Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. E îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.



. Citeste tot...

Animal. Animal.

Seară. Palatul Mogoșoaia. La restaurantul din curte. Sînt la masă cu o seamă de psihologi, colegi de-ai soției, după un congres de-al lor. Atmosferă faină. Discuție telectuală. Oaspete special: un psihoterapeut din Londra, destul de cunoscut în breaslă, italian de fel și filosof prin vocație și studii, pe lîngă cele de psihoterapie.

După cum spuneam: atmosferă faină. Înserare. Dăm să plecăm. Cînd colo, o ploaie de-aia grozavă, de tip rupere de nori, de tip furtună. Unde să te duci? Ne-ar fi făcut ciuculete într-o jumătate de minut. Evident că decidem să mai stăm un pic. Eram cu masa pe un soi de pridvor, în dreptul unor coloane. Prin fața noastră, de pe acoperiș curgea o perdea aproape neîntreruptă de ploaie. Un spectacol impresionant.

Toată lumea admira dezlănțuirea elementelor. Ne oprisem din discuții și priveam în tăcere iureșul ploii. La un moment dat, îmi trece prin minte, căci oricum discutasem mai devreme cu italianul despre filme și despre Tarkovski: măi să fie, plouă ca în Tarkovski. Dau să mă întorc să-i spun. Mă rețin. Gîndurile, în cap.

Hai, dă-o dracu, nu fi mai pedant cultural decît e cazul. Stai dracu și privește ploaia. Plouă că plouă, nu plouă ca-n Tarkovski. Potolește-te cu referințele astea culturale care-ți strică trăirea. Cealaltă voce lăuntrică însă, aia pedantă și snoabă și drăcușor, nu se potolește, nici chiar certată: nu numai că plouă ca-n Tarkovski, plouă ca-n Rashomon. Dă-te dracu de snob, zice vocea admonestatoare.

Mă întorc cu fața de la perdeaua de ploaie. Între timp, lumea reîncepuse să vorbească. Italianul englez psihoterapeut filosof îmi face semn din cap și zice zîmbind: plouă ca-n Tarkovski.

Mda. Îmi cade fața, mă bufnește rîsul, îi povestesc că tocmai asta gîndisem și eu și încercasem să mă abțin să o spun. Uite bre cum gîndesc oamenii la fel. Ai dracu oameni de cultură, ce culți la cap sîntem noi cu toții. Vocea din cap: spune-i că plouă ca-n Rashomon. Nu-i spun. Taci naibii din gură, nu te mai da în stambă.

Mda. Știu că sînt vanitos. Însăși faptul că recunosc că sînt vanitos îmi conferă o vanitate și mai scîrboasă, o vanitate de ordin secund. Snob. Înfumurat. Cu capul plin de referințe culturale.

Sîntem năpădiți de cuvinte. Sîntem năpădiți de idei. Trăim realitatea printr-o pîclă de referențiale, de simboluri, de straturi peste straturi de musaca de simboluri. O pîclă ce ne împăienjenește creierul și ne îmbîcsește realitatea.

Nu numai că sîntem tentați să vopsim realitatea în cuvinte. Mai mult. Sîntem tentați, pe măsura bagajului cultural pe care-l purtăm după noi în cap, să ne tapițăm lumea interioară într-o nebuneală adolescentină de reprezentări suprapuse, afișe peste afișe peste afișe de referințe culturale, palimpsest de îmbîrligături inutile care adulterează, modifică, strică ce vine spre noi dinspre exterior.

Lumea nu mai e lume. Percepția nu mai e percepție. Este o filtrare continuă și o continuă colorare întru valorile care băltesc în noi. Ploaia nu e ploaie. E fie rupere de nori, o sărăcie de stereotip verbal care fute tot fengșuiul descrierii. Sau e ploaie ca în Tarkovski, știți voi, acolo în Andrei Rubliov cînd intră ăia în bordei cînd se adăpostiseră de ploaie și era ăla care țopăia prin ploaie pe de-afară și ploua de la streașină,

vedeți?

vedeți?

nici acuma nu mă lasă în pace, nu pot trăi ploaia ca o simplă ploaie, trebuie să vină tăvălugul de imagini asociate, v-am spus că în Rashomon era templul ăla sub streașina căruia se adăpostiseră un tăietor de lemne, un preot și parcă mai era unul, curgea de la streașină și unul din ei povestea că...?

Ne îmbîcsim mintea cu referințe culturale. Această marmeladă de imagini străine vine să se lipească precum balega de paie de trăirile noastre, să le mînjească iremediabil, să nu ne lase să ne trăim realitatea în pace, fără filtre, fără intermediari, fără cuvinte.

Fără cuvinte.

Doar imagini. Doar instinct. Animalul care se uită la ploaie și ploaia este ploaie și nimic altceva. Mai tare. Mai încet. Fără trecut. Fără comparații. Un continuu prezent. Animal. Animal.

Pe urmă ploaia parcă s-a mai potolit un pic și am ieșit printre picături să mă duc să aduc mașina, să-i scot și pe ceilalți de acolo. Aveam umbrela în mînă. N-am deschis-o, că doar picura. Am mers printre picuri, pe întuneric, în ritm grăbit. Și pe urmă ploaia a pornit din nou mai tare. Și am deschis umbrela. Și simțeam cum ploaia pătrunde prin țesătura pantalonilor. Aveam blugi pe mine. Blugii erau negri. Mi se udau blugii. Și pantofii. Pantofii erau negri și ei. Asfaltul era și el negru. Lucios.

Animal. Animal. Instinct. Fără cuvinte. Apă. Ud. Întuneric. Pași grăbiți. Respiră. Mișcă. Mașina e acolo. Pași grăbiți. Apă.

Am ajuns la mașină. Am pornit înapoi. Asfaltul lucea lucios. Ca într-un film noir. Ați văzut The Killing? Ba nu, pardon, care era? Ăla cu Burt Lancaster. Stai, că nu-mi aduc aminte titlul. Imediat, să caut. Sweet Smell Of Success. Acolo, la un moment dat, e o secvență în care Tony Curtis se urcă într-un taxi și taxiul pornește și asfaltul e ud și lucios și toate sclipesc în noapte și Tony Curtis își aprinde o țigară și atu

Animal. Animal.

.

. Citeste tot...

N-am răbdare să apună soarele

Privesc. Era un cireș aici. L-au tăiat acum un an. Ba nu: acum doi ani. A rămas doar caisul. Ba nu: e și un vișin amărît, cu crengile într-o parte.

Privesc. Din blocul de alături, de la etajul trei, se deschide o ușă glisantă. Clădire de birouri. Iese o doamnă. Pardon: o fată. Fustă scurtă. Cizme lungi. Cracii la vedere. Vorbește la telefon. Se plimbă agitată pe balcon, de colo colo, și vorbește la telefon. Fusta de blugi. Cracii la vedere. Un mesaj, nu-i așa? O fată, nu o doamnă.

Privesc. Ieșisem pe balcon de fapt să mă uit cum apune soarele, atras de lumina aurie revărsată peste masa de sticlă din mijlocul balconului, acolo unde fumez și citesc și privesc.

Privesc. Nu am răbdare să privesc. Sîntem dependenți de densitatea de informație. De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce nu sînt mai multe cuante de informație pe unitatea de timp? De ce apune soarele atît de încet? De ce doar o femeie cu cracii la vedere care vorbește la telefon și un cireș care nu mai e și un vișin cu crăcile într-o parte și un cais și un soare care apune exasperant de leneș?

Vreau să se miște. Vreau să se întîmple. Nu am răbdare să fiu eu cu mine și cu privirea și cu femeia cu cracii lungi care vorbește la telefon, neștiind că e privită.

Privesc. Pe strada de dincolo de clădirea de birouri trece o fată cu un cîine în lesă. Trecerea ei e scurtă, fulgerătoare. A făcut doi pași, a ieșit din raza vederii mele.

Caisul e tot acolo. Nu se mișcă. Interul e tot acolo. Îi sclipesc geamurile în soare. Ca ieri. Ca alaltăieri, deși alaltăieri nu eram aici, să-i privesc nemișcarea. Ca în fiecare zi.

