luni, 1 martie 2010

Mintea românului cea de pe urmă

Bai ghertoiule...ati vrut sa fiti ca in baladele lu adi hemoroidu minune, sa moare toti dusmanii vostrii de necaz ca aveti scula de vila la padure, precum Urinel Virinel...tarane, visul ti s-a implinit...mai ai un pas pana la nirvana, vinde repede cotetzul ala de Q7, si cumpara o caruta zdravana, cu roti de ARO, si doi boi zdraveni, sa va scoate din namoale..daca stau bine sa ma gandesc, iti trebuie doar caruta, ca boi aveti cu gramada p-acolo prin viloaie. Parca va vad, ciumecilor, pe tine si pa gagica-ta,tu la costum si la ciocate, pocnind alene din bici , iar pa ea pe capra, in haina de nurca , cu zvaroavskele pa urechi si cu vuitonu de gat, strigand din cand in cand: haaais, balane, cea, baltzato!!! Si copilasii vostrii fitzosi, care merg la gradinita in limba engleza, cum se joaca in spate in fan, si mai cad din cand in cand din caruta, drept in baligile aburinde.. iar la spate, dobermanu umflat de ciapi cu urechi de prepelita, legat cu lantzu de oiste...Buhuhuhuaaaa!!!!

„Paradisul verde“ – împachetat în nămol: viaţa în cartierele noi, Gîndul, 1 martie 2010

Încep articolul cu această bijuterie de ecsprimare vie, spontană, de dupe blocuri, mîrlănească, bădărană, colorată și cu certe valențe de scenariu cinematografic din mai multe motive.

În primul și în primul rînd, pentru stilul său în sine. Știți doar că Turambar se dă în vînt dupe asemenea blestemății ireverențioase și blasfemiatorii și voit anti-telectuale. Sociologii ăștia, ce apetență au ei dom’le pentru devianță și pentru undergrounditate.

De fapt, dacă stau eu bine să mă gîndesc, am vaga bănuială că voi mai mult pentru asta veniți pe-aici: nu pentru lucrurile și subiectele serioase și plictisitoare și pline de cuvinte complicate și de grafice colorate, ci pentru valul continuu de ireverențe superficialo-estetico-trăiristo-inutile cu care v-a învățat Turambar. Țț țț țț. Ce oameni, dom’le. Ce atomici postmoderniști și triști. :( :p

Strîns legat de acest aspect, un alt motiv pentru care am început articolul astfel îl reprezintă relevanța socială a citatului. Felul în care aspectul său, stilul, scriitura, retorica depun mărturie despre spiritul vremii noastre contemporane. Despre bubele, cicatricile și puroiul din care răsar pătrunjelul, trandafirul și responsabilitatea socială. Despre semnificația socială a discursului de pe forumuri. Despre cum amușinăm zeitgeistul lumii noastre, a scumpei noastre patrii Republica Neterminată România fics în asemenea izbucniri de ură și de semi-articulare expresivă cu parfumul lor de Internet anonim.

Însă mai ales și mai ales, al treilea motiv, dar cel mai important, este cel serios. Cel de dincolo de mitocănia amuzant-expresivă a asocierii dintre cristalele Swarovski (stai să văd cum se scrie corect, să nu mă fac dracu’ de rîs la distinșii cititori care este) și căruța cu dobermanu’ legat supt ea (hai, trebuie să recunoașteți că i-a mers mintea tipului; imaginea este foarte faină, îl depășește pe Kusturica în răutate vizuală semnificativă și anti-elegantă, voit kitschoasă).

Tot despre prostie și despre bube și mucegaiuri și puroiul din care se naște brava lume nouă vreau să vorbesc. Însă dinspre partea de conținut, nu de formă. Despre subiectul în sine. Cum ar spune maestrul Becali: dinspre partea economică. Vreau să discutăm aici un pic (sau mai mult) despre noile cartiere de case răsărite în anii ăștia de după 1989 în marginea orașelor mari, cu predilecție în jurul Bucureștiului. Și despre tensiunea dintre utilitatea lor fizică (masă, casă, acoperiș, dormitor, alea-alea), utilitatea lor simbolică (mobilitatea socială pe verticală și exprimarea vizibilă a acestei creșteri de status social, care ajunge pînă la consum ostentativ) și problemele de infrastructură de care nu reușesc să scape.

