Am ajuns să gîndesc ca useriștii

Da, pe bune. Chiar în halul ăsta de nemernicie am ajuns. Useriștii au dreptate.

Vă mai aduceți aminte cînd îndemnau useriștii de manieră foarte expresivă, folosind expletive și emoticoane și tot soiul de alte asemenea trăirisme adolescentine, să nu meargă lumea la vot? Era pe vremea aia o duduiță plînsă toată, tare indignată de felul ei, așa cum sînt în general deontologii care practică virtue signaling și shaming de medievaliști. Se dădea sărăcuța de ea de chinul morții să spună oamenilor că votul nu contează.

Era chiar și o memă, dacă nu mă înșel. Stați acasă, dacă vă pasă. Mă rog, asta era pentru izolarea Covid, să fim responsabili să nu respirăm la mai puțin de 30 de mile marine de orice altă ființă umană, căci Covidul este parșiv și prezintă caracteristici de rachetă continentală, nici nu știi cum respiri și Covidul țușt, îți sare la beregată de pe partea cealaltă a trotuarului.

Însă îndemnul “stați acasă, dacă vă pasă” este cît se poate de potrivit și în cazul votului. E foarte bine așa. Stați acasă, nu mai votați.

Oricum votul nu mai contează. Oricum democrația a ajuns o bătaie de joc, o mimare jenantă. Ba chiar de multe ori distinșii sistemici nici măcar nu mai mimează, ci acționează abuziv pe față, fără menajamente.

Vezi cazul recent cu interzicerea accesului unui cetățean în Parlamentul României, deși fusese invitat de un parlamentar. Da, e vorba de Dan Chitic. El nu are voie să fie cetățean, în schimb bașoldina aia de zuză isterică ce se rostogolea deunăzi pe preșurile Parlamentului avea voie, să-și facă toate damblalele isterico-ideologice.

Au lăsat-o chiar și cu megafon. De ce? Simplu. Pentru că trebuia. Pentru că făcea parte din scenariu. Pentru că de fapt era doar un instrument de presiune sistemică, iaca acolo și ea o ființă întocmai și la timp care trebuia să-și facă numărul recomandat de superiori.

Da, pe bune. Chiar în halul ăsta de nesimțire ideologică am ajuns. Consider că nu mai există partide care să merite să le susțin.

PSD-ul a ajuns mai jenant în milogeala sa sistemică chiar și decît USR. Naționaliștii nu contează, nu vor fi niciodată primiți la putere, vor fi demonizați și tăvăliți și izolați. Nu mai există partide cărora să le acord vreo șansă. Nu mai merită nici unul. Consider că nu mai are rost să-mi irosesc energia și timpul să-mi mișc hoitul pînă la secția de votare unde sînt arondat.

Democrația oricum nu mai există. Votul oricum nu mai contează. Sistemicii cu grade pe umeri și în gînd au ajuns deja să controleze pe față puterea în România.

De ce să-mi mai bat capul? De ce să mai mă chinui, să investesc emoții și speranțe într-unii care inevitabil mă vor dezamăgi, vor juca alt joc decît cel pentru care i-am trimis în Parlament?

Este cazul, dragii mei medievali retrograzi și obscurantiști, de un mare hai sictir care să cuprindă țara mai ceva decît chemarea la lichide seminale care a trecut prin mulțime cum trece vîntul de vară prin lanul de secară.

Îmi voi cumpăra o pungă de semințe, voi sparge bomboane agricole cu dispreț, voi scuipa cojile de la balcon, în cea mai degradantă atitudine posibilă, specifică mitocanului de cîmpie, și voi admira felul în care voi vă prefaceți că votați, iar ei se prefac că ar conta în vreun fel.

Da, știu. Am deja prieteni care să-mi atragă atenția. Nu e bine, coane Mirele. Nu e bine. Vor cîștiga cei care își mobilizează mîna de pătimași. Vom fi conduși de o minoritate nereprezentativă. Nu e bine.

Așa, și? Păi pînă acum nu a fost la fel? Nu tot de o minoritate nereprezentativă sîntem conduși? Ăia din Parlament nu se duc oricum degeaba în sala aia mare și solemnă și inutilă, să se prefacă a fi utili, cînd ei de fapt doar își iau dragele de pensii speciale?

Păi nu e de atîta timp dictatură din ce în ce mai puțin mascată? Păi nu sistemii conduc, nu ei pun președintele, în ciuda a ceea ce s-a votat?

Nu ei pun primari prin furt transparent, documentat de saci de voturi, în urma cărui furt dovedit nu s-a întîmplat nimic, dar absolut nimic? Și acuma mai numără Miliția voturile alea de la Sectorul 1, prefăcîndu-se că apără legea. Apără pe dracu. Nu se va întîmpla nimic. Batista pe țambal. Bebelușei din Guadelupa nu i se va atinge nici măcar un fir de păr din cap, draga de ea de degeseiță.

Nu sistemicii trag oameni politici pe dreapta, frîngîndu-le cariera politică și influența cu dosare inventate, necesare instrumente de control politic? Degeaba vine realitatea după niște ani buni de zile să spună “nu a fost așa, dosarele au fost niște făcături, oamenii ăia au fost nevinovați”. Ehe, între timp respectivii au îngrășat demult solul fertil al istoriei, devenind niște cadavre politice scoase definitiv în decor.

E plină istoria politică recentă a României de asemenea victime. S-a sesizat cineva? A făcut careva scandal? A fost vreo consecință? Absolut nimeni. Absolut nici una.

Mai contează dreptatea? Mai contează votul? Mai contează democrația? Vă spun eu, dragii mei medievali în căutarea lui Făt Frumos. Nu, nu mai contează. Deci hai să stăm acasă, dacă ne pasă.

Oricum, să știți că nu sînt defel în contra curentului. De fapt, majoritatea gîndește ca mine. La vot vor mai veni maxim o treime din români. Hai să zicem poate-poate 40%, cu eforturi deosebite din pixul necruțător al sistemicilor. Cînd e nevoie, sîntem mulți, nu se face cvorumul. Vezi referendumul de demitere al lui Băsescu din 2012, anulat printr-un giumbușluc absolut fenomenal, strigător la cer, noaptea ca hoții. Cînd e nevoie pe dos, sîntem mai puțini, să iasă bine la socoteală. Totul din pix. Totul o făcătură. Întocmai și la timp.

Cei mai mulți dintre români să știți că deja gîndesc precum mine. Au o scîrbă în ei cît casa. O lehamite de tot ce se întîmplă în jur. Sînt prea tăbăciți, nu mai cred nimic din ce li se vîntură pe la nas, nu mai au încredere în nimeni. Toți o apă și un pămînt. Deci, de fapt, pur și simplu mă alătur hoardelor de nepăsători care privesc cum arde Roma. Să ardă. Merită să ardă. Să nu mai rămînă cărămidă peste cărămidă, să se aleagă praful. Oricum se alege.

Apropo. Să vezi ce mișto o să fie. Vor începe demersurile privind modificarea Constituției. Deja mă doare la bască. Priviți how many fraggs I give. Admirați-mi nesimțirea monumentală. Mi se rupe. Constituția oricum e doar un document bun să fie călcat în picioare, ignorat sau interpretat cum le convine lor mai bine. Și cînd cineva se opune pe baze justificate, îi înfloresc imediat niște struți în ogradă, să fie un dosar penal, să fie bine, să nu fie rău.

Nu-mi mai pasă, dragilor. Prea multă dublă măsură. Prea multă ipocrizie. Prea mult ține sistemul doar cu unii. Arbitrul fluieră mereu pentru ceilalți. Nu mai vreau să mai joc jocul ăsta, pentru că-l joc degeaba.

Pentru drama de la Colectiv l-ați băgat la pușcărie pe Piedone. Deși cei de sub el, care trebuiau să verifice și care i-au dat actele la semnat acestuia, să le semneze ca primarul, n-au pățit nimic. Doar Piedone e de vină, am înțeles.

Între timp, în spitalele țării, deci într-o instituție publică, nu privată, au ars de mai multe ori oameni de vii. A fost cineva tras la răspundere? Evident că nu. Că erau de-ai lor.

