Vreau o țară ca afară: Germania

Vrem o țară ca afară. Sloganul forte al deontologilor și al piticilor de grădină, slogan cu care au năpădit mințele unei generații întregi.

Mare ștachetă au mai ridicat, drăguții de ei, principialii de ei, perfecții de ei. Virtue signaling ca la manualul lui Soros. Indignare de-aia virtuoasă, să moară corupții penalii medievalii și primitivii. Doar ei dețin principiile, doar ei sînt morali și virtuoși. Doar ei sînt oameni.

Dar, mai ales, să fie bine, să nu fie rău. Să fie ca afară. Că doar ăia de afară sînt oameni și pricepuți. Noi trebuie să ne luăm după ei.

Oookeeey.

Total de acord. Să începem.

Absolut la întîmplare, de manieră spontană riguros organizată, permiteți-mi ca în nemernicia mea primitivă să iau Germania drept far călăuzitor, căci e țara la care se închină mințile tuturor piticilor de grădină. Cea mai foarte perfectă țară cu putință, care deja ne-a dat președinte de două mandate încoace.

Buuun. Germania drept model politic. Buuun.

În Germania, de cînd lumea și pămîntul, există o mare coaliție politică de guvernare între principalele două partide, cel de stînga, social-democrații, și cel de dreapta, popularii. Modelul e cît se poate de funcțional și apreciat ca un exemplu de înțelepciune politică.

Oookeeey. Dacă se poate la ei și dacă vrem să-i emulăm pe nemți, de ce nu? Să facem coaliție PSD – PNL.

Ups. Stai așa, că încep piticii de grădină să urle. Subit și dintr-o dată. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuuu. Jos Ciuma Roșie. Noi vrem să scoatem în afara legii Ciuma Roșie, să-i dăm doar plăcuțe și cătușe. Nimic altceva. Să dispară Ciuma Roșie de la putere. Nuuuuu. Ne-ați înțeles greșit. Vrem o țară ca afară, dar nu așa.

Aha.

Să continuăm.

Tot în Germania, avem republică parlamentară. Președintele are un rol limitat, mai mult decorativ. Merge și el pe la sindrofii, face pe înțeleptul. Adevărata forță politică stă în Parlament și în Premier. Ați auzit? În Parlament, ăla de mai aveți un pic și l-ați desființa în România.

Germanii sînt atît de înțelepți în înțelepciunea lor politică încît au decis că ăsta e modelul cel mai bun pentru președinte.

Păi dacă e bun în Germania și tot vrei noi o țară ca afară, de ce nu? Să facem republică parlamentară.

Ups. Piticii de grădină sînt deja în delir. Mai au un pic și fac apoplexie. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuu. Nu e bine. Să păstrăm specificul românesc, să fie prezidențială, o mînă forte, o dictatură luminată, ca în Rusia.

Aha. Specific național. Aha. Dintr-o dată, a dat specificul local peste voi, nu mai vreți model european.

Aha.

Să continuăm.

Cum face Germania cu procurorii, să fie bine să nu fie rău? Simplu. Procurorii sînt funcționari publici, care răspund în fața superiorilor. Iar conducerea procuraturii germane este numită – surpriză surpriză – de Ministrul Justiției. Și este considerat funcție politică. Repet: politică.

Dacă nu mă credeți, uite aici citate din Wikipedia. În engleză, că poate nu știți germană – nici eu nu știu, by the way.

“Unlike judges, public prosecutors are civil servants and therefore subject to the orders of their superiors.” “The Federal Minister of Justice and Consumer Protection proposes the Public Prosecutor General with the approval of the Bundesrat to the President of Germany for appointment. The Public Prosecutor General is considered a political official. He is supposed to share the criminal and security policy views and objectives of the respective acting federal government and can be retired without further reasons at any time. He is subject to the supervision of the Federal Minister of Justice and Consumer Protection.”

Aha. Federal Minister of Justice proposes. Aha. Is considered a political official. Aha. Ce cool e sistemul de justiție din Germania. Nici nu mi-aș fi închipuit că ei au voie așa ceva. Păi să facem și noi la fel ca ei, că nemții sînt cei mai foarte perfecți oameni pe lumea asta.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja se tăvălesc în chinuri pe jos, pe covorul Parlamentului. Monica Macovei e în perfuzii. Băsescu horcăie de durere. Pleșu și cu Cărtărescu își smulg părul din cap. Useriștii își fac seppuku.

