Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

De acolo de unde este atît de departe încît nici măcar zăpada n-a ajuns, fiind evident probleme de distribuție globală,

firmele astea de curierat, mama lor, nu mai poți avea încredere în nimeni pe lumea asta, ce capitalism mediocru, s-a terminat zăpada, nu mai au în depozit, au dat-o pe toată la export, la nasoii ăia de scandinavi,

De aici de unde natura este atît de sălbatică și de fioroasă încît urșii polari nu îndrăznesc să scoată nasul în natură și să se preumble prin mediul înconjurător decît deghizați sub formă de veveriță și de pițigoi,

De aici de unde iarba crește chiar și de Crăciun, e o atmosferă de primăvară timpurie, început de martie, ho ho ho, Merry Ziua Femeii, unde ai pus nevastă mărțișoarele, că miroase a 8 Martie în aer,

De aici de unde ziua începe cînd ne trezim și se termină atunci cînd se termină alcoo... ăăăă, cînd se termină colindătorii,

Am consumat colindători și anul ăsta, sînt foarte gustoși, proaspeți, biologici, eco, mai ales ăia tineri sînt rău de tot fragezi și dulci, să ne mai trimiteți, că ne-au plăcut, au fost foarte calitativi, carne premium, se desprinde ușor de pe os,

De aici din acest loc groaznic, dar necesar,

Vă urăm toate urările din lume și încă vreo cîteva de rezervă de pe Marte, Venus cît și din îndepărtata Andromedă,

De aici din această groapă de lume unde nici măcar zăpadă nu mai e pe stoc,

Vă spunem că noi toți sîntem bine, fericiți, ceea ce vă dorim și vouă, totul e bine, avem mîncare, avem băutură, cînd se termină mîncarea mai chemăm niște colindători proaspeți și delicioși, nu se termină niciodată caloriile, n-are cum să se termine, Crăciunul este numai și doar despre calorii,

De aici din îndepărtata Telegă vă pupăm și vă îmbrățișăm și vă împărtășim un mare secret: noaptea, aici, încă se mai văd stelele.

Să nu mai spuneți la nimeni. Că prea sînt frumoase și dacă le privește prea multă lume, se tocesc și-și pierd din sclipire.

Hai, Crăciun fericit, o voi pufoșilor, famenilor, bestiilor, nasoilor, fraților, surorilor, frumoșilor, oamenilor!

. Citeste tot...

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

. Citeste tot...

Debîrfing

- Ce faceți voi acolo?
- Debriefing.
- Cum adică?
- Debriefing. Stăm de vorbă și noi, ca fetele.
- Aha. Deci bîrfă.
- Da, evident. Nu știai că așa îi zice acum? Debriefing. Adică debîrfing.


Femeile astea...

. Citeste tot...

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

. Citeste tot...

Gagica avea un buchet de trandafiri albi în mînă

Conduc. Pe lîngă mine trece un motociuclist cu gagica agățată de el în spate. Cu o mînă se agață de gîtul lui. În cealaltă strînge cu disperare, să nu-i cadă, un buchet imens de trandafiri albi.

În timp ce stau în trafic și mă pregătesc să vă povestesc despre gagica cu trandafirii cei albi, că e prea mișto să nu vă spun și vouă, o mașină mă claxonește de pe banda alăturată. Fetele mele, cu cealaltă mașină, în drum spre Telega. Fix fetele mele: Flo, Marta, Andra. Apropiem mașinile, conducem paralel, ne atingem degețelele. Ne pupăm vizual. Ne hăhăim. Ce coincidență! Nu există coincidențe.

Cu atît mai mult am motiv să încep să scriu, să vă povestesc. Bag nasul în telefon, căci traficul era de tip “și melcul țuști!”, încep să butonez din dește, cînd aud o voce băsistă cum mă întreabă: "Ce faci, îi scrii lui Ghiță?". Răspund fără să ridic nasul din telefon: "Nu, doar avocatului său". Ridic privirea: era Silviu Mînăstire, în drum spre casă. Ne hăhăim. Îmi prezintă soția, care era la volan. Eu îi spun că a mea e mai în spate, la alt volan. Ne urăm sărbători fericite. Merge mai departe. V-am spus că nu există coincidențe? V-am spus.

Între timp, mă prinde iar Flo din urmă cu mașina lor, pe banda din stînga. Ne hăhăim din nou. Le întreb ce fac. Făceau ordine în CD-urile din mașină. “Auzi, mai ai CD-urile alea cu compilații rock?” Le mai avea. Marta îmi pasează CD-urile pe geam. Ne hăhăim din nou. V-am spus că nu există coincidențe? Chiar atunci, trece printre noi motociuclistul, ăla cu gagica în spate. Nu mai avea trandafirii albi.

Să moară pisica fiartă în tocăniță de miel dacă vreun miligram din ce v-am povestit eu aici nu e adevărat. Viața bate ficțiunea, pufoșii mei. Cu 33 la zero o bate. Scor de maidan, pufoșilor.

La vita e bella, kaghebiștii mei dragi. Chiar și în Vinerea Mare, viața tot frumoasă rămîne. Chiar și în traficul demonic din București.



. Citeste tot...

Oase de pește, țăndări de nostalgie

Peștele nu el chiar epitomul inteligenței, dar totuși ceva creier are pe acolo prin capul lui plin de gînduri de pește. Drept pentru care înfigi frumos mîinile în ditamai căpățîna care băltește în castron, lași dracului la o parte orice farafastîc de pension, fonfleurile și tacîmurile se folosesc la restaurante simandicoase, nu aici, dai la o parte toate așchiile și țăndările de oase-scut, de fălci, de cum s-or numi ele, și ajungi la zona aia fragilă a craniului, a tărtăcuței sale, aproape os, dar nici chiar os, ceva între, ceva mai mult de cartilagiu. Dacă îți pui mintea cu el, îl poți zdrobi în măsele și înghiți cu totul, cum știu cu siguranță că făceau bunicii noștri – că doar i-am văzut de atîtea ori. Dar e de ajuns și doar să sugi oasele cele moi, să le ronțăi un pic să iasă zeama dulce din ele, apoi să le pui tacticos în farfuria special pregătită pentru ele. Ai dat la o parte tigva, craniul, tărtăcuța, bucată cu bucată, placă prost sudată după placă prost sudată. Teleosteenii ăștia, n-au reușit totuși să lipească oasele cum trebuie, oricît s-ar fi chinuit ei să se desprindă de ostracodermi, de placodermi ori de achantodieni. Doar înfigi deștele și oasele plesnesc, se desprind ca o sămînță coaptă de rodie. Creierul te așteaptă în toată splendoarea sa. O parte întunecată, alta gelatinoasă, un soi de piftie cu gust dumnezeiesc. O mănînci, o savurezi, lingi tot ce se poate linge prin acele cavități umede și albicioase – e ceva deja erotic în a mînca o căpățînă de pește, ai deștele umede și lipicioase, ai buzele umede și lipicioase, gustul e de animal, ce naiba facem noi aici, mîncăm sau ne futem? Tot aia, plăceri comparabile. Ai terminat creierul, îi plimbi ultimul gust pe cerul gurii, apoi ajungi la cealaltă sfîntă a sfintelor, la gușă și la buze, un amestec de oase și piele și gelatină. Dulci, moi, gustoase, se topesc în gură. Dar stați așa, nu s-a terminat! Ochiul! Mai ales ochiul de pește, un bulgăre de grăsime și de gelatină care în mijloc are acel mic bob alb și uscat, aproape os, dar totuși mîncabil, de consistența unui bob de mazăre nefiert. Îl ronțăi, îl pisezi încet între dinți, un gust de neconfundat, îți aduci aminte că n-ai mai făcut așa ceva din copilărie, îți aduci aminte de bunicele tale care făceau o asemenea ciorbă de pește, sorbi ultimele picături de zeamă din castron, a dracu’ copilărie, de ce a trecut așa repede, îți înmoi ultima dată deștele deja zbîrcite de la atîta ciorbă, mai lingi ultimele oase care mai au ceva urme de carne pe ele, mi-e dor de bunicele mele, ce face ciorba din om, madelenă, madelenă everywhere. Te uiți la castronul gol. Îți dai seama că încă mai e o speranță pentru țara asta, atîta timp cît se poate mînca așa ceva într-un loc absolut banal.

