The winter of our disconservă

Zilele astea cuvîntul la modă este conservă.

E sfîrșit de vară. Facem conserve pentru iarnă. Ardei vinete suc de roșii ce mai face lumea zilele astea. Belim pielițe separăm semințe scurgem de zeamă pasteurizăm la foc pe aragaz sau la pirostrii punem la borcan. Piure de pere, dacă nu știați. Delicios. Decît să putrezească, mai bine să zacă la borcan, esență de zahăr și de copac.

E sfîrșit de vară. Conservele serviciilor explodează din nou. Crize politice generate din senin, butoane apăsate cu grijă de păstrătorii de butoane, de stăpînii realității. Ăla micu, care respira greu? Și el tot conservă. Ăla mare și țeapăn și solemn? Conservă, frate. După rețeta clasică. Ăia mulți și isterici și absolut spontani cînd primesc ordin? Conserve, dă-i încolo de civili. Conservele plutesc peste tot, se coc, se umflă precum cutia aia de metal care face gaz înăuntru, se strică explodează ajung la putere. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă. Conserve, conserve everywhere.

E sfîrșit de vară. Deja am adunat tone conserve de amintiri și anul ăsta. Un sezon întreg, cît ne-au dat drumul din coteț să ni se pară că sîntem liberi, am strîns conștiincioși poze pentru iarna vieții noastre. Ca hîrciogul am făcut click, am încadrat, am apăsat pe buton și am făcut provizii de instantanee, care de care mai forțate, mai chinuite și mai stînjenite în bucuria noastră prefabricată. Zîmbește. Strîngeți-vă un pic. Stai așa că nu a ieșit, mai facem o dată. Mai cu veselie, mai cu zîmbet, că stricați poza. Hai, toată lumea cheese...

În loc să trăim momentul, acel moment care trece și care nu va mai reveni vreodată, am fost cu mintea la făcut poze. Uite ce cadru frumos. Uite ce barcă frumoasă. Uite ce catedrală frumoasă. Uite ce stalactită frumoasă. Să le pozăm. Să le băgăm la cutiuță, să fie acolo pentru bătrînețe. Pentru cînd altceva nu vom face decît să scormonim prin cenușa pozelor, încercînd în zadar să mai stîrnim un strop de jar de viață cu niște amărîte de jpeguri.

Faci poză? S-a dus momentul. În loc să-l trăiești, tu îl fotografiezi. Încă una. Și încă una. Și încă una. Să fie acolo, cine știe care iese bine și care nu. Ziua? Momentul? Viața? Se duc pozei de suflet. Poza e mai importantă decît trăirea.

Încă o zi în care facem conserve în loc să trăim. Încă o zi în care conservele ne guvernează viața. Încă o zi în care fructele și legumele proaspete ale vieții sînt transformate în zemuri fierte de nostalgie, de părere de rău, de trecut.

Hai, că vine iarna. O să ne bage din nou la coteț. Să conservăm riscul.

Hai, că vine iarna. Iarna democrației noastre. O să votăm alte conserve și o să credem că e alegerea noastră. Ce hal de țară. Ce hal de civili.

Hai, că vine iarna. Iarna vieții noastre. The winter of our discontent. The winter of our old age. Iarna bătrîneții, a regretului și a neputinței.

Hai, că vine iarna. Winter is coming, băi pufoșilor băi. Nimeni nu scapă de ea.

O să vă placă. O să vă placă...

Ghinion.





. Citeste tot...

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

Aceste pirostrii pe care ni le-am pus în cap cu viața

Privesc fotografia unei recente prietene de pe Facebook, azi i-am acceptat prietenia online. E editoare la știrile unei televiziuni. Mă uit la pozele ei, la fața sa. O persoană între două vîrste.

Editor la știrile TV e o meserie nici prea prea, nici foarte foarte. Un soi de tehnician. O persoană back office, foarte pricepută și foarte anonimă, care dă din mînuțele ei alea două toată ziua, harnică și pricepută și necesară, curat meșteșug de chinez bătrîn. Nu necesită nici calificare hiper-specializată, gen neurochirurg. Nici meserie de prostovan nu este însă. Cum ziceam: nici prea prea, nici foarte foarte. Și, mai ales, o meserie care înainte de 89 era practicată de probabil fix 10 persoane, probabil toți securiști, meserie practic inexistentă atunci, care însă acum face parte, totuși, dintr-o industrie destul de extinsă, cea mass media. O achiziție profesională a vremurilor post-comuniste.

