Dragii noștri tefelei medievali

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Citeste tot...

Vreau o țară ca afară: Germania

Vrem o țară ca afară. Sloganul forte al deontologilor și al piticilor de grădină, slogan cu care au năpădit mințele unei generații întregi.

Mare ștachetă au mai ridicat, drăguții de ei, principialii de ei, perfecții de ei. Virtue signaling ca la manualul lui Soros. Indignare de-aia virtuoasă, să moară corupții penalii medievalii și primitivii. Doar ei dețin principiile, doar ei sînt morali și virtuoși. Doar ei sînt oameni.

Dar, mai ales, să fie bine, să nu fie rău. Să fie ca afară. Că doar ăia de afară sînt oameni și pricepuți. Noi trebuie să ne luăm după ei.

Oookeeey.

Total de acord. Să începem.

Absolut la întîmplare, de manieră spontană riguros organizată, permiteți-mi ca în nemernicia mea primitivă să iau Germania drept far călăuzitor, căci e țara la care se închină mințile tuturor piticilor de grădină. Cea mai foarte perfectă țară cu putință, care deja ne-a dat președinte de două mandate încoace.

Buuun. Germania drept model politic. Buuun.

În Germania, de cînd lumea și pămîntul, există o mare coaliție politică de guvernare între principalele două partide, cel de stînga, social-democrații, și cel de dreapta, popularii. Modelul e cît se poate de funcțional și apreciat ca un exemplu de înțelepciune politică.

Oookeeey. Dacă se poate la ei și dacă vrem să-i emulăm pe nemți, de ce nu? Să facem coaliție PSD – PNL.

Ups. Stai așa, că încep piticii de grădină să urle. Subit și dintr-o dată. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuuu. Jos Ciuma Roșie. Noi vrem să scoatem în afara legii Ciuma Roșie, să-i dăm doar plăcuțe și cătușe. Nimic altceva. Să dispară Ciuma Roșie de la putere. Nuuuuu. Ne-ați înțeles greșit. Vrem o țară ca afară, dar nu așa.

Aha.

Să continuăm.

Tot în Germania, avem republică parlamentară. Președintele are un rol limitat, mai mult decorativ. Merge și el pe la sindrofii, face pe înțeleptul. Adevărata forță politică stă în Parlament și în Premier. Ați auzit? În Parlament, ăla de mai aveți un pic și l-ați desființa în România.

Germanii sînt atît de înțelepți în înțelepciunea lor politică încît au decis că ăsta e modelul cel mai bun pentru președinte.

Păi dacă e bun în Germania și tot vrei noi o țară ca afară, de ce nu? Să facem republică parlamentară.

Ups. Piticii de grădină sînt deja în delir. Mai au un pic și fac apoplexie. Nuuuu. Nu la asta ne refeream cînd ceream o țară ca afară. Nuuu. Nu e bine. Să păstrăm specificul românesc, să fie prezidențială, o mînă forte, o dictatură luminată, ca în Rusia.

Aha. Specific național. Aha. Dintr-o dată, a dat specificul local peste voi, nu mai vreți model european.

Aha.

Să continuăm.

Cum face Germania cu procurorii, să fie bine să nu fie rău? Simplu. Procurorii sînt funcționari publici, care răspund în fața superiorilor. Iar conducerea procuraturii germane este numită – surpriză surpriză – de Ministrul Justiției. Și este considerat funcție politică. Repet: politică.

Dacă nu mă credeți, uite aici citate din Wikipedia. În engleză, că poate nu știți germană – nici eu nu știu, by the way.

“Unlike judges, public prosecutors are civil servants and therefore subject to the orders of their superiors.” “The Federal Minister of Justice and Consumer Protection proposes the Public Prosecutor General with the approval of the Bundesrat to the President of Germany for appointment. The Public Prosecutor General is considered a political official. He is supposed to share the criminal and security policy views and objectives of the respective acting federal government and can be retired without further reasons at any time. He is subject to the supervision of the Federal Minister of Justice and Consumer Protection.”

Aha. Federal Minister of Justice proposes. Aha. Is considered a political official. Aha. Ce cool e sistemul de justiție din Germania. Nici nu mi-aș fi închipuit că ei au voie așa ceva. Păi să facem și noi la fel ca ei, că nemții sînt cei mai foarte perfecți oameni pe lumea asta.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja se tăvălesc în chinuri pe jos, pe covorul Parlamentului. Monica Macovei e în perfuzii. Băsescu horcăie de durere. Pleșu și cu Cărtărescu își smulg părul din cap. Useriștii își fac seppuku.

Nuuuuu. Nu are voie nimeni să numească procurorul general în România, că e interferență asupra independenței justiției și riscăm să cădem în ghearele Ciumei Roșii și să ne vindem țara la ruși și la chineji.