Nu vă spun unde e. O crîșmă obscură de cartier. Nici un restaurant cu ștaif nu face o asemenea ciorbă de pește cum se găsește acolo.

Nu vă spun. Secretul meu. Ciorba mea. Plăcerea mea. Țăndările mele de copilărie.

. Citeste tot...

Blow Up

Sintem prizonierii unei custi construita din inertie si din referinte culturale. Mai corcituri fiind de fel si mai tzarani de la Telega, referintele culturale ne sint de regula din zona culturii pop, oricit de telectuali ne-am da si de rotunzi. Filmul, cultura pop prin excelenta, chiar si cind isi rostogoleste pretios ochii peste cap si clameaza ca face arta.

Imi amintesc cum, copil fiind, intr-una din seri taica-meu imi povestea cu neasteptata pasiune in glas despre cum o sa fiu mare si o sa vad tot soiul de filme interesante cind o sa merg la Bucuresti, la facultate. Eram probabil printr-a saptea sau a opta, probabil era una din serile alea cind nu ma lasa sa ma uit la film. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Si eram la masa si taica-meu imi povestea despre filmele mari pe care o sa le vad: Becket, Blow-up. Filme proaspete pe vremea cind era el student in Bucuresti si care il marcasera puternic. Era seara, eram la masa si taica-meu imi povestea despre Blow Up. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

De la fraza asta, de la frustrarea asta, o patima de cinefil a inflorit in mine, care nu s-a stins nici macar acum. Iacata am ajuns la Bucuresti. Iacata am vazut si Becket, si Blow Up. Si sute altele pe linga. Iacata am filme sa-mi pun si-n cap. Iacata va pot povesti despre filme obscure, despre filme inutile, despre filme geniale, despre filme necesare.

Si tot la Blow Up ne intoarcem. Inutilitatea. Eleganta zadarnica. Arta degeaba. Rasfatzul si miaurleala. Si tzitze, evident. Multe tzitze. Moarte, arta si tzitze. Mai rar potrivita alaturarea dintre decadenta muzicii, "Sympathy For The Devil", si decadenta filmului care iti ascunde in loc sa-ti dezvaluie, iti dezvaluie ca sa-ti spuna mai apoi ca ti-a dezvaluit degeaba, ca te-a pacalit, ca e o facatura, o iluzie, o conventie eftina.

Viata e in alta parte, realitatea e in alta parte, realitatea nu e saracia aia de proiectie bidimensionala si hacuita pin' la singe din montaj. Viata nu e filmul, pufosilor. Ne pacalim degeaba. "Lasa, ca o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Cu Cc: inevitabil catre taica-meu, Mihail Palada. Multumesc!



. Citeste tot...

Și atunci m-a lovit

– “Cum a fost azi?”

Marta fusese la un chef de adolescenți, pe undeva prin zona Centrului Vechi, și m-am dus să o iau cu mașina. Mi-a luat ceva pînă am ocolit barajele de la Piața Universității.

– “A fost ok. Am fost într-un loc [[îmi povestește ce au făcut acolo]], pe urmă în altul, pe urmă într-un bar, Nirvana.”

Conduceam, încercînd să ocolesc din nou zona blocată de la Universitate.

– “Mă, tu știi ce e aia Nirvana?”

– “Hmmm? O trupă? Ceva cu religie?”

I-am povestit pe scurt – cît de pe scurt se poate povesti asta, știți voi: buddhism, dorință, suferință, ciclul karmic al reîncarnării, curățarea de pofte și de suferință, iluminarea și premiul aferent: dorita aneantizare.

– “Adică moartea, nu?”

– “Moartea totală, definitivă, să nu te mai întorci. Și, evident, și trupa aia de rock. Una din cele mai mari trupe de rock. Grunge. Ei au pornit totul acolo. Știi, noi ascultăm Pearl Jam...”

Adevărul este că în casă la noi se cam ascultă Pearl Jam. Am fost și la concert. Unii la Ștefan Bănică, noi la Pearl Jam.

– “Da, îi știu.”

– “Au scos un album foarte bun, ăla cu copilul care înoată în piscină după o bancnotă, Nevermind. Pe undeva prin 1990, dacă nu mă înșel. Eram așa, cam ca tine, aveam pînă în 20 de ani cînd l-au scos”

Și atunci m-a lovit. Marta are acum cam cît aveam noi atunci, cînd a apărut Smells Like Teen Spirit.

Mda. Simt nevoia să beau ceva.



. Citeste tot...

You cannot change fate, however, you can rise to meet it

Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.

Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.

Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(

Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.

În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.

Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.

Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).

Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.

În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.

A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.

A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.

A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.

A fost. Domo arigato gozaimshita, Miyazaki shihan! Domo arigato gozaimashita, Mononoke sama!

Domo arigato gozaimashita, An’dara cha... Watashi no ai, watashi no taiyō :(

:bow:



. Citeste tot...

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar...

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar zăpadă, nici întristare nici suspin încă nu e,

de unde nici la Telega n-am mai ajuns anul acesta, așa de departe e Bucureștiul de București,

de pe aceste meleaguri pustiite de sindromul post-traumatic și de încheierea unei ere și începerea alteia, le roi est mort, es lebe der König,

de aici de unde a crescut dintr-o dată cel mai fain și elegant brad de Crăciun pe care l-am avut vreodată (vi l-am arătat într-o poză ieri pe Facebook, deci e la liber, în spațiul public, și Curtea Constituțională a spus că presa poate să-l folosească în scopuri nobile, deci inchizitorii, senzațional! click aici să vedeți ce face consilierul de stat Palada în intimitatea sufrageriei sale!!)

de aici de unde se simte un iz de Mediterana de pe Dîmbovița, insectele se trezesc din amorțeală, păsărelele dau să intre în ritualul de curtare, porumbeii gunguresc, mama lor de șobolani zburători, smochinii mai au un pic și înfloresc,

ce mai! e o primăvară mai ceva ca în Chaucer, April is the cruellest month, breeding lilacs out of the dead land, mixing memory and desire, stirring, pardon, ăsta nu e Chaucer, ăsta e măcel, TS Elliot, anii 20, decadenți și plini de dorințe psihanalizabile,

deci de aici de unde primăvara stă să explodeze în inimi, în simțiri, în trotuare și – sper eu – și în lungimea fustelor, că așa e corect, de Crăciun să se întîmple chestii cu fustele fetelor care merg la mall, că prea e soare afară, Micul Paris trebuie să facă ceva cu fustele primăverii în toiul iernii,

de aici de lîngă familia care încă nu s-a dezmeticit din dezpachetat cadourile de Moș Crăciun, unde hîrtii zboară, exclamații străpung pereții, iar liniștea șobolanilor zburători este sfîșiată de strigătele de fericire ale copiilor care și-au primit cadourile mult dorite,

inclusiv o sticlă de coniac pentru copilul cel mare, ho ho ho, mine, all mine, nevasta de Flo deja i-a pus gînd rău, să-l pună la tiramisu, mine, all mine, my preciousss, stai să-mi torn un gînd de pace în pahar, să găsesc puterea de a termina acest text pavlovian,

de aici din jungla urbană (mama lor de șobolani zburători!) vă urez ce-mi doresc și mie: liniște, pace, iubire, somn, mult somn, to sleep, perchance to dream, clipe fericite alături de cei dragi, un pic de plimbare să stîrniți monstrul digestiei, că pun pariu că veți mînca precum de Apocalipsă,

și în rest multă normalitate.

