Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

. Citeste tot...

Misecuvinismul tefelist și expresia sa politică USR

USR reprezintă expresia politică a primei generații care s-a născut, a crescut și mai ales s-a educat după Revoluție. Useriștii sînt din rîndul lor, ai tefeleilor recenți. Sînt votați de ei. Acolo își au bazinul de relevanță politică.

Ce este specific acestor copii care au fost socializați din deceniul nouă încoace, după ce l-am sinucis pe Ceaușescu și am intrat și noi în rîndul lumii capitalist-colonialist-păcălicioase?

În primul rînd, corcoleala, răsfățul, lipsa punerii de limite și a aducerii cu picioarele pe pămînt. Fantasma de atotputernicie, de mesianism și de perfecțiune. Mesajul “tu ești deosebit, maică, unic și irepetabil, mînca-l-ar mama de genial și de diamant perfect”.

Dar mai ales și mai ales, lipsa de control social din partea generaților anterioare: părinți, bunici, învățători și profesori. Sentimentul inculcat zilnic, de la cea mai fragedă vîrstă, că li se permite orice, li se cuvine orice. Renunțarea la trecerea prin filtrul valoric al celor adulți, renunțarea la amânarea recompensei.

Toate astea au dus, inevitabil, la lipsa de inhibiție. La o toleranță foarte redusă la frustrare. Și mai ales la un misecuvinism deosebit.

Pe scurt: copii răsfățați, cărora li s-a permis orice și acum, inevitabil, cred că li se cuvine orice. Cine se tăvălește pe jos primește bombonica. Multe bombonici. Toate bombonicile.

Pînă relativ recent, copiii nu erau totuși buricul pămîntului. Erau iaca acolo niște membri ai familiei, dar cam atît. Ne sînt dragi, sînt copiii noștri, îi iubim. Dar totuși. Rîdem, glumim, dar ne cam vedem lungul nasului. Mai există și alți oameni în familie în afară de copii.

Să-și facă și ei patul. Să fie certați cînd greșesc. Să aibă și îndatoriri, nu numai drepturi. Să-și facă temele. Dacă greșesc la școală, profesorii să-i pedepsească, să le dea note proaste, să cheme părinții la școală. Să știe ce e aia admonestarea, sancțiunea, controlul. Să muncească alături de noi, cot la cot. Să alerge pe-afară, cu ceilalți copii, să-și vază de ale lor, să nu stea pe capul nostru să solicite continuă atenție și răsfăț. Sînt copii, lasă că pot să stea și cu cheia de gît.

Să-și dea seama că nu li se cuvine chiar orice.

Să-și cunoască lungul nasului.

A venit Revoluția. A venit oareșce bunăstare. S-a schimbat textura socială. S-au schimbat valorile. Părinții și-au schimbat fundamental optica. Și-au tratat odraslele ca pe niște unicate deosebite. Copiii au devenit în mintea lor niște diamante pe care nu le poți atinge nici cu un fir de păr.

Și copiii au crescut. Și valorile inculcate în copilărie au început să producă efecte. Cine s-a născut între 1985 și 1990 are acum în jur de 30 – 35 de ani. Fix generația tefeleilor vehemenți de acum.

Copiii noștri geniali și perfecți au început să emită pretenții.

În primul rînd, vor acum, nu mai tîrziu. Nu contează că nu se pricep, că nu știu, că nu au experiență, că nici ucenicia nu și-au făcut-o cum trebuie.

De-abia au terminat studiile și începe lumea să-i întrebe de loc de muncă? Păi ei vor deja post de conducere. Nimic altceva. Nici să n-audă de un post mai jos de maneger. Nu e de nasul lor. Și salariul, neapărat salariul imens, mai mare ca al boșorogilor. Acuma să fie manager cu salariu imens, nu mai încolo.

Cuuum? Să facă ei chestii de-alea de face toată lumea? Doamne feri! Ei sînt deosebiți. Ei sînt unici. Nimeni nu mai e ca ei. Ei fac strategii, ei conduc universul. Ei nu pot să o ia de la munca de jos, căci le repugnă și sînt supracalificați.

Cum ar zice specialistul în resurse umane: distinșii noștri tefelei refuză rigorile cursus honorum-ului. Ce, nu știți ce e aia cursus honorum? Lasă, că nici ei nu știu. Dar asta nu-i împiedică să emită pretenții.

În acest proces social “cine emite pretenții mai deșănțate”, principala consecință o reprezintă contestarea autorității generațiilor anterioare. Părinții lor, bunicii lor.

Pentru că aceștia n-au îndrăznit să-i deranjeze cu nimic cînd erau mici, pufoșilor li s-a urcat la cap și acum, cînd au început să devină adulți și ei, culegem roadele.

Pentru că li se cuvine orice, atunci înseamnă că generațiile anterioare trebuie date la o parte, deoarece sînt medievale și primitive și penale și nu se pricep la de-astea complicate, de-ale vieții de azi. Și să vină ei, că sînt mai pricepuți. Doar ei le știu cu tehnologia și cu botoanele, nu baba de la Mizil.

Sînt mai pricepuți pe dracu.

Nici nu le-a dat bine părul pubian, care oricum le repugnă și nu știu cum să și-l mai epileze, că deja ei știu totul și în privința sexului, și în privința consecințelor sexului: familie, copii, educație.

Nici nu le-a dat bine mustața pe sub nas, că deja ei sînt cei mai foarte superiori și mai foarte perfecți și ei trebuie să conducă lumea, nu alții. Vorba lu’ Sfînta Greta Trotineta și Exigenta: how dare you?

Cum îndrăzniți, mă primitivilor și bătrînilor și moșilor și babelor și sărăntocilor și medievalilor, să stați în calea fericirii noastre? Să aveți tupeul să votați și să participați la jocul social al gestionării puterii? Nu aveți dreptul. La azil cu voi. Să tăceți din gură, medievalilor. Voi nu sînteți oameni. Doar noi avem voie să vorbim, să acționăm, să decidem.

How dare you, boșorogilor?

Oricum, voi sînteți niște comuniști și niște penali și ați dus țara de rîpă. Trebuie să venim noi să o reparăm, să facem o țară ca afară. Că ne pricepem mult mai bine decît voi.

Și au fost destul de vehemenți încît să le iasă. Căci lipsa inhibițiilor te face vocal și cu tupeu și poți să urli cu nerușinare, să te tăvălești pe jos, să faci istericale ca toți dracii.

Și au venit la putere.

Și au dovedit ce pricepuți sînt.

Timișoara făcută varză. În curînd, pe micile ecrane locale, dezastru. O să facă frigul într-o săptămînă, că nimeni nu-i oferă gaze lu’ priceputu’ de Fritz. Bucureștiul în paragină. Nicușor Dan și Clotilde Armand, acești demni reprezentanți ai misecuvinismului tefelist, niște diletanți deosebiți, care în afară de vehemență, contestare, oengeală și tăvălit pe jos altceva nu știu.

Pentru că n-au gestionat în viața lor nici măcar o scară de bloc.

Dar lor li se cuvine.

Au fost cocoloșiți de servicii și lansați pe fast forward să ajungă la putere, la venerabila vîrstă de 30 de ani și restul săptămîni de grădiniță.

Li s-a croit drum. Au fost îndepărtați din calea lor cei din generațiile anterioare, fiind demonizați ca penali și nemernici și medievali, la pușhkerie cu ei.