De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce sîntem drogați cu densitatea de informație? Cînd îmi curăț gîndurile și mintea și creierul și las lucrurile să fie ele, lente, plictisitor de încete? Cînd nu voi mai avea tendința să echivalez lent cu plictisitor?

Privesc. N-am răbdare să aștept să apună soarele. Trebuie să plec de pe balcon și să scriu că n-am răbdare să apună soarele.

E foarte important să vă spun că n-am răbdare să apună soarele. Acum. Acum!

. Citeste tot...

Hei, vino’ncoa!

– Fffffiiiiiiiiuu!

Ăsta ar trebui să însemne un fluierat. Nu sună a fluierat, dar vă prindeți voi. E un fluierat. Era 10 seara, pornisem spre Telega, trecusem de primul stop. Făcusem la dreapta, trăsesem imediat pe trotuar și fluieram după cineva. Aveam o treabă cu el.

Cineva era un nene rupt de sărac și de bătrîn și de zdrențăros și de homeless. Și foarte probabil un pic ciupit. Nu mult. Un pic. Se tîra încet pe trecerea de pietoni, prin spatele mașinii. Scot mîna stîngă pe geamul deschis, o flutur și strig după el: “Hei, vino-ncoa!”

Ne salutasem din priviri la stop, cît era roșu și pentru mine, la volanul mașinii, și pentru el, la volanul unei sticle de beri de-alea ieftine, la pet din plastic de 0,50. El scuturase un pic din cap a lehamite, fără vorbe, doar din ochi: “ce să faci, bre, cu stopurile astea”. Eu încuviințasem la fel de tăcut din cap: “da, bre, ai dreptate, mama lor de stopuri”.

Se face verde. Pînă să facă el trei pași, să ajungă să pună piciorul pe zebră, eu făcusem deja la dreapta, îl lăsasem în urmă. “Hai înainte, nu opri, dă-l încolo”, spuse vocea dintr-o ureche. “Ba oprește!”, spuse vocea cealaltă.

Am oprit. “Hei, vino’ncoa!”

Era cam pe la jumătatea trecerii de pietoni din spatele mașinii. Se uită la mine prin parbrizul din spate. Se îndreaptă spre geamul deschis, cu pași ușor clătinați. Scot mîna din buzunar, pe care o folosisem deja să separ o bancnotă. Îi întind banii. Cam mulți.

Îi ia așa, într-un fel neașteptat de reticent. I-ar fi luat. Nu i-ar fi luat. Se uită la ei. Își dă și el seama că sînt cam mulți. “Pentru ce?”, mă întreabă cu o voce precaută și cu ochii mici. Era clar că se aștepta la cine știe ce rahat de capcană.

“Să-i bei pentru mine”.

Dintr-o dată i s-a luminat fața. Nu-i ceream nimic. Nici măcar nu-l futeam la cap cu cine știe ce discurs moralizator. Îi spuneam simplu și direct: na, ia de-aici, ia să bei. De parcă ar fi făcut altceva cu ei.

“Să-ți dea Dumnezeu sănătate!” Bagă o mînă argăsită pe geamul deschis, îmi strînge mîna. Mai îmi urează încă o dată sănătate. “Și să ai grijă de tine. Să te îngrijești, domnule!" Face o pauză, se uită la mine cu ochii ăia de viezure bucuros că făcuse rost de bani de trăscău eftin și necesar. "Știi cîți ani am?" Nu așteaptă să-i răspund. "Șaptezeci și cinci de ani".

"Mai mulți decît taică-meu", gîndul îmi vine automat în cap. Nu e un gînd bun. Îl țin pentru mine. “Mulți înainte!” îi urez, strîngîndu-i mîna. Îi zîmbesc. Îmi zîmbește. Are bani de băutură.

“Șaptezeci și cinci de ani, domnule, și mă țin bine, sănătos. Am grijă de mine. Să ai și dumneata grijă, domnule dragă. E foarte important să ai grijă de tine”.

Cu o mînă mă ținea încă într-o strînsoare politicoasă, dar fermă. În mîna cealaltă bălăngănea sticla din care își îngrijea sănătatea. Bere eftină, la pet de plastic, la jumate. N-am recunoscut marca.

“Sănătate, multă sănătate!” Nu-mi dădea drumul la mînă. Îi zîmbesc, îmi iau la revedere. Hai, că trebuie să ajung la Telega.

Avea șaptezeci și cinci de ani. Și avea grijă de sănătatea sa.

. Citeste tot...

Decizia de a închide școlile a fost corectă

Decizia de a închide școlile zilele astea în București a fost corectă. În ciuda protestelor grăbite și a încercării de politizare a subiectului, prevenția a funcționat.

Evoluția vremii de ieri încoace a demonstrat că a fost bine că au fost ținuți copiii acasă. Mai ales că vremea nu dă semne de îmbunătățire.

Având informația meteorologică la timp, administrația locală a evitat o situație neplăcută, cu potențial de criză. Vremea s-a dovedit într-adevăr nepotrivită desfășurării activităților școlare.

Copiii au fost protejați de vremea rea. Au fost evitate și congestionările de trafic provocate de părinții hiperprotectivi care își duc copiii la școală în fiecare zi cu mașina.

În alte țări, în situații mult mai puțin dificile decât cea de la noi, se iau aceleași măsuri preventive. Exemplul cel mai recent, dincolo de toate celelalte cazuri anecdotice, este Roma, unde chiar ieri, pentru o vreme mai puțin rea decât cea din București, s-a luat o măsură similară.

Solicitarea protestatarilor anti-PSD “vrem o țară ca afară” s-a concretizat. Au avut parte de standarde administrative analoage celor occidentale, la care visăm cu toții.

Dincolo de exemplul de bune practici administrative și de modelul de prevenție comunitară, rămâne însă tristețea felului în care o asemenea măsură necesară a fost demonizată.

Atitudinea contestatarilor a fost inadecvată situației și e foarte probabil să continue în aceeași notă. Estimez că nu vom vedea nici un fel de tardivă acceptare a situației din partea contestatarilor.

Nici unul din cei care au încercat să otrăvească opinia publică astăzi nu-l veți vedea să vină să admită că a fost un postelnic. Din contră, unii chiar și acum perseverează în militantismul lor agresiv și continuă cu tonul de admonestare disprețuitoare.

Din păcate, chiar și în situații în care România funcționează decent, nu reușim să găsim minimul echilibru de a vedea lucrurile așa cum sunt și de a ne asuma o atitudine pozitivă, civică.

. Citeste tot...

Ce zile frumoase de toamnă

Am fost aseară la un restaurant, să sărbătorim un prieten. La plecare era deja întuneric afară. "Ce zile frumoase de toamnă au fost pînă acum", am spus eu, ieșind pe ușa restaurantului și vorbind cu cei din spatele meu. Întorcîndu-mă spre ei, am văzut un domn, afară la masă, privindu-ne – era probabil la țigară – și scuturînd a încuviințare din cap. Nu mă știa, nu îl știam. Pur și simplu era bucuros să descopere că mai sînt și alții care se bucură de toamna asta glorioasă.

E frumoasă viața, pufoșii mei hermeneutico-ideologici. Să faci parte din comunitatea largă și anonimă și cît se poate de umană a celor care se îmbată cu această toamnă măreață. Acuma soarele se înalță pe cer, umbrele sînt încă lungi, e un damf de umezeală în aer, o brumă lucitoare pe frunze și acoperișuri – într-o oră va fi uscată de soare – și un cer înalt, brăzdat răzleț de dîre de nori lungi și drepți, cel mai probabil urmele avioanelor de dimineață.

Altă zi frumoasă, plină de lumină. Cum faceți azi să nu vă otrăviți sufletul? Cum faceți azi să vă bucurați măcar și preț de cinci secunde de toamnă? Cum vă concentrați pe lumina asta caldă de toamnă, iară nu pe cele ale scîrbei și furiei și fierii și bălții sufletului? Iată întrebările de o mie de puncte la care fiecare hermeneut ideologic și pătimaș care sîntem noi ăștia acum ar trebui să răspundă în sinea sa, înainte să înceapă să se scufunde din nou în cele ale patimii și neputinței otrăvite – Tunegaru, Dragnea vs Tudose, Johannis, Klemm, Kodruța, tefelei și alte orătănii, toate alea care vă fac să vă fiarbă sîngele în vine.