Nuuuu. Decît Uniunea Europeană și Înalta Comisie Intergalactică au voie să decidă asta. În nici un caz primitivii de români. Nuuuu. Moare de oftică Monica Macovei și scapă Elena Udrea de la pușcărie dacă veți comite o asemenea crimă asupra justiției. Nuuuuu. Corupților. Corupților...

Aha.

Să continuăm.

În Germania, Curtea Constituțională are oribilul obicei să deschidă gura și să emită pretenții de suveranitate. Să tragă de urechi Comisia Europeană și Uniunea Europeană să spună că propunerile venite de la Bruxelles încalcă – ce să vezi, surpriză – ditamai Constituția germană.

Oooookey. Deci se poate? Deci Constituția unei țări chiar contează? Deci suveranitatea nu e doar un cuvînt flasc? Deci subiectul prevalenței legii naționale asupra celei europene este unul valid? Deci subsidiaritatea chiar există, nu e o literă moartă?

Iar citez:

“When applied in the context of the EU, the principle of subsidiarity serves to regulate the exercise of the Union’s non-exclusive powers. It rules out Union intervention when an issue can be dealt with effectively by Member States themselves at central, regional or local level. The Union is justified in exercising its powers only when Member States are unable to achieve the objectives of a proposed action satisfactorily and added value can be provided if the action is carried out at Union level.”

Aha. Păi să facem și noi fix la fel precum nemții. Să punem țara mai presus de toate. Deutschland Deutschland über alles.

Doamne, slogan mai patriotic, mai naționalist decît ăsta rar mi-a fost dat să întîlnesc. Aha. E voie să fii patriot. Să fim. Să punem interesele României mai presus de orice.

Nuuuuu. Piticii de grădină deja sînt în comă. Trei sferturi din ei au leșinat de atîta suferință. Restul se zvîrcolesc spasmodic, zici că i-ai băgat la doi douăzeci.

Nuuuu. Nu la asta ne refeream. Noi vrem o Românie care să nu asculte nimic altceva decît de Uniunea Europeană. O chestie de-aia, cum îi zice în științele politice, commo se dice, regiune, gubernie, colonie, ceva cu guvernator și cu Obersturmbannführer. Că doar nu l-am ales pe Iohannis să țină cu România. Doamne ferește.

Nuuuu. L-am ales să fie guvernatorul acestei gubernii provinciale, acestei mărci de graniță a Imperiului.

Aha.

Să știți că pot continua. Germania are voie să facă afaceri cu rușii. Noi nu. Germania are voie să consume cărbune. Noi nu. Germania are voie să impoziteze multinaționalele și să pună taxe ridicate. Noi nu.

Stai, că era să uit. Fiți atenți ce mai fac medievalii de germani.

Ați auzit cumva de taxa progresivă? Cine cîștigă mai mult să contribuie mai mult la cheltuielile publice? Hai să vă citez din nou, tot în engleză. Tot de pe Wikipedia:

“The rate of income tax in Germany ranges from 0% to 45%. The German income tax is a progressive tax, which means that the average tax rate (i.e., the ratio of tax and taxable income) increases monotonically with increasing taxable income.”

Aha. Germania face asta? Taxă progresivă? Pe bune?? Păi să facem și noi. E simplu. Așa se menține complexitatea. Cu cheltuială. Dacă germanii fac, înseamnă că or ști ei ceva, că e bine. Să fie bine, să nu fie rău.

Nuuuuu. Deja piticii de grădină au murit sufocați de indignare. Covoarele Parlamentului sînt pline de cadavre de pitici de grădină abuzați de ideile mele ridicole. Cum de îndrăznesc așa ceva? How dare I?

Recapitulăm, da? Vrem o țară ca afară. Și o luăm la întîmplare, Germania, că e cea mai foarte perfectă, avem deja președinte de acolo. Das Gubernator.

Are coaliție PSD – PNL? Are.

Are republică parlamentară? Are.

Numește procurorii politic? Îi numește.

Are Curte Constituțională care apără interesele naționale? Are.

Are imn naționalist, vehement de naționalist, de zici că l-a scris Vadim Tudor, Deutschland Deutschland über alles? Are.

Consumă cărbune? Consumă.

Face afaceri cu rușii? Face.

Taxează multinaționalele și nu le lasă să zvîrle plus valoarea în paradisurile fiscale? Le taxează.

Păi ce mai vreți? Să trecem la treabă. Modelul perfect de țară.

Nuuuuuu....

Mă deontologilor. Mă piticilor de grădină. Mă principialii lu’ pește prăjit. Bag eu de seamă că voi nu vreți o țară ca afară.

