Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.