. Citeste tot...

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.

. Citeste tot...

Mi se topește înghețata

Piața Amzei. Stau în mașină și mănînc înghețată de zmeură. Înghețata e libaneză. Zmeura e probabil românească.

Tocmai am ieșit de la dentist, n-am voie să-mi înfig dinții cîteva ore în nimic, nici măcar într-un gît de tefeleu. Deci calorii moi și pufoase, pe bază de lins, că mi-e foame, n-am mîncat nimic azi.

Am parcat mașina pentru o oră, cred că a expirat timpul. Sînt un evazionist, privez administrația locală de fonduri esențiale. De-aia nu merg lucrurile cum trebuie în țara asta.

Stau cu geamul deschis, că e cald, și inevitabil trag cu ochiul și cu urechea la ce se întîmplă în jur, ca un bun sociolog kaghebist ce sînt. Cu o mînă mănînc înghețată, cu cealaltă ascult. Observație participativă pe bază de glucide.

Pe lîngă mine, pe trotuar, trece o doamnă, vorbind la telefon. Vîntul îmi aduce fără să vreau la urechea cu care mănînc înghețata: "eu, ca fost ministru, nu pot să...". Restul cuvintelor n-au picat pe tehnică.

Mă uit la dînsa. Își așează mai bine papornița pe braț în timp ce încearcă să vorbească la telefon. Se întoarce cu fața la mine, după ce proptise zidul, să nu-i scape papornița. Nu o cunosc. Probabil una din multele tehnocrate care au făcut varză țara anul trecut.

Cam buhăită, doamna ministru. Și cam urîtă. Cine-o fi? De fapt, e chiar urîtă cu spume. Curat ministru, onorată instanță.

Și mai ales și mai ales, cireașa de pe tort, zmeura de aur, cu niște colanți absolut unici și irepetabili. Oribili. Hidoși. Groaznici. Sclipicioși și mulați pe niște coloane înguste jos, mai mult decît generoase sus, terminîndu-se într-un posterior de tip tanc, remorcher, crucișător. Groaznic posterior. Groaznici colanți.

Rezultatul? Priceless. Colanți de fostă ministră pe cale de reprofilare profesională: ori homelessniță, ori precupeață.

E clar. Se impune imperios un curs la Guvern, un workshop de-ăla organizat în mod eficient și necesar, cu roll-up-uri, cu catering, cu laser pointer, cu călăreți pe care să scrie numele key speakerșilor, cu tot tacîmul: "Cum să ne îmbrăcăm post-mandat".

La cîtă lume are nevoie de el, trebuie să rezervăm sala Transilvania, și să mai aducem și niște scaune din rezerva strategică a Palatului Victoria, de la subsol, din adăpostul atomic.

Acuma îmi dau seama. În halul ăsta, înțeleg de ce scade încrederea în instituții. La ce colanți poartă instituțiile, mi-e clar. Chiar și pe persoană fizică, acest tip de colanți aduce atingere interesului național.

Mă dor ochii. Mă doare sufletul. Promit să nu mai trag cu urechea. Cine știe ce ministru în chiloți mai apare.

Mi se topește înghețata.

. Citeste tot...

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna. Cei mai nărăviți hoți strigă tare “hoții” și clamează că sînt persoane și instituții ireproșabile. Televiziunile și site-urile de presă care folosesc știrile false în fiecare zi, să spele tefeleii pe creieri, sînt cele care fac cu cea mai mare osîrdie liste de fake news și de fake outlets. Guran și Mîndruță sînt standardul de calitate în această epocă de fiere și de rahat mediatic.

Zilele astea, tefeleii și mentorii lor deontologici au fost disperați. Bucureștiul are logo. A trebuit să dea în el cu toate armele din dotare. Inclusiv folosind calomnia de cea mai joasă speță.

Au falsificat o copertă de manual de geometrie descriptivă din 1959, de pe vremea cînd bunica lui Guran era fată. Au luat logo-ul Bucureștiului, l-au lipit cu Photoshopul pe copertă și au început să distribuie en gross făcătura, cu indignările de rigoare. “Uite ce fac ăștia! Uite plagiatul!”

Făcătura a fost demontată în trei secunde, cu un simplu search Google. Cînd vocile celor care au scos în evidență, pe bună dreptate, că e un fals abject au devenit prea multe, deontologii au început să-și șteargă postările și să o dea pe glumă.

“Haide, dom’le că am glumit! E doar un pamflet! Ce vă opăriți atîta? N-aveți pic de umor. E o biată glumă nevinovată”.

Nu. Nu e glumă. E o calomnie elaborată și voită și perseverentă și un atac josnic. Care atunci cînd nu le-a ieșit, au încercat să dreagă busuiocul, să zică că e doar o distracție eftină pe persoană fizică.

Nu uitați. Jurnaliști de la Pro TV și de la Digi FM, aceste unități sistemice de luptă. Deontologi precum Guran - și el un sistem deosebit. Ditamai fabrica de fum de calitate Hotnews – al treilea picior al tripodului sistemic Pro TV / UM Digi 24 / Hotnews.

Culmea ironiei triste este că toți cei care clamau nevoia de a se lupta împotriva fake newsurilor zilele astea au încercat să rostogolească ditamai fake news-ul cît casa. Hoțul care strigă hoții. Ticăloșii care spală tefeleii pe creier cu ditamai manipularea grosieră.

O manipulare de-aia primitivă, de bou plăvan pe care nu-l duce mintea mai mult. De-aia stalinistă, de te bate cu Naganul peste gură, să-ți spargă dinții, căci știm că domnului Liiceanu nu-i plac oamenii știrbi. O manipulare de dictator de America Latină.

Orwell ar fi fost mai mult decît mîndru de toți ăștia, care mînjesc ideile de jurnalism și de adevăr și sînt niște propagandiști de cea mai joasă speță. Oricum, Orwell ar fi fost mic copil pe lîngă toți acești iluștri deontologi din zilele noastre, care au perfecționat conceptul Big Brother pe cele mai înalte culmi ale progresului și nemerniciei autoritariene.

Prin aceste mijloace specifice de presă obiectivă, de calitate, Pro TV, Hotnews, Digi 24, Vice, Republica, Mediafax, Adevărul, Guran, Mîndruță, mulți mulți alții, o armată de deontologi întocmai și la timp, calomnia pe bază de Photoshop se răspîndește nestingherită.

Din ce în ce mai mulți români sînt astfel ferm convinși că logo-ul Bucureștiului este luat de pe coperta unui manual de geometrie descriptivă din anii 50. Și se bucură cu bucurie rea, otrăvită. Pentru că își doresc suferința celorlalți.

Vă place cît de ușor pot fi prostiți oamenii? Liiceanu. Liiceanu everywhere.

Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. Mama lor de ticăloși.



. Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

Gagica avea un buchet de trandafiri albi în mînă

Conduc. Pe lîngă mine trece un motociuclist cu gagica agățată de el în spate. Cu o mînă se agață de gîtul lui. În cealaltă strînge cu disperare, să nu-i cadă, un buchet imens de trandafiri albi.

În timp ce stau în trafic și mă pregătesc să vă povestesc despre gagica cu trandafirii cei albi, că e prea mișto să nu vă spun și vouă, o mașină mă claxonește de pe banda alăturată. Fetele mele, cu cealaltă mașină, în drum spre Telega. Fix fetele mele: Flo, Marta, Andra. Apropiem mașinile, conducem paralel, ne atingem degețelele. Ne pupăm vizual. Ne hăhăim. Ce coincidență! Nu există coincidențe.

Cu atît mai mult am motiv să încep să scriu, să vă povestesc. Bag nasul în telefon, căci traficul era de tip “și melcul țuști!”, încep să butonez din dește, cînd aud o voce băsistă cum mă întreabă: "Ce faci, îi scrii lui Ghiță?". Răspund fără să ridic nasul din telefon: "Nu, doar avocatului său". Ridic privirea: era Silviu Mînăstire, în drum spre casă. Ne hăhăim. Îmi prezintă soția, care era la volan. Eu îi spun că a mea e mai în spate, la alt volan. Ne urăm sărbători fericite. Merge mai departe. V-am spus că nu există coincidențe? V-am spus.

