne dorim să fim români. Însă, în rest, vrem, nu vrem, tot împrumutăm de la alte popoare. Feluri de a trăi și de a fi. Tehnologii. Idei. Cuvinte. Valori.

Drept pentru care e greu, foarte greu să rămîi pur simbolic zilele astea, cînd toată lumea împrumută de la toată lumea. Toate țările acestei lumi sînt cosmopolite. Îmbrățișează cu entuziasm ce inventează alții. Fără a-și pierde fibra de patriotism.

Într-un singur domeniu mai toate țările înțelepte la cap sînt al naibii de conservatoare și de naționaliste. De egoiste. De geloase. Egoism, gelozie. Două trăsături negative puse cu indignare în cîrca naționaliștilor din toată lumea.

Toate țările întregi la minte sînt naționaliste în domeniul banilor.

Nemții sînt ai naibii de naționaliști și de egoiști și de geloși cînd vine vorba de bani. Le place să cîștige, nu să piardă. Să primească bani, nu să dea bani. Să exporte, nu să importe. Să adune bogăție la ei în țară, nu să o dea altora. Au făcut războaie pentru asta. Și fac și acum, doar că nu cu tancuri și tunuri, ci războaie perfide, economice, sub masca unor înalte precepte morale.

Exact același lucru îl putem spune și despre francezi. Și despre americani. Și despre ruși. Și despre japonezi. Și despre chinezi. Și despre evrei. Și despre englezi. Toate sînt națiuni mari, care preferă să ia, nu să dea. Să le iasă cu profit pentru țara lor, nu cu pierdere. Să adune bani. Să folosească banii adunați pentru a merge peste alții și a-i domina economic, dacă se poate.

Așa sînt războaiele din ziua de azi. Nu cu tancuri. Nu cu ii sau kimonouri. Ci cu bani. Cine cumpără pe cine. Cine deține pe cine. Cine domină economic pe cine.

România este o țară tare proastă în acest sens. De treizeci de ani ne-am tot lăsat chiloții economici în vine și am permis oricui să ne posede. Să ne ia resursele. Să ne cumpere oamenii, fie la bucată, fie vrac, la sparanghel. Să fim cuceriți economic.

Firmele mari străine au venit aici. Românii le-au primit cu brațele deschise, după o lungă iarnă de izolare economică. Și de cînd au venit strivesc cu perseverență concurența locală, firmele mici care neavând nici bani, nici tehnologie, sînt pur și simplu sufocate de apăsarea behemotului monopolist.

Statul român stă și se uită ca bleaga cum firmele românești sînt net dezavantajate în această competiție inegală. Nu face nimic.

Deși alte state, în alte vremi, exact asta au făcut. Au ajutat firmele naționale să poată crește, să poată deveni competitive și să facă față încercării de strivire din partea concurenței mult mai puternice.

Economistul sud-coreean Ha-Joon Chang a explicat strălucit cum toate țările lumii au făcut asta, în cartea sa din 2007 "Samaritenii cei răi". Inclusiv Anglia, teoretic promotoarea globalizării, chiar și cu forța, a făcut de fapt asta la începuturile modernității, cînd era dezavantajată de alte țări mai puternice la vremea istorică respectivă. Inclusiv America a făcut asta, cînd era mai mică și mai fără de putere în fața celor puternici de atunci.

La început și-au apărat cu îndîrjire economia internă, cu măsuri protective, pentru a lăsa firmele locale să crească. De-abia după ce acestea au devenit puternice și au putut ieși la luptă în competiția internațională, de-abia atunci au început să propăvăduie beneficiile globalizării. Pentru că le convenea.

În general, țările mari și puternice propăvăduie doar ce le convine. Și-și schimbă în mod convenabil principiile și înaltul discurs moral doar în funcție de interese.

Uitați-vă la America acum. Cum a venit China și i-a amenințat interesele economice, cum a lepădat imediat pretențiile de globalizare și a trecut înapoi la discursul protecționist. O ipocrizie care vine să apere interesele naționale economice ale Americii. La fel și cu Brexitul.

Repet: interese economice NAȚIONALE. NAȚIONALE, acel cuvînt care apare și în NAȚIONALISM. Dar, culmea ironiei, și în denumirea PNL: Partidul NAȚIONAL Liberal. Se zvîrcolesc Brătienii în mormînt cînd văd în ce hal au ajuns liberalii din ziua de azi să-și bată joc de cuvîntul NAȚIONAL.

Mă întorc la naționalismul economic. Toate țările mari, Statele Unite, Anglia, Germania, își permit să aibă interese NAȚIONALE economice. Să-și apere companiile și să facă eforturi pentru a le întări, dezvolta, împinge în cît mai multe piețe. Să se extindă. Să acapareze piețe. Să cucerească.

Inclusiv cu presiuni din partea ambasadorilor, un soi de guvernatori și de Gauleiteri ai acestei colonii, Republica Bleagă România.

România nu face nimic. România permite firmelor străine să vină aici, să sufoce firmele mici locale care nu beneficiază nici de capitalul firmelor străine, nici de tehnologia ori sprijin diplomatic.

Apoi, după ce sufocă tot, firmele străine capătă poziții dominante în toate domeniile esențiale ale economiei românești. Domenii critice, repet, CRITICE pentru orice stat din lumea asta. Distribuția de energie. De gaze naturale. De apă. Pădurile. Producția și comercializarea hranei. Alte utilități publice. Repet: toate domenii absolut esențiale, critice pentru orice stat.

După aia e simplu pasul următor. Pentru că statul român e bleg și prost și slugarnic cu firmele străine. Companiile străine își externalizează profitul, neplătind aici decît firimituri de taxe. Banii pleacă din România.

Aduceți-vă aminte de scandalul recent cu profiturile inexistente ale băncilor. Măi băncilor, cum ați putut să aveți tupeul să declarați că în plină perioadă de creștere economică, în anii 2016 – 2017, voi nu faceți deloc profit în țara asta pe care o mulgeți cu nesimțire? Iete că au putut. De ce? Simplu. Pentru că au putut.

A venit premierul de atunci, Tudose, pe care toți deontologii l-au demonizat cu mare demonizare, ca și pe toată echipa Dragnea de altminteri, și a pus piciorul în prag băncilor. Dacă nu vă potoliți și nu scoateți la lumină profitul, basta.

Și ce să vezi? Minune. Mare minune dumnezeiască. Dintr-o dată, toate băncile au descoperit că au profit. Amnarul mamilor voastre de jecmănitori.

De ce au putut face asta? Pentru că statul român este bleg. Este corupt pînă în măduva oaselor. Este slugarnic și s-a predat fără nici un fel de luptă ocupanților economici străini. Care acum aplică metodele cele mai pe față de neocapitalism, de extracție de plus valoare.