Deci, dragilor, vă propun să lăsăm deocamdată la o parte chestia aia inutilă numită stil și estetică și să ne concentrăm pe conținut. Dincolo de aspectul estetico-agresivo-mîrlănesc al ecsprimării, forumistul anonim necunoscut de mai sus, cu limba otrăvită, dar cu cuvinte la purtător, cam are dreptate: în ce v-ați băgat, fraților?

Vorbim de toate cvasi-cartierele nou apărute în jurul Bucureștiului (și presupun că putem extinde discuția și la cîteva orașe mari din România, gen Brașov, Constanța și altele asemenea). De casele mari, scumpe, arătoaso-kitchoase, masive și prost proporționate, dar cu piscină, de sute de metri pătrați, dar cu curtea cît batista, care au acces pe o alee minusculă, de nici nu încap două mașini pe ea, darămite două gipane, o umbră de drum neasfaltată, plină de praf vara, plină de noroi iarna și toamna și primăvara, case prostesc de mîndre care sunt băgate nas în nas, zid în zid, fereastră în fereastră cu cele ale vecinului.

Totul din motive de lăcomie lucrativă și de neașezare și de zăticnire estetică și de nepricepere și de lipsă de preocupare pentru planificare și ordine și prevedere. Un exemplu strălucit de mintea românului cea de pe urmă. Embrionul de început de suburbie românească. Însă, din păcate, aici embrionul e avorton, lepădat și plin de bale și de sînge, trist și creepy și mort, iar suburbia este mai apropiat de înțelesul inițial al lui “suburban” din română decît de cel al “suburbiei” pe care o știm din experiența americană. În locul unor spații liniștite și cochete și largi și spațioase și intime, în care datorită libertății oferite de automobil să se retragă cei cu (mai) mulți bani, clasa mijlocie și superioară și cea mai foarte superioară, în cazul nostru vorbim mai degrabă de un amestec îngălat de mobilitate socială, de ascensiune pe scara statusului social care în loc să meargă la mai bine din punct de vedere al locuirii, se duce drept în găleata mahalalei.

Vorbim și de Prelungirea Ghencea despre care pomenește articolul din Gîndul, dar și despre zone teoretic mai cu ștaif, cum ar fi Pipera, unde le deversează căcăstoarea în stradă și în subsol, sau despre cartierul din partea stîngă a Bănesei, tot un soi de mahala unde drumurile sunt la fel de neasfaltate și de cu jgheanțuri de căruță de jipan, mai ceva ca la Boșilcești, satul cel mai sărac și izolat al Telegii, unde și mie, care-mi place să-mi bag mașina prin cele mai negre locuri rupte ale țării ăsteia, mi se cam strînge stomacul cînd dau cu ea prin gropile de pe acolo, de pe marginea lacului.

Vorbim de un întreg fenomen care are putere de tip ideal, de caz ilustrativ pentru bubele, puroiul și mucegaiul prin care crește România de azi, ca un mic monstru care în același timp este și sănătos și mustind de viață, dar și hidos și plin de cancer și de lepră.

Vorbim pe de o parte despre tarele individuale : lăcomia dezvoltatorilor și a proprietarilor de teren, lipsa de pricepere a constructorilor, lipsa de simț estetic a tuturor, lipsa de previziune a blambecilor care și-au construit sau cumpărat case acolo.

Pe de altă parte, vorbim despre tarele instituționale. Indiferența, lipsa de preocupare a autorităților locale de a răspunde la nevoile comunității pe care cu onor o conduc, lipsa de adecvare a legilor la realitate, inerția de adaptare a acestor legi, uneori chiar senzația de mizantropie pe care o degajă aceste legi și / sau aplicarea lor (vezi cazul celor care vor să-și construiască utilitățile publice pe banii lor, cum ar fi drumurile sau podurile, însă nu-i lasă monopolul de stat).

Îmi amintesc discuțiile pe care le-am avut pe parcursul ultimilor ani cu mai mulți prieteni care intenționau să-și ia casă printr-una din zonele astea. Noi, care scoteam în evidență beneficiile traiului într-o zonă în care textura urbană este bine definită și are o istorie de folosință bine documentată, ani de zile în care lucrurile s-au reglat, infrastructura de bază (apă, curent, canalizare, drumuri), dar și magazine, școli, transport în comun, parcuri și toate celelalte care fac dezirabilă viața urbană.