Au călărit stereotipurile etnice la care fraierii de români pun botul: străinii ne sînt superiori, să vină nemții și francezii să ne conducă, pentru că noi sîntem primitivi și medievali și nu știm cum.

Și uite așa a ajuns franțozoaica să facă Bucureștiul varză, să avem culturi intensive de șobolani și de țînțari, să nu fie apă caldă, doar rece. Și, în general, să fie rău, să nu fie bine.

De ce? Pentru că s-a întărîtat această ură împotriva bătrînilor, a generațiilor anterioare?

Nuuuu. Greșit. Asta este doar consecința.

Franțozoaica și plăcuțele suedeze și tăvălitul pe jos al lui Angi și toate tembelismele useriste sînt doar decît consecința felului în care o generație întreagă, aia de după decreței, crede că totul li se cuvine.

(Lasă, că nici cu decrețeii nu mi-e rușine, și noi ne credem deosebiți. Altă discuție. Da, dar parcă nu sîntem totuși atît de tembeli la cap precum tefeleii.)

Ce se întîmplă zilele astea trebuie citit în această cheie inter-generațională, cauzată de schimbarea valorică privind creșterea plozilor. Child rearing și parenting practices, cum le place deosebiților să vorbească în englezisme.

Cei care au stîrnit tot acest vîrtej politic de ură și de lichide corporale pur și simplu au instrumentalizat politic o stare valorică deja existentă în stratul tînăr al societății.

Misecuvinismul transpormat în bîtă politică.

Răsfățul transformat în How dare you, boșorogilor. Tăvălitul pe jos al copiilor răsfățați transpus ad literam în tăvălit pe jos prin Parlament, de către îmbuibata de Angi, care pur și simplu a preluat din instrumentarul unui copil tembel de grupa mică de grădiniță pentru a-l folosi în scopuri politice.

Ei nu se pricep la nimic. Ei nu știu realitatea. Ei nu știu ce e aia compromis sau consecințe dacă apeși pe botonul roșu. Ei doar vor totul. Nimic altceva decît doar totul. Fără rușine. Fără compromisuri. Fără jumătăți de măsură. We take no prisoners. Pentru că li se cuvine totul. Nu vor nimic altceva decît să-și ia țara înapoi. Pentru că e doar a lor. Pentru că doar ei sînt oameni, ăilalți sînt bestii medievale și primitive.

Așa funcționează orice fascism. Pe bază de misecuvinism. Mesianism și perfecțiune. Doar noi sîntem oameni. Restul pot fi foarte ușor exterminați, pentru că am pus noi eticheta pe ei: nu sînt oameni. Medievali pupători de moaște. Deci expendables. La azil cu ei. Să ziceți mersi că nu vă trimitem direct pe coșul de fum.

Lasă, că o să fie bine. O să vă placă. Beți încet, căci conține indignare nemeritată. Ați vrut lichide corporale? Uite că sînt și de-alea. Există pe stoc. Avem. Avem...

Ghinion.





. Citeste tot...

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

. Citeste tot...

Mamelor, lăsați-vă copiii să se julească în genunchi

România face parte dintr-un complex de culturi caracterizat, printre altele, prin evitarea riscului (folosesc în continuare termenul de “cultură” în sensul său antropologic, și nu artistico-intelectual).

Pe scurt: multe ni se trag de la cocoloșeală. De la corcoleală. De la răsfăț. De la prea mult tanti Mița și Mamițica.

Să vă explic.

Mamele române, întocmai ca și mamele turcești, italiene sau cele indiene, sînt supra-protective. Sufocant de protective. Ele știu întotdeauna mai bine. "Pune-ți căciula, că e frig afară!" "Vezi că te trage curentul!". Nu dau și alte exemple, că ne apucă vara.

Copiii români, ca și copiii italieni, turci sau indieni, sînt rezultatul acțiunii mamelor lor. Trec de copilărie. Le vine maturitatea. Și de fapt nu se maturizează. Nu devin autonomi. În capul lor rămîn aceiași copii care au nevoie să le spună mama, mamițica și tantimița cînd să-și pună căciula în cap. Ca în The Wall, acest mare curs de științe politice aplicate:

Mother do you think they'll try to break my balls Ooooh aah, Mother should I build a wall

Avem nevoie inconștient s-o întrebăm pe mamițica din cap. Mamițica se transformă în nevoia de Tătuca. De cineva din afară care știe mai bine, ne guvernează viața, ne spune cum să ne îmbrăcăm, ce să lucrăm, unde să ne angajăm, unde să primim repartiție, cu cine să ne căsătorim, unde să o băgăm, de cîte ori trebuie scoasă și scuturată.

Minimizarea riscului. Să gîndească alții pentru noi. Să fie bine, să nu fie rău. Cine nu muncește, nu greșește.

Castrarea voinței. A autonomiei. Deci statul maximal, căci dacă ai o societate care nu-și asumă riscuri, inclusiv economice, căci ăsta e capitalismul, o activitate de asumare controlată a riscului pentru producerea de plus-valoare, apăi se cheamă că spațiul acela de activitate trebuie umplut de cineva, căci știm că realitatea are oroare de vid.

Și acel cineva se cheamă stat maximal. Se cheamă comuniștii. Se cheamă Securitatea. Mai nou, se cheamă Statul paralel și Sistemul. Ăia care știu ei mai bine. Generalii. Oamenii luminați și foarte perfecți care trag sforile, decid politici, construiesc și distrug lideri care ei de fapt nu sînt lideri, sînt doar niște bieți oameni de paie.

Plîngem după omul puternic, providențial, căci n-avem suficient de oase tari încît să stăm pe picioarele noastre. Avem oase cartilaginoase, social vorbind.

Evident că vorbesc la modul general, poate ușor stereotipic. Oamenii mari și geniali din științele sociale ne-au învățat însă că folosirea tipurilor ideale e puternică, ilustrativă. Na, că și eu am oasele creierului moi și fac apel la iluștrii oameni puternici, de data asta la Weber, pentru legitimare.

Da, e o afirmație stereotipă. Dar are un puternic sîmbure de adevăr în ea. Felul corcolit și supra-protejat în care sîntem crescuți în copilărie, cînd ni se înăbușă apetența pentru descoperire, explorare și risc, ne afectează tot restul vieții, ne leagă niște pietre de moară simbolice pe care pe urmă le tîrîm tot restul vieții.

Iar cei care cresc mai liberi și au mame mai puțin sufocante și îndrăznesc, uite-i că și-au luat viața în mîini și au plecat în Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania, sătui de atîta stat maximal, care se bagă în viețile lor cum se băga Mamița și tanti Mița pe vremuri în copilăria lor.

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu mai stricați copiii la cap spunîndu-le în fiecare secundă ce să facă. Lăsați-i să umble cu capul gol. Lăsați-i să-și spargă capul. Lăsați-i să se joace în noroi și să umble cu cine vor ei.

Unii vor da rasol pe seama acestui comportament riscant. Dar cine scapă, va deveni om mare și va fi și el un pui de englez și de viking, oameni de-ăia mari și liberi care au plecat să stăpînească lumea, nu să stea lipiți de fusta mamei o viață întreagă.

. Citeste tot...