Între timp, mă prinde iar Flo din urmă cu mașina lor, pe banda din stînga. Ne hăhăim din nou. Le întreb ce fac. Făceau ordine în CD-urile din mașină. “Auzi, mai ai CD-urile alea cu compilații rock?” Le mai avea. Marta îmi pasează CD-urile pe geam. Ne hăhăim din nou. V-am spus că nu există coincidențe? Chiar atunci, trece printre noi motociuclistul, ăla cu gagica în spate. Nu mai avea trandafirii albi.

Să moară pisica fiartă în tocăniță de miel dacă vreun miligram din ce v-am povestit eu aici nu e adevărat. Viața bate ficțiunea, pufoșii mei. Cu 33 la zero o bate. Scor de maidan, pufoșilor.

La vita e bella, kaghebiștii mei dragi. Chiar și în Vinerea Mare, viața tot frumoasă rămîne. Chiar și în traficul demonic din București.



. Citeste tot...

Epurașu Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

Măi ticăloșilor, măi nemernicilor, măi antipesediștilor cretini,

Mă, podoabe de Paști se pun peste tot, în toată Europa asta creștină și medievală, măi ticăloșilor măi. Peste tot sînt la fel de incongruente cu logica modernității, măi dobitocilor măi.

Da, mă dobitocilor, așa este. Sînt vetuste, sînt urîte, sînt cu iepurași roz, sînt cu pufoșenii rotunde, sînt niște chestii acolo groaznice.

Doar că peste tot lumea își asumă această convenție estetică și se bucură de atmosfera sărbătorilor, indiferent cît de kitsch este epurașul cu urechi de dromader, măi dobitocilor măi.

Numai voi, Cristoșii mamilor voastre de nemernici, aveți nesimțirea să mînjiți cu căcat ideologic pînă și această perioadă, ca să obțineți un ce profit de rahat electoral, să mai aveți motiv să va ascundeți neputința și nemernicia, mama voastră de bușoi, și să prostiți niște copii naivi care pun botul la orice, Dumnezeii și grijania Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

. Citeste tot...

Oase de pește, țăndări de nostalgie

Peștele nu el chiar epitomul inteligenței, dar totuși ceva creier are pe acolo prin capul lui plin de gînduri de pește. Drept pentru care înfigi frumos mîinile în ditamai căpățîna care băltește în castron, lași dracului la o parte orice farafastîc de pension, fonfleurile și tacîmurile se folosesc la restaurante simandicoase, nu aici, dai la o parte toate așchiile și țăndările de oase-scut, de fălci, de cum s-or numi ele, și ajungi la zona aia fragilă a craniului, a tărtăcuței sale, aproape os, dar nici chiar os, ceva între, ceva mai mult de cartilagiu. Dacă îți pui mintea cu el, îl poți zdrobi în măsele și înghiți cu totul, cum știu cu siguranță că făceau bunicii noștri – că doar i-am văzut de atîtea ori. Dar e de ajuns și doar să sugi oasele cele moi, să le ronțăi un pic să iasă zeama dulce din ele, apoi să le pui tacticos în farfuria special pregătită pentru ele. Ai dat la o parte tigva, craniul, tărtăcuța, bucată cu bucată, placă prost sudată după placă prost sudată. Teleosteenii ăștia, n-au reușit totuși să lipească oasele cum trebuie, oricît s-ar fi chinuit ei să se desprindă de ostracodermi, de placodermi ori de achantodieni. Doar înfigi deștele și oasele plesnesc, se desprind ca o sămînță coaptă de rodie. Creierul te așteaptă în toată splendoarea sa. O parte întunecată, alta gelatinoasă, un soi de piftie cu gust dumnezeiesc. O mănînci, o savurezi, lingi tot ce se poate linge prin acele cavități umede și albicioase – e ceva deja erotic în a mînca o căpățînă de pește, ai deștele umede și lipicioase, ai buzele umede și lipicioase, gustul e de animal, ce naiba facem noi aici, mîncăm sau ne futem? Tot aia, plăceri comparabile. Ai terminat creierul, îi plimbi ultimul gust pe cerul gurii, apoi ajungi la cealaltă sfîntă a sfintelor, la gușă și la buze, un amestec de oase și piele și gelatină. Dulci, moi, gustoase, se topesc în gură. Dar stați așa, nu s-a terminat! Ochiul! Mai ales ochiul de pește, un bulgăre de grăsime și de gelatină care în mijloc are acel mic bob alb și uscat, aproape os, dar totuși mîncabil, de consistența unui bob de mazăre nefiert. Îl ronțăi, îl pisezi încet între dinți, un gust de neconfundat, îți aduci aminte că n-ai mai făcut așa ceva din copilărie, îți aduci aminte de bunicele tale care făceau o asemenea ciorbă de pește, sorbi ultimele picături de zeamă din castron, a dracu’ copilărie, de ce a trecut așa repede, îți înmoi ultima dată deștele deja zbîrcite de la atîta ciorbă, mai lingi ultimele oase care mai au ceva urme de carne pe ele, mi-e dor de bunicele mele, ce face ciorba din om, madelenă, madelenă everywhere. Te uiți la castronul gol. Îți dai seama că încă mai e o speranță pentru țara asta, atîta timp cît se poate mînca așa ceva într-un loc absolut banal.

Nu vă spun unde e. O crîșmă obscură de cartier. Nici un restaurant cu ștaif nu face o asemenea ciorbă de pește cum se găsește acolo.

Nu vă spun. Secretul meu. Ciorba mea. Plăcerea mea. Țăndările mele de copilărie.

. Citeste tot...

Talking Heads

Acea perioadă, sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80, a reprezentat o zăticnire nu numai în textura vieții de zi cu zi, din cauza robinetului închis de OPEC și a austerității rezultante, cu tot cortegiul său de bube, mucegaiuri și puroaie: sărăcie, șomaj, inflație, decadență urbană, nemulțumire, lipsă de speranță, violență socială, migrație.

A fost o zăticnire o sfîșiere și în zona culturii populare muzicale, cînd o epocă a murit, cu mare fîsîiala și bicisnicie (this is the way the world ends, not with a bang but a whimper), iar alta s-a născut din zdrențe și zgîrieturi și nervi și neputință.

Talking Heads face parte din chinurile facerii acelor vremuri. Disonanți, provocatori, zgîrietori, dar nu într-atît precum muzica punk, epitomul musical al acelor vremuri urîte.

Talking Heads au avut priceperea lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au luat ceva din furia punk, au luat ceva din bucuria ritmului de la funk, au luat ceva din superficialitatea disco, au luat ceva din decadența snoabă și disruptivă arthouse și a ieșit o epoca nouă.

O brave new world, that has such people in 't. Adică new wave, pufoșilor.

Pe vremea cînd rockul progresiv murea, pe vremea cînd hippioțeala anilor 60 se ofilea urît, un soi de Petre Magdin pe amfetamină expirată,

pe vremea cînd David Bowie se redefinea cu trilogia berlineză, acel monument al redefinirii lui Bowie under pressure și al furiei și transformării acesteia în neputință și depresie,

pe vremea cînd Pink Floyd făcea The Wall, acel monument al redefinirii Pink Floydului under Waters și al furiei și transformării acesteia în nazism,

tot pe atunci Talking Heads făcea cam același lucru, doar că ușor altfel. Năștea. Renăștea. Urla. Cînta.

Vremuri. Răscoliri. Deranjuri. Și zgomote necesare. Pufoșilor.



. Citeste tot...

Cu biciucleta prin viscol: scurt îndreptar fantasmacid

Indiferent ce cred mulți, de regulă de-ăia tineri, frumoși, eleganți, rafinați, căpoși, principiali și dureros de naivi,

(a se remarca faptul că încă n-am rostit inevitabilul cuvît “proști”)

((încă; soon... soon...)),

mimetismul nu este neapărat semn de inteligență. Adaptarea la realitate este semn de inteligență. Doar și de-abia adaptarea la realitate. Restul? Păcăleli și fentă și prosteală și stereotipuri.