La cap, în cuvinte, în atitudini, în talk showuri, pe trotuare, în fustele fetelor primăvăratice, în politețea celor care nu se suferă unii cu alții, dar totuși găsesc puterea să-și dea mîna și să vorbească normal, precum și în toate gesturile mărunte care fac viața cea mare.

Deci simplu. Deci iubire. Deci cum spunea un intens într-o scriere intensă, de care poate unii dintre voi, nostalgicilor, pufoșilor, comuniștilor, vă mai amintiți:

"Şi la naiba, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: «Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!»".

Hai, să înceapă Zilele Alea! Ho ho ho și un Merry Crăciun la toți, pufoșilor, dragilor, bestiilor, frumoșilor, politicilor, zvăpăiaților, fainilor, înțelepților, oameni, frați și surori.

:hugs:



Citeste tot...

Ce-ți doresc eu ție...

La mulți ani, țară frumoasă cu oameni frumoși!

Legal disclaimer / Fine print: Persoanele și atributele folosite în acest material promoțional sînt cu titlu de prezentare. Sensul de "frumos" poate diferi de cel utilizat în mod obișnuit, în vorbirea curentă. Produsele din magazin pot diferi de cele din imagine. Nici un animal nu a avut de suferit în cursul filmărilor. Nici un sondaj de opinie nu a fost realizat în cursul ședinței fotografice. Nici un sondaj de opinie nu a fost folosit pentru prelucrarea acestor imagini.



Citeste tot...

Generației mele, cu drag

Fac parte din acea generație care a deschis ochii întru tinerețe și maturitate imediat după 1990.

Am terminat liceul în 1991, la Cîmpina. Tot în acel an, toamna, am sosit în București, la facultate, taman la timp pentru mineriada de toamnă.

Sînt dintre cei care s-au socializat civic și politic în acei ani zbuciumați. Am făcut parte din organizațiile studențești, evident anti-comuniste pe vremea aceea. Am fost la mitinguri. Am protestat.

Am fost mișcat pînă la lacrimi de moartea lui Coposu. Am stat cățărat pe zidurile Universității la procesiunea sa funerară. Și acum îl consider unul din cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România în acești ani post-decembriști.

L-am votat pe Emil Constantinescu. Ca foarte mulți din generația noastră, mi-am pus speranța în el. Am suferit cînd acesta s-a declarat înfrînt în 2000. Am votat în 2004 cu Traian Băsescu, fiind încins de mașinăria de marketing politic a acestuia întru indignare tinerească anti-pesedistă.

Sînt ca mulți dintre voi. Pe mulți dintre voi vă știu, fie față în față, fie de pe Internet.

Sînteți mulți la fel ca mine, cei din generația decrețeilor, cei care acum încălecați vîrsta de 40 de ani: unii un pic sub, mulți un pic peste. Cei crescuți în valorile occidentale. Cei care ați învățat în anii 90 să vă temeți de revenirea influenței sovietice la noi în țară și să vă uitați cu un ochi chiorîș înspre PSD.

Nu știu rusă. Sunt fluent în franceză și mai ales în engleză. Cred cu tărie în modelul occidental de viață. Cred cu tărie că România trece acum printr-una din cele mai faste momente din istoria sa, de cînd este în UE și în NATO.

Am fost un an de zile în Statele Unite cu bursă, într-un orășel cu nume imposibil și tare fain: Kalamazoo. Vorbeam ziua doar în engleză și noaptea visam doar în română.

Puteam să rămîn acolo. Nu am rămas. M-am întors în țară. Am terminat studiile universitare aici. Am învățat o meserie și o cale de viață: sociologia. Am învățat să fac sondaje. Le fac destul de bine: și săptămînile trecute ați avut ocazia să vedeți acuratețea sondajelor noastre.

Am un doctorat în domeniul în care mă pricep: sociologie politică. Am un bagaj cultural destul de consistent. Un enciclopedism ușor superficial, dar larg acoperitoriu pe multe domenii, cum îi șade bine sociologului integrator.

Știu să mă exprim destul de bine – unul din elementele definitorii ale unui intelectual. Sînt una din vocile onlineului din România. Din 2000 încoace mă cheamă și Turambar pe Internet, după numele unuia din eroii lui Tolkien.

La ceva timp după întoarcerea în țară, m-am căsătorit. Îmi cerusem soția în căsătorie pe e-mail, cît timp eram în America și mi-era al dracului de dor de ea. Îmi pare rău că nu mai am discheta cu acel e-mail emoționant, probabil una din primele cereri în căsătorie pe Internet din țara noastră.

Avem doi copii frumoși și deștepți și faini ca părinții lor. Primul copil l-am făcut în cămin, cît încă mai eram student. Am stat în chirie, ca orice student provincial cînd termină facultatea și rămîne în București. Mai tîrziu, am reușit să ne luăm casă – fix la timp înainte să crească prețurile, altminteri ne-ar fi fost mult mai greu.

Am făcut mai multe firme, fie cu alții, fie singur. Încet-încet, mi-am făcut un nume în breasla mea, dovedind că mă pricep la ceea ce fac, într-un mediu profesional destul de complicat și destul de competitiv.

Mai ales și mai ales, am construit încet-încet o echipă de oameni profesioniști de care îmi e tare drag și de care sînt tare mîndru. Eu i-am crescut cu mîna mea pe toți. Și toți sînt buni și pricepuți.

Pînă și pomi am plantat grămadă la viața mea, ca să împlinesc acel stereotip privitor la făcut copii, înălțat casă, plantat pomi. Îmi plac pomii la nebunie, moștenire de la mama mea profesoară de biologie și de la înțelepciunea celtico-scandinavă a lui Tolkien. Cine îmi citește blogul știe că nu sînt vorbe goale.

Sînt liberal în gîndire și în comportament. Și sînt în echipa lui Victor Ponta. Și sînt mîndru că sînt în echipa lui Victor Ponta.

Sînt mîndru că am reușit să mă lepăd de marotele și de stereotipurile pe care le căpătasem în tinerețe la adresa PSD-ului și pesediștilor.

Și ei sînt oameni. Nici mai buni, nici mai răi decît alții. Și ei sînt români. Și ei doresc bunăstarea acestei țări.

Încet-încet, am reușit să ies din cușca de neîncredere și de reticență la adresa lor și astfel am devenit un om mai normal la cap, care nu gîndește în stereotipuri și nu etichetează oamenii după ce citește în ziar ori aude clamat de către alți politicieni.

De cîțiva ani, sînt din ce în ce mai alături de ei. În aceste zile în care ideologiile încet-încet converg spre un centrism pragmatic, nu mai contează ce etichetă porți, ci ce faci.

De mai bine de un an de zile, sînt alături de Victor Ponta, în echipa sa guvernamentală. Și nu mi-a părut rău nici o secundă, nici cînd mi-a fost bine, nici cînd mi-a fost rău.

De mai bine de un an de zile, sînt și eu în echipa PSD. Nu sînt membru de partid, sînt un tehnocrat. Dar aș fi ipocrit să spun că nu sînt alături de pesediști.

Și de aici, din interior, pot să depun mărturie că sîntem normali la cap. Oameni obișnuiți.

Nu mîncăm oameni. Nu vindem țara rușilor sau chinezilor. Nu sîntem kaghebiști. Nu scoatem țara din NATO sau din UE. Nu introducem impozite progresive. Nu protejăm corupții. Nu sîntem șerpilieni.

Sîntem oameni obișnuiți, o echipă tînără, dintre acei tineri care au deschis ochii în spațiul public după 1990.

Sîntem exact ca voi: filme muzică Internet familie sport în timpul liber, iar cînd e de treabă, e de treabă. Rîdem, glumim, dar cînd viața e serioasă, sîntem și noi serioși.