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

Din acest colț atît de macondian încît pînă și copacii încă mai sînt înfloriți,

De sub povara crengilor de măr și păr albe precum barba lui Dumnezeu,

De aici de unde pînă și dinozaurii încă mai supraviețuiesc, sub formă de mierle și ciocănitori și grauri și pițigoi,

De aici din această cacofonie îngerească de concert de păsăret,

De aici unde pînă și florile cîntă pe crengi cu glas mare aducînd laudă creației și primăverii,

Din acest rai aproape perfect, căci nimic nu este pe lumea asta perfect,

Privind cum fetele mele aleargă prin grădină, să dea drumul înapoi în curte cățelului rătăcit dincolo de bariera rece de sîrmă a gardului nou reparat, gard care tocmai a trecut proba de foc a "cățelului care nu mai are pe unde să intre prin gaură", mama lui de bestie mamiferoasă care a făcut poteci prin toată grădina și găuri prin toate ulucile,

Uitîndu-mă la ele cum aleargă fericite și tinere și dorindu-mi să se oprească timpul în loc, deși știu că nu se va întîmpla asta, căci totul este trecător, deșertăciune a deșertăciunilor, o tu primăvară a firii care în curînd te vei transforma în cenușă și istorie,

De aici de unde stă să plouă, dar încă miroase a soare în toate florile din copaci,

Vă doresc să fiți plini de lumină, pufoșii mei dragi, prietenilor, răilor, kaghebiștilor, bestiilor, românilor, dragilor, fraților, oamenilor.



. Citeste tot...

Și atunci m-a lovit

– “Cum a fost azi?”

Marta fusese la un chef de adolescenți, pe undeva prin zona Centrului Vechi, și m-am dus să o iau cu mașina. Mi-a luat ceva pînă am ocolit barajele de la Piața Universității.

– “A fost ok. Am fost într-un loc [[îmi povestește ce au făcut acolo]], pe urmă în altul, pe urmă într-un bar, Nirvana.”

Conduceam, încercînd să ocolesc din nou zona blocată de la Universitate.

– “Mă, tu știi ce e aia Nirvana?”

– “Hmmm? O trupă? Ceva cu religie?”

I-am povestit pe scurt – cît de pe scurt se poate povesti asta, știți voi: buddhism, dorință, suferință, ciclul karmic al reîncarnării, curățarea de pofte și de suferință, iluminarea și premiul aferent: dorita aneantizare.

– “Adică moartea, nu?”

– “Moartea totală, definitivă, să nu te mai întorci. Și, evident, și trupa aia de rock. Una din cele mai mari trupe de rock. Grunge. Ei au pornit totul acolo. Știi, noi ascultăm Pearl Jam...”

Adevărul este că în casă la noi se cam ascultă Pearl Jam. Am fost și la concert. Unii la Ștefan Bănică, noi la Pearl Jam.

– “Da, îi știu.”

– “Au scos un album foarte bun, ăla cu copilul care înoată în piscină după o bancnotă, Nevermind. Pe undeva prin 1990, dacă nu mă înșel. Eram așa, cam ca tine, aveam pînă în 20 de ani cînd l-au scos”

Și atunci m-a lovit. Marta are acum cam cît aveam noi atunci, cînd a apărut Smells Like Teen Spirit.

Mda. Simt nevoia să beau ceva.



. Citeste tot...

2001 daisies blossoming into our childish brains

Azi a fost o zi deosebita. O zi pe care cel putin doi oameni si-o vor aminti pentru tot restul vietii lor.

Andra, pentru ca stiu ca tot restul vietii ei isi va aminti trecerea de la maimutza si os la nava spatziala si la vals si la HAL si la psihedeala colorata spatiu-timp.

Eu, pentru ca stiu ca tot restul vietii mele o sa-mi amintesc expresia de pe fatza Andrei cind s-a terminat filmul.

Asa se scrie istoria. Cadru cu cadru. Emotie cu emotie.

"Daisy
Give me your answer, do
I'm half crazy
All for the love of you. "



. Citeste tot...

You cannot change fate, however, you can rise to meet it

Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.

Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.

Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(

Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.

În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.

Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.

Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).

Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.

În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.

A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.

A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.

A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.

A fost. Domo arigato gozaimshita, Miyazaki shihan! Domo arigato gozaimashita, Mononoke sama!

Domo arigato gozaimashita, An’dara cha... Watashi no ai, watashi no taiyō :(

:bow:



. Citeste tot...

In space no one hears you laugh

Au dat examenul. Au intrat la liceu. S-au adunat la noi acasă, o mini-gașcă de fete și băieți de presque a noua. Atmosferă de vacanță. “Tata, la ce film să ne uităm?”. “Păi dacă tot sînteți mari și vă dați rotunzi că sînteți adolescenți și liceeni, uitați-vă și voi la Alien.”

 Alien. Unul din filmele cu care le sperii periodic pe gacigile mele de ceva timp. “Lasă că vă faceți voi mari și vă arăt Alien, să vedeți voi filme grele”. Le puneam genericul, îl lăsam să curgă două minute, îl opream. That ominous slow gathering of letters. In space no one hears you cry.

 Drept pentru care alegerea a fost ușoară. Alien. “...Și atunci, dacă sînteți adolescenți, uitați-vă la Alien.”

“N-o să ne fie frică?”. “O să supraviețuiți. Să nu urlați prea tare, că speriați vecinii. Eu mă duc la călărie. Îmi povestiți cînd mă întorc”.

M-am dus la călărie. Am călărit. Parcă am și căzut de pe cal, dacă îmi aduc bine aminte. Parcă am și făcut galop prima dată, dacă îmi aduc bine aminte. În drum înapoi spre casă, îi dau telefon Martei, curios. “Cum a fost? V-ați speriat? Ați supraviețuit?”.

Răspunsul m-a lovit mai tare decît dacă mi-ar fi sărit monstrul pe capotă, la semafor. “Nu ne-am speriat deloc. Am rîs și ne-am distrat de minune. A rîs Irina cînd făcea monstrul ăla așa de ne-am tăvălit pe jos. A fost fain. Ca la o comedie.”

Mi-a căzut fața. Semaforul s-a făcut verde. Mai bine apărea monstrul pe capotă. Am mormăit ceva despre “lasă, că o să vedeți voi partea a doua, Aliens, acolo frică și sperietură”, încercînd să salvez aparențele. Saving face. Pe dracu saving face. M-am făcut de rîs. M-au făcut pufoșii de comandă. Auzi tu: s-au distrat la Alien! Unde naiba se duce lumea asta?

În seara asta dau drumul din nou, să-l văz cu ochi de părinte dezamăgit. Nici filmele de groază nu mai sînt ce-au fost odată. Ridley Scott, what have they done to us?

Citeste tot...

"Frige", strigă el înspăimântat

Ca de fiecare dată cînd mergem la călărie, dăm muzica tare și scuturăm din cap. Necesarul moment de bonding emoțional. Necesara lecție de muzică rock acordată unui public captiv format din copiii mei țintuiți în scaun, la semafor.

Dăm pe Rock FM, acești anti-guvernamentali mișto, singurii anti-guvernamentali pe care îi consum din plăcere, nu din obligație profesională, fără să-mi fie scîrbă, silă și alte senzații politice.

Dăm pe Rock FM, dăm muzica tare și, încet-încet, facem cultură muzicală la mămăruțele mele. “Ce trupă e asta?” “Dar la asta cum îi zice?”.

Ne ajută și faptul că play-listul amărîților de rockefemiști este repetat pînă la sațietate. Iaca acolo vreo 50 de melodii pe care tot le învîrt în heavy rotation, că n-au avut bani de mai multe.