Nuuuuu. Nu are voie nimeni să numească procurorul general în România, că e interferență asupra independenței justiției și riscăm să cădem în ghearele Ciumei Roșii și să ne vindem țara la ruși și la chineji.

Nuuuu. Decît Uniunea Europeană și Înalta Comisie Intergalactică au voie să decidă asta. În nici un caz primitivii de români. Nuuuu. Moare de oftică Monica Macovei și scapă Elena Udrea de la pușcărie dacă veți comite o asemenea crimă asupra justiției. Nuuuuu. Corupților. Corupților...

Aha.

Să continuăm.

În Germania, Curtea Constituțională are oribilul obicei să deschidă gura și să emită pretenții de suveranitate. Să tragă de urechi Comisia Europeană și Uniunea Europeană să spună că propunerile venite de la Bruxelles încalcă – ce să vezi, surpriză – ditamai Constituția germană.

Oooookey. Deci se poate? Deci Constituția unei țări chiar contează? Deci suveranitatea nu e doar un cuvînt flasc? Deci subiectul prevalenței legii naționale asupra celei europene este unul valid? Deci subsidiaritatea chiar există, nu e o literă moartă?

Iar citez:

“When applied in the context of the EU, the principle of subsidiarity serves to regulate the exercise of the Union’s non-exclusive powers. It rules out Union intervention when an issue can be dealt with effectively by Member States themselves at central, regional or local level. The Union is justified in exercising its powers only when Member States are unable to achieve the objectives of a proposed action satisfactorily and added value can be provided if the action is carried out at Union level.”

Aha. Păi să facem și noi fix la fel precum nemții. Să punem țara mai presus de toate. Deutschland Deutschland über alles.

Doamne, slogan mai patriotic, mai naționalist decît ăsta rar mi-a fost dat să întîlnesc. Aha. E voie să fii patriot. Să fim. Să punem interesele României mai presus de orice.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja sînt în comă. Trei sferturi din ei au leșinat de atîta suferință. Restul se zvîrcolesc spasmodic, zici că i-ai băgat la doi douăzeci.

Nuuuu. Nu la asta ne refeream. Noi vrem o Românie care să nu asculte nimic altceva decît de Uniunea Europeană. O chestie de-aia, cum îi zice în științele politice, commo se dice, regiune, gubernie, colonie, ceva cu guvernator și cu Obersturmbannführer. Că doar nu l-am ales pe Iohannis să țină cu România. Doamne ferește.

Nuuuu. L-am ales să fie guvernatorul acestei gubernii provinciale, acestei mărci de graniță a Imperiului.

Aha.

Să știți că pot continua. Germania are voie să facă afaceri cu rușii. Noi nu. Germania are voie să consume cărbune. Noi nu. Germania are voie să impoziteze multinaționalele și să pună taxe ridicate. Noi nu.

Stai, că era să uit. Fiți atenți ce mai fac medievalii de germani.

Ați auzit cumva de taxa progresivă? Cine cîștigă mai mult să contribuie mai mult la cheltuielile publice? Hai să vă citez din nou, tot în engleză. Tot de pe Wikipedia:

“The rate of income tax in Germany ranges from 0% to 45%. The German income tax is a progressive tax, which means that the average tax rate (i.e., the ratio of tax and taxable income) increases monotonically with increasing taxable income.”

Aha. Germania face asta? Taxă progresivă? Pe bune?? Păi să facem și noi. E simplu. Așa se menține complexitatea. Cu cheltuială. Dacă germanii fac, înseamnă că or ști ei ceva, că e bine. Să fie bine, să nu fie rău.

Nuuuuu. Deja piticii de grădină au murit sufocați de indignare. Covoarele Parlamentului sînt pline de cadavre de pitici de grădină abuzați de ideile mele ridicole. Cum de îndrăznesc așa ceva? How dare I?