Cea mai mare parte a plus valorii create în România nu rămîne aici. Merge să umfle cuferele celor de la Viena, din Berlin, din Londra, din Paris, din Washington.

Plus valoarea din Anglia rămîne în Londra. Plus valoarea din Germania rămîne în Berlin. Și în Koln. Și în Frankfurt. Și de-aia englezii și nemții și francezii au trotuare mai bune, autostrăzi și bunăstare. Pentru că le rămîn banii acasă. Nu de alta.

Și pentru că, pe lîngă banii lor produși în țara lor, le mai sosesc pleașcă și alți bani făcuți în Cehia, în Polonia, în România, în Vietnam, în China. Pe unde mai exploatează ei.

Doar că polonezii au negociat mai bine. Luați și voi, ne mai rămîne și nouă. Cehii la fel. Vietnamezii la fel. Nu mai vorbesc despre chinezi, care le-au răsturnat masa în cap celor care au încercat să-i exploateze și acum le dau acestora să guste din propriul lor fruct. Luați de-aici, să vedeți cum e să fiți abuzați economic.

Doar românii sînt fraieri și se lasă violați economic cu entuziasm.

Statul român, pentru că permite extracția nestingherită de plus valoare din țară.

Dar nu numai statul român. Ci și poporul român, pentru că în naivitatea sa crede că străinii ne fac vreo favoare cînd vin aici cu supermarketurile și cu distribuția de utilități și cu toate celelalte instrumente neocolonialiste. Și nici nu-și dă seama că e furat pe față. Și se lasă păcălit și se duce după fentă și după toate narativele servite de sistemul aservit intereselor străine.

Asta înseamnă naționalism economic. Să-ți aperi interesele și să faci astfel încît să beneficieze și unii și alții. Nu mereu doar străinii. Să nu fie mereu dreptate doar cîini, nu și pentru căței. În rest, puteți să purtați ce vreți voi, dragii mei cosmopoliți: ie, chimono, pălărie de cowboy, vestuță de tirolez. Dar să rămînă banii în țară.

Pentru asta vă cert și vă bombăn și uneori chiar și vă înjur, dragii mei români pe care vă iubesc ca pe neamul meu. Pentru că nu vă dați seama. Pentru că sînteți fraieri și ușor de păcălit.

Puteți să vă supărați pe mine. Mai bine să fiți supărați și să vă sune un clopoțel undeva în creier, decît să rămîneți blegi și adormiți și anesteziați și să nu vă dați seama cum sînteți făcuți la portofel de către străini.

Îmi doresc o Românie mîndră și naționalistă, precum Germania. Naționalistă și egoistă și cu tupeu, precum Anglia și Statele Unite și China și Franța.

Și mai ales naționalistă și puternică precum Polonia, care în limitarea sa de țară mică și săracă și fără capital propriu, a reușit totuși să facă față în mod respectabil behemotului neocolonialist și să le spună Nu. Pînă aici. Luați și voi, dar trebuie să ne rămînă și nouă ceva.

Că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Doar în România s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Deocamdată…

Citeste tot...

miercuri, 9 decembrie 2020

Românii nu au curaj

Românii nu au curaj.

Că o fi din felul în care sîntem crescuți în primii ani de copilărie. Că o fi de la lunga experiență istorică de iobagi. Nu știu. Dar știu că nu prea avem sînge în venă. Preferăm să tăcem și să înghițim și să ne fofilăm prin istorie.

Avem tactici de guerrilă bleagă. Ei se fac că ne asupresc. Noi ne facem că ne doare. “Te doare, mă? Da, mă. Mă doare, mă. Mă doare-n...”

Oltenii în vremea habsburgilor. I-au adus la exasperare pe vremelnicii ocupanți, făcîndu-se că respectă regulile și ascunzînd resursele și temporizînd și falsificînd recensăminte și declarații.

Muntenii în vremea turcilor. Vestita fugă în pădure. Codrul frate cu românul. Și dat foc la holde și otrăvit fîntînile. Holdele noastre. Fîntînile noastre.

Ardelenii sub cam oricine, cu excepția moților. Dar și acestora le-a trecut repede. Ei voiau săracii doar niște înlesniri de-alea minore, de slugă privilegiată. Nu să facă revoluție și să fie eroi. Săracu’ Avram Iancu, a murit trist și sărac și beat și în zdrențe, doinind din fluier a pagubă. O epavă tratată cu dispreț de semenii săi și pe urmă ridicată tardiv la rang de semizeu inutil, după ce-a murit ca un cîine, pe o prispă.

Creștinii sub comuniști. Activiștii de partid se făceau că sînt atei, dar își botezau copiii pe ascuns. Slugile de români se făceau că ascultă, dar tot pe ascuns își făceau cîte o cruce pe furiș și aveau icoane prin casă.

Nu prea avem vînă de curaj în noi. Ne place mermeleala. Ne place s-o bălmăjim călduț și fără risc. S-o zguduim bine temperat, să nu care cumva să facem valuri, să se supere boierul.

Cu izbucniri punctuale. Cu excepții deosebite. Dar care au rămas doar excepții, din păcate.

Un Mihai Viteazu cu tupeu, degrabă trădat și omorît de Imperiu. Un Brîncoveanu care s-a opus viclean pînă n-a mai avut ce face și a trebuit să se opună pe bune, doar ca să fie vîndut de boieri, să-l căsăpească sultanul și pe el și pe toți fiii săi. Un Cuza la fel de repede tăvălit și izgonit din țară, tot de boieri, să aducă stăpîn neamț, că doar nemții au voie să conducă țara asta de slugi. Un Mărăști și Mărășești – cu adevărat momentul de glorie al României, fără de care probabil nici n-am prea mai fi vorbit limba română. Un Stalingrad la care aliații ne cam bombăne că din cauza noastră s-a rupt linia frontului.

Și cam atît. S-a terminat manualul de istorie. Căci Burebista nu prea era român, cu excepția trăirismelor dacopaților care construiesc mitologii necesare ideologic.

În rest, tactica slugii. Fă-te că-i asculți și fentează-i cît poți. “"Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot”. Sîntem pasivi agresivi. Bombănim în barbă și punem în practică bancurile alea tîmpite despre uite ce frumos ne pișăm pe ei, dar stai așa, că am uitat să menționez că nu prea avem curajul să ne și deschidem la pantaloni.

Mda. Un motiv în plus să-mi placă tupeul celor de la AUR. Au curaj. Au un avînt care altora le lipsește. Au tupeu. C-or fi avînd curaj că-i lasă stăpînirea și că au și ei motorașele lor? Probabil. Mă lasă rece. Prefer niște securiști curajoși unor civili fleașcă.