Ei, în schimb, puneau accentul pe slaba calitate a acestora și pe libertatea pe care ți-o pune la dispoziție o asemenea zonă. Poți să-ți faci casa cum vrei tu, pe un spațiu mai mare, nici nu te înghesui în bicisnicele apartamente din cartierele dormitor ale Bucureștiului, nici nu te bagi în vreo zonă cu case vechi, dărăpănate, poate și pline de țigani.

Noi îi întrebam ce vor face cînd se vor plictisi acolo. Ei argumentau că vor ieși la aer curat și vor privi pădurea și, oricum, au mașină, se urcă în ea și se duc unde vor. Noi îi întrebam ce vor face cînd le vor crește copiii să fie nevoie să-i ducă la grădiniță sau la școală. Ei spuneau că mai e pînă atunci.

Acum, după ceva timp, îi văd că încep să cîrîie și să mîrîie. Să nu le mai placă atît de mult la marginea pădurii care de fapt este margine de cîmp plin de praf și de gunoi și de pungi de plastic. Să nu mai fie atît de simplu să iei în fiecare zi traficul în picioarele roților, să pierzi ore în șir să te duci în București și să te întorci acasă seara. Să fie greu să găsești bonă sau femeie în casă sau doctor sau stomatolog sau instalator. Dar mai ales și mai ales, să simtă că le vine să se urce pe pereți în locul ăla pustiu și urît și aflat fics la mama dracu’ față de restul celorlalți. În general, toate temerile pe care noi le puneam pe tapet în discuțiile noastre.

Unii dintre ei dau să se întoarcă înapoi în București. Alții și-au luat un apartament aici și fac naveta, fîța-fîța : cînd în suburbie, cînd aici. Și mai toți încep să regrete mișcarea făcută. Cum spuneam : mintea românului cea de pe urmă.

Din păcate, cred că va fi nevoie de un ciclu complet de timp boom & bust pentru ca lucrurile să se așeze în cele din urmă. Este vorba despre necruțătoarea mînă invizibilă de care acum nu mai este la modă să vorbești, dar care continuă să regleze lucrurile, despre varianta sa sălbatică, despre evoluția de tip trial-and-error. Pînă acum am trecut prin două faze ale fenomenului.

Mai întîi, am avut crecreșterea explozivă, necontrolată, avîntul revoluționar plin de energie. Nu are rost să adăstăm asupra ei, știm cu toții prin ce s-a caracterizat.

Acum, încet-încet, catalizată și de această criză economică, trecem prin următoarea fază, cea de nedumerire și de dezamăgire. Identificăm o creștere a nemulțumirii, a conștientizării discrepanțelor dintre visul de pe pliant și noroi, dintre pitchul de sales de marketing și realitate. Lumea e din ce în ce mai acrită de ceea ce se întîmplă în aceste cartiere mirifice pline de noroi și de manele și de fum de grătar amestecat cu praf și încep să-i bată gîndul să plece. În plus, aceste experiențe nefericite sunt cunoscute de din ce în ce mai multă lume și, în consecință, prospectivii clienți noi sunt din ce în ce mai precauți și mai în cunoștință de cauză și nu se mai zvîrlă cu capul înainte precum muta la însurătoare. Această reluctanță este accentuată și de criză.

Dar mai sunt încă două faze prin care nu am trecut încă, pentru a încheia ciclul complet de boom & bust și pentru a ne veni mintea la cap și a ne maturiza urbanistic, și noi cumpărătorii, dar și ei, constructorii, dezvoltatorii, apropitarii.

Mai întîi, trebuie să trecem prin faza de la atitudine la acțiune. Adică de la dezamăgire la abandon. Faza în care unii se vor sătura să aștepte îmbunătățirea lucrurilor și să plece pur și simplu de acolo, fie vînzînd, uneori în pierdere, fie achiziționînd o altă locuință altundeva. O fază dureroasă, dar necesară, pentru că din cîte știm românii doar din durere învață. Altminteri se va perpetua starea de lucruri.

De-abia mai apoi, mai peste vreo x ani, nu știu cîți, poate trei, poate zece, cred eu că vom vedea în cele din urmă o minoritate de dezvoltatori / constructori / agenți imobiliari mai maturi și mai înțelepți, cu cicatrice pe față și în conturile bancare. Înțelepciunea tîrzie a veteranului supraviețuitor, care sperăm că va ști să planifice în avans, să colaboreze cu autoritățile și mai întîi să lase loc de drum și să asfalteze drumul și să pună copaci și să instituie reguli de zonare și să se gîndească și la școli și la parcuri.