Recapitulăm, da? Vrem o țară ca afară. Și o luăm la întîmplare, Germania, că e cea mai foarte perfectă, avem deja președinte de acolo. Das Gubernator.

Are coaliție PSD – PNL? Are.

Are republică parlamentară? Are.

Numește procurorii politic? Îi numește.

Are Curte Constituțională care apără interesele naționale? Are.

Are imn naționalist, vehement de naționalist, de zici că l-a scris Vadim Tudor, Deutschland Deutschland über alles? Are.

Consumă cărbune? Consumă.

Face afaceri cu rușii? Face.

Taxează multinaționalele și nu le lasă să zvîrle plus valoarea în paradisurile fiscale? Le taxează.

Păi ce mai vreți? Să trecem la treabă. Modelul perfect de țară.

Nuuuuuu....

Mă deontologilor. Mă piticilor de grădină. Mă principialii lu’ pește prăjit. Bag eu de seamă că voi nu vreți o țară ca afară.

Voi vreți doar o țară condusă de afară.

Ghinion.



. Citeste tot...

Țuruk na hui

E o bucurie artificială. Popularii în Germania, conduși de distinsa doamnă Merkel, această Napoleon cu mîinile lipite cu Superglue, au probleme. Mari probleme. Sondajele necruțătoare realizate de Herr Pieleannovitch al lor local spun că ecologiștii sînt în mod constant în fața popularilor.

Alegerile sînt peste cîteva luni. E belită rău de tot situația. Dintr-o dată, lucrurile stau al naibii de prost. Biciucliștii politici din Germania amenință să ia puterea și să dea următorul Cancelar al Reichului.

De groază. Așa ceva nu e voie. Pur și simplu nu e voie. Deci se impun măsuri. Urgente. Stringente. Stridente. Ce măsuri putem noi lua, fetelor, să nu cîștige nasoii de ecologiști alegerile în miezul Imperiului?

Simplu. Hai să dăm o relaxare. Ceva lejer, de vară, să se bucure și cetățenii noștri, dar și slugile. Și atunci coana Merkel l-a convocat pe Iohannis și i-a dat ordin: relaxare cu orice preț. Retragere pe poziții dinainte stabilite. Fără mască. Dați drumul la distracț. Distracț cu orice preț. Forțați oamenii să se distracț. Poate poate totuși le trece furia pînă în toamnă și uită și ne votează.

Deci calmați-vă, pufoșilor. Deci e doar o măsură temporară, pînă cîștigă din nou naziștii alegerile. Să nu credeți că le pasă cumva de drepturi și de libertăți. Sau de virus. Nu. Singurul lucru care contează e puterea.

Și pe urmă, după ce cîștigă naziștii din nou puterea? Ohoho. Atunci să vezi rigoare. Atunci să vezi distracț.

O să fie bine. O să vă placă. Țuruk na hui.

Ghinion.

. Citeste tot...

Germania ori America? O alegere simplă

Semnele sînt din ce în ce mai clare: nemții bat palma pe termen lung cu rușii, peste toată Europa Centrală și de Est, ieșind astfel și mai mult de sub umbra americanilor care, de 70 de ani încoace, de cînd s-a terminat al doilea război mondial, se tot proiectează peste peninsula Europa. Se conturează din ce în ce mai limpede un Heartland continental, drept contrapondere autonomă la imperiul maritim american.

În marele joc geostrategic, singurul joc care contează, sîntem un biet pion. Nu avem nici resursele materiale, nici resursele simbolice în stare să ne facă să stăm pe picioarele noastre, proprii și personale.

Ca să înțelegeți diferența de magnitudine, americanii cheltuie în fiecare an doar pe întreținerea bazelor militare din străinătate, vreo 800 la număr, cît aproape tot PIB-ul întregii Românii. Repet: cît tot PIB-ul nostru, nu cît bugetul nostru. Cine știe diferența dintre PIB și buget, înțelege. Cine nu o știe, îi explic degeaba, oricum mă chinui inutil, rămîne prost pe vecie.

Fiind un biet pion în acest mare joc geostrategic, singurul joc care contează, nu avem ce face decît să avem un aliat dintre cei mari. Cei mari fiind ăia mari, de-i numeri pe degetele la două mîini: America, China, Germania, Anglia, Rusia, Japonia, Franța, India (mai recent), Israel, Iran și... și... și cam atît.