Știu că nu vă place de ei. Știu că încercați să le găsiți tot soiul de noduri în papură. Știu că vă stau ca un os în gît.

Ceea ce este deosebit. Exact de ce avea nevoie acum România. Un pic de scuturătură din condiția de slugă bleagă și supusă și totalmente lipsită de mîndrie și de coloană vertebrală.

Neam de slugi care are un grof ce-i trimite la cules sparanghel. Iar noi, cu căciula în mînă, mulțumim supuși și întrebăm dacă trebuie să ne aducem sendvișuri de acasă sau cumva ne decontează masa de prînz cei de la Schweighofer, din banii făcuți pe defrișările pădurilor noastre?

Nu-mi plac deloc austriecii. Un neam de aroganți imperiali. Dar îi apreciez pentru că sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști. Țin cu țara lor și fac tot posibilul să jecmănească alte țări. Bravo lor. Pentru că pot. Doar ei au voie să fie naționaliști. Noi nu. Slugile nu au voie.

Nu-mi plac deloc germanii. Yuk. În afară de Bach, mă lasă totalmente reci. Dar îi apreciez pentru că sînt naționaliști și vor să fie stăpîni peste toți proștii ceilalți din jurul lor. Bravo lor. Pentru că pot. Doar ei au voie să fie naționaliști. Noi nu. Slugile nu au voie.

Nu-mi plac nici englezii, deși le respect mult de tot cultura. Alt neam de imperialiști aroganți. Dar ce stil! Și cu același tupeu vor să facă ce încearcă și ceilalți, austrieci, nemți, ruși, americani, japonezi. Să-i exploateze pe ceilalți proști din jurul lor. Să fie de partea bună a istoriei. Să ia, nu să dea. Să călărească, nu să fie călăriți. Să le iasă cu plus, nu cu minus.

Doar noi, neam de slugi proaste, mereu învățăm de la istorie doar scăderea, niciodată adunarea. Să dăm pădurile la austrieci. Să dăm băncile la austrieci și la francezi și la nemți și la oricine vine. Să dăm magazinele de mîncare la deosebiții de belgieni, care fiind atît de fraieri, nu au reușit să exploateze pe nimeni, decît pe și mai fraierii de români. Să dăm curentul la italieni și apa la francezi.

Să dăm tot, să nu ne rămînă nimic. Și să ne mai și bucurăm pentru asta. Să lingem mîna asupritorului și să-i înălțăm osanale.

Vai, domnul colonialist. Ce foarte perfect sînteți. Ah, ce proști sîntem noi și cum merităm să luăm lumină de la domniile dumneavoastră. Permiteți-ne să vă punem pe tavă tot ce e mai bun și să vă dăm tot ce avem. Și un pic pe deasupra. Tinerii noștri. Viitorul nostru. Soarta noastră. Doar voi puteți să ne hotărîți soarta. Doar voi știți mai bine. Noi sîntem proști și primitivi, niște aborigeni jegoși. Clotilde. Clotilde. Ah, Clotilde!!

Mă bucur nespus că a apărut Șoșoacă în viața voastră. Să vă contrabalanseze pofta de Angi Grasa și de Pleșu și de Liiceanu și de Clotilde. Mă bucur nespus că e mitocancă și vocală și îndrăzneață și liberă și că vă tăvălește din vorbe și din tupeu și că vă face cu ou și cu oțet.

Mă bucur aprig văzînd cum începeți să tremurați în fața mitocanilor necesari, ai celor care n-au stil, dar au dreptate. Cei care au vînă în ei și prețuiesc libertatea. Mitocani așa cum sînt ei, fac o treabă deosebită. Dacă deștepții acestei nații sînt lași și slugi și se vînd ieftin la primul stăpîn care le oferă prima bomboană, atunci să vină mitocanii și să ne salveze din condiția de slugă.

Englezii sînt ai naibii de mitocani. Și ah, Doamne, ce liberi sînt. O nație de mitocani cu ceafa groasă, marinari și soldați și curve și genii care au cucerit lumea. Germanii nu sînt nici ei mai prejos. Niște cîrnățari anoști și grobieni. Și cuceresc lumea. Americanul de rînd este de o mitocănie insuportabilă. Și e liber și are curaj și compensează cu vîna lui de mitocan toată lipsa de bun simț filosofic a filfisonilor care despică sexu-n treizeșapte.

Ciobanul român e mitocan și insuportabil. Pute ciobanul român. Și crește oi și a salvat România în izmene la Mărăști și la Mărășești. Fără mitocanul de cioban român, acuma vorbeați nemțește, proștilor.

Manelistul român e un mitic jalnic, mitocan și cu părul îmbîcsit de gel, plin de tatuaje și de jeg. Și ține în cîrcă o țară întreagă, cu munca lui, cu perseverența lui de șobolan truditor. Prost și mitocan așa cum e el, manelistul român e mai român decît toți pensații acestor vremuri de pensați patetici.

Țăranul român e mitocan și sărac și rupt în fund și enervant și se cacă-n fundu’ curții, în haznaua care pute metri împrejur. Și fără țăranul român acum băteați pas de defilare în fața Kaiserului și vă chema Heidi și Grimhilda și Siegfried Vasile și Hans și Klaus pe toți.

Ardeleanul de rînd este un mitocan plictisitor și lipsit de orice fel de haz. Și cu truda lui zilnică ține în cîrcă familia și satul și neamul și țara. Român adevărat, un mitocan care mănîncă ceapă care pute și slană de-aia cu mult colesterol și care e mai român de o mie de ori decît toate mămăruțele acestui neam plin de mămăruțe.

Țara adevărată e compusă din mitocani necesari, care vin să contrabalanseze excesele de tîmpenie filosofică și ideologică a rujaților pensați cărora le-a scăpat creierul prin bălării.

Țara adevărată e compusă din oameni care au dat o smetie peste bot cu votul de zilele trecute tuturor ticăloșilor care încearcă să vîndă România la bucată și să o bage la coteț, neofanarioții care vor cu orice preț să ne transforme în slugi ale noului Imperiu neocolonialist.

Jos pălăria pentru cei care au curaj și prețuiesc libertatea și pun țara mai presus de ruj și dreptatea înaintea stilului.

Bravo, Șoșoacă! Fii nebună și liberă și dă-le peste ochi și peste ticăloșie și peste pofta de trădare și sparge-i la bubă! Că merită, mama lor de ticăloși!

Am zis.

Citeste tot...

miercuri, 25 noiembrie 2020

Partidul și Securitatea. Part 2. Eficiența

Am scris recent un articol despre tensiunea dintre Partid și Securitate în societățile contemporane.