La început evident că fetele nu știau nici o melodie. Acum au început să le mai bunghească, oarecum. Azi, de exemplu, Andra și-a dat seama că e AC/DC. Iete-te, că a început să le miroasă... Fata lu’ tata!

Dar sînt încă destul de multe melodii pe care fetele le aud pentru prima dată. Stăm în trafic, la barieră la Voluntari, mai avem un kilometru pînă la Aurică și la caii lui faini, și ascultă gagicile mele muzică întîiași oară pentru prima dată, ca de început de lume, ca la Macondo pe vremea cînd încă nu ploua și lucrurile erau atît de tinere încît n-aveau nici măcar nume, iar pufoșii încă nu văzuseră gheață.

// aside comment: v-am spus povestea cu braziliencele de 50 de ani de la malul Pacificului, de la buza Ecuatorului, care au văzut în România prima dată zăpadă, de 1 Mai la Sinaia, și au plîns de emoție? Nu v-am spus-o. Nici nu v-o spun. E prea frumoasă s-o stric să apară pe Hotnews, s-o mînjească ăia //

Și stăm la barieră, și mă uit la Andra cum îi înflorește melodia pe față. Emoția copilului care aude prima dată ceva. În seara asta era Still Got The Blues a lui Garry Moore, Dumnezeu să-l odihnească.

Și Garry se văita din chitară, și muzica era dată tare, și Andra începea să înțeleagă și versurile, și muzica îi intra încet în oase.

Se numește imprinting și se aplică nu numai la gîștele sălbatice ale lui Tinbergen sau Lorenz sau care a fost ăla. Nu. Se aplică la tot soiul de copii, de creiere pufoase și tinere și proaspete ale naturii ăsteia. La copiii noștri, la copiii de gîscă sălbatică, de gîndac, de elefant, de rechin, de delfin, de gazelă, de albatros. De inorog.

Și Andra noastră vedeai cum i se imprimă cablajele mentale cu muzica aia, era ca și cum aveai un perete de sticlă în loc de craniu și se vedea înăuntru acul de cristal care lasă urmă zgîriată pe scoarța ei cerebrală, o dîră sinuoasă și elegantă și limpede, cum numai chitara lui Garry Moore putea fi cîteodată.

Și atunci mi-a înflorit o clipă binecuvîntată în cap cînd creierul meu s-a lepădat pe moment de prea multe sale sarsanale de gînduri, de amintiri, a uitat că știe melodia aia aproape pe de rost și a reușit pentru cîteva prețioase secunde s-o audă cum o aude Andra, întîiași oară pentru prima dată.

Și un fior de bucurie dureros de limpede m-a cutremurat tăcut pe dinăuntru, de la mațe pînă în vîrful urechilor, și m-am simțit recunoscător pentru cadoul pe care tocmai l-am primit, fără să-l caut, fără să-l merit.

Și în Macondo încă nu începuse să plouă și pufoșii ăia inocenți încă nu văzuseră gheață în viața lor.

Am ajuns la călărie cînd s-a terminat melodia. Eram cu geamurile lăsate jos. Ardeleanu scotea caii să pună șeile pe ei, pe David și pe Vijelie. Am parcat în același loc în care parchez de obicei, băgînd mașina cu botul în frunzele unui nuc tînăr, cu crengile crescute de jos, pe trunchi, aproape de pămînt.

Și atunci a pornit Metallica, Enter Sandman, cu începutul ăla al său obsedant, acumulant, val peste val de bas și de premoniție de dezastru și de fiere și de moarte și de teamă și de primejdie, duduind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, vine vine vine vine calcă totul în picioare,

na că am ajuns și eu să plagiez ca și Cărtărescu, ce oameni, ce vremuri de palimpsest,

și parcă niciodată sărăcia aia de melodie n-a sunat mai proaspătă și mai aducătoare de fiori,

era clar de la Red Bullul băut,

Ardeleanu punea deja șeile pe cai, Andra se dăduse jos din mașină, nerăbdătoare,

și eu am stat să ascult, cu geamurile lăsate jos, cu botul mașinii băgat în frunzele nucului cel tînăr, cu crengile pînă la pămînt, cu muzica dată tare, prea tare, mai tare decît permite Codul Fiscal,

“Uite, tata, cum tremură geamul! Uite, și pămîntul vibrează pe afară, pe lîngă mașină”, spunea Andra,

n-o auzeam, muzica era prea tare, îi ghiceam cuvintele din semnele făcute, din mișcarea buzelor,

și deși știam melodia pe de rost, am auzit-o și pe asta întîiași oară pentru prima dată.

Și a fost bine. A fost prea bine, pentru prea puțin timp.

Și atunci a început să plouă în Macondo și să se topească gheața pe frunzele de bananier în care era înfășurată, ca într-un lințoliu verde și ud și cald, mult prea cald.



* * *

“În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul. "Încă cinci reali pentru a-l atinge", îi spuse el. José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul.

Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată: "Frige", strigă el înspăimântat.

Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:

— Iată marea invenţie a epocii noastre.“





. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

. Citeste tot...

Cavalcada, acest loc unde învățați echitație

Criza vîrstei de mijloc generează reacții diferite la diferite categorii de pufoși.

Unii se apucă de pian, alții de făcut bani. Unii își fac MBA-ul, alții doctoratul. Unii își trag Mercedes sau BMW sau Porsche sau Ferrari, după posibilități. Alții își trag amantă. Alții își trag Mercedes sau MBW sau Porsche sau Ferrari, cu amantă cu tot. După posibilități.

Eu, mai intelectual de fel, m-am apucat de sport. De acum vreo aproape opt ani de zile, de cînd aveam 35 de ani, am încercat mai multe, cu diverse grade de pricepere. Cînd alții se lasă de sport, eu am început. Evident, la nivel amatoricesc. De pufos.

Totul a început cînd, uitîndu-mă la meciuri de rugby, am simțit instinctiv ce simt ăia acolo pe teren și mi-am dat seama că o să-mi pară rău mai la bătrînețe dacă nu încerc.

Și am încercat. Și mi-a ieșit destul de bine. Nu ca cei care au jucat în tinerețe, dar totuși. Ținînd cont de vîrstă, cred că mi-a ieșit decent. Am avut niște momente faine acolo, jos, pe iarbă. Mersi, pufoșii mei de la Rugby Dracula Old Boys!

Și pe urmă am încercat și aikido. Și pot să spun că nu mi-e rușine cu ce am reușit pînă acum. Îl simt. E acolo, în mine. Am și inventat termeni de specialitate, sînt practic un soi de teoretician al acestei arte marțiale: mermelewaza, electronage și durerowaza. Domo arigato gozaimashita, Nicu Sensei și colegii și prietenii mei de cale de la Itsushin Dojo!

Și pe urmă și schi. Aici mai greu, că încă sînt la început, dar am început să-l simt și pe ăsta. E fain cînd începi să te duci cu panta și cînd începi să înțelegi coborîrea. Mersi, Roland Teodorescu!

Iar acum, cea mai recentă extensie a pufoșeniei mele fizice de vîrstă de mijloc, am început să călăresc.

Nu, nu călărie de-aia la care rînjiți voi fasolea chiar acum, citind aceste rînduri – fi-v-ar rușine dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu. Călărie de-aia pe bune, adevărată, cu cai.