Voi vreți doar o țară condusă de afară.

Ghinion.



. Citeste tot...

Despre lucrurile cu adevărat importante

Știe România să facă blugi?, ne întrebam noi, la nivel inconștient, prin anii 80-90, cînd eram tineri. Nu știe. Doamne, ce poftă aveam de blugi cînd eram tineri! Cine știe să facă blugi? Străinii.

Vrem blugi. Străinii fac blugi. Românii nu știu să facă blugi.

Deci străinii sînt buni, românii sînt nașpa. Trebuie să-i ascultăm pe străini.

Știu, știu. Sună absolut aiurea. Dar așa funcționează creierul omului, la nivel inconștient, în acele străfunduri unde nici nu-ți dai seama de ce gînduri îți mișună prin hoit, prin creierul reptilian.

Tinerii în România au o reticență instinctivă, animalică, față de țara lor. Percep mediocritatea din jurul lor, fac comparații necruțătoare cu ce e în străinătatea dezvoltată și trag concluzii rapide, la fel de instinctive, animalice: străinii sînt buni, ăștia ai noștri sînt nașpa. Trebuie să ne luăm după străini.

Fiecare generație a trecut prin această greșeală de gîndire. Cu toții am fost tefelei la vremea noastră.

Anii 60 – 70 – 80. Ah, ce grosolani și aspri și mîrșavi sînt ăștia bătrîni, care nu ne lasă să purtăm blugi și să ascultăm Beatles. Să vină americanii să ne salveze!

Anii 90 – 2000. Ah, ce respingători și primitivi sînt ăștia bătrîni, cu Iliescu lor și cu comuniștii lor și cu iile lor și cu mermeleala lor. Mi-e scîrbă de ei. Să vină nemții și francezii, să ne salveze! Vrem în Uniunea Europeană!

Și tot așa.

De ce spun greșeală de gîndire? Pentru că se sare de la o premisă relativ corectă: Beatles, blugi, Netflix, tot ce înseamnă sclipici competent de consum și bunăstare, la o concluzie greșită: că străinilor le-ar păsa cumva de noi și ne-ar vrea binele.

Ei, aș. Ne vor tot binele pe care nu-l putem noi duce. Le pasă pe dracu. Vor un singur lucru de la noi. Să le fim un pic de slugi și un pic de iobagi, cum le-am tot fost sute de ani la rînd.

Fundamental vorbind, nu e nici o diferență între cîinoșenia elegantă a distinsului grof von Brukenthal și nemernicia bine camuflată sub un ștaif la fel de elegant a distinsei grofițe von der Leyen. Niște von amîndoi, care nu știu decît un singur lucru: cum să sugă de aici cît mai mult. Prețuri de transfer. Monopol. Multinaționale. The name of the game.

Tinerii noștri nu-și dau seama că orice țară, la vremea ei, a fost mai mermelită și mai împiedicată și mai puțin strălucitoare decît cele puternice de la momentul respectiv. Și ăia mari de acum au fost cîndva mici și fraeri, față de alții. Că nu e nici o rușine să o iei de jos, de la mediocritate și de la înapoiere.

Americanii, cînd se scuturau de lanțurile coloniale, erau niște pițifelnici de vînători-culegători, totalmente primitivi în fața strălucitorilor de stăpîni englezi. Coreenii de sud, după al doilea război mondial, erau niște împiedicați aproximativi care în afară de perii din păr de cîine și de cules orez nu prea știu mare lucru. Nu credeți? Citiți Ha-Joon Chang, The Bad Samaritans.

Exemplele sînt cu duiumul. Nici o țară nu s-a născut direct imperiu, capitală resplendentă și convolută și plină de sofisticare culturală, tehnologică, economică. Fiecare a luat-o de la piciorul broaștei, de la barză viezure mînz.

Doar că au luat-o crezînd în ei, nu în alții. Fiind mîndri, nu permițînd altora să le inculce rușine și scîrbă față de ei însuși.

Aici greșesc tinerii noștri, copiii noștri, cei care azi ne urăsc și se închină la falșii idoli ai Occidentului, crezînd că Occidentului îi pasă de noi. Aici am greșit și noi, la vremea noastră, cînd eram tineri. Blugi ciunga și Beatles / Depeche Mode. Altceva nu exista. Nu ne dădeam seama de pofta de imperialism și de exploatare a periferiei de care dădeau dovadă ăia din țările care producea blugi, ciungă, Beatles și Depeche Mode.

Acuma, pentru tefeleii din ziua de azi, atracția și respectul față de Netflix and chill îi orbește fix la fel ca pe noi pe vremuri. Știe România să facă Netflix? Nu. Știe România să facă Facebook și Insta și TikTok și toate prostiile în care belim ochii și pierdem timpul? Nu știe. Știe să facă Mercedesuri? Nu știe.