Ce nu am discutat suficient în acest articol anterior, focalizîndu-mă prea mult pe situația actuală a României, a fost felul în care această tensiune este produsul procesului de modernizare a societății.

Poate ar fi cazul să discutăm un pic mai mult despre asta.

WEBER, TĂTICUL NOSTRU TEORETIC Ca și în articolul anterior, îmi bazez analiza pe teoria weberiană a modernizării, a trecerii de la autoritatea bazată pe tradiție și carismă la autoritatea birocratică, bazată pe instituții.

În trecerea de la Evul Mediu la modernitate, societățile și-au schimbat treptat tipul predominant de autoritate, maniera în care se legitimează puterea. Puterea, în toate fațetele sale. Competiție pentru putere. Gestionarea propriu-zisă a puterii. Legitimarea puterii la nivel simbolic și valoric.

Avem de-a face cu o ascensiune a importanței rațiunii în zbaterea pentru putere. Țineți minte acest cuvînt: RAȚIUNE. Miezul explicației.

De la liderul carismatic, napoleonian, expresiv, avîntat, dar inconstant și vremelnic, la birocratul șters, la funcționarul cenușiu, dar sîrguincios, care navighează realitatea pe bază de reguli, nu de intuiție, și la generalul care mînuiește mai bine contabililitatea și logistica decît sabia ori tunul.

Această trecere dinspre artă spre știință, dinspre emoție spre rațiune, dinspre năvală spre calcul premeditat, are un cuvînt cheie care reprezintă inima procesului de modernizare.

Este vorba despre EFICIENȚĂ.

EFICIENȚA, MOTORUL MODERNITĂȚII La baza sfintei sfintelor, a rațiunii, stă conceptul de eficiență. Și drept motor acțional, ca justificare. Și drept consecință. Ne ghidăm viața din ce în ce mai mult după eficiență.

În matematică îi zice optimizare. În limba de zi cu zi îi zice eficiență.

Teoretic, eficiența reprezintă un concept specific domeniului economic. Stereotipul nostru mental este că acolo îi este locul, doar acolo îi stă bine și se cuvine să-l folosim.

Nu e adevărat. Toată modernitatea este o străduință întru eficiență, nu doar efortul economic.

În primul rînd, războiul, cu adevărat unul din primele domenii sociale atinse de nevoia de eficiență. Marea zbatere unde cei eficienți îi rad de pe fața pămîntului pe cei lipsiți de eficiență.

De la primele imperii încoace, de la persani și de la romani și de la chinezi și de la azteci, eficiența a fost mama victoriei. Întrebați-i pe celți ce i-a șters de pe fața pămîntului. Sau pe cartaginezi. Sau pe avari.

Dar eficiența ne permează toată viața, toată societatea, toată realitatea, nu doar economia sau războiul.

Cînd facem patul, sîntem eficienți în gesturi și în consecințe. Cît mai puține mișcări, pentru un efect cît mai bun.

Cînd ne programăm timpul liber sîntem eficienți. Economisim ceva, optimizăm ceva.

Cînd ne proiectăm viața ne străduim să fim eficienți: de la școală la căsătorie la casă la copii la carieră.

Peste tot, eficiența ne e stăpînă.

Toate domeniile vieții sînt năpădite de strădania întru eficiență, chiar și cele pe care le considerăm ferite de acest mucegai rațional.

Ritualurile preoților sînt atinse de eficiență. Vezi, de exemplu, vestitul trafalete cu care se binecuvîntează clădirile. Folosit pentru eficientizarea actului de sfințire.

Actul artistic este și el din ce în ce mai năpădit de eficiență. De la inspirație la marketing. De la ἐνθουσιασμός la planificare. De la tăiat urechea și murit în sărăcie la focus grupuri să iasă filmul cît mai bine, să placă clientului.

Pînă și cele mai zănatice părți ale vieții omului sînt eficientizate, raționalizate, matematizate, cuantificate, monetizate, optimizate la sînge. Alpinism artă extaz turism extrem droguri îndrăgosteală inebriație adolatrie. Tot. Tot. Tot.

O să rîdeți, dar pînă și orgasmul ne străduim să ni-l eficientizăm zilele astea – de multe ori fără să ne dăm seama. Think. Just think about it for a few seconds și o să fiți surprinși, dacă sînteți sinceri – sau sincere – cu domniile dumneavoastră.

Sîntem pătrunși pînă în măduva oaselor de strădania întru eficiență.

Un mare weberian al zilelor noastre, George Ritzer, a scris o carte strălucită despre acest tăvălug inexorabil care vine vine vine calcă totul în picioare: “McDonaldizarea societății”. E carte de căpătîi pentru a ne înțelege viața. Vă recomand cu căldură s-o citiți.

PARTID VS SECURITATE. RELAȚIA LOR CU EFICIENȚA Ei bine, în domeniul politic, tensiunea dintre Partid și Securitate, dintre activist și tehnocrat, este exact tensiunea dintre artă și știință. Dintre carismă și instituție. Dintre emoție și rațiune. Exact tensiunea de care vorbește Weber cînd ne povestește despre procesul de modernizare a societății.

Politicianul este aproximativ. Și în bine, și în rău.

Cam lipsit de rigoare. Cam inconstant. Străbătut uneori de pusee de pricepere, chiar de genialitate, dar în general mediocru. Nu prea are o meserie la bază, cum spuneau comuniștii pe vremuri, în afară de cea de activist. De “lătrău”, cum scuipa printre dinți cu dispreț taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, atunci cînd își exprima furia sa de inginer la adresa politrucilor care i-au mîncat viața.

Însă tot în firea politicianului stă și partea bună a cuvîntului “aproximativ”. În priceperea sa stă negocierea, gestionarea emoției, pupatul babelor și discuțiile interminabile cu mulți, mulți oameni care bat cîmpii, dar au nevoie de recunoaștere, de compasiune, falsă, dar totuși cît de cît compasiune, de empatie, de un cuvînt bun inutil, dar ah atît de necesar.

Virtutea lui este înțelegerea între părți teoretic ireconciliabile, cel mai mic numitor comun, mermeleala strategică. Muddling through, cum spune înțelepciunea limbii engleze.

Tehnocratul, în schimb, urăște bălteala întru aproximare. El nu are timp și nici dispoziție, nici ficat pentru toate prostiile la care se pricepe politicianul.

Urăște emoția, pe care o consideră primitivă și lipsită de maturitate. Urăște babele. Urăște discuțiile inutile. Urăște marketingul și actoria, nevoia de comunicare și de isterie agrandizatoare. Urăște negocierea. Pentru el, realitatea e oablă și nu cunoaște parlamentări. Ea se cunoaște prin știință, se cucerește prin tehnologie și se justifică prin rațiune.