A fost și contextul potrivit. Am învățat alături de fetele mele. Am dus fetele la schi. De bine de rău, decît să stau pe margine, m-am băgat și eu. La călărie la fel. Am dus fetele la călărie. M-am băgat și eu.

E deja al doilea an de cînd facem. Anul trecut a fost mai așa, mai de tatonare.

Anul ăsta, însă, de cînd a cam dat colțul ierbii și de cînd s-a terminat sezonul de schi – mersi, Roli! ești un instructor excelent și un prieten fain! – am trecut pe călărie. Și am mers în fiecare săptămînă.

Asta pentru că am avut și șansa să găsim un loc fain, autentic, pe placul nostru.

Temerea noastră era să nu fie un loc năpădit de fițe, pentru că totuși călăria, ca și alte sporturi pe-aici pe la noi, ușor o dă în pampon mic burghez, sport de status social, unde contează mai mult cu ce mașină vii și ce cizme ai și cîți bani ai dat pe mănuși decît cum stai în șa, iar dacă nu ai calul tău parcă totuși nu ești chiar din lumea bună.

Din fericire, locul pe care l-am găsit, Cavalcada, păstorit cu pricepere și înțelepciune de Aurel Boată, reușește să evite figurile și trăirismele mic burgheze. E un loc unde te duci să călărești, să înveți, să simți caii, să rezonezi cu ei.



E un loc care reușește să împletească două lucruri tare importante: bunul simț și profesionalismul.

Băieții de la Cavalcada chiar se pricep la cai. Unii dintre ei participă la spectacole medievale și sînt cascadori de film. La filme de-alea adevărate, de Hollywood. Au lucrat cu profesioniști din alte țări.

Au prins școala și priceperea cascadorilor noștri de pe vremuri, de la Sobi. Au trăit de mici copii printre cai, au crescut printre picioarele lor, își știu calul cum își știe tătarul arcul ori samuraiul katana.

Și asta se vede și din felul în care simt clienții, își instruiesc clienții, interacționează cu ei. Știu să identifice nivelul acestora, știu să fie precauți, știu ce complicat e lucrul cu caii. Știu să ofere cu adevărat cursuri de echitație, nu doar să te urce pe cal și să creeze impresie. Și, de asemenea, știu să fie prietenoși, haioși, neforțați. Oameni, nu corporatiști.

Mai e încă ceva, la fel de important. Au niște cai cu adevărat faini.

David și Vijelie și Romică și Decebal și Darius și... na, că pe restul i-am uitat, vă uitați și voi pe site cum îi cheamă. Eu îl călăresc pe David, am început să mă învăț cu el. Andra pe Vijelie, o iapă mai mărunțică, dar cu o vînă în ea de speriat. Marta pe Romică.

V-am spus că am fost și în alte locuri la călărie. Acolo am avut parte de cai nici prea prea, nici foarte foarte.

Doar aici, la Cavalcada, a fost prima dată cînd am simțit cu adevărat ce înseamnă să ai cal sub tine. O forță a naturii. Un cal de rasă. Un cal bine hrănit, cu temperament, care are benzină în el să facă ce trebuie, și repede, și încet, și cinci minute, dar și două ore, dacă e cazul.

Cai adevărați. Cai arăbești cu lipițan, împrumutînd de la amîndouă rasele calitățile acestora: de la arăbești viteza și temperamentul și rezistența, de la lipițani statura și forța.

De patru luni, de când mergem acolo, am început să progresăm și să trecem de momentul acela mai complicat de la început, prin care treci orice sport te-ai apuca să faci.

Sîntem din ce în ce mai spontani la trap și începem să înțelegem galopul. Începem să avem rezistență, să nu mai obosim după o oră de călărie.

Și mai ales și mai ales, începem să călărim instinctiv, să avem momente în care simți că ești una cu calul, că se mișcă cu tine, că te miști cu el, că e o extensie a voinței și putirinței tale.

Și ne place. Din ce în ce mai mult.

Nu vreți să știți cum e. E bestial. În sensul cel mai animalic și mai pur și mai curat al cuvîntului. Ești o bestie pe o altă bestie și totul în jurul tău e natură, mișcare, concentrare, instinct, control, gest, focalizare. Poetry in motion.

Mulți, pe bună dreptate, scot în evidență scopurile profilactice ale practicării unui sport. Te ajută la sănătate, la condiția fizică, la interacțiunea cu ceilalți, dacă e sport de echipă, la spiritul de competiție, te disciplinează, te scapă de burtă, de varice, de toate hibele sedentarismului urban de care suferim.

Și evident că au dreptate. Toate acestea sînt clar în folosul nostru.

Dar la fel cum la aikido nu te duci să faci condiție fizică decît cel mult ca beneficiu secundar, ci te duci să-ți zideți spontaneitatea corporală și să înțelegi ma-ai-ul și să simți chestia aia cea mai foarte complicată și zen și de neexplicat, mushin,

La fel cum la rugby nu te duci pentru condiție fizică și pentru profilaxia coloanei – aici chiar din contră – ci pentru a simți acel fior cvasi-mistic cînd dai eseu sau placaj sau cînd te duci la susținere pentru unul din coechipierii tăi,

și toată realitatea din jurul tău e forță și concentrare și violență sublimată și cooperare și un dans complicat cu mingea, cu adversarul, cu coechipierii, cu vîntul, cu crampoanele,

La fel și la călărie te duci pentru acea senzație foarte tătărească și foarte premodernă cînd ești centaur și una cu calul și cînd totul este neforțat, elegant, zvîcnit, prelung, fluid, iar calul e ca un vînt solid sub tine, iar tu ești ca un zeu lichid călare pe el.

Și asta contează cu adevărat. Calul. Vîntul. Gestul. Mîna. Dîrlogul. Picioarele. Șaua. Și toate laolaltă.

Hai, pufoșilor. Încercați. N-o să vă pară rău. Nu spun că e ușor. Mai ales la început. Dar spun că e fain. Mult mai fain decît mi-aș fi închipuit.

Mulțumesc, Aurel, pentru ce ne înveți. Și mersi că trezești tătarul din mine.

Domo arigato gozaimashita!

PS: și, după ce învăț să călăresc, cînd o să mă fac mai mare și mai grizonat și o să am pătrățele la burtă de la atîta trap săltat, promit că-mi iau și BMW. Și, dacă nu mă spuneți la nevastă, poate nu numai BMW.





. Citeste tot...

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar...