Pe Dragnea l-ați băgat la pușcărie, că adunase prea multă putere. I-ați inventat dosar după dosar, să fiți siguri că nu scapă, că îl băgați pe tubulatură. Lui Cîțu, însă, că a îndatorat țara nepermis de mult, și distinsului leprozaur Orban și distinșilor miniștri useriști ai sănătății și lui Raed Arafat, că au făcut niște matrapazlîcuri cu achiziția de vaccinuri, nu le-ați făcut nimic. De ce? Simplu. Pentru că...

Da, da. Deja mă repet. Pentru că erau de-ai lor.

Unde e dreptatea? Unde e democrația?

Deci gata. Deci a se scuti, Mitică. Prea multă fățărnicie. Prea mult fluieră arbitrul doar pentru unii. Kanieț filma. Pe mine m-ați pierdut de mușteriu. Nu mai îmi pasă de politică. Rugby, mai ales din emisfera sudică. Un pic de vodcă, să nu-mi scadă tensiunea. Scris, mult scris – salvarea e doar prin scris, un soi de mîntuire profană. Familie. Prieteni. Poate un pic de mirosit flori, precum taurul Ferdinand. Multe filme, trăiască refugierea în evadare, în fantasmă, în Tinsel Town. Și neapărat ciorbă de burtă. Măcar aia nu și-a schimbat gustul. Încă.

Cine va conduce țara? Cei aleși de o minoritate ascunsă, ce își legitimează puterea printr-o altă convenabilă minoritate gălăgioasă, pentru a se mima democrația. Cine va conduce țara? Cine o conduce deja. Cine a condus-o și pînă acum. Nu se va schimba nimic, nu-mi fac griji. Gradații. Înstelații. Instituțiile de forță, pe post de vătafi din partea stăpînilor de afară. Ei au voie orice. Bine. Atunci să se joace în ogradă cum vor ei.

Eu o să mă alătur hoardelor de nepăsători pe care îi doare la bască. Să vină useriștii la guvernare. Nu-mi mai pasă. Să faceți muci din țara asta. Nu-mi mai pasă. Să ajungă Kodruța președinte, să ne aresteze pe toți. Ei, și? Să schimbați Constituția, speriați de spectrul Kodruței, să ajungă Iohannis președinte din nou. Așa, și ce dacă? V-ați bătut joc de țara asta atîția ani la rînd. Încă niște decenii de-aici încolo, tot aia e.

Vă pup pe istorie și pe soartă. Nu meritați nici una, nici alta. Hai, pa.



. Citeste tot...

România: Autostrăzi

Totalul kilometrilor de autostradă din România aflați în folosință. Ca să nu mai avem tot soiul de comentarii răutăcioase, partizane, și să avem parte de o cunoaștere bazată pe date.

Sursa? Surse publice. Deontologii progresiști plini de spume la gură de la Hotnews. Și Wikipedia.



. Citeste tot...

Hohoho and a merry viitor

Pornesc de la o observație aparent banală. De la o sărăcie de anunț publicitar care mi-a atras atenția ieri pe Internet. Celebra firmă necunoscută X, n-am auzit în viața ei de ea, se oferă în marea ei generozitate să ne aducă la nas cîte bacsuri de apă vrem noi, fix în fața ușii ni le aduce, doar să cumpărăm de la ei.

Aha. Apă. Aha. Cumpărată.

Aha.

Privatizarea distribuției de apă, dar mai ales schimbarea mentalității populației la adresa consumului de apă sînt definitorii pentru vremurile în care trăim. Aș zice chiar paradigmatice, dacă-mi permiteți asemenea cuvinte gomoase, prețioase, pedante, enervante și foarte pielenoase.

A fost odată ca niciodată…

Așa începe orice basm despre vremurile de demult, alea fie oribil de nasoale, fie oribil de perfecte. Oricum, vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată.

A fost odată ca niciodată, cînd plopul făcea pere și răchita micșunele, cînd purecele se potcovea la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și…

A fost odată ca niciodată cînd oamenii, atunci cînd le era sete, băgau o mînă în cel mai apropiat pîrîu, o făceau căuș și beau apă din palmă. Alături de căușul omului se aflau înșirate vizual foarte cuminte, ca în orice basm care se respectă, botul calului, al oii, al vacii, al girafei și al unicornului, toate animale blînde, din dotarea gospodăriei de partid și de stat din comuna primitivă.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, săpau cu osîrdie un puț, căruia ca să nu existe discuții lingvistice cretine i se zicea de cele mai multe ori fîntînă. Și mai apoi băgau găleata în puț. Găleata făcea bîldîbic. Găleata se umplea. Găleata se ridica. Brațele găleata scotea.

Și astfel, prin aceste mijloace mitico-narative, oamenii scoteau apă. Și beau apă. Cîtă voiau ei, fără plastic, fără marketing, fără distribuție. Apă pe persoană fizică, medievală, primitivă. Alături de cal, vacă, oaie, girafă… Ați înțeles voi povestea, nu mai irosesc cuvintele.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, mai întîi făceau o cerere la secretarul de partid, se mutau la bloc, întru cu totul altă orînduire socială, mult mai foarte perfectă și mai foarte evoluată, de preferință la trei camere, confort doi sporit, aprindeau lumina în baie sau în bucătărie,

oamenii aveau deja și curent electric în acest basm modern,

dădeau drumul la robinetul cu apă rece, făceau palma căuș sau luau din dulap un pahar de-ăla de cristal fake de Boemia, cu tăieturi de-alea grosiere de făceau gospodinele apoplexie estetică de cît de mult le plăceau astfel de pahare,

dădeau drumul la robinet, umpleau paharul, beau apă. Gata. Simplu. Alt basm. Alte mijloace de producție. Alte rutine narative. Deznodămîntul, însă, același.

Pe urmă, după ce beau apă, îndeplinind astfel necesarul efort paradigmatic, oamenii de pe vremea aia încercau și robinetul cu apă caldă, din inerție. Cu speranță. Poate, poate... Îl încercau degeaba, evident. Căci care apă caldă, și atunci, ca și acum, era la fel de rece ca și apa rece, doar că avea o bulină roșie pe robinet să știi ce e: apă caldă de fapt rece.

Oamenii foarte perfecți de pe vremea aceea încercau cu degetul apa călîie de la robinetul roșu din stînga, poate, poate, strîmbau din ochi a lehamite, clăteau paharul de sticlă fake de Boemia, puneau paharul la scurs, închideau robinetul. Oamenii foarte perfecți de pe vremuri își continuau programul de inevitabilitate istorică prin a-l înjura pe Nicușor, alt Nicușor decît ăsta de acum, doar că-l chema la fel.

Pe urmă închideau becul, că și pe vremea aceea exista o vînjoasă conștiință ecologică avant la lettre, nici o masă fără pește oceanic, nu lăsați nici un bec aprins că plînge copacii din Amazon și chiar și to’arășa Elena,

nu, nu Elena asta bună de acum, consoarta simbolică a diktatorului băsist, nici Elena de pe vremuri, aia cu Troia și cu mărul lui Paris, ci o Elenă de care voi, dragii mei tefelei, habar n-aveți în fantasmele voastre deontologico-indignato-contestatorii. O Elenă despre care basmurile incorect politice spun că știa pînă și chimie. Ehe, ce vremuri. Plop răchită micșunele, purece, potcoave, benzen și ciclul Carnot.

Și au venit și vremurile astea, ale noastre. Iar au evoluat vremurile, alături de noi. La vremuri noi, oameni noi. Tot noi. Iar au devenit vremurile și mai foarte perfecte. Acuma, noi, oamenii perfecți din această societate mai mult decît perfectă, în loc să bem apă pe persoană fizică, sau administrativă, bem apă pe persoană comercială.

Cum facem asta? Simplu. Dăm bani să bem apă. Eventual facem comandă pe Internet și firma X are onoarea să ne aducă la nas, în pragul ușii, cîte bacsuri de apă vrem noi. Și ne bucurăm de parcă ni s-ar face nu știu ce imensă favoare.