Înseamnă că străinii sînt buni și românii sînt nașpa / răi / proști. Să ne luăm după străini. Să avem încredere în străini. Să ne conducă străinii. Să alegem candidați care au nume străine – stratagema electorală folosită de vreo două cicluri electorale încoace de civilii de la USR.

În spatele tuturor patimilor electorale recente stă acest proces mental instinctiv, pre-conștient. Și această greșeală elementară. Dacă străinii știu să facă chestii, înseamnă că sînt buni și le pasă de noi.

Greșit. GREȘIT. Le pasă de ei, nu de noi. Și încearcă să-și convertească superioritatea tehnologică, financiară și mai ales simbolică în putere și în dominare, în control. Republica Supusă România, gubernia Europei.

Mie mi-a venit tare greu să-mi dau seama de asta, de acest proces viclean de gîndire care-mi luase prizonier creierul. Nu uitați: am fost un tefeleu, am fost bursier Soros. Teoretic, eu trebuia să îngroș rîndurile deontologilor de azi care preaslăvesc străinătatea și-și demonizează țara.

Mi-a venit greu. În primul rînd, a trebuit să mă contrazic pe mine însumi și să ies din mîzga disonanței cognitive. Cuuum? Am fost păcălit? Am fost fraier? Am fost un prost, un pufos, un idiot util?

Da, dragule, ai fost un prost un pufos un idiot util.

Doamne, nu știți cît doare să recunoști așa ceva față de tine însuți. Doare rău de tot.

Ăsta e principalul motiv pentru care tinerii din ziua de azi se lasă așa de ușor duși de nas. Ăsta e motivul pentru care mișcările de gîndire suveraniste sînt așa de ușor de demonizat. Pentru că în mintea instinctivă a pufosului, a tefeleului, se produce un scurtcircuit logic și se face foarte ușor saltul de la “România nu știe să facă Netflix” la “Ăi bătrîni sînt niște nasoi” la “Pesediștii vor să vîndă țara la ruși și la chineji”, deci “Muie PSD”.

Simplu.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că România e o țară cine știe ce. E o țară mediocră, populată de oameni mediocri. Care nu știe să facă nici Netflix, nici submarine. Între timp a învățat să facă blugi, dar deja blugii nu mai sînt un indicator de status dezirabil, ci mai degrabă semn de sărăcie.

Nu-mi idealizez țara. Din contră: de cele mai multe ori am o atitudine prea critică față de ea.

Ce vreau să spun este că, dacă străinii știu să facă Netflix și submarine, asta nu le dă nici un drept, dar absolut nici un drept, să sugă fără nici un fel de opreliște banii de aici, să-i ducă în paradisurile fiscale și să întrețină relații neocoloniale cu țara mea mediocră.

Străinii pot să facă orice. Să-și bage dildouri unde vor ei și să se căsătorească cum vor ei și să poarte kimonouri și să se sfîntuvalentinească și să se tatueze și să facă ce vor mușchii lor.

Un singur lucru n-au voie străinii să facă. Să ne jupoaie de bani, folosindu-se de poziția lor superioară în mintea unora dintre români.

Totul pînă la bani. În asta constă adevăratul neocolonialism. În extracția de bani, legitimată de hegemonia simbolică.

Și asta trebuie să le explicăm răbdător, cu iubire, cu înțelegere, cu perseverență și fără nervi tinerilor noștri. Dragii noștri tineri, străinii vă jupoaie și vă fac din vorbe într-un asemenea hal încît ajungeți să le și mulțumiți pentru asta.

Nu fiți fraieri, dragii mei tineri. Dați-vă seama de lucrurile cu adevărat importante. Dați-vă seama că orice ban supt de von Brukenthal și von der Leyen și de von der Multinaționalen de aici înseamnă un ban în minus pentru voi. Pentru viitorul vostru. Pentru asfaltul și pentru autostrăzile voastre. Pentru spitalele și școlile voastre. Pentru sentimentul vostru de auto-respect.

Cînd vă veți da seama de asta, cînd nu vă veți mai lăsa păcăliți de străini, cînd veți înțelege că străinii își văd interesul lor, nu al nostru, atunci voi fi împăcat. Atunci o să vă las să mă certați pentru orice altceva. Voi fi bucuros că am o generație care înțelege mersul lucrurilor cu adevărat. Și care ține cu țara lor. Pentru că au ajuns, în cele din urmă, să țină cu ei înșiși.

Pînă atunci, însă, mai avem mult de tras.

Ghinion.



. Citeste tot...