Din îndepărtatul București, de unde nici măcar zăpadă, nici întristare nici suspin încă nu e,

de unde nici la Telega n-am mai ajuns anul acesta, așa de departe e Bucureștiul de București,

de pe aceste meleaguri pustiite de sindromul post-traumatic și de încheierea unei ere și începerea alteia, le roi est mort, es lebe der König,

de aici de unde a crescut dintr-o dată cel mai fain și elegant brad de Crăciun pe care l-am avut vreodată (vi l-am arătat într-o poză ieri pe Facebook, deci e la liber, în spațiul public, și Curtea Constituțională a spus că presa poate să-l folosească în scopuri nobile, deci inchizitorii, senzațional! click aici să vedeți ce face consilierul de stat Palada în intimitatea sufrageriei sale!!)

de aici de unde se simte un iz de Mediterana de pe Dîmbovița, insectele se trezesc din amorțeală, păsărelele dau să intre în ritualul de curtare, porumbeii gunguresc, mama lor de șobolani zburători, smochinii mai au un pic și înfloresc,

ce mai! e o primăvară mai ceva ca în Chaucer, April is the cruellest month, breeding lilacs out of the dead land, mixing memory and desire, stirring, pardon, ăsta nu e Chaucer, ăsta e măcel, TS Elliot, anii 20, decadenți și plini de dorințe psihanalizabile,

deci de aici de unde primăvara stă să explodeze în inimi, în simțiri, în trotuare și – sper eu – și în lungimea fustelor, că așa e corect, de Crăciun să se întîmple chestii cu fustele fetelor care merg la mall, că prea e soare afară, Micul Paris trebuie să facă ceva cu fustele primăverii în toiul iernii,

de aici de lîngă familia care încă nu s-a dezmeticit din dezpachetat cadourile de Moș Crăciun, unde hîrtii zboară, exclamații străpung pereții, iar liniștea șobolanilor zburători este sfîșiată de strigătele de fericire ale copiilor care și-au primit cadourile mult dorite,

inclusiv o sticlă de coniac pentru copilul cel mare, ho ho ho, mine, all mine, nevasta de Flo deja i-a pus gînd rău, să-l pună la tiramisu, mine, all mine, my preciousss, stai să-mi torn un gînd de pace în pahar, să găsesc puterea de a termina acest text pavlovian,

de aici din jungla urbană (mama lor de șobolani zburători!) vă urez ce-mi doresc și mie: liniște, pace, iubire, somn, mult somn, to sleep, perchance to dream, clipe fericite alături de cei dragi, un pic de plimbare să stîrniți monstrul digestiei, că pun pariu că veți mînca precum de Apocalipsă,

și în rest multă normalitate.

La cap, în cuvinte, în atitudini, în talk showuri, pe trotuare, în fustele fetelor primăvăratice, în politețea celor care nu se suferă unii cu alții, dar totuși găsesc puterea să-și dea mîna și să vorbească normal, precum și în toate gesturile mărunte care fac viața cea mare.

Deci simplu. Deci iubire. Deci cum spunea un intens într-o scriere intensă, de care poate unii dintre voi, nostalgicilor, pufoșilor, comuniștilor, vă mai amintiți:

"Şi la naiba, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: «Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!»".

Hai, să înceapă Zilele Alea! Ho ho ho și un Merry Crăciun la toți, pufoșilor, dragilor, bestiilor, frumoșilor, politicilor, zvăpăiaților, fainilor, înțelepților, oameni, frați și surori.

:hugs:



Citeste tot...

Ce-ți doresc eu ție...

La mulți ani, țară frumoasă cu oameni frumoși!

Legal disclaimer / Fine print: Persoanele și atributele folosite în acest material promoțional sînt cu titlu de prezentare. Sensul de "frumos" poate diferi de cel utilizat în mod obișnuit, în vorbirea curentă. Produsele din magazin pot diferi de cele din imagine. Nici un animal nu a avut de suferit în cursul filmărilor. Nici un sondaj de opinie nu a fost realizat în cursul ședinței fotografice. Nici un sondaj de opinie nu a fost folosit pentru prelucrarea acestor imagini.



Citeste tot...

Ședință de cadre în rîndul PMT

Ședință de cadre în rîndul celulei de bază a societății, familia. Seara pe răcoare, înainte de culcare.

Ce pot discuta cei doi secretari generali ai partidului, adicătelea mama și cu tata, în această ordine nonaleatorie, deci ierarhică? Păi discutăm ce discută toți oamenii întregi la cap, dar un pic ciupiți la neuron zilele astea. Adică discutăm sondaje.

Discuția este evident catalizată și de faptul la fel de nealeatoriu că unul din cei doi secretari generali ai PMT (Partidul Mama și Tata) este preocupat de sondaje, ca să nu spun mai mult. În timpul liber. Doar în timpul liber, da?

Andra, culcușită la picioarele SGM (Secretarul General Mama). SGT (adică Secretarul General Tata), în picioare, între pat și șifonier, scărpinîndu-se încep prin tricou pe burtă.

Yuk. Nu trebuia să menționez asta. Să reformulăm.

... Deci în picioare între pat și șifonier, scărpinîndu-se pe antebrațe și povestind cele mai recente date de sondaj. (Nu, nu vi le spun. La familie da, la Facebook ba. Regula de bază în partid la noi).

Marta, în cameră la ea, deja băgată la dodo. O scoatem pe Marta din ecuație. Rămîne Andra, cu urechile ciulite la dezbaterile ședinței de cadre din rîndul celulei de bază din partidul nostru PMT.

Inevitabil, vine vorba despre doamna Udrea și despre mirobolantele sale procente din sondaje.

Andra, ca căprioara, cum ar zice Nicolae Labiș, ridică capul din pătură și

(Ah, ce fabulos e să poți face cacofonii de la înălțimea funcției de demnitar. Demnitar, demnitar, dar totuși în timpul liber, după 11 seara, cînd pînă și filme erotice ai voie să dai la televizor, dar să vorbești pe persoană fizică pe Facebook n-ai. Mama ei de rigoare demnitărească)

Unde rămăsesem? Aha. Căprioara. Ca căprioara.

Andra, ca căprioara, ridică capul din iarba savanei în formă de pătură și o emite masiv, ca un soi de 4NT deschidere la bridge:

- Udrea? Doamna aia de pe panourile roz?? -

Ups. Stai că știe și asta politică. Așa de fragedă și atît de precoce. Ne-am dat dracu, toți știm politică în familia asta. Gata. Mîine o plasez consilier de campanie, că am unde.

- Da, Andruța, spune Flo, făcînd eforturi să nu rîdă. Îți place de doamna Udrea? - Hainele ei sînt mai frumoase decît ea, emite grav Andruța noastră, aproape la fel de grav precum Radu Tudor cînd cere demisia președintelui Băsescu. Sau măcar suspendarea. -

Crash. Bang. Bum.

Tăcere perplexă de cîteva microsecunde în rîndul secretarilor generali din PMT.

Pe urmă, secretarul aproape-șef și desigur-tată izbucnește, nemaiputîndu-se abține:

- O pun pe Facebook! Gata! Nu mai pot! O PUN PE FACEBOOK! -

Rîsete. Aplauze. Ovații. Bodiguarzii inundă Sala Palatului, încercînd să controleze mulțimea dezlănțuită.

Andra, din iarba savanei de pătură, se fîstîcește de rușine. După cum vă spuneam: ca căprioara.

- Tata, da' s-o pui pe privat, să n-o citească toți. Să nu se supere domnu' Băsescu. -

7 trefle. Contra. Recontra. Bum! Adică BUM!

V-am spus că o fac consilier de imagine?

V-am spus că e trecut de 11 noaptea și am voie, conform precizărilor metodologice CNA, să postez chestii de-astea pe persoană fizică pe Facebook?

V-am spus că articolul ăsta o să fie mîine Breaking News cel puțin pe Realitatea TV, pe Mediafax, posibil chiar și pe Antena 3, dacă nu reușesc să-i trimit o sticlă de vin la timp lui Radu Tudor, să nu scrie nimic pe blogul lui? Și desigur, indubitabil și inexorabil, articol indignat în Gîndul și serie de 10 talk-showuri pe B1 TV? Totul plecînd evident de la o postare de pe DC News, "Ce-a mai scris consilierul de stat Palada pe Facebook"?

V-am spus că e viața frumoasă, pufoșilor?

:)

Citeste tot...