Securistul e tehnocrat din fire. Prin construcție profesională. Prin carieră. Prin îmbibarea instituțională. E discret. E rațional. E sec. E rece. E tuns corect. E lipsit de umor. Pentru el, sloganul este “întocmai și la timp”. Tot ce e virtute pentru politician este greșeală și păcat pentru inginerul securist.

Și, mai ales și mai ales, consideră că știe mai bine decît alții cum trebuie făcute lucrurile. Ca doctorul care știe cum trebuie tratat pacientul. Ca inginerul care nu suferă discuții atunci cînd se apucă cineva să-i explice cum trebuia de fapt proiectat podul ăla.

DEMOCRAȚIA, UN BALAST INUTIL Ei bine, aici e buba. Aici se termină democrația. Căci știe mai bine și nu suferă discuții. Știe că lumea e bazată pe ordine. Atît “ordine” în sensul de rînduială, de organizare. Cît și “ordine” în accepțiunea militărească a termenului: comenzi, porunci îndeplinite fără crîcnire. Știe să asculte ordinele. Dar și cînd e la butoane, nu suferă să nu i se asculte ordinele.

Și vrea la butoane, pentru că știe mai bine, consideră că doar el știe cu adevărat cum trebuie gestionată realitatea.

Cazul paradigmatic în acest sens îl reprezintă Răzvan Mihai Ungureanu, odată ajuns la butoane. Aduceți-vă aminte superbia superioară și arogantă cu care își exhiba perfecțiunea cînd mînuia autoritatea de premier. Emfaza auctorială, ex cathedra, cu care clama ce trebuie făcut. Fără milă. Fără emoții. Fără fleacuri. Ca un doctor care nu acceptă discuții. Ca un inginer care disprețuiește pe toți aproximativii din preajmă.

Ca un securist care nu acceptă discuții.

Problema e că societatea e complexă. Deci aproximativă. Democrația e aproximativă. Pe asta se bazează. Asta e esența democrației. Implică discuții, zbateri, retorică și contra-retorică.

În logica tehnocratului, discuțiile sînt un păcat. Ordinele sînt cele care generează ordine. Deci democrația e un lest și o povară. Ceva aproximativ, primitiv. De lepădat la groapa de gunoi a istoriei.

TEFELEII, PUBLICUL NOII ORDINI SECURISTO-EFICIENTE Tentația autoritariană care străbate societățile contemporane are la bază tînjirea după ingineria socială. După gestionarea societății pe principii raționale, de eficiență. Ca pe o mare firmă pe care managerul trebuie să o conducă întru maximizarea profitului.

Ăsta este și motivul pentru care vehiculele politice construite și gestionate de securiști sînt atît de atractive la publicul urban cu ocupații complexe, obișnuit în logica necruțătoare a corporației. Ei vor să stoarcă tot de la realitate. Nu acceptă compromisuri.

Urăsc bavurile și aproximarea și “las-o, mă, că merge și așa”. Urăsc oamenii știrbi nu pentru că sînt știrbi, ci pentru că nu se străduiesc să fie perfecți întru corporalitatea lor imperfectă. Cum adică să nu-ți îngrijești dinții? E un păcat.

Urăsc oamenii săraci, considerînd că nu se străduie îndeajuns. Nu contează contextul social. Nu contează ce-i ține în sărăcie. Responsabilitatea este în întregime a celor săraci, consideră tefeleii. Astfel, neputința e transformată în păcat.

Tefeleii din ziua de azi, niște corporatiști de nădejde îmbibați de fantasma eficienței, sînt vrăjiți de partidele securistice. Pentru ei, viața e o continuă strădanie întru eficiență.

Ei nu se odihnesc, ei își optimizează minutele de relaxare. Cît mai puține minute de relaxare pentru o odihnă cît mai intensă. Mîine o să mă odihnesc și mai bine în și mai puține minute.

Ei nu fac jogging de plăcere, ci mereu cu ochii în aplicațiile care le spun cîți pași au făcut, cîte calorii au ars, cît de perfecți sînt pentru că deja sînt mai buni decît alți 43,573 de alergăreți care au performat mai prost decît ei, sînt deja peste 93% din utilizatori și dacă aleargă cu încă 1 km / hr mai repede, pot atinge chiar percentila 97%.

Viața tefeleilor și a tehnocraților și a securiștilor este o continuă optimizare necruțătoare. Plină de cifre și de cuantificări și de organizări. Totul trebuie să fie 101%. Un stahanovism de cea mai bună calitate.

Hai, că poți. Hai, că sîntem la olimpiadă. Hai, că viața e o competiție. Hai, că ești mai bun decît toți ceilalți. Vestitul slogan al celor de la Pro TV, exponentul acestei gîndiri tefeliste: “Am cu ce, mă!”

CORUPȚIA: MOTORUL EMOȚIONAL. INEFICIENȚA CA PĂCAT Singura problemă a securiștilor în lupta lor cu politicienii aproximativi și decadenți și lipsiți de rigoare e faptul că nu știu să mînuiască emoția.

Vedeți voi, emoția este motorul indispensabil pentru acțiunea politică. Fără emoție nu faci lumea să voteze. Și, după cum vă spuneam, securiștii fiind reci și raționali și lipsiți de umor, urăsc emoția.

Doar că n-au ce face. Trebuie să stîrnească emoții. Și, neștiind cum s-o facă precum politicienii, o fac precum inchizitorii.

Principala armă emoțională a securiștilor în lupta pentru putere cu politicienii o reprezintă CORUPȚIA.

Cu ea stîrnesc emoțiile tefeleilor. Cu ea generează indignare, ură. Cu ea scot tefeleii la vot. Și funcționează. O armă foarte puternică.

Ce nu înțelege multă lume este că acest concept de corupție este gestionat într-o logică religioasă. Este felul în care se pedepsește moral lipsa de eficiență.

Pe tefelei îi deranjează teribil corupția pentru că vine în răspăr cu cea mai puternică valoare a lor: eficiența.

Pentru ei, corupția este felul în care ineficiența este transformată în păcat abominabil.

De-abia încărcînd-o cu această conotație valorică se stîrnește fervoarea inchizitorială. De-abia acum au securiștii benzina emoțională necesară pentru a-i scula pe tefelei din placiditatea socială. Le toarnă indignare în motor și-i scoate la vot.

Și atunci e foarte convenabil. Acuza de corupție se aruncă asupra politicienilor ineficienți spre demonizare. Nu contează ce au făcut. Sînt corupți, Au făcut abuz în serviciu. Nu au fost raționali. Eficienți. Perfecți, așa ca noi, care clădim viitorul de aur corporatist al societății.

