Îl știu eu, e din Telega, de-acolo de pe la voi

“Ei, Paștele mă-sii de viață! Am ajuns să fac 45 de ani și n-am mers niciodată pe aici. Ce naiba?”

Cu aceste gînduri în gînd, cum ar zice povestitoru, am tras vîrtos de volan și am luat-o pe drumul pe care nu mersesem niciodată, pe lîngă Moară, spre Batale, deși trecusem pe lîngă acea intersecție de ad literam mii de ori.

Acțiunea se petrece la Cîmpina. Cîmpina, știți voi, orașul ăla de pe lîngă Telega, o suburbie a Telegii, practic, cum ar zice răuvoitorii. Am luat-o pe stradă, pe lîngă Moară, vis-a-vis de Arta Lemnului, dînsus de Broaște, pe o stradă non-descript rezidențială, case, ceva garduri, restul pomi și uneori cotețe, ca aproape orice altă stradă non-descript rezidențială a Cîmpinii, acest tîrg municipiu suburbie a Telegii.

Știam încotro merg. Spre Batale, acele cîmpuri întinse și înguste, prinse între două valuri de muchii de deal, clar construite de om, pe care industrializarea timpurie a zonei le sortise decantării păcurii. Vaste cîmpuri, 30 de metri lățime, cinci sute de metri lungime, unde zeci de ani industria de petrol a orașului vărsa păcura să se așeze, să lase la fund toate gunoaiele și gudroanele care ar putea înfunda și strica instalațiile de rafinare, transformînd zona într-un mini-Mordor de mirosuri înecăcioase și de vapori de hidrocarburi și de funingine lipicioasă, grea, de-aia de lucește pielea cînd te murdărești de ea.

Un soi de iad al modernității, acuma relegat în rolul de purgatoriu, din care păcura s-a dus, dar au rămas toate reziduurile care îmbibă pămîntul de nu crește neam de fir de iarbă nicăieri. La zeci de ani de cînd nu mai sînt folosite, Batalele Cîmpinii arată apocaliptic, adică urît, dar impresionant, ca într-o descriere de-a lui Geo Bogza, că tot e el din zonă, un Geo Bogza de sfîrșit de lume, un Geo Bogza capitalist, veros, care aduce laudă necesarelor distrugeri ale modernității. Păcură. Păcură everywhere.

Trag mașina într-un colț de stradă, alături de alte mașini, o parcare improvizată, de unde, printre copacii crescuți în devălmășie, se vedea pustia neagră și organică, întinderea mordoriană. Mă uit. Admir – dacă se poate folosi acest cuvînt în acest context. Ridic din umeri: în două trei sute de ani o să treacă și această rană a pămîntului. Ce sînt două trei sute de ani pentru natură? Iaca un fleac. O clipeală de ochi. O clipită. O să treacă. Toate trec.

Mă întorc la mașină. Peste drum, un domn mai de-o seamă cu mine spăla mașina, cu copilul lîngă el. Îl salut. Îl întreb dacă și acum mai miros Batalele. Da, mai miros. Așa credeam și eu. Mai încolo, gardul următor, vecinul acestuia, un domn mai în vîrstă, și dînsul la poartă. Îl salut și pe el. Mă salută. Se uită lung la mine. E clar: are chef de vorbă.

- Știți că semănați cu Codrin Ștefănescu?
- Da? Serios? Nu știam.
- Știți cine e Codrin Ștefănescu? Vă uitați și Dvs la televizor, da?
- Da, știu cine e.

O clipă de tăcere. Se uită la mine lung. Mă uit la el șăgalnic. Ca să nu par nesuferit, continui eu:

- Dom’le, am ajuns la 45 de ani și prin părțile astea nu trecusem niciodată. Io sînt dîn Telega, dar acuma e prima dată cînd vin pe-aici. Am venit să văd și io Batalele, că-mi povestea taică-meo despre ele...
- Da, sînt aicea de cînd eram eu copil. Cînd eram mic, au adus o barcă, m-am plimbat cu barca pe lac. Dar au luat-o de aici după două săptămîni, ziceau că-i strică pe dedesubt, la motor.
- Da, păcura aia arde, strică tot...

Se uită în continuare la mine. E clar: îi stă ceva pe creier. Nu știe de unde să mă ia.

- Și ziceți că sînteți din Telega? E un parlamentar din Telega, de acolo de la Dvs.
- Cine, Biță?

George „Biță” Severin, adică fostul meu profesor de istorie. El e din Cîmpina de fel, dar și-a luat casă de ceva timp în Telega. Cred că de el zice, deși Biță legislatura asta n-a mai prins loc eligibil, e acuma pe la Radio România Actualități.

- Nu, nu Biță. Altul. E de-acolo, de la voi, din Telega. E în Parlament. A fost și purtător de cuvînt pe la...

Lasă fraza în aer. Nu-și mai aduce aminte pe unde a fost ăla purtător de cuvînt.

- Nu, nu e în Parlament, scutur eu din cap.
- Haide, dom’le, mie-mi spui?! exclamă domnul cu o indignare prietenească. Îl știu eu, e din Telega. A fost purtător de cuvînt, apare pe la televizor, na că nu mai știu cum îl cheamă, îmi stă pe limbă...

Aha. Și mie îmi stă pe limbă. Să-i zic? Să nu-i zic? Oare cum de reușesc să fiu așa de serios și nu pufnesc în rîs? O fi din cauza bărbii. Să știi că de la barbă e, m-a transformat într-un om serios.

- Mirel Palada?! Ăsta e ăla de care ziceți?
- Așa, dom’le! Mirel Palada! Ăsta e!! Îmi stătea pe limbă! Apare toată ziua pe la televizor, e în Parlament, e din Telega de...
- Eu sînt Mirel Palada.

Brusc, îi trai fraza și-i dau pălitura de grație, că nu mai pot să continui scena, mai am un pic și plesnesc de rîs.

Îi cade fața. Un moment de-ăla priceless, cum zice la reclamă.

- Haide, dom’le! Chiar Dvs sînteți! Așa e! V-am zis eu că semănați cu Codrin Ștefănescu!



.