Money money über alles

Follow the money. O expresie celebră din zona politicii, înfiptă în mintea oamenilor odată cu scandalul Watergate și cu filmul All The President’s Men.

Ce-mi veni să mă gîndesc la această expresie celebră?

Iaca, mă gîndesc la vecinii și prietenii noștri unguri. La Ungaria, bre, această țară deosebit de apropiată nouă. Și uite-așa, mi-a și venit Follow the money în cap.

Ungaria este țara din Uniunea Europeană pe care zilele astea toți se îngrămădesc s-o îngrămădească. Să-și demonstreze superioritatea morală, virtutea indignată la adresa faptelor sale considerate a fi reprobabile.

Vai, ce nemernici sînt nasoii ăștia de unguri, cum nu vor ei să asculte de înțeleptele precepte ale deontologilor de la Bruxelles. Vai, ce groaznic e Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii. Căci mai există un Orban cel Bun, aici la noi în gubernia noastră docilă, un mediocru deosebit care nu iese din cuvîntul stăpînului galactic.

Ce face Orban cel Rău, spre deosebire de Orban cel Bun? Păi simplu. Își apără interesul. “Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”.

Nu știu cum sună Eminescu în maghiară. Probabil cu foarte multe colțuri fonemice. Căci știm cu toții că maghiara nu e neapărat cea mai melodioasă limbă de pe lumea asta a noastră unde indo-europeana e baza, iar ugro-finica e bau-baul de servici.

Dar știu clar că Eminescu, un poet genial, însă un ideolog tare hulit în zilele noastre, se potrivește foarte bine cu gîndirea lui Viktor Orban. Follow the money. Protect your people. Be proud. Repeat. Nevoile. Neamul. Rîul. Ramul.

Bunăoară, de-un par egzamplu, să vedeți belea cum funcționează principiul Follow the money după mintea lui Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii.

Știți că recent a fost marea discuție cu banii de redresare Covid. Recovery funds, în limba imperială. La noi le zice PNRR. Vestiții bani de reziliență pe care Uniunea Europeană, în marea sa mărinimie, îi varsă peste gubernii să atenueze efectul Covid.

Știți voi, în cazul României ăia ditamai 80 de miliarde de euro care de fapt nu sînt ditamai 80 de miliarde, sînt doar 40.

Ba nu. De fapt nu sînt 40, doar 38.

Ba nu, că nu sînt 38. Sînt de fapt doar 29.

Ba nu. Ce să vezi, din ăștia 29 de miliarde de faptul faptului doar vreo 14 sînt cu adevărat bani. Restul de 15 sînt împrumuturi. Sanchi, oricine poate să ia împrumuturi, că trebuie să-i dai înapoi. Cîțu pur și simplu numai asta face, de cînd a început Covidul: se împrumută cu zeci de miliarde pe an, cît nu s-a împrumutat România în toată istoria ei post-decembristă. Pe cîrca generațiilor viitoare.

Nu mai spun că pentru aceste împrumuturi așa-zis generoase de la Coana Europa te mai și înhami la tot soiul de slugărnicii (le zice “condiționalități”, ca să le mascheze gustul de jujău pus la gîtul oii, să prostească proștii cu cuvinte complicate) pe care orice țară întreagă la cap nu le-ar face în vecii vecilor: mărirea vîrstei de pensionare, concedieri masive, vînzări de bunuri ale statului către străini (le zice “privatizări”, tot spre prostirea proștilor).

Deci nu sînt 80 de miliarde. Sînt doar 14. Adică doar 18% din glorioasa sumă inițial ce s-a vehiculat cu mare tam-tam de laudă, să prostească proștii. Și pentru asta mai și trebuie să muncim cu toții pînă la 70 de ani, adică pînă murim. Nicht pensie. From sparanghel directly țu mormîntăn.

Aha. Doar 18% din ce ni s-a promis inițial. Pe bune?! Ce cool e ursu’.

Ce a făcut Orban în tot acest timp? Orban cel Rău, Viktor cel Orban? Ce să facă? Ce știe mai bine. Și-a apărat interesul. Interesul său. Și interesul poporului său.

S-a așezat la masa negocierilor UE, s-a folosit de instrumentele de putere pe care tratatele UE le pun în mod legal și egal la dispoziție tuturor țărilor componente și, împreună cu Polonia, a făcut o presiune constantă, perseverentă, de neclintit, pînă i-a convins pe distinșii domni europeni să-i dea mai mulți bani decît cei alocați inițial. Și fără condiții oneroase, că încercau să-i bage mortul în casă cu tot soiul de viclenii procedurale și legislative de pus călușul în gură și lațul de gît.