Mai toată echipa guvernamentală a lui Victor Ponta are mai puțin de 50 de ani. Sîntem ca voi. Sîntem de vîrsta voastră.

Am urmat aproximativ același curs în viață, ne-am construit niște cariere profesionale, am răzbit în viață, avem aceleași valori. Sîntem, de fapt, voi. Voi sînteți noi. Noi sîntem voi.

Noi toți sîntem noi. Și "noi", în sensul de recenți, de acum, din zilele astea. Dar și "noi" în sensul de noi toți, o comunitate, o generație, o țară.

Asta nu înțelegeți, unii dintre voi, temători să acceptați schimbarea. Viața s-a schimbat. PSD s-a schimbat. România s-a schimbat. Lumea s-a schimbat. Noi ne-am schimbat, pe dinăuntru.

Nu mai putem trăi cu marotele și cu fricile și cu stereotipurile anilor 90. Avem o țară de construit. Avem o viață de trăit. Avem niște uri de lepădat și niște frici de înfrînt și niște vise de visat.

Vă propun să faceți acest leap of faith – sînt sigur că știți engleză și înțelegeți ce înseamnnă – pe care l-am făcut și eu cu ceva ani în urmă și să vă dați seama că de fapt, vă uitați în oglindă.

Sîntem aceiași. Noi sîntem ca voi. Aceeași generație. Aceleași fire de viață. Aceleași destine. În aceeași țară.

Nu vă rog să-l votați pe Victor Ponta. Veți vota cu cine credeți voi de cuviință, nu vă voi convinge eu aici, în aceste rînduri.

Știm foarte bine că generația noastră e suficient de inteligentă și de autonomă și chiar de încăpățînată încît să nu voteze decît cum o taie capul. (Și cum o păcălește Băsescu, ar spune răutăcios Turambar – dar nu o spune, că nu-l las).

Doar atît vă rog: să nu uitați că sîntem la fel. Noi, dragilor, sîntem voi. Iar noi toți, împreună, sîntem cu toții români.

De luni încolo, după această patimă a votului, a demonizării, a urii și a vehemenței și a împărțirii în Us and Them, vă propun să ascultăm Pink Floyd, exact melodia Us and Them, și să ne aducem aminte că, deși ascultăm muzică în engleză, sîntem români.

Eu, unul, voi vota cu Victor Ponta. Pentru că e ca mine. Din generația mea. Și pentru că am încredere în el.

Sînt mîndru că sînt în echipa lui Ponta. Sînt mîndru că am învățat să nu mai împart lumea în noi și ei. Sînt mîndru că sînt din aceeași generație cu voi. Sînt mîndru că votez cu Victor Ponta. Și mai ales, sînt mîndru că sînt român.

Vă mulțumesc!



. Citeste tot...

Ședință de cadre în rîndul PMT

Ședință de cadre în rîndul celulei de bază a societății, familia. Seara pe răcoare, înainte de culcare.

Ce pot discuta cei doi secretari generali ai partidului, adicătelea mama și cu tata, în această ordine nonaleatorie, deci ierarhică? Păi discutăm ce discută toți oamenii întregi la cap, dar un pic ciupiți la neuron zilele astea. Adică discutăm sondaje.

Discuția este evident catalizată și de faptul la fel de nealeatoriu că unul din cei doi secretari generali ai PMT (Partidul Mama și Tata) este preocupat de sondaje, ca să nu spun mai mult. În timpul liber. Doar în timpul liber, da?

Andra, culcușită la picioarele SGM (Secretarul General Mama). SGT (adică Secretarul General Tata), în picioare, între pat și șifonier, scărpinîndu-se încep prin tricou pe burtă.

Yuk. Nu trebuia să menționez asta. Să reformulăm.

... Deci în picioare între pat și șifonier, scărpinîndu-se pe antebrațe și povestind cele mai recente date de sondaj. (Nu, nu vi le spun. La familie da, la Facebook ba. Regula de bază în partid la noi).

Marta, în cameră la ea, deja băgată la dodo. O scoatem pe Marta din ecuație. Rămîne Andra, cu urechile ciulite la dezbaterile ședinței de cadre din rîndul celulei de bază din partidul nostru PMT.

Inevitabil, vine vorba despre doamna Udrea și despre mirobolantele sale procente din sondaje.

Andra, ca căprioara, cum ar zice Nicolae Labiș, ridică capul din pătură și

(Ah, ce fabulos e să poți face cacofonii de la înălțimea funcției de demnitar. Demnitar, demnitar, dar totuși în timpul liber, după 11 seara, cînd pînă și filme erotice ai voie să dai la televizor, dar să vorbești pe persoană fizică pe Facebook n-ai. Mama ei de rigoare demnitărească)

Unde rămăsesem? Aha. Căprioara. Ca căprioara.

Andra, ca căprioara, ridică capul din iarba savanei în formă de pătură și o emite masiv, ca un soi de 4NT deschidere la bridge:

- Udrea? Doamna aia de pe panourile roz?? -

Ups. Stai că știe și asta politică. Așa de fragedă și atît de precoce. Ne-am dat dracu, toți știm politică în familia asta. Gata. Mîine o plasez consilier de campanie, că am unde.

- Da, Andruța, spune Flo, făcînd eforturi să nu rîdă. Îți place de doamna Udrea? - Hainele ei sînt mai frumoase decît ea, emite grav Andruța noastră, aproape la fel de grav precum Radu Tudor cînd cere demisia președintelui Băsescu. Sau măcar suspendarea. -

Crash. Bang. Bum.

Tăcere perplexă de cîteva microsecunde în rîndul secretarilor generali din PMT.

Pe urmă, secretarul aproape-șef și desigur-tată izbucnește, nemaiputîndu-se abține:

- O pun pe Facebook! Gata! Nu mai pot! O PUN PE FACEBOOK! -

Rîsete. Aplauze. Ovații. Bodiguarzii inundă Sala Palatului, încercînd să controleze mulțimea dezlănțuită.

Andra, din iarba savanei de pătură, se fîstîcește de rușine. După cum vă spuneam: ca căprioara.

- Tata, da' s-o pui pe privat, să n-o citească toți. Să nu se supere domnu' Băsescu. -

7 trefle. Contra. Recontra. Bum! Adică BUM!

V-am spus că o fac consilier de imagine?

V-am spus că e trecut de 11 noaptea și am voie, conform precizărilor metodologice CNA, să postez chestii de-astea pe persoană fizică pe Facebook?

V-am spus că articolul ăsta o să fie mîine Breaking News cel puțin pe Realitatea TV, pe Mediafax, posibil chiar și pe Antena 3, dacă nu reușesc să-i trimit o sticlă de vin la timp lui Radu Tudor, să nu scrie nimic pe blogul lui? Și desigur, indubitabil și inexorabil, articol indignat în Gîndul și serie de 10 talk-showuri pe B1 TV? Totul plecînd evident de la o postare de pe DC News, "Ce-a mai scris consilierul de stat Palada pe Facebook"?

V-am spus că e viața frumoasă, pufoșilor?

:)

Citeste tot...

Blissed and blessed be thy evening, as our already was

Andra strikes again.

"Cînd o să mă fac mare și o să iau carnetul și o să am mașină, n-o să merg cu mașina mea, să nu o stric. O să merg cu mașina voastră la început".

Aha. Bine. Las' că ținem minte... :)

Dar nici Marta nu se lasă mai prejos.

În aceeași seară, la aceeași masă în familie, Flo gusta din vinul de Xeres, dulce și gros, numai bun pentru cucoane. Andra luase deja o gură și îi lăuda deja calitățile organoleptice. Marta, reticentă, căci nici acum nu vrea să pună buzele pe vin. La insistențe, își înmoaie în cele din urmă boticul în pahar, mai în silă. Gustă, se luminează la față. "Hmmm! Ăsta nu e ca alte vinuri! Ăsta e foarte bun! E mai bun decît Ibalginul!"