Strîmbăm din nas ca niște deontologi perfecți ce sîntem la apa de la robinetul comunist de stat,

deschidem frumos un bax de apă pură, perfectă, învelită în perfecțiunea de plastic a ambalajelor frumos colorate, care vor decora mai apoi cîmpiile patriei și apele și lacurile de acumulare,

acceptăm năvala de mesaje de marketing care să ne convingă că doar de la firma X și de la brandul Y bem cea mai foarte perfectă apă din lume, care ne face mai frumoși, mai tineri, mai impertinenți, mai bogați, mai celebri, mai de succes, cu țîțele mai mari, cu organele reproductive mai lungi, cu creierele mai netede,

ducem direct sticla la gură, dacă încă mai avem rămășițe de primitivism medieval prin noi, sau turnăm cu eleganță într-un pahar din sticlă fake de cristal contrafăcut de Boemia, dacă sîntem evoluați deontologic,

uneori gusturile nu se schimbă, indiferent de erele istorice, geologice, de orînduiri sau de cine fură voturile, gospodinele au un adevărat punct fix estetic: le plac tăieturile grosiere ale sticlei fake de cristal contrafăcut de Boemia,

niciodată nu le-am înțeles, dar eu nu fac parte din universul analizei, eu sînt primitiv și grosolan și neandertalian, prefer să beau direct de la robinet, dacă se poate direct din pîrîu.

și după această întreagă polilogie narativo-marqueziană, ay caramba, parcă am fi în Macondo,

bem apă.

Ah, ce gest deontologic. Ah, ce gest ideologic. Ah, ce afirmație puternică privind valorile noastre. Ah, ce paradigmă într-un gest, într-un biet pahar de apă.

Asta e viața, dragii mei. Din ce în ce mai desprinsă de natură. Apa? A commodity, pe care să ne-o vîndă Coca Cola și Unilever și Pfizer și Soros prin mijloace specifice de propagandă. Beți cea mai foarte perfectă apă pe care v-o oferim doar noi, numai noi, și veți fi cetățenii cei mai perfecți ai utopiei pufos-tefeliste în care nu mai există nici pîraie, nici medievali, nici girafe, nici unicorni, nici vaci, nici boi, nici cai, nici oi,

decît doar Internet și doar decît social media și multă, multă, multă, foarte multă harneală necesară.

Vă place viitorul? Tocmai îl trăiți.

Pe măsură ce ne-am dedat la bine, la bunăstare facilă, am fugit cu toții în hoarde către oraș, către marea fantasmă a binelui și a asfaltului și a căcăstorii în casă. Să fie bine, să nu fie rău. Să avem privilegiul să tragem apa după noi în condiții cît se poate de perfecte.

Și am primit ceva bunăstare. Multă bunăstare. Și am cedat ceva libertate. Multă libertate.

Apa din pîrîu a devenit apa din puț a devenit apa de la robinet a devenit apa privatizată a lu’ Coca Cola și a lu’ Soros. Cireșele nu se mai culeg din pom, nici fragii din cositură, ci direct de la supermarket, aduse cu mare pricepere de eficiență de marketing tocmai din Chile, să moară Sfînta Greta Trotineta de icter negru la cîtă motorină s-a consumat să mîncăm cireș perfecte de peste jumătate de glob.

Alt basm. Altă patimă. Altă zăticneală. The time is out of joint – o cursed spite. Mă simt din ce în ce mai inadecvat, deși, în mod paradoxal, am fost unul din primii din această societate care să afle cum vom trăi, noi și copiii noștri.

Plăcîndu-mi literatura science fiction, încă din anii 80, de pe vremea cînd nu era voie să se citească 1984, carte interzisă,

încă de pe atunci am citit Neuromancer, și Brave New World, și pe urmă Do Androids Dream Of Electric Sheep, și pe urmă Dune, și pe urmă am văzut Blade Runner și Mad Max și Matrix, și pe urmă chiar și Wall-E.

Și astfel am aflat cu mult înaintea voastră cum va arăta viitorul care încet încet devine prezent. The sky above the port was the color of television, tuned to a dead channel.

Știți că începem încet încet să trăim precum în Wall-E? O să vă placă. O să fie bine. O să fim din ce în ce mai obezi, și mai rupți de natură, și mai blambeci, și mai năpădiți de consumerism și de marketing, și mai fericiți de blambecitatea noastră imbecilă.

O să umblăm pe niște platforme de-alea în formă de coșciug care să ne poarte hoiturile încă în viață, și o să consumăm necesare băuturi nesănătoase, pline de zahăr pînă la refuz și pline de promisiuni de marketing pînă dincolo de refuz. Și o să trăim cu mufa înfiptă după ceafă, într-o social media din ce în ce mai delirantă și mai acaparatoare, care va înlocui realitatea.

Și o să ne placă. Deja ne place. Vom fi cetățeni perfecți ai unei lumi noi, perfecte. O brave new world, that has such people in it.

Știți că în zilele noastre copiii au mari dificultăți de a mînca fructele direct din pom? Se vede pe chipul lor reținerea și scîrba. Strîmbă din nas, necesare grimase ideologice, și scuipă și bombăne și vociferează și cheamă SMURD-ul. Cum să le mănînc așa, direct, fără să le spăl, fără să le învelesc într-un necesar ambalaj de plastic, fără să le cojesc coaja asta absolut scîrboasă?

Cireșele din pom nu mai sînt bune. Trebuie tratate spălate pregătite preparate. Pînă și fragii și pînă și zmeura sînt spălate în ziua de azi. Se duce naibii toată savoarea, li se irosesc toate zemurile cînd le speli. Dar procedezi ca la manual. În mod perfect.

Avem niște copii perfecți, numa’ bine pregătiți pentru lumea perfectă de azi. Dacă le dai să bea apă direct din pîrîu, distinșii noștri copii borăsc instant .Și pe urmă probabil înfig mîna direct în smart phone și sună la 112, la Protecția Copilului, că i-ai supus la tratamente inumane ori degradante. Ah, ce sfîntă indignare. Ah, ce necesară scîrbă. The horror. The horror.

Îmi place viitorul. Îmi place Greta. Îmi place cum decurg lucrurile. Mă duc să deschid o sticlă de apă de-aia perfectă, să-mi potolesc setea de sete și mai ales setea de perfecțiune. Și după aia să deschid și altă sticlă, deja deschisă de ceva vreme în cinstea acestor vremuri perfecte. Alt fel de apă, să spele creierul, să ardă gîndurile. O apică. Torn. Beau. Uit. Repeat.

O să fie bine. Pe bune că o să fie bine. Ho ho ho and a Merry de-ăla cum îi zice la sărbătoarea aia primitivă căruia nu avem voie să-i rostim numele? Na, c-am și uitat. E vorba de un moș obez îmbrăcat în niște haine comuniste roșii care vîntură într-o mînă o sticlă de Coca Cola și cu mîna cealaltă chinuie niște bieți reni, animale amenințate cu dispariția din cauza obiceiurilor noastre primitive și medievale și reprobabile.

Pe bune că nu mai știu cum îl cheamă pe moșul ăla delirant, care sperie copiii cu obiceiurile lui nesănătoase. E de bine, nu vă speriați. Propaganda UE și-a făcut efectul, m-a spălat cum trebuie pe creier. Am devenit un om nou, modern, perfect.

Oricum, nu mai contează. Hohoho and a merry viitor.

Am zis.


. Citeste tot...

Analiza crizei politice a momentului

IOHANNIS
Totul a început de la Iohannis. În consecință, orice analiză a acestor zile trebuie să înceapă cu el.

Iohannis este foarte probabil inițiatorul acestei crize de scoatere în decor a USR PLUS.

Din primăvară știam deja, informații de culise, despre decizia de scoatere de la guvernare a USR PLUS care fusese deja luată la nivel de conducere a taberei pro-iohanniste. Eu aflasem de ea din mai, dar ea fusese foarte probabil bătută în cuie înainte de Paște.

Varianta de care știam era simplă și iată că ea a și început să înflorească sub ochii noștri în momentul de față: guvern minoritar PNL UDMR cu sprijin parlamentar tacit al PSD. Cine îmi spusese asta îmi oferise inclusiv informația că Iohannis se înțelesese deja pe acest subiect cu Ciolacu și avea acceptul acestuia. Lucrurile trebuiau doar puse în aplicare în toamnă.