Astfel, redistribuirea plus-valorii în societate, unul din elementele fundamentale ale democrației, este cît se poate de simplu demonizată. Asistații sociali sînt ineficienți. E corupție să le dai ceva. Repari blocurile, cum a făcut Olguța în Craiova? Ai un beneficiu nematerial. Deci e corupție. Orice se poate astfel transforma în corupție. E simplu. E elegant. E incredibil de eficient.

Astfel, interesele politice ale securiștilor sînt mascate în discurs moralizator și penalizator.

Ineficiența, care stă la baza democrației, pentru că orice redistribuire de plus valoare este inevitabil ineficientă, este transformată în păcat.

Societatea este considerată o mare firmă care trebuie să facă doar profit și care nu are voie să aibă pierderi. Oamenii știrbi și săraci? Pierderi. Deci ineficiență. Deci corupție. Simplu.

* * *

Pe scurt, dragilor (glumesc – a ieșit un articol exasperant de lung), v-am explicat ce stă la baza tensiunii dintre Partid și Securitate. Care este baza valorică a acestui conflict. Și cum se convertește rațiunea în emoție prin intermediul conceptului de corupție, acest jolly jocker necesar.

A ieșit un articol lung. Le mulțumesc prietenilor Vlad Stefan și Anton Cenuse cu care am purtat o discuție mai mult decît fructuoasă pe această temă filosofico-socială. Acest articol este, în bună măsură, consecința discuției cu ei.

Și vă mulțumesc și vouă, tuturor, medievalii mei ineficienți și corupți și plini de păcat, că mi-ați suportat ineficiența vorbei lungi și că ați avut răbdare pînă la capăt.

Valar morghulis.

. Citeste tot...

marți, 24 noiembrie 2020

Partidul și Securitatea. Part 1. România

Una din marile probleme ale Securității, persistentă și insistentă și enervantă (problema, nu Securitatea), a fost ghimpele în coastă numit PSD.

De ce? Pentru că sfîntul, necesarul joc Partid vs Securitate.

Să vă explic.

De cînd s-a inventat modernitatea, cam în ultima sută de ani, în politica multor țări se tot desfășoară apriga luptă dintre Partid și Securitate. Ambele cu P mare, evident. Ca niște tipuri ideale.

Englezii au inventat jocul și toți ceilalți l-au adoptat. Rușii, marii jucători ai acestui joc. Evreii. Americanii. Francezii. Românii, printre alții. Nu am inventat noi nici roata, nici apa caldă, nici asfaltul. Nici măcar Securitatea. Am învățat de la stăpînii noștri.

Avem doi jucători. Ambii cu țeasta tare și cu pieptul umflat.

Într-un colț al ringului, să-i zicem colțul roșu, Partidul.

Partidul, reprezentarea intereselor civile și a compromisului mermelit. Partidul, populat de tot soiul de specimene fie rizibile, fie pur și simplu ticăloase. Mulți purtători de geantă. Multă selecție reziduală, oameni care nu știu nici o meserie și atunci eșuează în politică.

Partidul, cel care gestionează Puterea (cu P mare), deși e una din instituțiile mediocre ale societății. Partidul, care mulți consideră că n-ar trebui să aibă acces la Putere, că e populat și de ticăloși, și de nepricepuți.

În colțul celălalt al ringului, Securitatea.

Securitatea, exponentul expresiei armate în politică, a carierei și instituției și birocratizării.

(Pe tot parcursul acestui articol mă adap copios din teoria weberiană, chiar dacă voi nu vă dați seama de asta, că sînteți naivi și nu știți cine e Weber: tipuri ideale, birocratizare, modernitate, instituții).

Securitatea, teoretic instrument docil, căci asta e soarta militarilor, să slujească. Dar mereu ucenic vrăjitor care vrea să pună mîna pe Putere (P mare din nou, da?), slugă resentimentară la adresa stăpînului mediocru și bicisnic.

Funcționari publici de regulă bine pregătiți, securiștii dintotdeauna au ros frîul la adresa rolului lor secund în jocul de putere. Cum Dumnezeu să ne conducă ăștia, cum să luăm lumină și ordine de la ei, cînd noi sîntem mai geniali, mai perfecți, mai morali și mai superiori decît loazele astea de politicieni?

(Pentru cine nu s-a prins încă, expresiile “mai perfecți” și “mai superiori” sînt voit folosite în mod ironic, că așa îi place lu Palada să scrie, să se ecsprime postmodernist, chiar și cînd face analize îndrăznețe)

(Apropos, că tot vorbeam de Weber. Această tensiune dintre Partid și Securitate este atinsă implicit și de el, atunci cînd vorbește despre necesitatea profesionalizării politicii și a unui parcurs bine definit de carieră în articolul său “Politics as a vocation”)

Politica și Securitatea. Aceștia sînt cei doi mari jucători în jocul contemporan pentru putere. În alte vremi, alții erau ăia Mari cu M mare. Regele, nobilii, aristocrația. În fapt, forța Armată. Biserica, mare actor în jocul de Putere pînă în vremuri foarte recente.

De ceva timp, de cînd cu modernizarea, Politica și-a croit loc pe nesimțitelea în spațiile interstițiale dintre ceilalți jucători și le-a uzurpat rolul central.

Michael Mann, alt mare sociolog, tot weberian și el, a explicat strălucit acest proces istoric (Atenție, mai e un Michael Mann și regizor la Hollywood, mare regizor, ăla de-a făcut Heat. Doar o coincidență de nume).

Azi, Politica și Securitatea sînt cei doi mari jucători în jocul pentru Putere în societățile democratice. Acolo unde Armata și Biserica sînt cuminți, cu botul pe labe. În Iran e alt joc, de exemplu. Sau în Coreea de Nord.

Jocul e aprig. Jocul e aspru. Cînd unul e deasupra și celălalt înghite cuminte lichide. Cînd pe dos. Roata se tot învîrte, că așa e în istorie.

Cel mai bine definit astfel de Joc în perioada modernă între Partid și Securitate a fost în Uniunea Sovietică – cu continuare în Rusia contemporană. Dar nici cu America nu mi-e rușine, drept să vă spun.

În România, același joc. Partidul se luptă cu Securitatea. Armata mai cuminte. Nu ca pe vremea Mareșalului. Biserica și ea mai cuminte. Nu ca pe vremea Imperiului Bizantin. Clasa de business (celălalt mare actor în viziunea lui Mann), nu prea există, ce naiba să joace?

Din cauza dependenței de cale istorică, rolul Partidului este jucat de PSD, continuatorul Partidului din vremea comunistă. Toate celelalte partide se definesc prin relație cu PSD, cei mai mulți drept tabăra anti-PSD. Unii, minioni partide satelite ale PSD-ului.