L-a băut pe tot. Noroc că era puțin în pahar.

Pentru cine nu știe, Ibalgin e un micadent antiinflamator pentru copii. Asta da comparație: vin și Ibalgin.

O s-o ținem minte și pe asta... :)



. Citeste tot...

“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...

aka
Despre tricouri, împușcături în public and priceless nostalgia

I’m a late bloomer, după cum ar spune Joyce, din care de altminteri n-am citit o iotă, o filă, un paragraf, fie-i țărînă ușoară, fie-mi decizia corectă.

Și asftel, fiind eu pe la nel mezzo del cammin di nostra vita, mama ei de vită, m-am apucat pe la 35 de ani și restul 38 de ani de rugby, respectiv de aikido.

Încet și trist, ca la văduve. Mediocru și cu burtică și chelie, cum îi șade bine sociologului preocupat de putere și prins în mrejele mediocrității, ale mermelelii, ale lui “prea tîrziu”. Dacă Bourdieu juca în tinerețe și a ajuns ce-a ajuns, măcar la 40 de ani să știm să dăm și noi un placaj, căci ca Bourdieu e clar, nu voi ajunge.

Principala consecință a faptului că m-am apucat de sport cînd alții se lasă este faptul că am făcut o colecție deosebită de tricouri.

Tone de tricouri, bune, proaste, largi, maro, lălîi, prea strîmte. Unele, puține, schimbate la marginea terenului. Da, am făcut și de-astea. Murdare mermelite pline de noroi și de sudoare. Priceless. Restul pînă la o tonă, cumpărate.

Evident că cele mai multe nu-mi vin bine, dar baba suferă la placaj, chiar și cînd stă pe margine. Răutăcioșii spun că de la burtă. Eu, mai modest, dau vina pe soartă.

Flo, distinsa-mi soție și restul nevastă, e disperată de cîte bulendre absolut inutile zac prin cotloanele tuturor dulapurilor noastre. După ce că n-avem suficient spațiu, știți voi, la o casă de om niciodată n-ai suficient spațiu, îl mai aglomerez și eu cu rahaturi de-astea eftine și proaste și – the horror! – din plastic.

Din aceste tricouri evident că port undeva aproximativ exact 10%, cu marja de oroare aferentă unei gîndiri strălucit probabilistice. Restul adună praful.

În mod periodic Flo încearcă să mă convingă să le duc naibii la Telega, măcar să adune praful acolo, că e destul praf și la Telega, de la încălzirea asta globală.

În mod periodic eu mă prefac strategic că renunț la cîte unul, doar ca celelalte să supraviețuiască în jurul meu, la București, fix acolo unde evident că nu prea am ocazii să le port, mai ales de cînd mi-am ales uniforma cămașă albă și butoni, să fiu gigea mos la televiziunile isteroide și indispensabile și multe.

Mai ales și mai ales am un tricou roșu ca cocoșu pe care scrie Cymru, preferatul meu, dar care mai degrabă încape pe Shane Williams decît pe mine. Calitate fabuloasă, priceless, fix modelul pe care-l purta Țara Galilor acum vreo 10 ani.



Tot ce vrei de la el, în afară de mărime. Dar era singurul, damn it. Evident că nici nu m-am gîndit. De cum l-am văzut, am zis: ăsta e al meu, măcar de-l port doar pe o mînecă.

L-am zărit și imediat cumpărat într-o prăvălie obscură dintr-un tîrg obscur al obscurei provincii cucerite Țara Galilor, locul unde nu se întîmplă nimic, în afară de improbabilul fapt că amărîții ăia sînt unii dintre ei chiar mai săraci decît unii dintre amărîții de noi.

Cred că de fapt îl aștepta în vitrină pe Shane Williams, căci din vitrină l-am luat, de pe manechin. Avea urme vizibile de praf. Băbuța de la magazin s-a speriat de două ori, prima dată cînd am intrat o hoardă de barbari estici la ea în minuscula-i prăvălie, a doua oară cînd am pus-o să-l dea jos de pe manechin.

E clar ce gîndea baba, i se citea în ochi: poate nu viol, dar clar ceva tîlhărie. Mai ales că era și Măslină cu noi. Poate chiar și viol, cine știe? Păcat, am dezamăgit-o. Măslină n-a violat-o. Nici Ciocionoiu, nici Turcu (adicătelea eu) n-am tîlhărit-o. Doar am cumpărat tricoul. Ce barbari patetici...

Tricoul cu Cymru nu mai mă încape. Aș da orice, inclusiv toată colecția mea de benzi desenate și de manuale tehnice SPSS, să mă mai încapă, dar slabe speranțe. Promit să ies cu el într-un weekend la televizor, să mă fac de rușine singur, mama mea de sociolog cu burtă.

Tot de acolo mai am un tricou roșu, de-ăla de cîrpă eftină, bagi mîna mai zdravăn în el îl faci bucăți. Dar mesajul este priceless, cum ar zice reclama: I side with two teams – Wales and whoever plays against England. Priceless, după cum v-am spus. Nu-l scot la pensie, măcar de se face varză pe mine.

Restul, unul cu Springbocks, bun toamna pe răcoare, că e gros. Material de calitate. Dar s-a terfelit de la atîta spălat. Păcat. Niște bestii, sud-africanii ăștia. Nu țin cu ei, dar îi respect. Și fac tricouri bune.

Și evident că în afară de ăla cu Cymru am unul, ba nu, mai recent chiar două, cu All Blacks. Unul de-ăla strălucitor de plastic, mulat –ah! ce se vede burta prin el! - modelul de acum cîțiva ani ,chiar înainte să se fi reintrodus gulerașul ăla de prost gust alb, care merge la stilul polo, cel din anii 80-90, dar nu și la turbo-atomicele astea de după 2000.

Cînd îl trag pe mine mă visez aproximativ 10 secunde Carter și încă 20 de secunde Mealamu. Și pe urmă evident că-mi trece, noroc că noi ăștia nemernicii de sociologi sîntem totuși niște persoane cu un simț al autocontrolului și autoevaluării ceva mai ridicat decît media. Ceva. Marginal mai ceva. Aș vrea totuși să pot juca precum Mealamu.

Doar că nu prea-mi vine să-l port pentru că și ăsta în mod inevitabil îmi scoate burta în evidență. Nu știu cum dracu le fac ăștia, mama lor de capitaliști veroși, dar toate tricourile pe care le cumpăr și care încerc cît de cît să-mi fie măsura potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte, au un defect din fabricație: au burtă.

Cred că cineva acolo sus are ceva cu mine și le dă ordin veroșilor capitaliști producători de tricouri să le facă cu burtă. După cum vă spuneam: soarta.

Mai am unul, cumpărat recent, în primăvara asta, care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, marginal mai înțelept, datorită laboriosului proces de învățare și eroare, știm cu toții că numai boul e consecvent, eu noroc că mi-s doar berbec, deci care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, acum aproximativ vreo trei luni, m-am învățat să-l iau un pic mai mare, să ascunză burta.

E un model de colecție, teoretic modelul în care au jucat Sean Fitzpatrick și restul zeilor în 1987, la prima ediție a Campionatului Mondial de Rugby, cînd au și cîștigat finala. De-ăla de bumbac, polo, cu guleraș de-ăla desuet ca la cămașă, un pic larg, să poți să apuci de el, nu ca sărăciile astea din ziua de azi de zici că-i costum de înot, nu tricou de rugby. Doar că l-au stricat, mama lor de capitaliști veroși, i-au fript o sărăcie de trăirism eftin pe mijloc, au scris Haka Challenge, ceea ce evident că nu scria acum 20 de ani pe burta lui Fitzpatrick. Pardon, pe piept. Doar eu am burtă. Restul lumii are pectorali.