Faptul că tabăra Coldea / USR PLUS / Direction Générale de la Sécurité Extérieure a zvîrlit pe piață în august documentele compromițătoare privind tinerețea americană zbuciumată a lui Cîțu a fost doar o consecință a acestei decizii de război luată în primăvară și despre care se știa probabil și la nivelul decizional coldisto-useristo-francez.

Oricum, tăvălirea lui Cîțu nu a schimbat cu nimic decizia, doar a grăbit punerea sa în aplicare.

În ciuda a ceea ce clamează mulți, pentru Iohannis e foarte simplu. Opțiunea sa este de a sprijini tabăra Cîțu în general la conducerea PNL și în particular pe Cîțu drept premier. Orice altă variantă îl scoate pe Iohannis în decor.

Închipuiți-vă pentru o clipă că Iohannis s-ar dovedi conciliabil, moale, că ar ceda presiunilor useriste măcar un centimetru. Că ar fi de acord cu solicitările USR PLUS de a-l demite pe Cîțu.

În clipa doi, Iohannis ar deveni o cîrpă, o păpușă bicisnică lipsită de orice autoritate, de orice putere. Și mai are totuși doi ani și ceva de mandat. Și mai are totuși chestii de făcut. Și mai are totuși ditamai bătrînețea post-prezidențială de trăit în liniște, fără să fie hărțuit de dușmani.

După cum vă spuneam: e simplu. Iohannis nu are nici o alternativă. Cîțu pînă la capăt.

De altminteri, cu puțin timp în urmă (luni, orele 14:00). rezultatul întîlnirii de la Cotroceni dintre el și Cîțu a fost exact în această logică. Nu a ieșit să-i ceară demisia. Nu a avut nici un cuvînt de laudă la adresa rebelilor. Nu a cauționat nici o moțiune.

Mesajul transmis pe căi neoficiale către presă a fost: îl sprijină pe Cîțu să rămînă la guvernare. O continuare a mesajului de la sfîrșitul săptămînii trecute, cînd a dat o smetie peste nas useriștilor printr-o declarație publică de admonestare aspră.

Mai mult de-atît, prin această criză Iohannis a contracarat mișcarea taberei Coldea / USR PLUS / DGSE de a numi procurorii și astfel de a decide cazierul candidaților la prezidențiale în 2024.

Să nu ne amăgim. De cînd americanii ne-au învățat acest mecanism, din 2005 încoace, e simplu: cine deține justiția, deține puterea.

În ultimii ani am avut numeroase exemple de candidați politici care au fost neutralizați prin intervenția procuraturii, înflorindu-le spontan și brusc un ditamai dosarul exact cînd era nevoia mai mare să fie trași pe dreapta. Ludovic Orban, recunoști scenariul?

Drept pentru care era imperios necesar ca procurorii să nu fie numiți de USR PLUS (Coldea / DSGE).

Fără să ne dăm seama, e foarte probabil ca zilele astea să fim de fapt martorii la primul pas al procesului de oprire a ascensiunii politice către Cotroceni a Laurei Codruța Kovesi în 2024. Una din cele mai importante consecințe a acestor zile de care nu prea vorbește nimeni.

Să fie primit.

Concluzie? Iohannis cîștigă din toată această criză politică. Își consolidează candidatul la putere, deși acesta fusese lovit semnificativ în aripă de dosarul din tinerețea sa americană. Pune zăbală năzuinței lui Coldea de a numi următorul președinte al României. Mulțumește un PNL din ce în ce mai indignat de nemerniciile făcute de USR de cînd a ajuns la putere. Își păstrează puterea în rîndul instituțiilor de forță. Win win pentru el.

Ghinion.

CÎȚU
Lui Florin Cîțu nu numai că i s-a salvat pielea din tăvăleala de imagine de care a avut parte luna trecută. Mai mult de-atît. A fost în continuare sprijinit cu același entuziasm iohannist în candidatura sa pentru șefia PNL care urmează să se decidă la sfîrșitul acestei luni, peste doar două săptămîni.

Mai mult de-atît. Pe deasupra, i s-a mai și dat drumul din lanț să fie rău, să pedepsească, să decidă, să taie în carne vie.

Adică să dea semne de putere.

Puterea nu doar se deține. Ea trebuie musai să fie și exercitată de manieră publică, expresivă, baroc-baronială. Dacă ai putere, dar nu arăți că ai putere, nu prea faci mulți purici în politica isterică românească. Cei din umbră care conduc România fără să știm de ei, ei acționează în altă logică decît a puterii politice. Ei nu au nevoie de aceste eforturi de actorie publică. Însă ei sînt privilegiați. Și foarte puțini. Restul, cine vrea osișor, trebuie să mănînce neapărat și bătăturică. Trebuie să practice gesturi pe scenă.

Drept pentru care lui Florin Cîțu i s-a pregătit la acest început de toamnă marea scenă în care el să se prezinte mulțimii drept Vodă cel Puternic. A dat afară. A admonestat. A tăvălit din vorbe. S-a arătat intransigent. Aspru dar sever. N-a luat prizonieri. N-a avut milă. A beștelit asuprit mermelit demis.

Deși decizia de scoatere de la guvernare a USR PLUS este a lui Iohannis, totuși i s-a permis lui Cîțu să facă pe călăul public. Asta ca să-l întărească și mai mult pentru alegerile de partid de la sfîrșitul lunii. Era cam moale. Avea nevoie să comită niște gesturi de forță.

În interiorul PNL, nemulțumirea la adresa celor de la USR PLUS este din ce în ce mai mare, ajungînd deja la cote de avarie, de cvasi-răzmeriță. Faptul că Florian Cîțu este construit mediatic drept eroul salvator care eliberează PNL și România de sub jugul besmeticelii useriste nu e întîmplător.

După ce-i va zvîrli în rîpă pe useriști, Cîțu va fi un mini-erou pentru tot activul de partid penelist, ca să nu mai spunem și de o halcă însemnată de Românie non-liberală care nu îi mai suportă pe trotinetiști, pe piticii de grădină care au ajuns să terorizeze țara cu tembelismele lor tembele.

Deși e și el bine tăvălit: imagine terfelită, prestație guvernamentală mediocră, nevoia gestionării crizei Covid, Cîțu reușește prin această mișcare de forță să recupereze un necesar capital de imagine care să-i asigure victoria la președinția PNL și să-i reîncarce un pic bateriile de premier pentru lunile dificile de iarnă ce urmează: sărăcie, restricții Covid din nou și mai ales imensa criză a prețurilor la energie.

Concluzie? Cîțu cîștigă. Rămîne premier, scapă de useriști, devine președintele PNL, își continuă utilitatea de întrebuințare.

Ghinion.

ORBAN
Felul în care Orban s-a mișcat zilele astea a reprezentat pentru el ultima sa greșeală dintr-un lanț mai lung de greșeli și practic bomboana de pe coliva sa politică.

În momentul de față, Ludovic Orban este ca și expirat.

Pe de o parte, Cîțu este desenat drept salvatorul patriei peneliste de sub jugul demenței useriste. Pe de altă parte, Orban a dat semne prea cusute cu ață albă că vrea să contribuie la trecerea moțiunii de cenzură. Lucru care nu poate decît să înfurie și mai tare activul de partid penelist și să-l facă pe Orban să piardă și bruma de susținători pe care îi mai avea pînă acum.

Închipuiți-vă cum fierbe indignarea în activul de partid liberal la aflarea veștii că Orban e de partea USR PLUS și se străduie să treacă moțiunea de cenzură împotriva lui Cîțu.

Bine, mă nasolule mă, adică tu pui osul și umărul să pice acest guvern, să fim scoși de la putere, doar pentru un bîzdîc personal de-al tău? După ce că le-ai dat recent nemernicilor ălora mult mai mult decît merită, niște ministere esențiale pe care neam de neamul lor n-ar fi trebuit să le pupe, doar să ajungi tu președinte al Camerei Deputaților și să-ți asiguri tablă la fund, acuma mai vrei încă o dată să sacrifici partidul pentru interesele tale meschine?