Am o discuție cu un prieten online. Un băiat bun, dar naiv. Despre necesitatea biciuclizării României, sau măcar a Bucureștiului. El insistă entuziast că biciucleta este singura soluție viabilă, morală, existențială și necesară pentru rezolvarea nebuniei de trafic în București.

În viziunea sa, apocaliptic de optimistă și de hipsterească, românii nu e suficient de cilivizați. Românii se vor ciliviza doar și d-abia atunci cînd vor copia ad literam și musai și 107% ce fac ăia cei mai foarte superiori, ăia de acolo, de unde vrei noi “o țară ca afară”.

În viziunea sa – și evident că a multora ca el – adoptarea formei fără fond rezolvă situația. Bunăoară, în privința transportului în comun în București, dacă ar fi să ne luăm după capul său de hipster inocent,

imediat ce am avea o magistrală biciuclizatoare funcțională care să transporte hoardele de corporatiști tineri, dar cu convingeri ferme, dinspre Pipera spre dormitoarele din Militari, Drumul Taberei, Rahova, Berceni, Dristor și pe unde mai stau hipsterii de regulă atunci cînd stau,

gata!, am rezolva toată suferința de pe lumea asta dîmbovițeană plină de asfalt, poluare și tot soiul de mitici impertinenți care o iau pe scurtătură, prin refugiul de tramvai cu SUV-ul.

Degeaba se chinuie kaghebistul cinic de mine să-i explice cu răbdare și înțelepciune specific kaghebistă că iarna nu-i ca vara și nici Gulfstreamul nu-i ca crivățul.

Degeaba mă strădui să-i spun că biciclofilia din Londra, Amsterdam, Paris, Berlin și alte capitale decadente, deci atractive din opulentul Occident decadent, deci atractiv, este posibilă unui fapt cutremurător de simplu: Gulfstream.

Gulfstream, acest fenomen biciclofilic de tip geostratetic, deci climatologic, care aduce ditamai surplusul de terramegakilojouli de exces de căldură dinspre apele calde ale Golfului Mexic pînă hă-hăt sus în Islanda,

încălzind cu vreo 3-5 grade în plus (nu mai știu exact, mi-e lene să caut) tot ditamai litoralul occidental al Europei și permițînd o altfel de viață, cu tricou și iarnă blîndă și ceață și biciuclete, la latitudini exagerat de septentrionale, unde altminteri ar fi iarnă nașpa și urși polari și alte Vladivostokuri și Hokkaido-uri.

De-aia se poate biciuclofiliza de manieră sistematică în Londra sau în Amsterdam sau chiar și în Reykjavyk. Pentru că Gulfstream, care încălzește cu trupul său imens acvatic ditamai toată Europa Occidentală și permite Londrei și Amsterdamului să aibă o climă surprinzător de blîndă, unde poți să te dai cu biciucleta.

N-ai cu cine. Nu poți să te înțelegi cu oamenii cărora le curg certitudinile pe tîmplele lor de biciuclofili pătimași. El nu și nu. Să fie biciuclete, ca să avem “o țară ca afară”.

Nu contează că în România în medie vreo trei luni e frig de te caci pe tine chiar și în mașină, dacă nu dai drumul la căldură. Nu contează că dacă ninge, mergi cu biciucleta doar dacă-i pui șenile și lamă de buldozer în față. Nu contează că alte vreo două luni plouă.

Vreau să-i văz pe corporatiștii ăia entuziaști mergînd vreo trei luni prin ger, să le înghețe oolele pe șa și degețelele alea ale lor de Excel pe ghidon, și încă vreo două luni prin ploaie, cu ruscacul cu leptocul în spinare și scurgîndu-li-se un firișor de apă rece pe dupe ceafă, pînă la chiloții lor de hipsteri sintetici, dar entuziaști.

Nu mai spun că, dacă vine vara cum trebuie, așa cum vine ea de regulă pe aici, prin pusta asta de stepă dîmbovițeană, apăi atunci mai avem parte și de încă vreo alte două luni de călduri de-alea premium, de vreo 35-40 de grade la umbră. Altă perioadă numai bună și cît se poate de prielnică pentru biciuclizat în fiecare zi, dus-întors, dus-întors, fîța fîța prin caniculă, să moară hipsterii de infarct în mod gratis.

Deci, adunate, vreo aproape șase luni de zile în care în cel mai bun caz te chinui, în cel mai rău caz te caci pe ea de biciucletă, că n-ai ce face cu ea în București. Pentru că Bucureștiul nu-i nici Londra, nici Amsterdam, nici Paris, nici Berlin. Cum, de altminteri, Bucureștiul nu-i nici Riyadh, nici Vladivostock, nici Helsinki, nici Fortaleza.

Și eu mi-aș dori palmieri ca în Fortaleza, pîrtii de schi fond prin oraș ca în Helsinki sau măcar niște stadioane de rugby mișteaux, ca în Christchurch. Din păcate, nu se poate. Realitatea e de asemenea natură încît dă peste nas dorințelor noastre fantasmatice și fantasmagorice.

Nimic din astea nu contează. Dacă trebuie, trebuie. Nu contează realitatea. Contează pufoșenia ideologică. Binele făcut cu forța, specialitatea tinerilor frumoși și naivi, deci proști. Știu ei mai bine. Și, evident, trebuie să ia decizii și pentru ceilalți. Că ăilalți e proști și kaghebiști, ei n-a votat cu Plicușor Dan și cu Clotilde Jean d’Arc, să salveze omenirea din ghearele kaghebiștilor de comuniști pensionari.

Să mergem pe biciucletă cu toții, că așa e frumos, face bine la sănătate și la ten!

Așa făceau fasciștii. Așa făcea Mao, cînd a pornit iureșul Revoluției Culturale. Așa făcea Stalin. Așa fac, de regulă, progresiștii plini de cele mai bune intenții, dar care dacă nu faci ca ei, te împușcă, pentru că sînt plini de cele mai bune intenții și nu cunosc nici un fel de milă pentru cei care nu le acceptă bunele lor intenții.

Hipsteri. Hipsteri everywhere. CSF? NCSF:(



. Citeste tot...

Dezastru! Kaghebiștii au furat zăpada din Capitală!

Urmăresc cu deosebită preocupare, cu îngrijorare superioară și cu scîrbă amuzată cum oamenii deontologi nu pot să fie mulțumiți niciodată, cu excepția momentelor festive cînd ies victorioși Băsescu, Johannis ori Cioloș și cînd se zvîrcolește Ponta în chinuri.

Zilele astea avem o dezbatere înțeleaptă, obiectivă, senină și necesară

(sper că identificați ironia, criticii mei deontologi și băsiști – mă bazez pe voi că nu sînteți la fel de proști precum trollii care mă acuză de greșeli gramaticoase)

despre nemernicia de insolență tupeistă a lui Gabriela Firea de a-și permite insolența tupeistă să curețe cu tupeu și insolență kaghebistă străzile Bucureștiului așa cum nu au mai fost curățate de pe vremea lui Burebista.

Un cor de zvîrcolaci și deontosauri s-a zvîrlit imediat cu deosebită virulență asupra primăriței kaghebiste. Cum îndrăznește? De ce n-a așteptat mai întîi să se termine viscolul și să se blocheze un pic Bucureștiul, să avem și noi motive de împroșcat cu ură și venin?

De ce își permite să ne jignească indignarea și ura și supărarea noastră anti-pesedistă și anti-kaghebistă? De ce cheltuie cu iresponsabilitate banii publici pe fleacuri? Noi acum, că sînt străzile curățate la negru, ce motiv de supărare mai avem? Nu e admisibil așa ceva!

Dat fiind că kaghebista de Firea le-a neutralizat motivul de indignare, au găsit altele, că oamenii deontologi sînt creativi în a da cu căcat în kaghebiști. Mai ales cînd trebuie și cînd e pe bani, cum face distinsul obiectiv deontolog Tapalabă, de exemplu – dar nu numai el.

În primul și în primul rînd, s-au supărat pe trotuare. Cum de îndrăznește nemernica să nu curețe trotuarele?