Oricum, n-a contat. Scrie o tîmpenie pe el, dar nu se pune. Evident că l-am cumpărat, deși a costat o gălăgie imposibilă de bani. Nici măcar Flo nu știe cît a costat, n-are rost să vă spun aici, poate îi spuneți și-mi stricați concediul.

Dar nu ăsta este totuși tricoul de suflet, nici măcar ăla cu Cymru – v-am spus că nu mai mă încape? Ci alt tricou pe care l-am cumpărat în ziua aia memorabilă alături de tricoul de colecție All Blacks.

Un tricou fabulos, exemplar, cel mai foarte perfect tricou pe care îl poate purta cineva vreodată. Tricoul în care sînt îmbrăcat în momentul de față, cînd scriu aceste rînduri, în holul hotelului sindicalist și mediocru în care îmi petrec ultimele zile de libertate, înainte de 1 septembrie.

Tricoul în care Edson Arantes do Nascimento a cîștigat a treia oară Cupa Mondială, ridicînd-o deasupra capului și ducînd-o pentru totdeauna acasă. Evident, pînă a fost furată.

Cuuum? Fotbal? Turambare, te-ai stricat la cap? Parcă ție nu-ți plăcea folbalul. Nu că nu-ți plăcea, mai mult: îți repugna.

Da, bre, îmi repugnă. Îmi repugnă în continuare. Doar că îmi repugnă doar tîmpeniile astea mermelite care se întîmplă aici la noi, în Rromânica isterică, becalismele noastre eftine, mama lor de becalisme. În rest, să nu creăm confuzii: fotbalul rămîne fotbal.

Iar tricoul despre care vă vorbesc nu este fotbal. Nu este doar fotbal. Ci mult mai mult. Legendă. Nostalgie. Copilărie.

Dacă e vreo echipă pe care să jur pînă la moarte, este echipa începutului de ani '80 a Braziliei, perioadă în care se întîmplau simultan mai multe lucruri.

În primul rînd eram copil, deci influențabil și naiv și entuziast. Ah, damn it, ce vremuri. Acum sînt doar influențabil și naiv. Am pierdut ceva pe drum: entuziasmul. Cinismul, boala profesională a sociologilor.

În al doilea rînd, meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal le urmăream la televizorul cu purici, adică în regim samizdat, la bulgari. La noi în cămăruțele dependinței din curte, într-un corp separat în curte la ai mei la Telega. Eram singurii din sat care aveam antenă de bulgari, căci taică-meu era inginer electronist priceput încă de pe vremea aceea.

Drept pentru care veneau oamenii și băieții satului la noi acolo aproape ca la stadion, Douăzeci, treizeci, claie peste grămadă în încăperea aceea mică, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că n-are de ce să-l ierte, a păcătuit cu măsură, de-alea de se spală repede, cu agheasmă.

Și popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, dormea în fotoliul de onoare, și restul urlau entuziaști cînd dădea Sócrates sau Zico sau Platini sau Boniek gol. Și dacă se strica imaginea taică-meu ieșea repede afară să învîrte de antenă, o pusese pe o țeavă lungă, să urce suficient cît să sară coama acoperișului, dar să și poată să o manevreze fără să fie nevoie să urce pînă sus.

Și taică-meu învîrtea încet-încet de antena aia cu 5 sau 7 sau 8 elemenți din țeavă de aluminiu, și cei dinăuntru urlau “Așa! Așa! Las-o așa!”, dar evident că era prea tîrziu, taică-meu deja trecuse cu cîteva grade dincolo de poziția optimă, iar trebuia să o aducă ușor-ușor înapoi. Și pînă la urmă îi găsea poziția, cu greu. Era mai complicat decît să găsești punctul G.

Dar, la fel ca și la punctul G, zău dacă nu se merita. Purecii televiziunii de stat bulgare comuniste dar mai puțin comunistă decît a noastră erau cu aproximativ 37,63% mai puțini și parcă-parcă se vedea mai bine, niște umbre alb-negru care plimbau voioase bășica prin soarele spaniol, niște zei, niște fotbaliști, timp în care noi din penumbra balcanică și comunistă ne bucuram aproximativ și copilăresc și cu purici, căci așa erau anii 80: aproximativi și copilărești și cu purici. Lumini și umbre, cum ar zice Florin Călinescu.

Și în al treilea rînd, last but certainly not the least, adicătelea pe românește mai ales și mai ales, brazilienii anilor aceia chiar erau niște zei. Sócrates Zico Júnior Serginho Oscar Leandro Éder Falcão. Niște zei luzări, evident, că nici n-au trecut de grupe. Dar ce zei! Zeii copilăriei mele, damn it.

Mult mai zei decît argentinienii avîntați ai lui Kempes și mai tîrziu ai lui Maradona. Mult mai zei decît francezii talentați și aproape la fel de luzări ai lui Platini și Girese și Battiston. Mult mai zei decît nemții eficienți ai lui Rummenigge și Littbarski. Clar și evident muuult mai zei decît ciumeții de pomanagii destructivi ai lui Dino Zoff și Gentile și Scirea și Paolo Rossi, nemernicul de Paolo Rossi. Mama lui...

Și din toate aceste motive, în ziua aceea deosebită din primăvara anului ăsta post-modern și colorat și globalizat 2013, cînd stăteam eu în supermarketul din capătul bulevardului Paulista despre care pînă atunci nu auzisem decît în telenovele, uite așa de-aia am cumpărat eu un teanc de tricouri imposibil de scumpe pentru niște amintiri imposibil de priceless.

Unul purtat de All Blacks în 1987, pentru sufletul meu. Dar ăla a fost ultimul, la coadă.

Pentru că primul pe care evident că mi-au picat ochii la acea tarabă specializată în tricouri de fotbal de colecție imposibil de scumpe era tricoul Braziliei din 1982. Inițial îl vroiam pentru mine, evident. Dar mi-am dat seama curînd că trebuie să i-l cumpăr lui taică-meu, pentru că pentru el a contat și mai mult echipa aceea.

Și uite așa i l-am luat lui. Mi l-am rupt pe Sócrates de la inimă, i l-am luat lui taică-meu (și apoi, gîndindu-mă eu mai bine, și lui unchi-meu unul, că doar sînt frați, da?) și drept consolare mi l-am pus în loc pe Pelé, tricoul Braziliei din anii 70. Pelé, cel pe care nu l-am văzut jucînd niciodată în direct, dar pe care îl recunosc drept cel mai foarte perfect, mult dincolo de Maradona și de Messi și de tot restul străluciților.

Tricoul în care sînt acum, cînd vă scriu aceste rînduri imposibil de priceless despre fotbal și copilărie și Brazilia.

Pe urmă am mai luat încă unul pentru taică-meu, să aibă și din anii 70. Tricoul lui Johan Cruyff din 1974, ăla în care el era o asemenea vedetă încît și-a permis să le ceară celor de la Adidas să îl plătească pentru faptul că le poartă tricoul – ce tupeu pentru vremurile acelea! – iar cînd cei de la Adidas evident că i-au dat cu flit atunci le-a dat și el cu flit și le-a spus celor de la echipă să descoasă una din cele trei dungi de pe umăr, că el nu le face reclamă nasoilor de capitaliști veroși care vor celebritate de-a moca. Prima vedetă a fotbalului comercial, după cum vă spuneam.

Și uite așa tricoul lui Cruyff a avut doar două dungi. Mama lor de luzări geniali, olandezii, portocala mecanică. Zău dacă taică-meu nu merita așa ceva. Evident că nu m-a lăsat inima să nu i-l cumpăr și pe ăla. Prea mi-l prezentase vînzătorul cu mare pricepere. Prea era situația deosebită, cu fiori de nostalgie și cu împușcături cu un etaj mai jos.

Și bine am făcut că i l-am luat. De fiecare dată cînd cobor pe la ei, fie în ăsta îl găsesc îmbrăcat, fie în ăla al Braziliei din anii 80.