Concluzie? Orban pierde pe linie. Va pierde cu brio alegerile de partid. După aia, the sky is the limit la cîte dosare o să-i înflorească. Istoria o scriu învingătorii. Dar mai ales dosarele penale le scriu învingătorii.

Să fie primit. Ghinion.

USR PLUS
Useriștii, dragii de ei de civili francezi, au dat în sfîrșit de greu. După ce li s-a croit un coridor nefiresc de ușor spre putere, după ce li s-a pus briciul în mînă, după ce li s-au îngăduit toate tembelismele lor tembele, iată că au ajuns în cele din urmă să fie și ei la primire.

Și au cam început să primească.

Istoria dă semne, cel puțin pentru moment, că nu prea mai are îngăduință pentru ei.

Primarii pe care i-au cocoțat la putere pe bază de vehemențe populiste, de isterii otrăvite și de fraude în alegeri dau rateuri aproape zilnice. Șobolani și halde de gunoaie fetide în cel mai bogat oraș al României, Sectorul 1? Bifă. Sectorul 2 varză? Bifă. Un București zvîrlit în haos? Bifă. Un Brașov din ce în ce mai antagonizat? Bifă. O Timișoară în marginea delirului? Bifă.

Dar nu numai la nivel de administrație locală dau useriștii rateuri. Performanțele miniștrilor și secretarilor de stat useriști sînt deja de legendă. Dincolo de ce se vede ca prestație publică, de bîzdîcuri și de aroganță și de nepricepere, stai să vezi ce vuiet se aude dinspre ministere. Informații mai discrete, dar și mai puternice decît cele din mass media.

Funcționarii publici sînt pur și simplu oripilați de lipsa de pricepere, pe de o parte, dar mai ales de ticăloșia și de propensiunea spre abuz și încălcarea legii, pe de altă parte, de care dau dovadă useriștii în actul de guvernare. Nu pot să vă dau detalii. Atît vă pot spune: ad literam au murit oameni de inimă din cauza abuzurilor pe care distinșii useriști încearcă să le comită prin guvern.

Aceste contraperformanțe administrative au dus în cele din urmă la decizia sistemului de a-i trage pe trotinetiști pe dreapta. Iohannis și ai lui au luat această hotărîre în primăvară. Acum doar au pus-o în aplicare, după ce au trebuit să contracareze un atac preemptiv în august la adresa lui Cîțu.

În momentul de față, prin intransigența lor, useriștii au tăiat orice punte de comunicare și de negociere, atît cu Iohannis, cît și cu PNL. Sînt puși la colț, de fapt se pun singuri la colț. Și încep să comită greșeli. Atît de comunicare, cît și de aliere politică.

Din punct de vedere al comunicării, tocmai au intrat și ei pe tarlaua ipocriziei, de unde pînă acum se cam feriseră să se murdărească de acest noroi politic. Au început să-și acuze partenerii de tot soiul de chestii, care de care mai gustoase și mai incriminatorii.

Mda. Ei încearcă să arunce cu noroi, dar de fapt nu-și dau seama că li se întoarce înapoi direct în freză.

Aha. Deci acum la început de septembrie v-ați găsit dintr-o dată să criticați chestii la adresa peneliștilor pe care le știați de mai mult timp? De-alea cu Covidul, cu Ministerul Sănătății, cu gestionarea fondurilor europene, cu tinerețea penală a lui Cîțu, cu acte de corupție, cu abuzuri în servici? Aha. Deci doar cînd ați fost scoși de la ciolan a dat indignarea în voi? Pînă atunci ați tăcut ca piticul de grădină în păpușoi? Aha. Mai spuneți. Mai spuneți...

Și cu alianțele politice, la fel. Aha. Deci pînă mai deunăzi, ăia de la AUR erau fasciști și extremiști și medievali și făceați spume la gură împotriva lor? Iar acum, dintr-o dată, că a dat nevoia politică în voi, sînt parteneri de moțiune? Aha. Mai spuneți. Mai spuneți...

E prima dată în istoria scurtă, dar ticăloasă a USR cînd fac greșeli neforțate. Mai ales, e prima dată cînd useriștii, acești tefeliști trotinetiști pitici de grădină bicisnici nu mai dețin the high moral ground.

Pînă acum, la ei specialitatea casei rețeta preferată era indignarea virtuoasă. Ah, cît de virgini și de perfecți și de deontologi sîntem noi și ce penali nasoi corupți mînjiți sînteți voi, toți ceilalți. Aha. Iată că, dintr-o dată, a dat noroiul politic și peste ei și au început să aibă din ce în ce mai multe urme de fecale pe față.

USR PLUS a trecut deja Rubiconul și a declarat război pe față lui Iohannis. Relația este ireconciliabilă. Drept urmare, toată artileria grea se va pune cu gurile de foc asupra lor. Și artileria comunicațională. Dar mai ales cea penală. Barna, Barna, nici nu știi cîte fonduri europene o să fii. Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă.

Și pentru că au trecut Rubiconul, și pentru că s-au aliat cu cei de la AUR, vor fi puși la colț. Și intern, și extern. Intern, vor fi scoși din funcții. Repejor. Miniștri, secretari de stat, prefecți, directori și alte deconcentrate. Măcel. Scurt. Repede. Pe urmă tocat mărunt, comunicațional și penal. Extern, vor fi puși pe coji de nucă pentru că au îndrăznit să se înhăiteze cu inexprimabilii cei medievali și anti-sistem.

Concluzie? Pe termen mediu și lung își vor reveni și vor fi un adversar semnificativ pentru PNL în 2024. Coldea n-a murit, Coldea se transformă. Pe termen scurt, însă, întristare și suspin. Scoși de la guvernare. Scoși de la decizie și de la cașcaval. Scoși de la inima șefului și a sistemului. Ciolan nicht. Liebe nicht. Macht nicht. Polizei trosk trosk. Gnade nicht. Mitleid verboten.

Ghinion.

PSD
PSD este unul dintre cîștigătorii momentului.

În primul rînd, prezintă din nou un atribut pe care de ceva timp îl cam pierduse: putere. Nu putere propriu-zisă, explicită, decizional-administrativă. Ci putere politică, de influență și control.

De ceva timp, PSD era un soi de mămăruță fără putirință. Lingîndu-și lent, dar încet rănile post-Dragnea și zoaiele de demonizare ce fuseseră aruncate asupra sa, PSD tot juca de ceva ani rolul de cuțu șchiop. Și la nivel de instituție politică în general, dar și de conducere, de lideri, senzația oamenilor în privința lor era una de neputință. Sărăcuții, în ce hal au ajuns...

Not anymore. PSD a început să proiecteze din nou putere.

Aritmetica politică e necruțătoare în Parlament. Ai majoritate, dispui. N-ai, plîngi încet și trist. PNL avea majoritate cu USR PLUS. Acuma, că și-au antagonizat useriștii, singurii pe care să-i aibă alături pentru a ține zăgazurile parlamentare să nu buiască voturile de demitere peste ei sînt pesediștii.

Calculele sînt simple, elementare. Doar ei, peneleii singuri, nu se poate. Cu AUR, nu se poate – și din motive de procente, dar mai ales de consecințe pe plan extern. Doar cu UDMR, nu se poate – nu se ajung procentele.

Deci au mai rămas doar pesediștii.

N-ar fi prima dată cînd PNL și PSD să facă alianță. În 2009 am avut alianță PSD – PDL, cu binecuvîntarea jupînului de atunci, Băsescu. Pe urmă am avut alianță PSD – PNL în 2013, fără binecuvîntarea jupînului. Acum vom avea din nou o astfel de alianță, cu binecuvîntarea jupînului Iohannis.

Primele semne sînt clare, evidente. PSD găsește tot soiul de pretexte și de subtrefugii procedurale pricepute pentru a împiedica moțiunea de cenzură AUR / USR PLUS. Săptămînile care vin vom avea noi exemple de astfel de gesturi de spriijin parlamentar în așa fel încît să n-avem nici moțiune de cenzură, nici să nu plece Cîțu de la conducerea guvernului.