Răspunsul corect și simplu și firesc: pentru că, în marea majoritate a suprafeței trotuarifere, nu e în atribuțiile administrației locale, nu le convine. Trotuarele scrie la lege că sînt curățate de riverani – ăia de au ferestrele și ușa și proprietatea la marginea troturarului înzăpezit.

Știți voi, chestia aia numită "proprietate", dragii mei liberali care jurați pe proprietatea sfîntă, și care atrage după ea și niște responsabilități. Știți voi, "responsabilități civice", cum ar fi bunăoară să-ți cureți trotuarul din fața casei / magazinului / crîșmei.

(Aside comment: da, am dat la lopată pe trotuarul din dreptul blocului nostru. Eu, cu mînuțele astea de kaghebist nemernic, am curățat ducolocolo în dreptul a două scări de bloc, cît pentru zeci de apartamente de capitaliști decadenți. Deci am dreptul să vă iau la împins vagoane, deontologilor)

Dar cuvîntele magice "proprietate" și "responsabilitate civică” sînt folosite de deontologii de pedeliști băsiști mascați în liberali doar atunci cînd le convine să acuze comuniștii kaghebiști. În rest, somn de voie la aceste concepte. Că așa sînt deontologii obiectivi: mai părtinitori decît însăși Tătuca Stalin. Pentru că trebuie.

Vă mai aduceți aminte argumentațiile intelectuale elaborate ale strălucitorilor intelectuali care spuneau că nu contează că Kodruța a plagiat, e de-a noastră, se luptă cu rușii, deci a se ignora, Mitică, e un plagiat bun, necesar, hai să-l ignorăm, contează doar Ponta și Tobă? Ei, cam așa gîndesc deontologii obiectivi: ce ne convine, ne convine. Ce nu ne convine, vă explică Pleșu cu cuvinte ecspresive de ce e albul e negru. Ministerul Adevărului, pentru cei care ați citit Orwell.

A doua manieră de încercare de neutralizare a faptului că kaghebista de Firea și-a făcut treaba a fost să dea ochii peste cap că se închid școlile. Nu contează că e frig afară de crapă pietrele și că jumătate de țară are cod portocaliu de ger. Nu contează că în alte țări de-alea dezvoltate și far călăuzitor pentru deontologii obiectivi, țările alea de se jelesc ei că nu e România ca ele și că “vor o țară ca afară”, acolo se închid școlile mult mai repede, că și lor le pasă de copiii lor.

Important este să fie înjurată Firea, no matter what. Dacă închide școlile, că de ce le-a închis. "Nevasta lu’ Pandele a închis școlile! Noi mergem la servici și nu avem cu cine lăsa copiii acasă! Vrem să meargă copiii noștri corporatiști la școală! Ultragiu!". Dacă nu le-ar fi închis, indignarea și urletele ar fi fost cel puțin la fel de puternice. "Nevasta lu’ Pandele nu închide școlile! Ne omoară copiii cu zile! Ultragiu!"

Iaca aveți o țară ca afară, dragii mei nemernici. Și cînd Firea vă dă o țară ca afară, cu străzile curățate bec și cu grijă pentru cei care nu se pot îngriji singuri – copii, bătrîni, oameni fără adăpost – voi vă urlați indignarea și ura în loc să admiteți că, uneori măcar, pînă și kaghebiștii e oameni și pînă și ei fac lucruri bune pe fața pămîntului ăsta plin de deontologi obiectivi și proști, proști, insuportabil de proști și de nemernici și de ticăloși.

V-am spus că mi-am curățat trotuarul? Nu v-am spus. Nici nu vă spun. Vă las să muriți deontologi și obiectivi și plini de ură.

. Citeste tot...

Un fleac: m-au ciuruit

Urăsc Balcanii.

Vedeți Dvs, pufoșii mei isterici, deși eu așa de fire și de vorbă sînt mai colorat și mai intens, de fapt în mine se ascunde o fiară cerebrală. E greu să fii cerebral. Totul e trist în jur. De-aia au nevoie cerebralii de alcool.

Drept pentru care în seara asta mergeam și eu așa, ca tot omul post-apocaliptic estival din București și, proaspăt ieșit de la o emisiune TV de tot rahatul – televiziunile astea sînt de groază, pufoșii mei dragi – căutam cu disperarea însetatului ceva de băut.

Adică, mai exact, ceva calorii de băut. Era seară, n-ar fi trebuit să mănînc, dar pe principiul “ciorba nu e mîncare, e lichid”, m-am hotărît să beau la orele 21:30 trecute fix o halbă de ciorbă de burtă. Mi-era o foame de vedeam cîrnați în fața și în spatele ochilor și tot ce aveam nevoie de la viață era o ciorbă de burtă.

Fix și făcut. Ciorbă de burtă. Ce poate fi mai simplu decît o halbă de ciorbă de burtă în mijloc de București balcanic?

E de fapt al dracului de complicat.

Din considerente de principiu, am zis că neam de neamul meu de kaghebist transpirat și principial nu mai pune piciorul la Taverna Sîrbului, cea mai apropiată crîșmă de extracție balcanică din apropierea televiziunii unde clar aveau ciorbă de burtă. Nu, acolo nu. Prea îmi făcusem nervi ultima dată cu ei. Niște nesimțiți, cu o servire execrabilă. Deci nu acolo. Go South, young Padawan.

Știam o crîșmă cu ciorbă de burtă pe lîngă Arcul de Triumf. În renovare. "Schimbăm bucătăria". Fi-v-ar bucătăria să vă fie de cap. "Unde găsesc o ciorbă de burtă, totuși, în preajmă?”. “Mai jos, 300 de metri”. Mai jos 300 de metri, singurul loc din preajmă unde ar fi putut să aibă ciorbă de burtă, n-aveau. Vară. Cald. Știți și Dvs. Poate la iarnă.

Poate.

La restaurantul Doina, tot pe-acolo prin preajmă, la fel, nu calc nici dacă mă calci cu tancul. N-o să mă prindeți nevăr evăr, chiar dacă e cert că acolo au indubitabil ciorbă de burtă. Acolo să mergeți voi cu mogulii voștri și cu miliardarii voștri în milioane de dolari. Eu vreau la cîrciumi oneste, proletare, normale la cap, unde chelnerul totuși cîștigă mai puțin decît mine.

Go South, young Padawan. Keep walking. Subaru, the final walking machine.

South înseamnă centru. În centru fie mergeam la supermarketul de fast food ciorbistic La Mamma – totuși, nu îmi era atît de foame, lume, aglomerație, hipsteri, zgomot – ori căutam ceva deosebit, de coloratură balcanică, în jurul balcanicei Piețe Galați – nu vreți să știți ce faună e pe acolo, prin anumite cotloane.

Mi s-a luminat privirea de vampir ciorborifer. Știam una pe Tunari. Hai acolo!

Am ajuns acolo. Ciorbă iesti? Ciorbă iesti. Creier iesti? Nyet creier. Atunci, dacă tot am ajuns, pajalusta și niște hamsii prăjite. Blagudaria. Dasvidania. KaGheBe. Harașo. Bîrzo bîrzo bre, că mi-e o foame de mor.

Ciorba avea gust de pește. Fuck. Restaurant românesc cu specific pescăresc. Hamsiile au fost, totuși, decente. Mujdeiul, cel mai focos mujdei de partea asta a Oceanului, așa cum îi stă bine mexicanului de Teleorman.

Mîncarea aproximativ ok. Prețurile, populare. Cu excepția faptului că ciorba de burtă avea un deosebit damf de păstrăv crap nisetru păstrugă guvid ce mai pun ei pe-acolo prin borșul ăla al lor deosebit – cred că pur și simplu au folosit aceleași polonic la toate oalele de ciorbă din dotare, să facă economie la detergent, mama lor de ecologiști – în rest era o crîșmă aproape revizitabilă. Prima dată cînd am pus piciorul acolo, deci se poate și mai rău. Păcat că n-am încercat la bomba aia pe colț la Piața Galați, poate aveau totuși ciorbă de burtă cu gust de ciorbă de burtă, dar totuși. Decent.

Decent pe dracu. Decent pînă cînd totul s-a transformat într-o experiență absolut catastroficioasă.