Și pentru că taică-meu avea două tricouri și eu aveam două tricouri, nu se putea ca unchi-meu Nenicu să nu aibă și el tot două tricouri. Și nu se putea tricou mai potrivit pentru el decît unul cu Ayrton Senna, idolul lui, căci lui unchi-meu îi place la nebunie Formula 1.

Și uite așa am cumpărat eu șase tricouri imposibil de scumpe. Vă rog eu să nu mă spuneți lui Florentina. Evident că știe că le-am cumpărat. Evident că nu știe cît am dat pe ele. Zău dacă am mai cheltuit iresponsabil banii pe altceva în Brazilia, în afară de tricouri și de mojito și de cărți și de bilete de mers la grădina zoologică. Și la Muzeul Fotbalului.

Șase tricouri imposibil de scumpe pentru șase cauze imposibil de priceless.

Iară despre felul în care le-am cumpărat, absolut remarcabil și imposibil de incredibil, singura dată în viața mea cînd am auzit împușcături în public, cu un etaj sub mine, eu eram la etajul doi și mă apucase amețeala ce tricouri mișto am la nasul meu, iar sub noi un etaj mai jos dintr-o dată au început împușcăturile și lumea s-o ia la goană și să urle, o poveste întreagă în sine, asta dragii moșului vă promit că vă voi povesti data viitoare.

Evident dacă va mai fi o dată viitoare, pentru că vă scriu din ultimele mele zile de libertate și huzur, dinainte de 1 septembrie. Să vă rugați pentru fratele Turambar. S-ar putea să dea colțul, să se facă om serios. Mama lui de iresponsabil. Vorba albumului din anii 70: John Barleycorn Must Die. Turambar should die, he’s too crazy for what’s about to come.

Drept pentru care închei și fie mă ridic și mă duc la plajă, din acest hotel sindicalist de sfîrșit de vară românească, fie mă apuc să termin un raport de cercetare pe care trebuia să-l termin înainte să plec în concediu. Flo și cu Andra deja s-au dus la plajă, soarele stă să crape norii de litoral românesc sindicalist și mediocru. Iar eu cred că stau să crap o bază de date SPSS. A dracu’ realitate, cum nu scapi de ea nici la plajă, în conced, în ultimele zile de libertate înainte de 1 septembrie.

Aceasta îmi este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez. Și să-mi pice părul și să-mi cază burta și chiar și alte extremități corporale dacă tot ce v-am povestit n-a fost adevărat. Mai ales dragostea pentru tricoul cu Cymru, pentru Zico, pentru Sócrates, pentru Pelé, pentru taică-meu, pentru unchi-meu, pentru maică-mea, pentru Flo, pentru Andra, pentru Marta și mai ales și mai ales dorul de copilărie.

...“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...





. Citeste tot...

O zi banală pentru o traumă banală

Din îndepărtata Telegă,

De unde conceptul de foarfecă de pomi încă nu și-a pierdut actualitatea, deși afară ploo mocnit, burniță de sfîrșit de noiembrie,

De unde e mai important ce pomi cumperi în vremea asta a anului decît ce procurori numești,

De unde toate lucrurile se văd altfel și mai mari și mai mici și mai inutile, mai ales dacă te-ai hotărît să treci prin momentul ăla tîmpit al anului cînd preț de cîteva zile nu bei cafea, ci dormi mănînci dormi mănînci visezi,

De aici de pe aceste metereze ale ruralității atemporale permiteți-mi să vă raportez că în primii 40 de ani ai serviciului meu de pază și protecție nu s-a întîmplat nimic deosebit.

Doar că azi în loc să mă bucur și să babardesc tot ce era de babardit, sticle de vin iluzii nevastă și vreo doi-trei căței care se încăpățînează să-și taie autostradă prin grădina noastră, rupînd garduri, bătînd poteci și arătîndu-și disprețuitori coada spre proprietarii care urlă degeaba “Sooo!”, “Sooo!”,

Așa se strigă după cîini pe aici pe la Telega, Sooo, nu, nu e cu continuarea aia la care v-ați gîndit voi, derbedei de Pantilimon, pur și simplu “Sooooo!”, gutural, fără nimic după,

Doar că fetele noastre necrescînd la Telega, ci mai mult la București, ele nu știu cum înjuri cîinii în dialect telegenesc, e simplu, Soooo după cotîrle, HiaHiaHia după uliii care vin să-ți ia găina din ogradă,

Ce vremuri, nu mai sînt nici ulii, nici găini, nici bunice care să strige atemporal HiiiiaHiiiaHiiiaaa! să sperie jivina cerului,

Deci Andruța, neștiind ea cu ce se mănîncă onomatopeea asta și auzindu-l pe domnu tata făcînd ca televizorul, l-a întrebat, “Ce înseamnă Sooo tata în japoneză?” pentru că toate cuvintele străine pe care le moșmondește tata zilele astea sînt în japoneză, mae ukemi, iriminage, kotegaeshi, soto tenkan, henka waza, și atunci logic că și Soooo e un strigăt de luptă de chemat kami din cer,

Și noi ne-am uitat la ea cu ochi hăbăuci, încă nu începuse ploaia, era încă frumos în Macondo, urma să burnițeze un pic mai încolo, și ne-a bufnit rîsul pe amîndoi, și era frumos în Macondo în zilele acelea de început, cînd încă nu mă hotărîsem să las un pic cafeaua în pace și creierul încă îmi funcționa. Prost și otrăvit, dar totuși.

Drept pentru care azi recunosc că de dimineață mi-am închis telefonul, să pot să dorm în liniște, eram sigur că voi fi sunat de toată lumea, și pe urmă ne-am trezit tîrziu, ca în vacanță, și o juma de zi numai asta am făcut, v-am mulțumit de urări, și pe urmă mi s-a terminat bateria, și pe urmă ne-am dus la cumpărături, fără copii, am cumpărat ce cumpără oamenii mediocri și normali la cap zilele astea, pomi și agriși și peri și cireși, mulți cireși, și caiși și ne-a dat basarabeanul și un măr de pomană, de suflet, bonus cum s-ar zice, doar că basarabenii nu zic bonus, ci luați-l și pe ăsta și ziceți bogdaproste, să fie primit, să se prinză pomii, să fie cu leac.

Și ne-am bucurat că am cumpărat de la basarabean din spatele pieții, în loc să luăm de la multinaționalele impersonale, și ne-am dus la mașină și pe drum am pierdut un agriș din cei patru și basarabeanul a băgat de seamă și a alergat după noi să ni-l dea, “vă rog eu frumos aveți mai multă grijă de ei”, și ne-am bucurat și mai mult, și a fost frumos în Macondo, deși ploua deja și eram în plină criză de sevraj de lipsă de cafea.

Și pe urmă ne-am dus la multinaționalele cele impersonale și scîrboase și nemiloase care și-au făcut culcuș la 30 de km mai la vale de Cîmpina, în buza Ploieștiului, să cumpărăm ce cumpără oamenii mediocri și varză la cap în vremea asta a anului, o scară de-aia în doi craci, în formă de A, că am niște pomi pe care vreau să-i bărbieresc să nu crească prea sus, că nu mai ajungem pe urmă la ei să culegem cele două fructe și restul iluzii cînd vine toamna.

