Dimineața e simplu: mǎ trezesc, înjur, promit cǎ de mîine încolo mǎ culc mai devreme și eu ca tot omul înainte de miezul nopții, mǎ spǎl, mǎ îmbrac și ies hǎbǎuc pe ușǎ s-o duc pe Marta la școalǎ. Noroc cǎ e aproape, doar douǎ intersecții mai încolo, lîngǎ Mac :) Vorbim, conversǎm, o luǎm pe scurtǎturǎ, trecem strada prin mijlocul traficului, țup, hai cu tine la școalǎ, te pupǎ tata, baftǎ.
Pe urmǎ mǎ întorc acasǎ repejor, beau o cafea de 5-10 minute, verific sǎrǎcia aia de Internet, mail, blog, Facebook, comentarii, socializare online, damn it, prea multe, ce faceți voi cu viața mea?, timp în care Flo o pregǎtește pe Andra de grǎdi. O iau pe somnorocica (și asta se culcǎ tîrziu, e ca tac-su; spre deosebire de Marta care vrei nu vrei, poa’ sǎ fie și cutremur, și sfîrșitu’ lumii, ea la 10 trecute fix cade ca seceratǎ, Andra duce lejer pînǎ spre miezul nopții, de zici cǎ-i pe baterii de-alea de iepurași),
deci o iau pe somnorocica, ne ducem clopin clopinant pînǎ la grǎdi, noroc cǎ și asta e la fel de aproape, în direcția ailantǎ, mergem pe alee, ne uitǎm la vrǎbiuțe, au vrǎbiuțele un cuib al lor într-un mǎceș pe lîngǎ care trecem, uite acolo e sufrageria, acolo e baia, ce vrǎbiuțe nesimțite, iar n-au tras apa la veceu, ia uite ce-au fǎcut pe jos, discutǎm, boscorodim, ajungem la grǎdi, ne uitǎm la ceas, uf!, am ajuns la timp, ǎia la grǎdi sînt mai naziști decît Papa, schimbǎm copilu, pupǎm copilu, vorbim cu educatoarea, plǎtim teatrul, 6 lei, trǎiascǎ arta ambulantǎ, și pe urmǎ îmi iau la revedere și plec și mǎ duc maiestuos și rece și ca pensionarii în piațǎ - și asta e la fel de aproape! toatǎ viața mea de dimineațǎ se întîmplǎ pe distanțǎ de un cvartal – sǎ cumpǎr lapte.
Dar cînd zic lapte zic lapte, nu zeamǎ. E chiar lapte lapte, cu gust de-ǎla de am crescut eu la țarǎ, cǎ am crescut cu vaca în curte, știu ce gust are laptele adevǎrat. Sînt unii de la o fermǎ de prin apropierea Bucureștiului care aduc lapte vrac la un punct de desfacere din Piața Rîmnicu Sǎrat, unde locuim noi.
Și au un lapte fabulos, lapte cu gust de lapte, pe care mai apoi, cînd mǎ întorc acasǎ sǎ-mi termin cafeaua și cele de dimineațǎ, îl beau rece și proaspǎt și nefiert, la fel cum beam laptele de vacǎ de la Murga și mai apoi de la Mîndra și mai apoi de la Brîndușa, doar cǎ ǎla de-acasǎ era cald-cald, fierbinte aproape de cald, de-abia muls, direct din gǎleatǎ, și plin de spumǎ și cu un vag miros de vacǎ, natural, animalic. Cine știe mirosul de vacǎ nu strîmbǎ din nas, e un parfum, e o nostalgie, e o bucurie a firii, doar voi orǎșenii sînteți în stare sǎ vǎ sclifosiți cînd vǎ miroase a vacǎ sau a bǎlegar sau a oaie sau a fum sau a lemn sau a noroi.
Ce mai: laptele pe care îl cumpǎr din Piața Rîmnicu Sǎrat, cea mai foarte fabuloasǎ și fainǎ piațǎ din Bucureștiul ǎsta plin de pǎcǎleli de mîncare, este cît se poate de gustos și de proaspǎt și de neprocesat. Vi-l recomand cu cǎldurǎ.
Și azi, ieșind din piațǎ, dupǎ ce am stat un pic la coadǎ la lapte, nu terminase de descǎrcat din mașinǎ în recipientul ǎla de inox, dau sǎ iau niște tufǎnele. Știți voi, florile toamnei, mirosul ǎla care îți spune iremediabil și necruțǎtor cǎ a venit toamna, acoperǎ-mi inima cu ceva, cu o prelatǎ sau cu o folie de plastic sau mǎcar cu o plapomǎ, cǎ-mi ruginește inima bre de atîta frig și ceațǎ și chelia ne îngheațǎ. Și cumpǎr tufǎnele, și mǎ conversez cu babele, pentru cǎ prefer sǎ iau flori de la țǎrǎnci, le aleg dupǎ mîini, dacǎ are mîinile muncite atunci și florile sînt faine și ale lor, dacǎ nu, zît, pǎcǎlealǎ, pas.
Și cumpǎr tufǎnele și dau sǎ ies din piațǎ și ce-mi vǎz ochii? O gǎleatǎ plinǎ de...
- Luați! Gustați! Sînt foarte bune la stomac! Sînt...