Deci ce a făcut România? A primit mai puțini bani decît cei promiși inițial. Mult mai puțini. Ce a făcut Ungaria? S-a luptat. A folosit instrumentele de negociere pe care le avea la îndemînă. Și a primit mai mulți bani.

Aha.

Și Ungaria e în continuare bine mersi în Uniunea Europeană, n-a zvîrlit-o nimeni afară - și nici n-o s-o zvîrle, stați voi liniștiți, mai ales după Brexit. Și își vede frumos de viața ei și de interesele ei. Naționale. NAȚIONALE.

Repet: NAȚIONALE.

Ce ziceam? Follow the money.

Hai să vă mai zic încă una, tot cu Follow the money. Și tot cu Ungaria. Și tot cu interesul național.

Ați văzut zilele trecute ce frumos s-a jucat meciul Franța – Portugalia din Campionatul European de Fotbal? Cu stadionul nu plin, ci hiperplin. Înțesat. Pînă la ultimul locșor ocupat. 67 de mii de locuri are. Toate 67 de mii au fost ocupate. Ce Covid, frate? Ce precauție? Ce stare de alertă? Ce pandemie? Hai sictir. E meci de fotbal. Se joacă cu tribunele pline. Mamă, ce spectacol a fost. Și pe teren. Și în tribune.

Știți unde s-a jucat meciul? La Budapesta. Acasă la Orban cel Rău.

De ce? Pentru că sperietoarea Covid încetul cu încetul nu mai sperie atît de mult. A început lumea să-și dea seama că a fost puternic instrumentalizată întru scopuri de-alea nasoale, non-democratice, de control social.

Mai mult de-atît. Pentru că Viktor Orban, Orban cel Rău, e un om întreg la cap, care ține cu țara lui. Deoarece acest Campionat European este, dincolo de orice, mai întîi spectacol. Și spectacolul nu se face fără oameni. Oamenii vor în tribune, nu la coteț. Și mai ales pentru că dintr-un asemenea meci se fac bani. Bani frumoși.

Aha. Deci bani. Aha. Follow the money.

Să continuăm cu povestea. Tot despre Follow the money este. Și tot despre Ungaria.

Zice că finala Campionatului European de Fotbal e programată să se joace în Anglia, pe Wembley. Mare stadion. Celebru. Un adevărat templu al fotbalului. Și, pe deasupra, foarte încăpător. Așa e planificarea la acest Campionat European, rezultată în urma unor negocieri aspre, dar severe: finala în Anglia, pe Wembley, unul din kilometrele zero ale fotbalului global.

Zice că, însă, zilele astea în Anglia încă se folosește în continuare tema Covid pentru a speria lumea. Ținută la coteț. Restricții. Alertă. Chestii de-alea de tot am avut parte în ultimul timp. E pericol. E varianta Delta, aia din India. Deci buba. Deci Covid.

Zice că, pe cale de consecință de Covid și de Delta și de buba mare pericol gros, guvernul englez ar fi vrut ca finala să se joace totuși cu tribunele goale. Pandemie, da? Pericol, da? Deci nicht, verboten. Wembley gol. Țuruk țu cotețăn.

Dar, ce să vezi? Degeaba zice guvernul englez că vrea meci de-ăla steril, fără oameni în tribune. Pentru că nu e doar după capul lui întotdeauna. Distinsul guvern englez uneori își mai găsește și nașul.

Zice că UEFA, organizatorul Campionatului European, și-a pus frumos costumul de naș, godfather cum îi zice în engleză și mai ales în italiană, mai ales prin Sicilia, s-a dus frumos doamna UEFA la domnii englezi și le-a pus problema pe masă. O problemă mare, groasă, penetrantă. Ca între gentlemeni: șantaj pe față.

Auzi, bre distinse guvern englez. Băi gentlemenilor băi. Ori permiteți să se joace finala cu tribunele pline, la capacitate maximă. Ca la o finală de Campionat European. Ori mutăm uite-așa, în doi timpi și trei mișcări, finala la Budapesta. Da, da. Ați auzit bine. Nicht Wembley. Jawohl Budapest. La Budapesta, în țara aia acolo unde Orban – Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii – e întreg la cap și dă voie la meciuri de fotbal jucate cum trebuie, cu spectatori în tribune.

Pe bune. Nu e glumă. Nu e poveste. Nu e cu “zice că”. Spun eu așa, ca să mă exprim plastic. De fapt toate s-au întîmplat cu adevărat săptămîna trecută. Cu tot cu șantaj de-ăla elegant, pe față. Le zice “negocieri”, ca să prostească proștii. De fapt îi zice “putere”. De ce i-au amenințat pe englezi că mută finala? Pentru că chiar puteau să o mute. UEFA chiar avea putere pe acest subiect. Putere cel puțin la fel de mare ca și puternicul guvern englez.