Deci cu care? Pendularea recentă a românilor, dincolo de alianțele formale numite UE și NATO, tot între Germania și SUA se face. Căci NATO e America, iar UE e Germania. Restul nu contează. Francezii sînt niște bieți bicisnici neputincioși. Italienii și mai și. Israelul are jocul lui separat și aparte și nu e, totuși, în aceeași ligă cu ăia mari de tot. Britanicii joacă jocul pe care îl știu de secole: perfizi și separați. Deci fie nemții, fie americanii.

Problema este că nemții sînt din ce în ce mai prieteni cu rușii. Iar rușii, după cum bine știm și după cum sondajele în mod constant vin să ne confirme, sînt percepuți de către români ca fiind principalii neprieteni ai României.

Că e adevărat, că e fals, nu discut, nu e treaba mea, oricum voi vă pricepeți mai bine la toate, deci orice v-aș spune eu tot aia o să credeți. Însă nu contează dacă e adevărat sau fals. Contează ce crede poporul. Iar poporul, opinia publică, vocea contribuabilului, este puternic rusofobă – ca și alte țări din zona asta a Europei Centrale și de Est, aflată pînă de curînd, o jumătate de secol și mai bine, sub controlul sovietic.



Deci românilor nu le place de ruși. Pe de altă parte, nemții cam bat palma cu rușii. Pe de altă altă parte, americanilor nici lor nu le place de ruși, fiind definiți, alături de chinezi, drept principalii lor adversari. Deci cum credeți voi că se așează lucrurile, ținînd cont de aceste ecuații?

Concluzia e simplă. Plus cu minus dă minus. Minus cu minus dă plus. Ori ne schimbăm atitudinea față de ruși, dacă vrem să fim în continuare sub influența principală a Nemției. Ori, încet încet, punem din ce în ce mai multă bază pe americani.

Nu cred că e posibil ca românii să-și schimbe părerea prea ușor despre ruși. Oricît de mult s-ar chinui propaganda ariană, cum s-a încercat și s-a reușit să se atenueze, de-a lungul a două generații, tensiunile dintre nemți și francezi, nu o să reușească. Românii n-o să aibă niciodată sentimente pozitive față de ruși.

În consecință, o să fie pe dos: românii o să înceapă să-și dea seama că nemții nu sînt, totuși, chiar așa de cușer. Pe termen mediu – zece ani și mai mult –o să ne dăm seama că pacea nemților cu rușii nu ne convine și o să ne căutăm și mai mult siguranța în brațele americanilor. Nu numai noi vom fi în această situație - și polonezii vor gîndi la fel, dacă nu o fac deja.

Pe asta se bazează strategii americani atunci cînd încurajează alianța regională Polonia – România. Pe asta se bazează strategii americani cînd, în fața unei Vechi Europe din ce în ce mai distante și a unei Turcii din ce în ce mai neootomane, își construiesc un nou picior de pod continental în țările Noii Europe.

E simplu. E atît de simplu. Dincolo de incidentele de parcurs – președinte de etnie germană, care va avea două mandate, banii europeni prin care UE vor încerca să ne cumpere bunăvoința, încetul cu încetul opinia publică românească va conștientiza această nevoie de alegere.

Acum românii încă nu fac diferența. Pentru ei și UE și NATO sînt la fel de bune, și nemții și americanii sînt la fel de necesari. În cîțiva ani, însă, poate în zece, poate în mai mulți, poate în mai puțini, românii vor începe să-și dea seama că nemții fac jocul rușilor și vor începe să resimtă asta. Deocamdată această gîndire este doar la nivel de elite – fie elite ideologice, fie elite de forță: militari, servicii, justiție. În cîțiva ani această nevoie de alegere va permea și restul societății.

Să vezi atunci propagandă.



. Citeste tot...

Adevăr să fie, dar nu și pentru căței

I feel vindicated.

Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.

A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.

Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.

Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.

Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.

Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.

Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.

În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.

După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.

Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Ce le pune, dom'le, la ăștia în cîrnați și în bere?