Blissed and blessed be thy evening, as our already was

Andra strikes again.

"Cînd o să mă fac mare și o să iau carnetul și o să am mașină, n-o să merg cu mașina mea, să nu o stric. O să merg cu mașina voastră la început".

Aha. Bine. Las' că ținem minte... :)

Dar nici Marta nu se lasă mai prejos.

În aceeași seară, la aceeași masă în familie, Flo gusta din vinul de Xeres, dulce și gros, numai bun pentru cucoane. Andra luase deja o gură și îi lăuda deja calitățile organoleptice. Marta, reticentă, căci nici acum nu vrea să pună buzele pe vin. La insistențe, își înmoaie în cele din urmă boticul în pahar, mai în silă. Gustă, se luminează la față. "Hmmm! Ăsta nu e ca alte vinuri! Ăsta e foarte bun! E mai bun decît Ibalginul!"

L-a băut pe tot. Noroc că era puțin în pahar.

Pentru cine nu știe, Ibalgin e un micadent antiinflamator pentru copii. Asta da comparație: vin și Ibalgin.

O s-o ținem minte și pe asta... :)



. Citeste tot...

Cu caii, la Slănic

Weekendul acesta am dat o fugă de la Telega pînă la Slănic Prahova, pe drumuri sinuoase, adică pline de curbe, domnu' Pleșu, să călărim. Găsisem pe net despre cei de la Centrul Ecvestru Husar Slănic, și duminică ne-am încumentat în cele din urmă.

Nu ne-a părut rău.

Au cai frumoși, gidrani de-ai noștri din Ungaria, cum intri în Imperiu pe stînga. Caii sînt blînzi și răbdători cu copiii și oamenii grași, cu excepția celui călărit de mine, evident, căci cineva trebuie să aibă și noroc pe lumea asta. Să mă fi văzut cum îl struneam, parcă eram John Wayne pe perfuzii de whisky. A fost fain, a fost o simbioză intensă cal-călăreț. În cele din urmă omul gras a răzbit, că așa e în viață, în politică, la Guvern și la călărie: omul gras cîștigă alegerile.

Ne-am plimbat pe dealurile din partea de nord a Slănicului, spre Malul Vînăt. Niște coaste de coclauri faine, cam ca la Telega, doar că ceva mai abrupte și evident ceva mai puțin frumoase, că nu era la Telega, era în altă parte. Pentru cei care nu știu, Malul Vînăt este o rîpă impresionantă de argilă verde, de o culoare nepămînteană, pe drumul abrupt de la Slănic peste deal, spre Vălenii de Munte și mai ales spre Teișanii domnului Pleșu.

(Wave, domnu Pleșu. Incremental vorbind, mi-e dor de Dvs și de poliția Dvs spirituală. E august și mă plictisesc. Eu cu cine mai tachinez privind legătura ontologic-emoțională dintre magnetizare și matrafocsare?)

După ce am trecut de Malul Vînăt am dat într-un platou unde am putut să ne punem la încercare priceperea de trap, cei care doreau. Evident că era să cad de pe cal. Evident că a n-am căzut. Evident că nu scăpați de mine așa de ușor. Evident că a fost fain. Aproape ca John Wayne pe perfuzii. De whisky.

Pe urmă am mers prin pădure, pe la umbră și carpeni și tufe și tei porcesc. Pe urmă am ieșit iar la loc drept, iar am făcut un pic de trap. Din ce în ce mai bine controlat, că sînt la început. Pe urmă am coborît la loc înapoi spre punctul de plecare pe un drum de țară unde am mîncat și mere. Pe urmă am ieșit la loc (mai) drept, pe la o pensiune recent înființată, unde iar am putut să mergem la trap. Și a fost fain, și a fost prima dată cînd am simțit cum e să strunești cu adevărat animalul sub tine. Repetiția, mama învățăturii.

Au fost două ore plăcute, și pentru copii, și pentru oamenii mari. Căci am fost cu fetele, cu Marta și cu Andra, și le-a plăcut și lor. Drept pentru care, descoperindu-mi eu tîrziu gena de mongol cuceritor din sînge, de tătar cu PhD, promit să mai mergem și vă recomand și vouă. Poate data viitoare facem o tură mai lungă, de o zi, căci au și de-astea.

E fain să călărești, dragilor. O plăcere descoperită tîrziu, ca babele la 40 de ani. Ar trebui să facem și noi la Telega așa ceva. Poate într-o viață viitoare. Poate copiii noștri.

Hajime!



Citeste tot...

Vin alegerile!

>

. Citeste tot...

În seara asta s-a întîmplat ceva

În seara asta s-a întîmplat ceva.

M-am dus să o iau pe Flo de la cabinet. Era seară. Au coborît. Era și cu Andra. Marta e într-o tabără, nu e în București. Și ne-am dus cu Andra să cumpărăm înghețată. Și am cumpărat înghețată. De-aia la vafă, nu spunem de care, nu facem reclamă. Și ne-am întors la mașină. Mașina era parcată lîngă cabinetul lui Flo, vis-a-vis de Librăria Cărturești, în centru, dinjos de Romană. Și se auzea muzică. De la terasa din spatele Librăriei Cărturești.

Și muzica suna cunoscut. Era Celelalte Cuvinte!

Am intrat, am tras un scaun, concertul era pe terminate, Flo a stat pe scaun, Andra în brațe la ea, eu am comandat un mojito, o băutură specific românească, și Celelalte Cuvinte aveau concertul pe terminate. Fîntîna Suspinelor. Și dintr-o dată s-a făcut tîrziu și prea devreme în jurul meu, și s-a făcut tinerețe și anii 90 în jurul meu,

și deodată-n jurul meu natura se făcu un cerc, de-a dura, și mojito avea gust de votcă, și Celelalte Cuvinte sunau cam cum au sunat acum 20 de ani, în aulă la Universitate, jos la Drept, un concert la începutul anilor 90, noi eram tineri și studenți și aveam părul lung, ei erau tineri și rockeri și aveau și ei părul lung, tocmai scoseseră al doilea album și sunau mai heavy metal decît prevedea legea, și concertul a fost fabulos, și concertul din seara asta a fost la fel de fabulos, mojito-ul al doilea l-am comandat expre fără zahăr, chelnerul s-a uitat la mine ciudat, cum aia mohijto fără zahăr, uite că se poate,

și Celelalte Cuvinte cîntau Dacă Vrei, și Andrei îi plăcea – Dumnezeule! îi place! - și pe urmă au terminat, și mai aveam mohito în pahar, și s-au retras de pe scenă, aveau părul alb și chitara cam burtoasă, era lume cam puțină și entuziasmul era cam subțire, și totuși lumea a bisat, și totuși ei s-au întors pe scenă, și totuși au cîntat Iarbă prin păr.

Și Andrei i-a plăcut.

Și deodată-n jurul meu natura, se făcu un cerc, de-a dura, cînd mai larg, cînd mai aproape, ca o strîngere de ape, și privirea-n sus țîșni și auzul o-ntîlni tocmai lîngă ciocîrlii

Acolo sus, lîngă ciocîrlii, Celelalte Cuvinte cîntau Iarbă prin păr și fi-mea a a mică de 8 ani și restul zile fredona cîntecul de acum 20 de ani, de acum 20 de secole, de pe vremea cînd aveam părul lung și mintea un pic mai subțire decît acum.