Mă uit la fața ei de femeie între două vîrste și mă lovește. În curînd se fac 30 de ani de la Revoluție, Loviluție, Marea Păcăleală, Marea Chestie Glorioasă și Absolut Necesară, Marea Mermeleală Cu Un Pic De Război Psihologic, mă rog, cum i-o fi zicînd acuma prin manualele de istorie ale tefeleilor cei recenți și robespierreni.

Mă uit și îmi dau seama că, încet-încet, vremea trece și timpurile post-comuniste, astea capitaliste și imperialiste și consumeriste și colonialiste și marketizande, viața asta în care trăim cu toții, au devenit standard. Aceste timpuri sînt suficient de lungi încît să cuprindă în mațele lor de timp implacabil soarta unei întregi generații de oameni care atunci, la Marea Zbatere cu Păcănele și cu Păcăleli Geostrategice, erau tineri, revoltați, entuziaști, proaspeți, dornici și pofticioși de viață, de ce se întîmplă acum pe micile ecrane,

iar acuma sînt deja spre vîrsta a doua, tipa e născută în 1965, deci 52 de ani cum ar veni deja, mai e un pic și începe să se gîndească la pensie, la vîrsta a treia. O viață profesională în care a dat cu temeinicie și perseverență și pricepere la butoanele mesei de editare video, la butoanele societății capitaliste multilateral dezvoltate și isterice și mereu mereu mereu cu gîfa în gît, la butoanele acestui tip de viață, incertitudine, zbatere, să alergăm, să ne zbatem, să facem, să dregem, mersul normal al lucrurilor de altminteri, comunismul a fost o excepție în această privință, ei ne dau casă masă slujbă noi trăim în țarcul nostru aranjat de alții și ne vedem de o viață controlată, aranjată, cum se aranjau căsătoriile pe vremuri, alții îți puneau pirostriile.

De aproape 30 de ani, generația noastră, a decrețeilor, și-a pus pirostriile cu libertatea. Dar și cu incertitudinea, cu consumerismul, cu strîngerea de inimă. Mulți dintre noi au plecat în alte zări – una din cele mai mari hemoragii demografice de care a avut vreodată parte o țară la timp de pace. Am pierdut în acești ani mai multă populație decît în vremea celui de-al doilea război mondial. Au plecat. Loialitățile se schimbă, au plecat să fie italieni și spanioli. Granițele devin fluide, identitățile devin fluide, viața e în continuă mișcare, nesiguranță, poftă, realizări, eșecuri.

Viață. Au trecut aproape 30 de ani. Ce își doreau cei din generația noastră – să fim și noi capitaliști, să aibă timp viața obișnuită, prosperă, să-și înfigă rădăcinile aici, să ne lase ăștia în pace, rușii, comuniștii, pe vremuri erau alții, tot rușii, turcii, hapsburgii, să ne lase în pace, să ne crească iarba vieții normale, să n-o mai calce în picioare cu copitele cailor lor și cu șenilele tancurilor lor și cu vorbele și securiștii comuniștilor lor, să fim liberi, să ne trăim viața cum vrem.

Ne-o trăim? Ne-au lăsat în pace? Voi hotărîți răspunsul la aceste întrebări, în fiecare zi, cu fiecare gînd al vostru, tefeleilor, băsiștilor, pesediștilor, emigranților, kaghebiștilor, securiștilor, politrucilor, johanniștilor, useriștilor, nicușoreiștilor, pontiștilor, anteniștilor, proteviștilor, tinerilor, bătrînilor, săracilor, bogaților, muților, istericilor, ardelenilor, aitiștilor, țăranilor, meltenilor, becaliștilor, moldovenilor, maneliștilor, roackerilor, drogaților, pensionarilor, strungarilor, doctorilor, măturătorilor, curvelor și curvilor, homosexualilor, pomohacilor, geniilor, polițiștilor, șulfelor, hoților, corupților, știrbilor,

editorilor de știri,

oamenilor.

Nu există răspuns simplu la aceste întrebări simple. Există doar viață.

Au trecut aproape 30 de ani. O viață de om deja.

. Citeste tot...