Aseară, de nervi, m-am culcat.

Noroc că m-am culcat pe la începutul meciului, cînd era doar (doar!) 0-1.

M-am declarat oficial obosit și practicant de rugby și de aikido și am zis că nu vreau să-mi stric seara și creierul enervîndu-mă cu mămăruțele de brazilieni. Aveam o premoniție de clarviziune. Și am băgat capul în pernă. Am stins televizorul. Am stins și laptopul.

Best evening I've had in a while.

Deci n-am văzut măcelul, deci n-am făcut nici icter negru, nici cancer, nici rîie de nervi.

Singura problemă a fost că n-am oprit și telefonul. Și astfel, semi-adormit, mai tresăream cînd telefonul făcea piu. Cîte un prieten care făcea mișto de mine, mama lor de prieteni, cînd brazilienii mai încasau cîte un gol.

Cam așa am văzut meciul aseară. Ațipire - piu – tresărire: aha, au mai încasat un gol. Și iar ațipeam, și iar telefonul cel sadic de la prietenii cei sadici făcea piu. Piu piu. Și iar piu. Aproape că puteam să țin scorul în gînd, printre vise.

Am adormit în sughițuri sociologice, gîndindu-mă la Zico și la Socrates.

Deci noi ăștia care n-o să putem să ne dezicem de Brazilia nici dacă ne puneți la rotisor, nu ne mai rămîne în disperarea noastră, după ce brazilienii au fost măcelăriți clinic, mai ceva ca la Dieppe sau ca la Dunkerque, decît să ne mutăm speranțele spre ceilalți brazilieni care au rămas în joc: argentinienii și olandezii.

Nu credeți că e cazul ca Olanda totuși să cîștige prima ei cupă mondială?

Eu cred că da. Totul pentru victorie, totul pentru frontul împotriva Germaniei. Să facem totul tovarăși să cîștige Olanda. Olanda, Argentina, nici nu mai contează. Poate să cîștige și All Blacks pînă la urmă, dar nu Germania.

Chiar, uite, asta e o idee bună: băgăm pe teren mai întîi cinci minute echipa All Blacks, îi fezandează un pic pe nemți la coaste, absolut legal de altminteri, cîteva placaje de încălzire, și pe urmă nemții pot să înceapă să joace și finala cu Olanda. Mi se pare normal, corect, conform cu procedurile raționale de la fondurile europene.

În rest, rămîne cum am stabilit: Brazil, estava repolho ontem à noite!

Adică, pentru cei care nu au învățat încă germana la școală: fă dragă Brazilio fă, ai fost varză aseară, fă dragă fă. Fi-ți-ar neamurili de rîs să-ți fie, mai bine jucai rugby aseară...



. Citeste tot...

Der Himmel: die deutsche Version

. Citeste tot...

Turn de grandoare, hybris si sudoare

Turnul televiziunii din Berlin. Alaturi de Primaria Rosie si de un bloc de locuinte.

Grandoare. Ingimfare. Sudoare. Soare.







. Citeste tot...

Tot un perete de piatra cioplita, piatra slefuita

Poarta pietii din Milet. Muzeul Pergamon, Berlin, 2012.

Alte pietre. Alte fantome.




. Citeste tot...

Vin alegerile!

Berlin, vara lui 2012. Din beneficiile secundare ale mersului la concert la Pearl Jam.




. Citeste tot...

De aici a inceput totul

Cel mai fain muzeu pe care l-am vazut pina acum. De vazut, revazut, de stat o zi intreaga doar in el, in tihna, adastat, cu sufletul proiectat in trecut.







.

Citeste tot...

Komm' rüber!

. Citeste tot...

Nu sintem noi unici

Deci sa nu va mai auz ca noi sintem exceptionali in prapastiozitatea noastra mediocra. Si italienii sint fics la fel, doar ca trebuia sa vina nasoii de nemtzi sa ne-o spuna. Enjoy the Latin apocalypse, now in a new presentation.

“Italians have two explanations for their dilemma: gerontocrazia, rule by the elderly, and raccomandazioni, recommendations. Both ensure that jobs are passed on to friends and family. Universities -- an educational institution that was invented here and helped establish Italy's worldwide fame -- have become intellectual wastelands, not least because of the antiquated concorsi, the selection process for senior positions at schools and universities, in which applicants are crammed into gymnasiums and forced to write essays like elementary school students.