- Da, știu ce sînt. Cu cît le dați?
Brumate, de un albastru infinit, cum numa Mirabela Dauer sau Mihaela Runceanu mai cîntau pe vremuri, rotunde și metalice, ca niște gloanțe de flintǎ, de muschetǎ, ca boabele de dudai și de mǎtrǎgunǎ, doar cǎ mai mari, porumbele zǎceau într-o gǎleatǎ de-aia mare, de neam prost, în care se vinde vopseaua la magazinele DIY.
Țiganca belește niște ochi neîncrezǎtori: ǎsta chiar știe ce îi bag eu sub nas, știe ce sînt sau doar se dǎ rotund și el așa, ca telectualu și ca orǎșeanu?
Da, culmea e cǎ chiar știu. Nu te uita la mine cǎ sînt bucǎlat și cǎ apar la televizor, și eu tot de la țarǎ sînt. Mai vine unu, întreabǎ ce e alea, țiganca îi explicǎ, își vinde marfa, tipu e cam neîncrezǎtor, sǎ cumpere? sǎ nu cumpere? mǎ otrǎvește asta? ce o fi alea?
Clientul pleacǎ. Eu încep sǎ mǎ țigǎnesc la preț cu ea, evident cǎ a plecat cu prețul de sus, de prea de sus, ca turcii, ca grecii, ca evreii, neam de negustori care tatoneazǎ potențialul de fraer, ia sǎ vedem, pune botu? mușcǎ momeala? ia primul preț pe care i-l dau?
Clientul de mine n-am pus botul, am început sǎ mǎ tocmesc ca orice mongol care se respectǎ, însǎ dupǎ ce ne-am înțeles cît de cît și cînd sǎ se apuce sǎ cîntǎreascǎ – o sǎrǎcie de cîntar de-ǎla de mînǎ care evident cǎ aratǎ orice, dar nu greutatea – cele douǎ țǎrǎnci care vindeau flori lîngǎ noi intrǎ în panicǎ și se tireazǎ rapid. Țiganca mea la fel: venea garda, stǎpînirea, potera, sǎ le confiște sǎrǎcia aia de marfǎ, trei lulele, trei surcele, o gǎleatǎ de porumbe, o mînǎ de tufǎnele. Nu erau de-alea cu tarabǎ, producǎtori autorizați cum ar veni, vindeau și ele la colțul pieței, la intrare, ca haiducu – sigur știți tipul de comerciant clandestin, niște amǎrîți care cǎlǎresc vadul și ei acolo, sǎ pice ceva.
Țiganca dǎ sǎ-și strîngǎ și ea calabalîcul, cerberul de șefa pieței sau ce era aia, îmbrǎcatǎ în geacǎ și înveșmîntatǎ în sictir și dispreț și autoritate și furie, deja își fǎcuse apariția și o admonesta “Haide, bre, nu mǎ fǎ sǎ ne certǎm!”. Pîn’ la urmǎ îi dǎ reject momentan, îi face din mînǎ “Stai așa!”, îmi pune niște pumni de porumbe, se face cǎ le cîntǎrește, eu mǎ fac cǎ o cred, le cîntǎresc și eu din ochi, hmmm, pe undeva pe-acolo, cam douǎ treimi din cît ar trebui sǎ fie, îi mai spun sǎ mai punǎ cîteva și chiar îi dau cît mi-a cerut inițial, pomanǎ, hai, zi-i vodaprosti și sǎ fie de sufletu lu Mǎmǎița și a lu Mami și a lu Leoaica și a lu Tǎtuțu și a lu Bunicu și a lu Titel și a lu Ion Ion Elena Ecaterina Toader și Joița cu tot neamu lor. Hai, zi-i vodaprosti și dǎ-le încoace și fugi, cǎ-ți ia scorpia aia marfa și e pǎcat de ea, o gǎleatǎ de porumbe n-am vǎzut în viața mea, doar pe dealuri, tufișuri rǎzlețe, spinoase, sǎ nu le mǎnînce caprele.
Și acum am o pungǎ de porumbe și mǎnînc porumbe cu lapte nefiert, știu, nu e chiar combinația idealǎ, dacǎ acest text se terminǎ brusc știți de la ce vi se trage lectura fracturatǎ. Dar eu mǎ bazez pe caracteristicile constipante ale acestor fructe mici și acre și brumǎrii și metalice și rele aspre și naturale și necomerciale și zbîrcite, care îți fac gura pungǎ, culese de o amǎrîtǎ de țigancǎ sǎracǎ și pricǎjitǎ și zbîrcitǎ, cu mîini prelungi și costelive, care le-au cules boabǎ cu boabǎ, printre ciulini și scaeți și țepi și rǎgǎlii și dudai, probabil de pe marginea cǎii ferate sau pe unde naiba cresc porumbele prin cîmpia asta cǎreia eu nu-i cunosc dichisul. Nici nu vreau sǎ mǎ gîndesc de pe unde or fi culese. Dacǎ nu știu, nu pǎțesc nimic, e naturale, bre, e naturale, ce, nu se vede? Și stau și mǎnînc porumbe și scriu. What else? Life is good. Mi-e dor de Telega. Dar nu mǎ întorc...
.
Citeste tot...