Din îndepărtatul București, din această junglă de asfalt, lemn...

Din îndepărtatul București,

din această junglă de asfalt, lemn, piatră cubică, pefele, becea, scuipinol, tembelizorin, oameni, politicieni, jurnaliști, analiști și alte bestii,

de acolo de unde nici măcar Star Wars nu se vede cum trebuie, că încă nu a ajuns firmanul de numire a guvernatorului Republicii Istovite România,

din însorita noastră metropolă înnorată și mohorîtă (da, știu, e imposibil; așa sînt eu, scriu imposibil),

de aici din mijlocul realității cutremurătoare, senzaționale, catastrofale și click aici!,

vă urez să fiți infinitezimal mai adecvați la realitate, microscopic mai frumoși și mai ales și mai ales incremental mai fericiți și mai puțin păcălicioși, că prea vă duceți după fentă mai ceva ca rața după firimiturile de cozonac,

să aveți o viață deosebit de nedeosebită, pentru că deosebirea înseamnă de regulă suferință,

să vă bucurați de ceea ce aveți și mai ales de cei ce-i aveți pe lîngă voi,

să faceți tot posibilul să aveți și mai mulți pe lîngă voi, oameni dragi,

care n-are copii să facă, sper că stăpîniți procedeul de fabricare, dacă nu, vă învățăm, ăia care au să mai facă, niciodată nu-s destui copii pe lumea asta fără de copii,

ăia care n-au prieteni să-și facă, cum de n-aveți prieteni pînă acum?, pufoșilor, ăia care au să-și facă și mai mulți, prieteni, prieteni everywhere, să fie lumea plină de prieteni și de alte bestii zîmbitoare,

dacă nu puteți să vă faceți știu eu un centru de închiriere prieteni, au toate modelele, și noi, și la mîna a doua, ieftin și calitativ, cum ar zice deosebitul de strălucitor Vanghelie, fie-i amintirea politică vie, că rar mai găsim oameni care să facă Breaking News precum el,

unde rămăsesem?,

aha!, mi-am amintit!, vă uram ceva de bine, să fie bine să nu fie rău,

să fiți voi, dragilor, voi și numai voi, voi așa cum vreți voi, niște pufoși, niște bestii, niște încăpățînați în a fi voi și nu ceea ce vă bagă alții pe gît să fiți,

să fiți niște consumatori de realitate și niște prigonitori de amăgire, căci amăgirea este cel mai mare dușman al creierului, mai bine consumați bere, heroină, cocaină, spirt trecut prin pîine, praf de pușcă amestecat cu ciment, trinitotoluen cu zahăr cubic peste decît să vă lăsați amăgiți,

iar restul va veni de la sine: 2017 după 2016, bucurie după tristețe, tristețe după bucurie, noapte după zi, vară după iarnă (except for GOT, where there’ll be only winter and pain, valar morghulis, valar dohaeris), moarte după viață și, pentru unii dintre voi, mai norocoși și mai cuminți, și viață după moarte.

Căci totul este deșertăciune și deșertăciunea ne este hrană și apă și ne ține de foame și de sete,

căci a fi uman e deșertăciune, pufoșii mei amăgicioși. Și tare faină mai e deșertăciunea asta, și tare mai ținem cu dinții de ea cum ține rața cu ciocul de firimiturile de cozonac ale vieții.

La mulți ani, pufoșilor, dragilor, bestiilor, fraților, oamenilor! Fiți oameni și rămîneți vii!



. Citeste tot...

Între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului

Într-un veac sînt vreo cinci generații, dacă este să nu ne chinuim prea mult cu socoteala. Cam la douăzeci de ani odată, puii de om devin părinți și fac alți pui de om.

Într-un mileniu sînt 10 secole. Cincizeci de generații. În șapte milenii sînt 350 de generații. Hai, poate 400, căci de fapt mai toată viața ei, cu excepția acestor secole recente și moderne, specia noastră a fost nubilă și a început să facă copii cam de pe la 15 ani, deci cam șase generații pe secol.

Patru sute de generații. Doar patru sute de generații. Pentru biologie, asta e un fleac. O zdrumicătură mică de amestecare și schimbare genetică. Un sughiț geologic. Un sughiț biologic. Un sughiț genetic.