Dat fiind tensiunea inevitabilă între Partid și Securitate, Securitatea nu are cum să fie decît anti-PSD.

Nu poate să fie cu PSD. I-ar fi anihilată nevoia de acces la Putere. Nu poate accepta rolul de slugă credincioasă. Nu e suficient de militară pentru asta, cum e Armata. Acolo, ăia dacă-i ordin, cu plăcere. În cazul Securității, avem niște militari un pic mai civili. Mai îndrăzneți. Mai cu atitudine. Mai cu opinii și cu năzuință.

Securitatea vrea la butoane. Vrea să balanseze și să pună mîna pe Putere. Drept pentru care principalul său dușman trebuie îngenuncheat, dominat, înlănțuit, dacă se poate anihilat.

Și acest dușman este PSD.

Prin prisma asta vă propun să interpretați continua zbatere din politica românească din ultimii douăzeci de ani, de cînd Securitatea a ieșit din umbra anilor ’90, cînd se ascunsese speriată sub fustele lui Iliescu, căci știa că lumea e supărată pe ea.

Pe măsură ce furia populară la adresa Securității comuniste s-a potolit și a crescut o nouă generație de tefelei pufoși care au o opinie mai degrabă pozitivă despre serviciile secrete, (am sondaje, am grafice, știu ce spun), Securitatea a căpătat curaj. Aha. Stai așa, că poporul nu mai e supărat pe noi. A uitat. Păi atunci să îndrăznim.

Și s-a așezat din nou la masa de șah, în ringul de luptă. Cu cine? Cu singurul adversar pe măsură. Cu PSD.

Adrian Năstase? Bifă. Ponta? Bifă. Dragnea? Bifă. Cei trei principali lideri ai PSD care puteau să țină în șah Securitatea, toți demonizați frumos, ca la manual. Pentru că puteau să încline balanța în favoarea Partidului.

Da, da, știu: discuție complicată în ce măsură au fost și ei parte a jocului de infiltrare. Teoretic da, aveți dreptate. Niște civili necesari. Practic trecuseră însă dincolo de punctul de control, nu mai erau niște executanți docili. Prea începuseră să țină cu Partidul.

La fel ca și cu Băsescu. A fost docil și umil și supus pînă a pus mîna pe Putere și atunci n-a mai fost nici docil, nici umil, nici supus. Sluga devenită stăpîn. Și dă-i și călărește Securitatea.

Evident, pînă a intrat în al doilea mandat și a devenit lame duck și i l-au arestat pe frati-su și i-au tăvălit un pic fetele prin procese.

În această lumină vă propun să citiți cariera politică a lui Băsescu și lupta sa cu PSD. Dacă trebe, trebe.

În aceeași lumină vă invit să citiți și cariera politică a lui Dragnea. Inițial umil executant, la ordin. Apoi Lucifer de duzină, căruia i se urcase la cap.

Apoi Lucifer de succes, dar mediocru, fără curaj de lider istoric.Căci n-a îndrăznit să ducă pînă la capăt rebeliunea, să răstoarne sistemul și să facă la fel ca în Ungaria sau în Polonia, unde acolo Politicul a avut tupeul să pună Securitatea cu botul pe labe. Deocamdată.

Și dacă n-a îndrăznit să meargă pînă la capăt, pușcăria l-a mîncat.

Pentru că în Jocul ăsta nu există milă pentru învinși. E fix ca în Evul Mediu. Ca în Game Of Thrones. "When you play the game of thrones, you win or you die. There is no middle ground."

În aceeași lumină vă propun să interpretați obsesiva repetare behăită a lui Iohannis: Peee-Seeee-Deeee.

Nu e doar o o simplă nevoie retorică de mobilizare a electoratului anti-PSD. Nu e doar efort electoral lipsit de imaginație și comunicare politică împiedicată.

Nu. Este de fapt continua, neasemuita luptă dintre Partid și Securitate. Este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură.

Obsesia lui Iohannis de fapt e obsesia întregii tabere anti-PSD. Adică a Securității, care reprezintă tabăra anti-PSD. Care a înghițit de viu componenta civilă a taberei politice anti-PSD. Și PNȚ-CD. Și PD. Și PDL. Mai recent, și PNL.

Toate partidele anti-PSD sînt de fapt niște extensii bicisnice ale Securității. Niște Cîți și niște Boci. Ei nu fac politică. Ei nu reprezintă interese ale unor grupuri sociale și nu practică arta compromisului. Nu. Ei execută supuși. Unde o fi făcut armata Boc? Ghici ciupercă UM.

Tot Securitatea, de altminteri, e cea care a inventat și seria interminabilă de minioni anti-pesediști necesari din vestita “societate civilă”, de la toate acronimele “civile” care compuneau CDR pînă în ziua de azi. Cel mai recent exemplu, USR PLUS. Niște civili deosebiți. Niște anacondizați și niște întocmai și la timp.

De ce? Simplu. Repet. Dar merită să mă repet, să vă intre în cap. Tot ce se întîmplă este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură. PSD-ul.

Și a reușit.

După treizeci de ani, în sfîrșit a reușit.

Ghinion.



. Citeste tot...

duminică, 28 iunie 2020

The Covid and the Pendulum

Peisajul politic românesc, precum orice alt peisaj politic dintr-o țară cît de cît democrată, cunoaște un ciclu de balans cvasi-periodic dintr-o parte în cealaltă a spectrului politic.

În România sînt două tabere politice mari, dincolo de etichetele mai mult sau mai puțin arbitrare ce pot fi puse, folosind cuvinte mari, pompoase, găunoase: stînga, dreapta, progresiști, conservatori, alea alea.

Neah. Forget it. Să lăsăm deoparte cuvintele mari, pompoase. În România nu există de fapt decît tabăra pro-PSD și, prin reacție, tabăra anti-PSD.

Aceste două tabere politice principale, pe perioade mai lungi de timp, de-a lungul unor cicluri electorale complete, fac cu schimbul. Atît la putere. Cît și în mintea oamenilor. Ca mareele – chestiile alea care urcă și coboară apa oceanului. Ca sinus și cosinus. Cînd e una sus, e cealaltă jos. Și vițăvercea.

Acest balans poate fi exprimat de manieră foarte plastică într-un grafic expresiv, precum cel de mai jos. E simplu: e raportul de putere. Cît are tabăra pro-PSD? Dar tabăra anti-PSD? Luăm cele două procente și le împărțim unul la celălalt. Cînd taberele sînt egale, ne dă în jur de 1. Cînd una din tabere e mult peste cealaltă, raportul se îndepărtează din ce în ce mai mult de 1.