După cum probabil vă amintiți că vă spuneam la începutul acestui text de jale și suspin, sînt o ființă în mod paradoxal cerebrală. Ființele cerebrale se caracterizează prin faptul că sînt cerebrate, adică ele își folosește cerebratul din dotare. Pardon: cerebelul.

Deci sîntem telectuali.

Deci, descoperind cînd m-am dat jos din mașină că mai am doar 2% la baterie la telefon, dezastru, groaznic, apocalipsa maică, mi-am dat seama că pînă vine ciorba – încă nu știam că are un deosebit gust de pește – mi se va termina bateria, deci nu voi putea juca jocurile intelectuale din dotare, adică bridge și îndeosebi să o frec pe Facebook. Căci noi, ăștia cerebroșii, așa sîntem noi: nesuferiți și ne place să mîncăm singuri și să citim la masă. Sau să jucăm bridge cu calculatorul – așa cum o fac și în studio, cînd nu pun bestiile de producători cadrul pe mine. Sau să o frec trist pe Facebook, să văd ce mai zic hoardele în extaz.

Păi dacă nu mai am baterie, să folosim rezerva. Am înfipt mîna în cartea de pe scaun – o carte pe care vroiam să o duc la Telega și o uitasem în mașină - și am luat-o material didactic, colac de salvare, în caz că juiceless la batteryless.

Evident că bateria s-a terminat. Și atunci am deschis cartea, o carte telectuală, confortabilă, o mai citisem cel puțin o dată, evident că nu-mi mai aduceam aminte nimic. Fiind non-fiction, puteam deci s-o deschid la mijloc și să citesc la întîmplare.

La întîmplare: Transilvania în sec. XVII și Mihai Viteazul. Da, ați ghicit, Neagu Djuvara, curs intensiv de istorie pentru adolescenții pufoși și sociologi. Repet: vroiam să las cartea acasă, eu de fapt în timpul liber pe care nu îl am citesc chestii deosebite, cel puțin romane polițiste sau de spionaj. Eu de fapt am citit Neagu Djuvara acum douăzeci de ani, alături de Pleșu și de Patapievici. Și de Alexandre Dumas.

Și dă-i și citește și mănîncă ciorbă de burtă cu gust de pește și hamsii prăjite cu – ați ghicit! – gust de pește. De cînd eram la grădiniță îmi place să citesc la masă. E una din îndeletnicirile mele favorite, alături de cititul pe veceu, frecatul duda pe Facebook, înjurat Băsescu la televizor și ... Și .... Și nu vă mai spun, căci totuși. Căci Breaking News.

Și termin ciorba. Și cer nota. Și vine nota. Și las un bacșis regulamentar. Și cer să-mi pună jumătatea de porție de hamsii rămase la pachet, să servesc un mic dejun sănătos, the breakfast of champions, hamsii cu mujdei și cu mămăligă – da, sînt burlac și singur acasă, mănînc deosebit de nesănătos: cafea cu rom și, cînd mi-aduc aminte, cu măslinele semi-mumificate din frigider.

Și să moară mama, onorată instanță, mă jur pe ce am mai sfînt pe lume, pe SPSS, pe copiii mei, pe nevastă, pe părinți, pe Subaru, pe colecția de filme vechi, pe lucrarea de doctorat neplagiată, pe pietrele de pe munte de prin casă, pe rezultatele la Exit Poll – alea bune, nemernicilor! – pe ce vrei matale, onorată instanță mă jur, jur că mai aveam o pagină și mă ridicam să plec. Plătisem nota. Aveam burta ilegal de plină – da, știu, nu e bine să mănînci seara tîrziu. Ciorba de burtă cu gust de pește fusese aproape acceptabilă. Mai aveam o pagină să mă ridic și...

Și se declanșează catastrofa.

Apar lăutarii. Mai întîi undeva în fundal. Așa, cam ca în scena aia a lui David Lean din Doctor Jivago, aia cînd apare beduinul din deșertul încins – da, nebunaticilor, fac mișto de voi, evident că avem referințe cinematografice comune, știm cu toții că scena este din The Bridge On The River Kwai, vroiam să vă verific vigilența, să văz dacă citiți și ce este cuprins între liniuțe – și așa ca în scena aia cu beduinul care vine pe cămilă și cămila face poc pistolul și moare hoțul și beduinul era ditamai Omar Sharif, ce faci bre la puțul meu, mă, tu vrei să-mi furi apa, ba nu, prealuminate sultan, vreau să-ți fur doar cămila și nevasta și copiii și regatul și deșertul și țara,

și mai întîi lăutarii erau acolo, în spate, în decor, în background, cam pe unde era cămila lui Omar Sharif, și-și acordează instrumentele, și pînă să dau pagina, onorată instanță, și să citesc ultimul paragraf despre Cantacuzino și Brîncoveanu, să moară mă-sa de lăutar dacă nu s-au materializat cu toată trupa fics în fața mea. FICS ÎN FAȚA MEA, ONORATĂ INSTANȚĂ! Curat efecte speciale, onorată instanță! Blade Runner Mad Max Alien The Chainsaw Massacre, uite-așa au apărut bestiile dracu’ drept la mine la masă. Ca rechinii. Ca hoitarii. Ca lupii.

Ca lăutarii.

M-au ginit tîlharii auditivi mai ceva cum ginește zăganul cadavrul de veveriță printre crengile de brazi. Drept în fața mea s-au proțăpit și, pînă să apuc eu să-mi ling deștul și să pun semn la carte, să îndoi colțul la pagină, au început să cînte chestii de-alea leșinate de care mie nu-mi plac nici beat, darămite treaz, niște romanțe de-alea de pe vremea lui Burebista, Cîntă-mi cobzare și alte alea, și uite așa de leșinat și de parșiv se uita în ochii mei, onorată instanță, cu un mesaj indubitabil: e că știm cine ești, fraere? E că decartezi niște lovele?

Pînă și dizeuza a venit, împopoțonată într-un costum popular demn de toate șuncile din dotare. Și acordeonistul cînta și pișa ochii umezi, și violonistul cînta și pișa și el ochii umezi, și contrabandistul – pardon, onorată instanță, contrabasistul cel țigan și bătrîn nu pișa nimic, era sec și exact și se uita cu niște ochi de notar la mine, de actuar, de cioclu, și ochii lui spuneau sec și precis, în timp ce freca contrabasul: “ești al nostru, fraere”.

Erau toți solemni și slinoși și leșinați și urduroși și muzicali, și toți ochii lor solemni și slinoși și urduroși clamau cu victorie rece și aspră și precisă: “al nostru ești, fraere!”.

Și am fost al lor. Onorată instanță, m-au făcut mai ceva ca pe Milică, ca pe Crin, ca pe Geoană. Mai aveam o pagină de citit și dintr-o dată am fost înconjurat. Toți cîntau în jurul meu și toți așteptau bani. Îl recunoscuseră pe baștanul de la televizor, pe pufos, pe fraer, pe politician, pe politruc, pe lătrău, și e clar că lătrăul politrucul politicianul fraerul pufosul are bani, că de-aia e baștan și apare la tembelizor.

V-am spus că eu, de fapt, sînt o biată ființă cerebrală rătăcită într-un corp dotat cu corzi vocale foarte vocale și iresponsabile? V-am spus că-mi place să citesc la masă, fără nimeni prin preajmă, ignorat în cea mai sfîntă tradiție elvețiană, nemțească, protestantă și occidentală? V-am spus că într-o viață anterioară am fost călău elvețian, cu ochi preciși și reci și cu halebardă rece și precisă? V-am spus că într-o viață anterioară am votat cu Johannis?

Nimic din astea nu contează. Lăutarii cînta, Palada suferea. Lăutarii lălăia, Palada sîngera. Și lăutarii ce se mai bucura, și Palada ce mai horcăia. În tăcere horcăia.

Și evident că în cele din urmă pufosul de Palada a decartat, a băgat mîna la lovele și și-a plătit libertatea. Vroiam să plec. Vroiam acasă la mine, unde sînt singur și rece și precis. Lăutarii mă-nconjura, rănile mă durea.