Doar patru sute de iterații și de zvîrcoliri aleatorii, modelate sub presiunea de lut a nevoii, a valurilor vînturilor, a mediului înconjurător, cum spun anchilozații prin manuale, a Mamei Natură care ea o fi mamă, că e mama noastră, a tuturor, dar e mamă aspră, rea, cîinească, nemernică și necruțătoare. Cu o mînă ne dă, cu o mînă ne omoară. Cine nu joacă jocul, moare. Cine nu joacă jocul, nu face pui. Cine nu joacă jocul, pa.

Patru sute de generații. Un fleac. Asta îmi trecea prin minte uitîndu-mă în dimineața asta la cartea Marijei Gimbutas, The Goddeses And Gods Of Old Europe, carte care tronează la loc de cinste în biblioteca noastră, unde cărțile sînt așezate după coperți, ca un bun pseudo-intelectual ce sînt. Copertă violetă. Poze înăuntru. Multe poze. Poze de zeițe și de zei.

Vinča. Cucuteni. Starčevo. Hamagia. Karanovo. Criș. Tiszapolgar. Dikilitash. Butmir. Serra d’Alto. Danilo. Petrești. Nistru-Bug. Vădastra. Boian. Gumelnița.

Vechea Europă. Zeii de atunci. Oamenii de atunci. Suferințele și nevoile și patimile și iluziile de atunci. Bob de grîu și bob de porc. Bobul grîului, esență de viață. Bobul porcului, esență de furie. Adică tot de viață. Rît de porc și rît de grîu. Rîtul vegetal al grîului, scurmînd cu rădăcinile sale pămîntul rece și indiferent. Rîtul animal și animalic al porcului, căutînd gloria ghindei și victoria împuierii.

Rit de porc și rit de grîu. Ritul grîului, moartea din viață și viața din moarte. Coliva și spicul. Ce intră în pămînt din pămînt va izbîndi, cu viața pre moarte călcînd. Cununa și fecunda.

Ritul porcului. Străpungerea și spaima. Grăsimea și colțul. Monstrul și zeul. Zeul sub chip de zeu. Părintele totemic. Fratele sacru. Părul zburlit și fecunda.

Rituri. Mistere. Monștri. Frici. Năzuințe. Zei. Zei vegetali. Zei animali. Zei de-o seamă cu omul.

Și, peste toate, o cifră mică, neînsemnată. Doar patru sute de generații.

Faptul că de oamenii de atunci ne despart doar patru sute de generații, patru sute de grămezi de oase și de cranii care la vremea lor au fost pui ca pe urmă să fie părinți, asta mi se pare cel mai mare miracol la care merită să cugetăm, în aceste zile de Crăciun care cuprinde în el, ca o mare taină generoasă, grîul și porcul, Iisus și Vechea Europă. Strămoșii noștri și strămoșii lor. Ideile lor și ideile noastre. Viețile noastre și morțile noastre.

În patru sute de pași, în patru sute de iterații de carne și de viață și de pui și de suferință și de dorință și de năzuință, am făcut saltul de la bob de grîu și bob de porc la wireless și la bomba atomică și la Pokemon și la fizica cuantică și la metropole de zeci de milioane de suflete și la și la și la. Și la.

Și la. Și la. Și la.

Ăsta este misterul la care mă gîndesc în fiecare zi. Dar mai ales azi. Ăsta e misterul care-mi dă fiori, de fiecare dată cînd îmi beau cafeaua, cînd îmi beau laptele, cînd îmi beau vinul, cînd îmi beau sudoarea. Doar patru sute de generații. Doar patru sute de rînduri de strămoși. Doar 10 mii de ani.

Ridic acum cana asta de cafea pe care o beau la fel cum îmi beau vinul și laptele și sudoarea, să fie de sufletul strămoșilor noștri, ăia mulți și neștiuți și morți, ăia care au fost pui ca să fie părinți ca să facă pui. Ca să fim noi aici acum.

Dumnezeu să-i odihnească, acolo jos, între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului.



. Citeste tot...

Felicitare pe un caiet de matematică

În dimineața asta, chiar înainte să mă trezesc să duc fetele la școală, am visat-o pe Mami, bunică-mea cea de zece ani moartă și care m-a crescut, că îmi trimitea un soi de carte poștală, de felicitare, în fapt un caiet școlar care la mijloc avea imprimată direct pe paginile caroiate mărunt, ca la caietul de matematică, o fotografie ștearsă, cu ea, cu maică-mea și cu mătușa Aglăița, sora maică-mii.