Și pe urmă concertul s-a terminat. Și ne-am dus acasă. Și teoretic s-ar fi terminat și acest text. Toată lumea frumoasă și fericită, mesaj motivațional, numa bun de pus pe Facebook, uite Palada ce copii frumoși are și cum ascultă el Celelalte Cuvinte de parcă n-ar lucra la Guvern.

De fapt, de-abia acum începe. Pentru că fi-mea a vrut să asculte din nou Celelalte Cuvinte. Și am scos laptopul și i-am pus, courtesy of YouTube. Și pe urmă și-a amintit de cîntecul ăla care îl știa ea, cu Nu contează cît de lung am părul, important e ce și cum gîndesc. Și uite că Andra, fata mea de 8 ani și restul zile, știa cîntecul ăsta. De unde, nu știu. Și l-am pus, și răposatul Pittiș, Dumnezeu să-l odihnească unde este el acum, și-a fluturat pe ecranul laptopului meu părul său cel sur și ne-a spus ce căutăm cu toții. Ce căutăm cu toții? Lumina. Vinovații fără vină / Cer să se facă lumină.

Și s-a făcut lumină, și într-un colț cînta Baniciu la chitară, și tata i-a explicat Andrei că nenea ăsta cu părul lung și sur a cîntat și pe albumul celor de la Celelalte Cuvinte ("... cu ăpă sărată / de lacrimi udată..."), dar și pe albumul lu' nenea ăsta de la chitară, care cînta într-o trupă de pe vremea cînd tata era copil și lumea era altfel, o trupă Phoenix. Hai să-ți pună tata Phoenix. Hai în sufragerie, că aici în bucătărie rîșnește mașina de spălat în care Flo deja băgase niște rufe, inclusiv janghinoșeniile mele de la rugby.

Și ne-am dus în sufragerie, și tata a fost îndrăzneț, pentru că așa trebuie să fie un ungur, autonom și mîndru și frumos și îndrăzneț, mai ales după două mojito, și i-a pus tata fetei sale de opt ani fix albumul cel mai foarte perfect al celor de la Phoenix, nu e cazul să vă spun care este acesta, dacă nu știți, înseamnă că n-ați avut niciodată părul lung,

V-am spus că am avut părul lung? Nici lui Andra nu i-a venit să creadă, a căscat niște ochi mari și uimiți, "Cum, tata, tu ai avut părul lung ca nenea ăsta care spune că nu contează cît de lung am părul, important e ce și cum gîndesc?", "Da, Chichișor, am avut părul chiar mai lung decît al lui mama", și mama a zîmbit nostalgic, aducîndu-și aminte ce frumos și zvăpăiat și slab și bezmetic și tembel și plin de viață eram cînd m-a luat.

Și am dat drumul la Cantafabule, oarecum cu inima strînsă. I-am spus că e cel mai bun album al acestor nene de pe vremuri, Phoenix, dar mă temeam că s-ar putea să nu-i placă și să se rupă lanțul de vrajă început cu ascultatul Celorlalte Cuvinte, la o terasă din centrul Bucureștiului.

Și lanțul de vrajă și de farmece băbești nu numai că nu s-a rupt, ci din contră s-a întărit. Pentru că fata noastră știa deja albumul. Pentru că tăticul ei îl ascultase de mai multe ori în timp ce lucra, și albumul se strecurase insidios în mintea rockeriței mele de opt ani și restul zile, și cînd i-am dat drumul nu numai că l-a recunoscut, ci chiar a început să cînte fără falseturi pe el.

Și de-abia aici a început magia, dragilor.

Pentru că preț de aproape o oră doi zevzeci și doi tembeli și doi oameni frumoși și zadarnici, unul de peste patruzeci de ani, gras și cinic și guvernamental și urît și altul de opt ani, zvelt și numai potențialitate și cu iarbă prin păr și inorogi prin creier, am ascultat și cîntat și zbierat și recunoscut și trăit tot albumul. Mă rog, aproape tot albumul. Pentru că la un moment dat mi-am dat seama că nu se merită să-l ascultăm numai pe laptop – nu, nu am instalație Hi-Fi în casă, sînt un proletar de corcitură care vede filmele pe laptop și ascultă muzica pe laptop, fără fițe, just cheap thrills - și dîndu-mi seama că sună totuși prea încet m-am scufundat sub biroul cel vechi unde zac niște boxe mediocre de calculator nefolosite de vreo 3-4 ani și am înbigubat cîteva minute, firul ăsta, jackul ălălant, pînă i-am dat de cap și am băgat boxele în priză și mufa în jackul de căști al laptopului

Și dintr-o dată-n jurul meu natura se făcu un cerc foarte zgomotos de-a dura, și Filip și Aspida au căpătat o viață aparte, pentru că dintr-o dată le-au crescut niște decibeli în plus, mulți decibeli în plus,

Și fi-mea Andra ținea două pixuri în mînă și bătea vîrtos în măsuța de sticlă, să vezi că acum o sparge, ce dacă, la dracu, să o spargă, seară ca asta nu mai trăim noi așa curînd, să fim dionisiaci, mi-am mai turnat un pahar de rom și Filip și Aspida și-au dat duhul și a început cea mai foarte perfectă melodie de pe albumul acela cel mai foarte perfect, Sirena,

Ce să fac cu tine goală, doamnă din adânc,
Ce mă laşi să zac de boală de băiat nătâng?
Ce să fac cu tine, pântec care nu legi rod,
Că-ntre noi nu este punte şi nu este pod.
Şi nu este pod.

Și într-o fereastră cînta YouTube și în altă fereastă un gras nostalgic de patruzeci de ani și un prunc frumos, copil de iele, sămînță de elfi de opt ani, citeau versurile și le cîntau și le zbierau și făceau cel mai foarte perfect karaoke tată – fiică

Și dacă vă mai povestesc piere orice farmec. A fost cea mai foarte perfectă seară din seara asta. Și mîine îi pune tata rockeriței lu tata Rush (Fly By Night) și Jethro Tull (Aqualung) și Led Zeppelin (orice), să-i arate de unde vine talentul celei mai foarte perfecte trupe românești, Phoenix, și cel mai foarte perfect album românesc: Cantafabule.

Și pe urmă a venit Flo să ne spună că nu poate să doarmă, și că e aproape miezul nopții. Și am mai ascultat un pic. Și apoi Andra s-a dus la culcare. Și apoi eu mai mi-am turnat niște rom, și am scris aceste rînduri de spovedanie absolut necesară și absolut ziditoare,

și îi mulțumesc fratelui Pittiș pentru Nu contează cît de lung am părul și pentru toate serile de la începutul anilor 90, cînd îi ascultam emisiunile la radio și cînd învățam muzică,

și zvăpăiaților geniali de la Phoenix pentru Cantafabule, și babalîcilor de la Celelalte Cuvinte, care au început totul în seara asta,

și fetei mele Andra pentru că există și pentru că a bătut cu cele două pixuri în seara asta în masa de sticlă, mai ceva să o spargă,

și serii acesteia pentru că e lună plină și pentru că a început să plouă afară cu tunete și fulgere,

Și mai vreau rom, și mai vreau rock

și mai vreau o seară ca asta

Am zis.

Hey, hey, mama, said the way you move, gonna make you sweat, gonna make you groove.
Oh, oh, child, way you shake that thing, gonna make you burn, gonna make you sting.
Hey, hey, baby, when you walk that way, watch your honey drip, can't keep away.



. Citeste tot...