Nu vreți să știți cît am dat la lăutari. N-aveam schimbat. Dacă vă spun, ar trebui să fac precum ilustrul purtător de cuvînt al Guvernului și al BNR-ului și ar trebui să vă omor pe toți. V-am spus că e greu să fii purtător de cuvînt al Guvernului? Parcă v-am mai spus.

Nu că mi-ar părea rău să vă omor pe toți, să rămîn singur și să pot să termin cartea de citit fără lăutari la ureche. Dar zău dacă am atîtea gloanțe. Și nici bani de gloanțe nu mai am, că i-am dat la lăutari. Nici bani de curent electric nu mai am, să vă electrocutez electric pe toți, așa ca ilustrul meu coleg care...

V-am spus că am fost făcut în seara asta? V-am spus că urăsc Balcanii? V-am spus că vă urăsc pe toți și îmi doresc doar să ascult Bach și să mi se scurgă sîngele din vene, ca lui Petronius?

V-am spus că Petronius nu a votat cu Johannis?

Parcă nu v-am spus.

Citeste tot...

Честит Рожден ден, България!

Astăzi am descoperit din întîmplare un om fain și un loc fain.

Să vă spun povestea.

Dragilor, pufoșii mei, voi știți că sînt un naționalist cosmopolit.

Cosmopolit, pentru că așa m-a făcut mama pe mine la Telega, să știu și despre indo-europeni, și despre limba elfă, și sindarin, și quenya, și despre Zakir Hussain, și să vă spun aproape pe de rost echipa de rugby a Noii Zeelande. De din toate colțurile lumii cîte puțin.

Iar naționalist pentru că așa m-a făcut pe mine mama, tot la Telega, să-mi dau seama că, de cînd nu mai sînt tînăr și sălbatic și frumos și tembel la cap, nu mai mi-e rușine că sînt român, cum eram pe vremuri, îmbîcsit de propaganda sorosiană și patapieviciană, și îmi iubesc țara așa cum e, cu bunele și cu relele ei, și mă strădui să fie o țară mai frumoasă și mai fericită, și sînt mîndru că sînt român și-mi dau seama ce puternici sîntem, de vreme ce trebuie să jucăm în tot soiul de înghesuieli neo-colonialiste în care sîntem băgați la înghesuială de puternicii istoriei.

Ei bine, naționalistul de mine, eu pufosul kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, mă duceam azi să cumpăr niște dulciuri specific telegene, cum intri în Liban pe dreapta, bombe de-alea calorice arăbești de care cînd mănînci îți vine să te lingi pe degete și să strigi Insh’allah așa, fără nici un motiv spiritual, pur și simplu de prea mult zahăr în vene.

Nu mai fusesem pe acolo de secole, e cam greu cu parcarea, azi am zis: “musai”.

Și m-am dus. Am găsit un loc de parcare. Și am cumpărat prăjituri arăbesco-libanezo-siriano-turcesco-ce-ori fi ele acolo, că tare mai sînt bune (cele mai bune prăjituri netelegene din tot Bucureștiul ăsta). Și hai înapoi la mașină. Și la colțul străzii văd o ușă deschisă și un hol de casă interbelică și niște afișe dar mai ales și mai ales sticle. Multe sticle.

Sticle de vin.

‘Opa. Stai așa că nu-i așa. Naționalist vinicol am fost de cînd mă știu, de cînd am descoperit că nu-mi place țuica de Telega, pentru că am sînge de moldovean în mine și ăla e amestecat cu vin. Cu mult vin. Roșu.

Am intrat. Mă salută un domn în engleză. Îl salut în engleză.

Și urmează o oră mirabilă, miraculoasă, în care îl cunosc pe Michail, un bulgar de-al nostru get-beget, care pregătea prăvălia de vin pe care o are acolo, la colțul dintre străzile Jean Louis Calderon și C.A. Rosetti.

Nu mă întrebați cum se numește magazinul, dar știu că are un vin excelent. Și un custode excelent, că ăla deja nu mai e magazin, e muzeu, un domn care știe să prezinte vinurile, să ți le povestească – ce e un vin fără povestea lui? – să te facă să te simți bine.

Dar stați așa, că nu se termină aici. Aici de-abia începe. Mă întîmpină Michail și-și cere scuze că e un pic cam ocupat. “Știți ce zi este azi? Azi e 3 martie”. Ok. Ridic din umeri. 3 martie. Și?

“Păi azi e ziua națională a Bulgariei”.

Și de aici începe distracția. De aici începe povestea care face legătura dintre întîmplare și “a fost să fie”.

A fost să fie să intru absolut la întîmplare într-un magazin în care altminteri n-aș fi intrat prea curînd. A fost să fie ziua națională a Bulgariei taman azi, cînd am intrat eu acolo, în magazinul ținut de bulgarul nostru Michail, o gazdă deosebită.

Și pentru că a fost să fie, i-am spus că trebuie să sărbătorim.

M-a servit cu vin bulgăresc, un Cabernet Franc foarte franc și foarte sincer. Am povestit tot soiul de povești, de la vin la aikido la Plovdiv la istoria Bulgariei la indo-europeni.

Pentru că e ziua Bulgariei, am cumpărat mai multe sticle de vin bulgăresc, Cabernet Sauvignon și Mavrud, soiul lor prefiloxeric de care bulgarii sînt foarte mîndri.

Și pentru că popoarele noastre comuniste sînt prietene și surori, am sărbătorit prietenia comunisto-balcanică româno-bulgară cumpărînd și niște vin românesc, de-ăla de-al nostru din Prahova, cum intri în Urlați pe dreapta, acolo pe la Dealul Mare.

A fost o zi faină. A fost o întîlnire faină. A fost o experiență de viață faină. Și acum, deschizînd sticla de Mavrud, îmi dau seama că e și un vin fain ăsta care lucește închis la culoare uite aici, acum, chiar în fața mea.



Drept pentru care ridic acest pahar de Mavrud de-al nostru bulgăresc, cum intri în Plovdiv pe dreapta, și toastez pentru prietenii noștri bulgari și pentru țara lor frumoasă Bulgaria. Să fie într-un ceas bun! La mulți ani, Michail! La mulți ani, Bulgaria!

Nazdravie!





. Citeste tot...

Vin alegerile!

.

Citeste tot...

Aici era o covrigărie

- Aici era o covrigărie…

Mă oprisem să cumpăr covrigi. Eram în drum pe-acolo, nu mai trecusem de ceva timp.

Tot mă țineam ori de cîte ori treceam prin preajmă să opresc să cumpăr covrigi de-ăia mici, mulți pe șirag, proaspeți și gustoși. Unii din cei mai buni covrigi din București.

Îi cumpăram în drum spre antrenament, la aikido, pînă m-am hotărît la un moment dat să o iau pe alt drum, ajungeam mai repede, nu ocoleam atît.

Pe naiba. Nici o covrigărie. Și totuși, era aici. Mai citesc o dată. “Optică medicală”.

Mă duc pînă la capătul blocului, trec de o cofetărie – hait! nici asta nu era aici – mă întorc înapoi. Nimic. Nici o covrigărie. Atunci o întreb pe doamna care mătura trotuarul în fața magazinelor.

- Aici era o covrigărie…

Doamna ridică privirea, îmi aruncă o privire rea, de femeie obosită, muncită, plictistică, spetită, sastisită, care se trudește să dea cu mătura și uite-l și pe ăsta, are chef de palavre.

- Era. Nu mai e de doi ani.

Scurt, printre dinți. Ca o palmă peste ochi. Se apleacă și își vede de măturat. Oamenii ăștia, pe ce lume or fi cu capul? Auzi tu: era o covrigărie. Bineînțeles că era. Pe vremuri. În preistorie. Unde dracu a fost ăsta pînă acum?

Chiar așa: unde dracu am fost pînă acum? Cînd au trecut anii? Cînd au trecut doi ani? Parcă a fost ieri cînd am cumpărat covrigi ultima dată de aici. Dacă mă chinui un pic, încă le mai simt gustul.

Cînd au trecut anii? Cînd trece viața?

Oamenii ăștia care sîntem noi, pe ce lume om fi cu capu’?



. Citeste tot...