Aha. Șantaj. Aha. Putere. Aha. Negocieri.

Știți care e deznodămîntul la aceste negocieri de tip șantaj? Văzîndu-se în primejdie să piardă ditamai finala, ditamai halca de spectacol și de bani, încasările de la 70 de mii de spectatori, nu mai vorbim de pierderea de prestigiu, ce-au făcut vitejii noștri englezi deontologi, atît de dornici să respecte legea și să combată Covidul?

Ce să facă? Au pus banii mai presus de toate. Money money über alles. Au lăsat naibii baltă orice pretenție de precauție, și-au lăsat frumos chiloții deontologi jos și au acceptat presiunea UEFA. Șantaj, șantaj, dar să fie bine, totuși, să nu fie rău. Hai cu penetrarea. Hai cu egalarea.

Da, cum să nu. Sîntem precauți, combatem Covidul, dar nu de data asta. De data asta dați-ne banii, nu vă duceți cu ei la unguri, por favor. Gata. Piua. Am zis și noi, dar de fapt nu vorbeam serios. Haide, bre, că am glumit cu Covidul și cu varianta Delta. Pentru bani ne facem că nu există Covid. Hai cu egalarea. Hai cu penetrarea. Dar hai și cu banii.

Ce spuneam mai înainte? Follow the money.

Deci, dragii mei servili și umili și degrabă ascultători la Coana Europa, toată lumea e cu deontologia în gură și cu marile principii morale în dinți pînă se ajunge la momentul adevărului: la bani. Follow the money. Money money über alles.

Doar noi sîntem mai proști, mai fraieri, mai pămpăli și mai slugi, nu sîntem în stare să ne vedem interesul, să luptăm pentru el, stăm ca floricica, admirăm cu ochii larg beliți deosebitele așa-zis “favoruri” pe care Coana Europa se face că ni le face de dragul nostru, de fapt praf în ochi și prosteală pentru proști, și culegem ca slugile doar ce ni se oferă: firimituri, lături, umilință.

La noi nu e cu Follow the money. La noi e cu Follow the prost.

Ghinion.



(Articol apărut inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Pledoarie pentru naționalismul economic

Societatea românească este, inevitabil, una cosmopolită. Chiar și oamenii din cel mai izolat colț al aceste țări sînt atinși de asta, că vor sau nu. Pentru că sînt înconjurați de elemente ale realității care nu prea sînt fabricate ori inventate aici.

Vremea izolării adiabatice a trecut demult. Nici o țară, cu excepția Coreii de Nord, nu mai își închipuie că poate să respingă ce vine din alte părți.

Societatea românească, de altminteri, ca și mai toate societățile de pe lumea asta, nu prea a inventat mare lucru. Am preluat de la alții. Și material, și simbolic.

Asfaltul pe care mergem. Calculatorul la care scriem, citim, ne petrecem viața. Tranzistorul. Alfabetul. Banii. Rindeaua. Strungul. Mătasea. Motorul cu aprindere internă. Toporul. Drujba. Pomul de Crăciun. Nici una din astea nu au fost inventate de români. Pe toate le folosim fără nici cea mai mică stinghereală.

Mai nimic din ce ne înconjoară nu e inventat de români, poate cu excepția stiloului.

Nici din punct de vedere simbolic nu am inventat gaura la covrig. Pe parcursul istoriei am preluat cu larghețe de la alții. Idei. Ideologii. Sisteme politice. Valori.

Nici religia ortodoxă nu e inventată de români, că veni vorba. Au venit pe vremuri alții și ne-au dat-o. Sfîntul Andrei, pe care tocmai l-am sărbătorit zilele trecute cu oareșce zăticniri și patimi sociale. El ne-a adus-o. Și datorită lui suntem români, pentru că sîntem creștini.

Singurul lucru pe care l-am inventat noi și de care sper să nu ne despărțim în vecii vecilor amin este frumoasa, întortocheata, complicata și gustoasa limbă română. Limbă care, și ea, e rezultatul a tot soiul de împrumuturi. Nici latină. Nici slavă. Nici turcă. Nici nimic. Doar română. Ilic. Ibric. Oraș. Bujie. Hard disk. Nici unul din ele nu sînt cuvinte românești. Și totuși ce frumoasă limbă română vorbim cînd le folosim.

Sîntem români pentru că trăim pe aceste pămînturi. Pentru că vorbim această limbă. Și mai ales pentru că ne dorim să fim români. Însă, în rest, vrem, nu vrem, tot împrumutăm de la alte popoare. Feluri de a trăi și de a fi. Tehnologii. Idei. Cuvinte. Valori.