Și ne-a luat 3 ore de umblat lent dar încet prin sărăciile de măgăoaie de hale de bricostoare și de alte obi dobi scubidu și nu aveau nicăieri scară de-aia șmecheră de care vroiam eu, cu un crac care să se regleze, să poți să pui scara în pantă, că toată grădina e mai mult o coastă, juma de pogon de coastă cu pămînt prost, argilos, unde pomii cresc încet și chinuit, în schimb prunii și frasinii sînt la ei acasă, mai ceva ca Făt Frumos, cît crește un cireș în șapte ani crește un prun într-un an și un frasin într-o săptămînă, doar bambusul, acest copac strămoșesc dacic mai reușește să țină pasul cu sărăciile astea de fiare de bestii de nemernici vegetali, prunii și zarzării și vișinii și frasinii, o să fac numai gem de frasin și marmeladă de zarzăre, paștele mamii lor de copaci care nu cresc cum vrei tu ci cum vrea frasinul

Și pînă la urmă am luat o scară, vedem noi ce facem cu ea, și telefonul era cu bateria tot terminată, și i-am dat drumul și potop de urări era pe el, și iar s-au dus niște ore să răspund la ele, Groparu avea dreptate, de ziua ta numa’ asta faci, răspunzi la SMS-uri și la telefon și la Facebook, nimeni nu mai scrie e-mailuri, doar Camil,

Și cînd eram la Bricostore m-a sunat și Gelu, el trecuse prin trauma asta cu schimbatul prefixului cu cîteva zile înainte, sîntem de același leat, și mi-a spus “stai liniștit, e o zi de rahat, toată lumea te sună să te felicite de parcă ai murit, mîine o să fie mult mai bine”, și pe urmă ne-a spus că pleacă în Annapurna, ei nu chiar pe acolo pe sus sus sus, mai pe jos, mai mult trekking, mai pe la 5 mii de metri, și uite aici viață care nu e mediocră, eu stau la Macondo și cumpăr scări, aaargh, de ce plouă, de ce am patruzeci de ani, nevastă hai să ne îmbătăm, nu putem, avem doi copii pe lîngă noi care tocmai s-au întors din vecini de la Suleiman, că noi n-avem televizor.

Și s-a făcut miezul nopții și adevărat vă grăiesc: în timpul serviciului meu de pază și protecție nu s-a întîmplat nimic deosebit.

* * *

De ce scriu ca Saramago? De ce scriu ca Marquez? De ce ploo în Macondo? De ce nu mai e Macondo ăla de pe vremuri, ci o versiune jegărită a sa, cu 40 de ani mai jegărită?

După cum vă spuneam: în timpul serviciului meu de pază și protecție nu s-a întîmplat nimic deosebit, doar că s-a luat un pic vopseaua de pe Macondo-ul meu cel telegean.



. Citeste tot...

When lassie is about

Pentru cine stiu eu :) Tsumasan. Okusan. Tsutsusan. :)


Citeste tot...

Întrepletirea dintre șinele tramvaiului numit dorință

Mă întorc pe linia de tramvai, printre șine, după ce am dus-o pe Andra la școală, și mă uit pentru a nu știu cîta oară la cele ce cresc între cele două alei de beton, the yellow brick road. De-a stînga și de-a dreapta șirurile de copaci își leapădă frunzele, cei mai mulți plopi, ciuntiți la vîrf de-o boală care în cîțiva ani îi va usca, dar și platani plantați recent, chiar și cîte un frasin care nu știi dacă a fost pus de cei de la Spații Verzi sau și-a croit drum cu încăpățînare spontană, așa cum doar frasinii știu să o facă. Și oțetarii. Și salcîmii. Și paltinii :)

Și între cele două alei de beton e o întretăiere și întrepătundere și țeseală de fire de iarbă și de frunze moarte, felurite feluri de buruieni, uite un smoc de graminee, uite rîia pămîntului, uite o frunză de platan, uite și un căcat de cîine, uau! cîți mușchi sînt, e semn că aerul e totuși cît de cît curat, chiar dacă în stînga și în dreapta canionul bulevardului își varsă șuvoiul de mașini de dimineață.

Uite cum se împletesc. Mai sînt încă spații goale, îmi aduc aminte acum cîțiva ani, era mai mult moloz și iarbă foarte puțină, și acum cîțiva ani tot pe aici mergeam, doar că o duceam pe Marta la școală, între timp Marta și-a schimbat școala, e rîndul Andrei să meargă la 88. Și timpul a trecut și iarba a crescut și roua s-a pus pe împleteala de buruieniș și de moloz și de frunze moarte și de felurite feluri de ierburi cărora nu le știu numele, doar la copaci mă pricep, botanica mea se rezumă la ce crește cel puțin juma de metru deasupra solului, nu le știu numele, însă le cunosc prea bine după cum arată, m-am întîlnit de-atîtea ori cu ele pe cîmpuri, pe poieni, le știu felul.

Și două gînduri îmi răsar în minte, la fel cum au răsărit și ieri, și alaltăieri, îndeosebi toamna cînd e rece afară și frigul îți spală creierul și te ajută să gîndești limpede, mergi încet și trist pe calea de tramvai cu mîinile în buzunar, zgribulit de frig, te uiți la copaci și la iarbă și te gîndești la sensu vieții, la lume și la tăte prostiile pe care le poți gîndi dimineața, încet și trist, senin precum Bodhisattva și însetat de cafea precum calul lui Lucky Luke.

Primul gînd este cel cinematografic. Gîndul că pe măsură ce mă mișc încet și trist, cu gîndul la cafea, fac un travelling plin de sens la o adunătură de lucruri teoretic haotice, aruncate de-a valma. La fel ca în Stalker, cînd camera alunecă încet peste mozaicul inundat, plin de gunoaie, mîl, fierătanii, icoane, poze, obiecte stricate. Sens. Sens sens sens. Sîntem niște maimuțe însetate de sens, peste tot decupăm semnificații, le întrezărim, le inventăm, tigrul din junglă, șarpele din copac, monstrul din întuneric, structura din haos.



Al doilea gînd este cel ecologic, biologic și științific. Și, în cele din urmă, civic și filosofic. Gîndul că precum textura de buruieni și de mușchi care a acoperit încet-încet molozul și acuma îmi încîntă privirea de biolog ratat în fiecare dimineață cînd mă întorc de la școală, la fel și lumea în care trăim, post-comunistă și urîtă și rea și plină de bube și de puroaie zemoase, puturoase, începe încet-încet să se cicatrizeze, să se întrețeasă într-o complexitate de interacțiune normală, pardon, am uitat să pun ghilimelele, “normală”, nimic nu este normal fără ghilimele în sociologie, toate normele sînt construite, inventate, puse la îndoială și tot timpul negociate, renegociate, într-un joc zilnic, un joc secund, de-a oamenii și viața.

Cicatrizare. Tămăduire. Întrețesere. Roiul de mașini care merge în fiecare dimineață la rostul lor, roiul de oameni pe jos care se îndreaptă prin frig spre metrou, platanii care încet-încet cresc, în fiecare zi cu încă o zecime de milimetru de coajă, cu două codițe de frunză, uite-le, chiar și în noiembrie mai au frunze verzi, schimbarea asta de climă, toate întrețeserile și interacțiunile și schimburile de priviri de bani de gînduri de vorbe de fapte pe care le jucăm în fiecare zi în fiecare secundă pe această mare scenă urîtă și șuie, dar frumoasă și dreaptă, toate duc încet-încet spre vindecare.

Și camera curge încet-încet, și nenea cu aparatul de făcut fum merge pe lîngă cameră, și asistentul de sunet merge cu prăjina în mînă după trăsură, microfonul atîrnat deasupra actorilor, și trăsura merge încet, scîrța scîrța, și regizorul îi spune lui Pufi să deschidă ochii, să închidă ochii, așa Pufi, nu le spune nimic



și pe urmă vine celălalt regizor și ne spune că de fapt toată viața e ca un clopot de biserică, bate copile cu pumnul în zăpadă, bucură-te și plîngi, ești om mare, ți-a ieșit, viața are sens, clopotul cîntă,



și pe urmă totul se șterge din minte și bag caseta în aparat și Mozart cîntă și-mi iau pilulele și mă apuc de treabă. It’s show time, folks!





To be on the wire it's life. The rest is waiting...



. Citeste tot...