Pentru PSD e foarte convenabilă situația. Pe de o parte, nu-i convine să vină la guvernare. Situația economică e complicată, sîntem din nou în buza crizei economice. Criza Covid încă nu s-a încheiat, vor fi din nou restricții și carantine. Efectul scumpirilor la energie va fi unul devastator, indiferent cine vine la guvernare. Și nici nu poate fi evitat: Uniunea Europeană îți sucește mîna la spate și te obligă să te sincronizezi cu politicile sale ecologice, de limitare a amprentei de carbon.

Pesediștii n-au nici un chef să încaseze direct în freză aceste neplăceri politice. Tabăra anti-PSD trebuie să se erodeze pînă la capăt, să facă loc în 2024 unei administrații curate PSD: și guvern, și președinte.

Mai mult de-atît, PSD reușește performanța să ajute scoaterea USR-ului de la putere, lucru pe care românii îl vor pricepe și îl vor aprecia.

Și astea sînt doar avantajele ce pot fi discutate. Căci mai sînt și altele, despre care pesediștii nu prea pot discuta liber. Dar eu pot să vă spun.

Înțelegerea este clară: în contrapartidă la sprijinul parlamentar, PSD va primi jumătate din fondurile PNRR. O înțelegere convenabilă, care va ajuta conducerea PSD să recîștige simpatia activului de partid, preponderent organizat în jurul primarilor de localități medii și mici, beneficiare ale acestui program de finanțare.

Înțelegerea nici măcar nu este una viciată moral, așa cum se chinuie să clameze trotinetiștii. Oricum, jumătatea de Românie care are nevoie ca de aer de modernizarea infrastructurii și de recuperarea decalajelor de dezvoltare este cea din zona profundă, săracă, pesedistă. Oricum aceste zone ar trebui să primească aceste fonduri. Oricum la ei ar fi trebuit să ajungă de la bun început, indiferent cine ar fi fost la guvernare. Singurul favor pe care-l fac liberalii este să nu pună piedici gratuite, pretexte puerile acestui proces de distribuire de fonduri și investiții.

Concluzie? PSD cîștigă de pe urma acestei crize politice. Revine ca influență pe scena politică, chiar dacă nu se întoarce explicit la putere / la guvernare. Își recapătă principalul atribut necesar în politică: “putere”. Își recuperează accesul la resurse. Își pune într-o situație dificilă cel mai otrăvit adversar politic: USR PLUS. Își recîștigă parțial simpatia propriului public, pe care o cam pierduse în ultimul timp. Iese din colțul ringului unde fusese înghesuit și tot încasa, tot încasa, tot încasa...

Ghinion.





. Citeste tot...

Arieni autentici

Am ajuns s-o trăiesc și pe-asta. Nu credeam. Dar omul, cît trăiește, trăiește.

Doamne Dumnezeule, am ajuns să le dau dreptate celor de la PNL și lui Cîțu.

Să vă explic.

Avem o țară. Cea mai săracă țară din Uniunea Europeană. Mă rog, formal vorbind, a doua cea mai săracă, după Bulgaria. Dar la strînsă concurență cu Bulgaria. Deci, de fapt cea mai săracă din Uniunea Europeană.

În această țară, avem hălci imense de realitate care încă nu sînt cuplate la chestii elementare de modernitate. Cum ar fi veceu și canalizare, apă curentă, asfalt, gaze.

Unul din principalele rosturi ale statului, indiferent cine conduce acest stat, Ceaușescu, Iliescu, Ponta, Dragnea, Cioloș, Orban, Cîțu, este exprimat cît se poate de plastic și de concis în vestita butadă a lui Hagi: “Să fie bine, să nu fie rău”.

Ca să fie bine, să nu fie rău, trebuie să torni asfalt, să faci canalizare, să tragi apă curentă, să bagi gaze. Să faci minimele eforturi de modernizare a societății. Nu chestii complicate, nu orașe inteligente, nu zgîrie nori și trotinete și rachete în Cosmos. Pînă la astea, asfalt apă canalizare gaze. Chestiile elementare.

Indiferent cine se află la guvernare, nu are cum să nu se străduiască să scoată o jumătate din Românie din bălți și din noroaie, din privatele din fundul curții, din cărat apa cu găleata și din încălzit la lemne.

Ce avem noi în cea mai recentă criză politică din zilele astea?

Dincolo de lupta pentru putere și de trosneala din coaliție, avem așa: doi parteneri de guvernare dintre care unul ține morțiș, dar morțiș ca jumătate din Românie să rămînă acolo unde este: în baltă, în noroi, cu căcăstoarea în fundul curții și la cărat lemne cu tîrna.

Useriștii, vașnicii noștri tefeliști ajunși la guvernare, cei care se opun acestui proiect nu o fac doar dintr-un bîzdîc de calcul politic trecător: e proiectul celor de la PNL, deci încasează doar ăștia puncte politice și atunci trebuie să trîntim proiectul.

Nuuu. La tefeliștii noștri cvasi-fasciști ura împotriva celor săraci și fără apă, asfalt, canalizare și gaze este una sinceră, autentică.

Pentru tefeliștii noștri care se dau pe trotinetă și care ar fi în stare să interzică autostrăzile, termocentralele, mașinile și tot ce nu ține de ideile lor bezmetico-fanteziste, cei săraci, cei de la țară, cei amărîți nu sînt oameni. Sînt niște bestii medievale care în cel mai bun caz trebuie ignorate, băgate la azil, dacă nu chiar și mai rău.

Bătrînii? Pensionarii? Țăranii? Cei de la Mizil și de la Cucuieții din Deal? Niște morloci. Niște inutili. Niște expendabili. Niște primitivi care trebuie șterși de pe fața pămîntului. Cum să cheltuim noi bani pe spinarea lor? Doamne ferește! Cum să le acordăm acestora vreun semn de atenție, de grijă, de preocupare, de compasiune? Ferească sfîntu! Se supără Greta...

Vă mai aduceți aminte de vestita fotografie în care un grup de tribali tefeliști naziști zvîrleau în dispreț cu bancnote de un leu într-un pensionar? Nici măcar nu i le dădeau în mînă. Doar le zvîrleau în scîrbă pe jos și se amuzau nemaipomenit, cu niște rictusuri oribile pe fețele alea ale lor de arieni superiori, cum amărîtul de pensionar se chinuia să se aplece și să ridice amărîtele alea de bancnote de un leu de pe jos.



Ura useriștilor împotriva celor care nu sînt ca ei este sinceră, autentică. Plină de entuziasm. Este ura surprinsă cu maximă expresivitate în acele rictusuri de scîrbă.

Este fix aceeași ură pe care o aveau naziștii acum aproape o sută de ani împotriva bătrînilor, săracilor, evreilor, celor de stînga, țiganilor, homosexualilor, celor cu o dizabilitate, polonezilor, rușilor, românilor, în general împotriva tuturor celor care nu erau cum scrie la cărticica nazistă: tineri, arieni, blonzi și perfecți.

De-abia cînd înțelegem această ură vom putea înțelege adevăratele resorturi ideologice pentru care useriștii se dau de chinul morții să împiedice PNNR-ul și astfel să nu se bage apă, canalizare, gaze în jumătatea săracă de Românie. România aia care nu e a lor și pe care, pentru că nu e ca ei, și-ar dori-o dispărută, aneantizată.

De-abia așa înțelegem ce-i mînă pe tefeliști în luptă. Ura disprețul scîrba nevoia de a-i elimina pe toți cei care nu sînt ca ei. Doar cine se dă pe trotinetă și știe să butoneze pe Facebook e om. Restul, să dispară, dă-i încolo de primitivi.

Principalul cîștig al acestor zile, al acestei crize este că cei care ne guvernează zilele astea își dau arama pe față.

Pe de o parte, că ne dăm seama din ce în ce mai bine cît de însetați sînt liberalii de puterea absolută, și că pentru asta sînt în stare să calce în picioare orice urmă de democrație.

Dar mai ales că ne dăm seama cît de naziști sînt de fapt în sufletul lor deontologic useriștii. Că pentru ei o felie mare de Românie de fapt n-ar trebui să existe, să trăiască, să sufle, să spere și să aibă nici un drept.

Vă place cum își dau arama pe față? Vă place nazismul în forma sa pură? Vă place userismul fără ascunzișuri?