Fotografia era făcută în mijlocul camerei casei de sus, de pe deal, unde am copilărit, în camera care între timp a suferit modificări mari, de aproape că nu o mai recunosc. Și camera și casa erau dărăpănate, cu pereții sparți și dărîmați, și din ea dădeai de fapt direct afară, în curtea îngustă laterală, ca un soi de coridor, între casă și zidul care ține malul și pe care crește o boltă de vie din aia țărănească, căpșunică fără nici un fel de fason de noblețe.

Și camera și curtea erau tot una, otova și dărîmate și ușor umede și umbrite, și de colo colo era mare petrecere, neamurile de la Moldova și vecinii și cei morți și cei vii și babele și moșii și tot neamul meu cel amestecat, cum amestecate sînt toate neamurile lumii acesteia corcite.

Și mare petrecere și bucurie și dans și nuntă era, și unchiul Mihai se bucura alături de ficiori-so Ionuț, care acum este în Anglia, și lîngă ei era unchiul Valerică, fratele geamăn al Aglăiței, și printre ei lume, soldați, cetățeni, oameni. Toți cumsecade și toți veseli și unii morți și alții vii.

Și am luat felicitarea în formă de caiet școlar și era și o urare pe ea, o poezie din acelea naive de care scriam prin oracole, ceva de bine evident, n-am reținut versurile, chiar mi-aduc aminte că n-am reușit în vis să citesc versurile, m-am străduit dar n-am înțeles decît frînturi, sînt dintre cei care țin minte figuri și emoții din vis, iară nu cuvinte, știu însă clar că era de bine, o urare pentru nepotul ei care de fapt i-a fost copil, pe care l-a crescut, și alături celelalte două mame, maică-mea Nina și mătușă-mea Aglăița, și era de bine, era o urare și un mesaj de continuitate, și morții și viii se bucurau împreună.

Să-ți fie bine, maică, ține-o tot așa, sînt alături de tine, din mormînt sînt alături de tine, și cei morți și cei vii sînt alături de tine și te iubim și te înțelegem și ești și tu alături de noi, chiar dacă ești departe, pentru unii imposibil de departe. Dar avem unde ne întîlni, ne întîlnim în vis, și roagă-te să-ți amintești visele cînd te trezești.


Și nu știu cum va fi mai încolo, dar acum știu că e bine, sînt pe calea cea dreaptă. Și întorcîndu-mă de la școala unde am dus-o pe Andra, fata noastră cea mică, intrată anul acesta în clasa întîi, mi-a țîșnit fără efort în minte și fraza și imaginea și persoana și înțelesul: ikiru. Un film pe care nu l-am mai văzut de 20 de ani și care a țîșnit cu forța prezentului și a necesității și a inevitabilității. Domnul Watanabe în pragul morții, și totuși atît de împăcat cu viața.

Ikiru. A trăi, măi nuntași bre. A trăi. Ikiru.
Și restul e tăcere. Și chatarsis. Și valuri, fiori, fierbințeli.

Gata. Onegaeshimasu! Shitsureshimasu, că trebuie să plec la treabă, la întîlniri, la viață.

Să nu uitați: Ikkiru, bre nuntași bre.

V-am spus că într-o altă viață am fost japonez?
V-am spus că mi-e dor de Mami, de bunică-mea?

. Citeste tot...

Grok it, babe

Stolen from here. Praising authenticity above creativity. Prin jungla de maclavais a palimpsestului hipertextual. Nimic nu se creeaza, totul se recicleaza.

Autenticitate, bre conformistilor bre. Autenticitate, 'tu'i crucea si anafura ma'sii de autenticitate, cu cine a inventat'o...

:p

PS: A, sa nu uit: Nu confundatzi autenticitatea cu originalitatea. Mare greshala.

Citeste tot...

Wisdom

We are such spendthrifts with our lives,” Mr. Newman once told a reporter. “The trick of living is to slip on and off the planet with the least fuss you can muster. I’m not running for sainthood. I just happen to think that in life we need to be a little like the farmer, who puts back into the soil what he takes out.

Paul Newman (cf. NYT, Obituary)

Citeste tot...