Deci țineți minte trei cuvinte : mintea românului cea de pe urmă. Adică mîna invizibilă și necruțătoare a pieței, dragi socialiști preocupați și umaniști și triști, care veți veni degrabă pe aici să folosiți acest articol drept pretext pentru a preamări încă o dată realizările mărețe ale comunismului multilateral dezvoltat și pentru a înfiera cu aprigă mînie proletară cloaca de infern în care trăim acum, mama noastră de capitaliști care nu vrem să vedem care sunt avantajele vieții sub ruși... :(

10 comentarii:

Anonim spunea...

Traiasca Berceni! are cea mai adevarata textura (cat si franjuri) urbana.

sese spunea...

mireille, vand casa. da un tar daca te'ntereseaza.

Turambar spunea...

:?

Camil Stoenescu spunea...

veșnicia s-a născut la sat. și regretele, în suburbii :))

Stefan A. spunea...

Eu am avut ocazia sa vad dar si sa traiesc dezvoltarea in occident , nu doar in comunism.
Unii vor ramine surprinsi daca vor afla ca planificarea dezvoltarii urbane exista si in vest , aplicata cu multi ani inainte ca comunismul sa inceapa constructia cartierelor dormitor in tara !
Ce a fost construit in graba , fara reguli sau aiurea este dovada reala a lipsei unui plan general de dezvoltare urbana. Constructia unui cartier, vile , este strict legata de realizarea infrastructurii adiacente . Atit in USA cit si in UE , Japonia sau restul lumii "civilizate".
Doar in pseudo capitalismul autohton minat de profit si coruptie(strins legate) este posibil sa realizezi locuinte fara canalizare , fara strazi .
In rest , consecintele sint bine descrise de dvs .
Salutari de la un emigrant definit de unii, socialist !

Turambar spunea...

@ Camil: mda... :(

@ Stefan A. : Ai perfecta dreptate. Toate acele cartiere de suburbie pe care le vedem de sus cand aterizam cu avionul la Paris sau la New York sau la Bruxelles sau ailleurs sunt rezultatul planificarii urbane, sport pe care occidentalii il fac din sec. 19, unii ar spune chiar din sec. 18 (vezi, de ex., Eddinborough, o minunatie de oras planificat inca de pe vremurile cand se taiau oamenii cu sabiile).

Da, ai dreptate: e vorba doar de cea mai joasa spetza de capitalism salbatic, o combinatie de profit marlanesc obtinut prin tragerea sforilor de coruptie.

:(

atitudini spunea...

Cand i-am cerut primarului care si el este (Poteras) sa bage cateva basculante de pietris ca sa se nasca un fel de trotuar de 50 cm latime si lung de la intersectia cu Valea Oltului pana spre iesire, mi-a zis ca:
1. e la capitala
2. e in proiect
3. el nu poate face asta din banii sectorului ca ar insemna deturnare de fonduri si lui ii pasa de banii oamenilor din sector
4. daca imi pasa asa de tare sa ma duc eu sa vorbesc cu Oprescu ca sa faca largirea Prelungirii Ghencea mai repede

Precizez ca m-am abtinut. Daca nu ma abtineam, aveam alt primar la 6, da' si eu eram la racoare pentru lovituri cauzatoare de moarte...

ipo spunea...

@Stefan A: sa nu ridicam in slavi totusi mareata planificare urbana din UE, sa ne mai uitam cum s-a construit prin Grecia, Spania sau Portugalia in ultimii 10-15 ani...

elena pasima spunea...

Que voulez-vous, nous sommes ici
aux portes de l'Orient, ou tout est pris à la légère...
Daca ne uitam in urma, la aventurile urbanistice ale valahilor, constatam ca notiunile de oras si sistematizare le sunt intr-atat de straine autohtonilor incat doar cu exemplu streinesc s-a putut rasdrege oarece din mahalaua de origine. Ce va faceati daca umblam inca pe podet de Mogosoaie in loc de boulevard? Dovada e ce se intampla cu valahii scapati din jurisdictia citadina.

Turambar spunea...

Mda. Cam cu exemplu strainesc de aculturatzie s-a facut cam tot ce e stabil si merita in tzara asta :(