Beți încet, căci conține perfecțiune. Blondă. Ariană. Arogantă. Plină de scîrbă superioară. Cu o poftă năprasnică să distrugă tot ce nu e ca ei.

Ghinion.



. Citeste tot...

Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. E îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.



. Citeste tot...

Oameni și oameni

Pînă relativ recent, era legal ca oamenii să dețină sclavi. Adică niște oameni care dețineau cu legea în mînă alți oameni pe care nu-i considerau oameni, ci doar o proprietate aducătoare de venit. Niște biete unelte ce nu-și justificau existența decît în măsura în care aduceau plus-valoare. Vite. Capete.

Nu exista o altă grilă de interpretare a acestora. Nu conta că au o viață. Că au o demnitate. Că au interese. Că au o familie, copii, emoții. Doar decît niște biete scule. Cînd se strica scula, o aruncai și cumpărai alta. Ce e aia demnitate? Ce e aia natură umană? Doar eu sînt om, căci am putere. Ăsta micu de-aici care se zbate în lanțuri? Ăsta nu e om, dă-l în mă-sa. Cît îmi dai pe el?

Pentru a se aboli sclavia s-au dus lupte grele. Unele din acestea la nivel de aprinsă dezbatere publică și de confruntare legală, cum a fost cazul în România. Altele, pur și simplu războaie civile, cu sînge, morți și suferință, precum cel din Statele Unite – singurul război purtat vreodată pe teritoriul USA.

Prin cîteva colțuri bicisnice ale lumii sclavia mai există și azi. Bieți oameni chinuiți de alți oameni. Toată lumea “civilizată” rostogolește ritos ochii în cap și emite adînci panseuri de dispreț superior la adresa primitivilor care-și permit să dețină suflete omenești în proprietate. Progresiștii fac une cause célèbre din acest subiect. Țț țț țț.

Problema este că, dincolo de cazurile izolate de sclavie fizică, ideea de sclavie încă este cît se poate de atractivă în mințile multora dintre noi. Doar noi sîntem oameni, noi ăștia cu succes, atractivi, productivi. Uite, noi facem lumea să se miște. Noi sîntem cei mai foarte oameni. Restul? Dă-i în mă-sa. Să moară. Cîți bani produc? Aaaa, nu produc bani? Atunci nu sînt oameni. Nu au dreptul să voteze. Nu au dreptul să emită pretenții. Nu au dreptul să respire, căci respiratul costă bani pe lumea asta. Nu au dreptul să existe. Cum facem să scăpăm de ei?

Nu e glumă. E fix gîndirea dominantă din ziua de azi din mințile tefeleilor. Bătrînii? Niște loaze enervante și primitive care fac degeaba umbră pămîntului. Nu produc nimic, doar consumă. Doar vor pensii. Doar ne freacă pe noi la cap și ne împiedică să ne bucurăm de roadele plus-valorii noastre capitaliste globaliste. Să moară, dă-i în morții lor de bătrîni.

Săracii? Să moară și ei, dă-i în morții lor de săraci. Cum poți să fii om atunci cînd ești sărac? E clar că săracii nu sînt oameni. Țăranii? Ăia fără școală? Să moară toți. Doar noi avem dreptul să existăm. Restul nu sînt oameni. Sînt suboameni. Sînt niște tîrîturi bicisnice pe care merită să le strivești sub picior. Ca pe gîndaci. Să nu-i văd în fața ochilor, că mi se face scîrbă și simt nevoia să-i distrug.

Nu e glumă. E un mod de gîndire. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta în istorie. Unii, mai cinici, ar spune că de fapt e cam modul dominant de gîndire de-a lungul vremurilor. Noi și ei. Doar noi sîntem oameni. Restul nu sînt oameni. Nu le recunoaștem esența umană. Vorbesc altfel. Se poartă altfel. Vin din altă parte. Deci putem să facem ce vrem din ei.

Această gîndire, dacă o combini cu logica productivității, produce rezultate remarcabile. Vede potențialul rezidual din persoanele care nu sînt oameni și se străduie să-l exploateze.

Adică să facă săpun din grăsimea subcutanată a celor care nu sînt oameni. Mă rog, nu prea au ei multă grăsime, că sînt bătrîni și săraci, dar ceva ceva tot o să iasă. Merge de-o Cola...

. Citeste tot...

Serviciul militar reluat în Franța

Francezii încep să-și dea seama că au din ce în ce mai mari probleme cu noile generații non-indo-europene de pe teritoriul lor și se gîndesc să reintroducă serviciul militar obligatoriu. La început, doar o lună.

De ce face asta Franța? Nu că ar avea nevoie de carne de tun proaspătă, căci războaiele zilele astea se duc cu personal din ce în ce mai specializat, pe care nu-l poți școli militar doar în cîteva luni. E o altă nevoie, e o nevoie socială.

Franța, ca și alte țări vestice, își vede pusă în primejdie baza valorică pe care se întemeiază orice persistență statală. Din ce în ce mai mulți tineri din noile generații sînt din ce în ce mai puțin fideli statului francez, ajungîndu-se deja la un punct critic în această privință, la o adevărată coloană a cincea care roade temeliile texturii sociale pe dinăuntru, ca niște cari prin mijlocul mobilei: nevăzuți, perseverenți, anonimi.

Se știe că orice stat național modern, de vreo trei-patru secole încoace, se sprijină pe capacitatea a trei instituții de a îndesa cu furc\ valorile necesare în fiecare nouă generație, de a transforma în mod permanent noile valuri de barbari în următoarea generație de cetățeni. Adică, în limbaj sociologic, de a-i socializa, de a-i face să internalizeze valoric cele necesare funcționării societății.

E vorba de armată, biserică și de școală. Faptul că Franța dă semne că simte nevoia să-și resocializeze cetățenii prin intermediul armatei este un semn clar că celelalte două dau rasol în scopul lor statal. Pentru cine știe să citească scrisul de pe zid, mene tekel fares, e semn evident că doar cu școala nu e îndeajuns să transformi micii barbari non-indo-europeni în următoarea generație de cetățeni. Căci despre biserică, știm că e moartă și îngropată în această privință de cel puțin 50 de ani în acest Occident secularizat.

Vă place geopolitica? Vă place Bizanțul? Vă place frica? Uite aici, chiar în fața ochilor voștri, spectacolul morcovului în fundul occidental. Luați și beți încet, că-i rece...

. Citeste tot...

Remitențele lu' pește prăjit

E o știre recentă acuma ce trîmbițează suma record trimisă de românii din străinătate anul trecut, în 2017 (în termeni de specialitate termenul este de "remitențe").

Iată mai jos graficul, cu aceeași sursă ca și a știrii inițiale: World Bank. Doar că, suplimentar față de știrea triumfalistă, am pus alături și datele pentru Polonia.

Ce observăm? În primul rînd, că Polonia trimite de două ori mai mulți bani acasă. Deci mai ușor cu pianul pe scări. Alte țări trimit mult mai mulți bani acasă decît România. Nu vreți să știți ce se întîmplă în Mexic sau în Pakistan sau în Filipine...

În privința Poloniei, să zicem că e corect și normal. Și ei sînt de două ori mai mulți ca populație. Dar, atenție: nu și de două ori mai mulți ca emigranți. Altă discuție.

Dar în primul rînd observăm starea deplorabilă a datelor privind România.

Uitați-vă la graficul Poloniei. Face sens. Vedem niște evoluții treptate, plauzibile, care coroborează în primul rînd cu intrarea în UE, apoi cu criza economică.

În cazul datelor despre România, însă aceste date prezintă variații bruște, aiuritoare. Cum ar fi de exemplu de la practic zero peste 10 ani, din 1994 pînă în 2004, urmat apoi brusc de un salt la un maxim absolut de 4,7 miliarde dolari, în anul următor, în 2005.

Păi asta nu ne spune nimic despre evoluția remitențelor către România. Ci doar că cei de la World Bank nu au avut date la îndemînă și au pus și ei în Excelul ăla ce au găsit. Au băgat un deșt în gură, apoi l-au săltat în vînt și au făcut niște estimări sălbatice: nimic nimic nimic nimic apoi brusc dintr-o dată 4,7 miliarde dolari.