The country is also suffering from a cultural decline, says Savaglio, the physicist. There is an almost adolescent form of anarchy, in which motorists don't stop at red lights because no one does, as well as a paralyzing fatalism; it's always been like that and there's not much you can do about it. "We wallow in our glorious past," she says, "but what good are the old Romans if the buses aren't running?" What is missing, she argues, is respect and a sense of civic responsibility -- fellow citizens who feel not only responsible for themselves, but also for the common good, the "res publica".

[...]

Labate says that Italians lack seriousness and speed, and that they have an allergic reaction to everything new. She groans over the endless bureaucratic formalities, the record tax rate of up to 55 percent and 60-year-old CEOs who don't know what Facebook is. She longs for Silicon Valley, where she sometimes flies because she "accomplishes more in one month there than in Italy in half a year." Why did she nevertheless return? "Because Italy's crisis is an opportunity," she says, and because it's more satisfying to see lemons growing on your own soil, no matter how barren it may be. "Anyone who remains abroad only clears the stage for those from whom he once fled."”

Fiona Ehlers, "Italy's Lost Generation. Crisis Forces Young Italians to Move Abroad" (Der Spiegel, 6 august 2012)


. Citeste tot...

La Poarta Raiului, la tîrla Iștarului

. Citeste tot...

La ǎștia nu vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

A taste of things to come

. Citeste tot...

Ich bin ein Biskuiter

Ce se intimpla cind se termina cuvintele? Incep amintirile.

Doamnelor si domnilor, va propun sa ne reamintim germana, in pasi solemni de heavy metal de inceput de secol 19.

Oribil de genial. In loc de tzuica de dimineatza.

:) :rofl:

Citeste tot...

Bloggerii astia, niste eretici, dom'le

"In the early years of the Reformation expressing support for Luther’s views, through preaching, recommending a pamphlet or singing a news ballad directed at the pope, was dangerous. By stamping out isolated outbreaks of opposition swiftly, autocratic regimes discourage their opponents from speaking out and linking up.

A collective-action problem thus arises when people are dissatisfied, but are unsure how widely their dissatisfaction is shared, as Zeynep Tufekci, a sociologist at the University of North Carolina, has observed in connection with the Arab spring.

The dictatorships in Egypt and Tunisia, she argues, survived for as long as they did because although many people deeply disliked those regimes, they could not be sure others felt the same way. Amid the outbreaks of unrest in early 2011, however, social-media websites enabled lots of people to signal their preferences en masse to their peers very quickly, in an “informational cascade” that created momentum for further action.

The same thing happened in the Reformation. The surge in the popularity of pamphlets in 1523-24, the vast majority of them in favour of reform, served as a collective signalling mechanism.

As Andrew Pettegree, an expert on the Reformation at St Andrew’s University, puts it in “Reformation and the Culture of Persuasion”, “It was the superabundance, the cascade of titles, that created the impression of an overwhelming tide, an unstoppable movement of opinion…Pamphlets and their purchasers had together created the impression of irresistible force.”

Although Luther had been declared a heretic in 1521, and owning or reading his works was banned by the church, the extent of local political and popular support for Luther meant he escaped execution and the Reformation became established in much of Germany.

Modern society tends to regard itself as somehow better than previous ones, and technological advance reinforces that sense of superiority. But history teaches us that there is nothing new under the sun.

Robert Darnton, an historian at Harvard University, who has studied information-sharing networks in pre-revolutionary France, argues that “the marvels of communication technology in the present have produced a false consciousness about the past—even a sense that communication has no history, or had nothing of importance to consider before the days of television and the internet.”

Social media are not unprecedented: rather, they are the continuation of a long tradition. Modern digital networks may be able to do it more quickly, but even 500 years ago the sharing of media could play a supporting role in precipitating a revolution.

Today’s social-media systems do not just connect us to each other: they also link us to the past."

The Economist, How Luther went viral. Social media in the 16th Century (17 dec 2011) Citeste tot...