Partea frumoasă este că, pe de o parte, nu se duce aiurea, ci urmează o lege și un interval de limitări – maxim, minim – foarte predictibile. Orice-ar face politrucii momentului, nu se duce dincolo de raportul doi la unu. Fie într-o parte. Doi la unu. Fie în partea cealaltă. Unu la doi. Nu vrea, dom’le. Nu vrea și pace. E o inerție bine construită, ca și cum ar fi legat cu ața și nu-l lasă să zboare dincolo de acest interval.

Pe de altă parte, are o frecvență de oscilație destul de bine definită – modulo evenimente neașteptate, lebede negre, catîri asimovieni. Dar acestea sînt rare. În general, unda urcă și coboară bine definit. Cam 5 ani, plus minus. Nu se așează neapărat pe intervalele electorale formale. Dar la cîte alegeri am avut în ultimii 15 ani, naiba știe care mai e momentul formal de alegeri. Că au fost mai mereu alegeri.

Ei bine, dacă ne uităm la grafic, tragem o concluzie puternică. Zilele astea sîntem martorii momentului în care încet-încet, pas cu pas, unda întoarce de sens.

De doi ani de zile, din vara lui 2017, unda crește în mod continuu în favoarea taberei anti-PSD și, în oglindă, în favoarea taberei pro-PSD. La începutul anului acesta, odată cu victoria detașată a lui Iohannis în fața lui Dăncilă, și-a atins vîrful de dezechilibru.

Pendulul politic și-a atins maximul de abatere de la punctul neutru. Drept pentru care a și început să facă ce face orice pendul care se respectă: a și început să facă la loc calea întoarsă. În jumătate de an de la acel maxim anti-pesedist, graficul deja s-a conturat din ce în ce mai bine.

Și e de-abia începutul. După cum vă spuneam, legi trigonometrice cam umpic necruțător de predictibile definesc această mișcare. Și știm din trigonometrie că în zona de maxim se urnește greu. Iar spre mijlocul oscilației capătă momentul cel mai mare. Viteza de variație cea mai puternică. După cum vă spuneam: precum sinusul și cosinusul.

Deja nu mai sîntem la raportul maxim de 2 la 1 pentru anti-pesediști. Acesta scade de la un sondaj la altul, de la lună la lună. Deja a scăzut spre un raport de tip 3 la 2. Deja prinde viteză la vale pentru anti-pesediști, respectiv la deal pentru pro-pesediști.

Înțelegeți acum de ce erau esențiale alegerile anticipate pentru tabăra anti-pesedistă, la începutul acestui an? De ce s-au chinuit cu mare chin puternicii anti-pesediști să provoace neapărat alegeri anticipate, ignorînd ditamai pandemia care nu doar că bătea la ușă, dar deja și începuse să intre în casă?

Voiau neapărat ca alegerile să coincidă cu acest maxim de mișcare de pendul. Să reușească astfel să fixeze în posteritatea parlamentară acest dezechilibru maxim.

N-a fost să fie. Lebăda neagră a lovit. Covidul a venit și-a spulberat toate visele de mărire autocrată ale anti-pesediștilor și iohanniștilor.

N-a fost să fie. Ghinion. Poate într-o viață viitoare. Poate peste patru ani. Poate...

Cum ziceam? Ghinion. Doamne, ce cuvînt frumos, nemțesc, arian, plin de forță și de inevitabilitate și de lichide karmice.

Ghinion.



. Citeste tot...

joi, 14 mai 2020

Covidu și revoluția spontană riguros organizată din ‘89

Nu sînt adeptul teoriei conspirației. Adică, de fapt, sînt, dar cu un amendament sociologic foarte cinic: există atît de multe teorii ale conspirației care acționează concomitent și divergent, încît rezultanta este imprevizibilă, zădărnicind orice dorință de atotputernicie a pufoșilor vremelnici.

Însă am o maare senzație de deja vu. Așa am un gust amar în gură. Pentru că simt că din nou înghițim lichide.

Zilele astea ni se întîmplă o manipulare la fel de en gros, de profesionist făcută, de insuportabil de imensă, de global construită, cum n-am mai avut parte de la căderea blocului comunist.

Atunci cînd, ce să vezi, mare minune dumnezeiască, toate țările comuniste au căzut în decurs de jumătate de an, la comandă, un eveniment spontan cît se poate de riguros generat și controlat.

S-au cam făcut 30 de ani de la Marea Zbatere Revoluționară a lu Pește Civil. Și atunci, manipularea a fost la fel de en gros realizată. La kilotonă. La megaharneală. Idei. Propagandă. Canale de propagandă. Acțiuni precise. Grupuri speciale de intervenție. Agenți. Monitorizare. Și civili, foarte mulți civili.

Impresia mea este că zilele astea, ca și atunci, o haită de civili globali au pus-o de-o resetare a realității geostrategice și au călărit cu mare pricepere acest fenomen natural.

De ce? Pentru a zăticni echilibrul existent și pentru a genera interesante, foarte interesante reașezări sociale, care de care mai ticăloase, mai antidemocratice și mai detrimentale pentru toți pufoșii acestei lumi.

Ca și atunci, o generație întreagă am pus pe moment botul la vrăjeală. Am crezut cu entuziasm, ca niște proști de fraieri ce eram, în marile forțe sociale spontane care chipurile ar fi provocat revoluția. Cînd ea, săraca, de fapt a fost doar o biată lovitură de stat mînuită de niște civili. Ca în Uganda, toamna cînd se coace maniocul.

La fel și acum. Un glob întreg s-a dus inițial după fenta narativă a catastrofei extraordinare. Milioane de morți. Ba nu, să supralicităm, să speriem proștii cum trebuie: miliarde morți. Băgați, băgați, raportați morți la hectar, să fie bine, să nu fie rău. Mai aveam un pic și era mai nasol decît ciuma de la 1300.

Iar în spatele acestei mari manipulări, băieții s-au așezat frumos la birourile de unde au apăsat butoanele maskirovkăi și au cules roadele priceperii lor narativ-manipulatorii.

Nu ne învățăm minte. Nu. În mod constant mușcăm aceeași momeală. Ca niște oi. Ca niște slugi. În mod repetat ne ducem după fentă. Și în mod repetat cîinii ticăloși își fac treaba cu pricepere. De ce? Pentru că se pricep. Și pentru că noi sîntem niște oi și niște proști și niște fraieri.

Stați în casă, bă fraerilor bă. Că trebuie împușcat Ceaușescu și prinși teroriștii, bă cetățeni bă... Să nu cumva să tînjiți după libertate, că libertatea nu e bună. Omoară. E mai bună sclavia. Beți încet, că-i rece.

Ghinion.

Citeste tot...

vineri, 8 mai 2020

Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

. Citeste tot...