Nu vă mai luați după toate știrile. Ziariștii sînt niște mediocri penibili care nu știu cum să facă din rahat bici. Iau și ei ce au la îndemînă, fără să verifice plauzibilitatea datelor, și pe urmă fac Breaking News. Dar biciul tot din rahat e compus, să știți.



. Citeste tot...

Stance: Tsubaki Sanjūrō (1962)

. Citeste tot...

Pofta de Robespierre naște suferință

Citesc cu amuzament amar cum unul din principalii candidați la Președinția Franței, Fillon, a zbîrcit-o rău de tot, ani la rînd, cu niște angajări fictive ale soției. Niște un milion de euro dați moca la doamna nevastă, să-și ia blănuri și bomboane la copii și la cai.

Știți voi: Franța, una din țările alea imperialiste, arogante, deontoloage și principiale care în mod periodic ne tot amintesc ce javre nenorocite de balcanici împuțiți sîntem și cum trebuie să luăm lumină de la ei, că ei le știu mai bine cu principiile. Ha. Ar fi de rîs, dacă n-ar fi de plîns.

Dar nu asta e adevăratul subiect – deși e și el suficient pentru o concluzie amară. Adevăratul subiect este fantasma liderului ireproșabil. Perfecțiunea, ireproșabilitatea, ca atu suficient pentru acel lider ideal, care o să ne salveze de toate bubele din cap și o să facă raiul pe pămînt.

Așa, de exemplu, a cîștigat Johannis. Nu că ar fi ideal, dar așa a fost vîndut hoardelor de pufoși naivi prin mijloace specifice de marketereală păcălicioasă. Ăsta este de altminteri unul din atributele cu care dreptacii anti-pesediști se tot chinuie de vreo aproape treizeci de ani să se diferențieze și să se legitimeze în politica românească: “Ah, Doamne, ce perfecți și ce virgine și ce vestale ale dreptății sîntem noi și ce buni de de votat sîntem! Votați-ne! Noi salvăm lumea de kaghebiștii păcătoși!”. Da, da. Cum să nu. Băsescu. Udrea. Blaga. Johannis. Da, da. Sfinților. Crucea mamilor voastre de nemernici.

Dar, dincolo de perfidia dreptacilor, problema rămîne. Nu poate fi ignorată. E sociologie deja. Pentru că această repetată păcăleală perfidă nu s-ar întîmpla dacă nu ar exista un suport emoțional, un substrat psihologic colectiv pe care acest discurs să se sprijine.

E o poftă cvasi-religioasă de lider perfect, de Iisus coborît de pe cruce și venit să salveze păcatele lumii și să tămăduiască rănile existenței. Nu e cu nimic diferit de pofta fantasmatică pe care o găsim atunci cînd citim, ascultăm, mai nou vedem basme. Aragorn. Făt Frumos. Harry Potter. Salvatorii fără de prihană.

Problema este, pufoșii mei, că realitatea nu-i ca basmul sau ca religia, din păcate. În viața de zi cu zi, ori de cîte ori vreo societate s-a procopsit cu un lider perfect, a fost jale și belea.

De la Cromwell încoace, fiecare asemenea lider perfect a făcut varză tot. Hitler era, de exemplu, unul din persoanele cu cele mai puține vicii de pe lumea aia a lor de atunci. Ori de cîte ori la conducere a ajuns unul – sau una, au fost și regine de-astea, ori premierițe, vezi Thatcher – căruia să-i sclipească lumina perfecțiunii în ochi, a fost jale. Căci acea lumină nu prea e cu mult diferită de lumina cruzimii și – in extremis – a nebuniei.

Un lider păcătos, uman, mult prea uman, care face nefăcute, este pe de o parte pe măsura noastră, a păcătoșilor, deci mai ușor de relaționat, de înțeles, de trăit alături de el. Pe de altă parte, păcătos fiind, e mult mai îngăduitor și mai cumpătat și mai înțelept și echilibrat, căci știe cum sînt oamenii, nu cum ar trebui să fie îngerii.

Au fost, de-a lungul timpului, lideri decenți sau excepționali care au avut multe, prea multe bube în cap, fără ca asta să-i împiedice să conducă decent societatea. Am avut vicioși care fumau trabuc și erau cu băutura în nas de dimineața (Churchill), care vînau fără de măsură (Roosevelt ăla primul, întreg la trup) ori futeau fără de măsură (Kennedy, Clinton, mai toți președinții Franței înregi la cap).

Nu stau acum să caut și alte exemple, mi-e lene, le menționez doar pe-alea care îmi vin în cap în mod spontan, pe repede înainte. Dar asta nu i-a împiedicat să fie oameni echilibrați, de multe ori înțelepți, și să-și conducă țara cum trebuie.

Pe dos: de multe ori cînd la putere a ajuns un lider perfect, acesta a făcut varză tot împrejur. Pentru că a ignorat una din marile nevoi complementare ale oamenilor: de compromis, de negociere, de colaborare pe bază de performanță suboptimală. Adică au ignorat realitatea, care inevitabil e imperfectă.

Și uite așa ajungem la România zilelor noastre, care trăiește sub semnul fanatismului în căutarea liderului perfect și a raiului pe pămînt.

Această marotă de fantasmă a tefeleilor din ziua de azi cu pornirea lor cvasi-fanatică împotriva păcatului este puternic asemănătoare cu alte mișcări mileniariste de factură fie religioasă, fie laică cu tonuri religioase – vezi de exemplu legionarii ori Gărzile roșii chineze ori, exemplul standard, paradigmatic: revoluționarii francezi de la 1789.

Problema este că, la fel ca și exemplele din istorie, din păcate prezintă în ea potențialul unei violențe disruptive și destructive de care ar trebui să ne ferim ca de dracu’.

Așa încep războaiele civile: cînd lumea vrea să fie conduși de îngeri și sfîrșește prin a fi conduși de Robespierre. Că pe urmă și-au dat seama ce greșeală au făcut și l-au belit, asta e altceva. Dar pînă să învețe, se întîmplă o chestie foarte nasoală: în căutarea raiului pe pămînt, se întîmplă iadul pe pămînt, asta se întîmplă.

Lumea nu învață decît cu lacrimi și cu sînge. Și mi-e teamă că tinerii din ziua de azi, în dorința lor altminteri de bună-credință de dreptate și de perfecționare și progres și, in extremis, de perfecțiune, să nu deschidă porțile suferinței.

Codruța, ai legătura! Fii Kăpitanca noastră și fă tu raiul pe pămînt!

. Citeste tot...

Și atunci m-a lovit

– “Cum a fost azi?”

Marta fusese la un chef de adolescenți, pe undeva prin zona Centrului Vechi, și m-am dus să o iau cu mașina. Mi-a luat ceva pînă am ocolit barajele de la Piața Universității.

– “A fost ok. Am fost într-un loc [[îmi povestește ce au făcut acolo]], pe urmă în altul, pe urmă într-un bar, Nirvana.”

Conduceam, încercînd să ocolesc din nou zona blocată de la Universitate.

– “Mă, tu știi ce e aia Nirvana?”

– “Hmmm? O trupă? Ceva cu religie?”

I-am povestit pe scurt – cît de pe scurt se poate povesti asta, știți voi: buddhism, dorință, suferință, ciclul karmic al reîncarnării, curățarea de pofte și de suferință, iluminarea și premiul aferent: dorita aneantizare.

– “Adică moartea, nu?”

– “Moartea totală, definitivă, să nu te mai întorci. Și, evident, și trupa aia de rock. Una din cele mai mari trupe de rock. Grunge. Ei au pornit totul acolo. Știi, noi ascultăm Pearl Jam...”

Adevărul este că în casă la noi se cam ascultă Pearl Jam. Am fost și la concert. Unii la Ștefan Bănică, noi la Pearl Jam.

– “Da, îi știu.”

– “Au scos un album foarte bun, ăla cu copilul care înoată în piscină după o bancnotă, Nevermind. Pe undeva prin 1990, dacă nu mă înșel. Eram așa, cam ca tine, aveam pînă în 20 de ani cînd l-au scos”

Și atunci m-a lovit. Marta are acum cam cît aveam noi atunci, cînd a apărut Smells Like Teen Spirit.

Mda. Simt nevoia să beau ceva.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...