Drept pentru care e greu, foarte greu să rămîi pur simbolic zilele astea, cînd toată lumea împrumută de la toată lumea. Toate țările acestei lumi sînt cosmopolite. Îmbrățișează cu entuziasm ce inventează alții. Fără a-și pierde fibra de patriotism.

Într-un singur domeniu mai toate țările înțelepte la cap sînt al naibii de conservatoare și de naționaliste. De egoiste. De geloase. Egoism, gelozie. Două trăsături negative puse cu indignare în cîrca naționaliștilor din toată lumea.

Toate țările întregi la minte sînt naționaliste în domeniul banilor.

Nemții sînt ai naibii de naționaliști și de egoiști și de geloși cînd vine vorba de bani. Le place să cîștige, nu să piardă. Să primească bani, nu să dea bani. Să exporte, nu să importe. Să adune bogăție la ei în țară, nu să o dea altora. Au făcut războaie pentru asta. Și fac și acum, doar că nu cu tancuri și tunuri, ci războaie perfide, economice, sub masca unor înalte precepte morale.

Exact același lucru îl putem spune și despre francezi. Și despre americani. Și despre ruși. Și despre japonezi. Și despre chinezi. Și despre evrei. Și despre englezi. Toate sînt națiuni mari, care preferă să ia, nu să dea. Să le iasă cu profit pentru țara lor, nu cu pierdere. Să adune bani. Să folosească banii adunați pentru a merge peste alții și a-i domina economic, dacă se poate.

Așa sînt războaiele din ziua de azi. Nu cu tancuri. Nu cu ii sau kimonouri. Ci cu bani. Cine cumpără pe cine. Cine deține pe cine. Cine domină economic pe cine.

România este o țară tare proastă în acest sens. De treizeci de ani ne-am tot lăsat chiloții economici în vine și am permis oricui să ne posede. Să ne ia resursele. Să ne cumpere oamenii, fie la bucată, fie vrac, la sparanghel. Să fim cuceriți economic.

Firmele mari străine au venit aici. Românii le-au primit cu brațele deschise, după o lungă iarnă de izolare economică. Și de cînd au venit strivesc cu perseverență concurența locală, firmele mici care neavând nici bani, nici tehnologie, sînt pur și simplu sufocate de apăsarea behemotului monopolist.

Statul român stă și se uită ca bleaga cum firmele românești sînt net dezavantajate în această competiție inegală. Nu face nimic.

Deși alte state, în alte vremi, exact asta au făcut. Au ajutat firmele naționale să poată crește, să poată deveni competitive și să facă față încercării de strivire din partea concurenței mult mai puternice.

Economistul sud-coreean Ha-Joon Chang a explicat strălucit cum toate țările lumii au făcut asta, în cartea sa din 2007 "Samaritenii cei răi". Inclusiv Anglia, teoretic promotoarea globalizării, chiar și cu forța, a făcut de fapt asta la începuturile modernității, cînd era dezavantajată de alte țări mai puternice la vremea istorică respectivă. Inclusiv America a făcut asta, cînd era mai mică și mai fără de putere în fața celor puternici de atunci.

La început și-au apărat cu îndîrjire economia internă, cu măsuri protective, pentru a lăsa firmele locale să crească. De-abia după ce acestea au devenit puternice și au putut ieși la luptă în competiția internațională, de-abia atunci au început să propăvăduie beneficiile globalizării. Pentru că le convenea.

În general, țările mari și puternice propăvăduie doar ce le convine. Și-și schimbă în mod convenabil principiile și înaltul discurs moral doar în funcție de interese.

Uitați-vă la America acum. Cum a venit China și i-a amenințat interesele economice, cum a lepădat imediat pretențiile de globalizare și a trecut înapoi la discursul protecționist. O ipocrizie care vine să apere interesele naționale economice ale Americii. La fel și cu Brexitul.

Repet: interese economice NAȚIONALE. NAȚIONALE, acel cuvînt care apare și în NAȚIONALISM. Dar, culmea ironiei, și în denumirea PNL: Partidul NAȚIONAL Liberal. Se zvîrcolesc Brătienii în mormînt cînd văd în ce hal au ajuns liberalii din ziua de azi să-și bată joc de cuvîntul NAȚIONAL.

Mă întorc la naționalismul economic. Toate țările mari, Statele Unite, Anglia, Germania, își permit să aibă interese NAȚIONALE economice. Să-și apere companiile și să facă eforturi pentru a le întări, dezvolta, împinge în cît mai multe piețe. Să se extindă. Să acapareze piețe. Să cucerească.

Inclusiv cu presiuni din partea ambasadorilor, un soi de guvernatori și de Gauleiteri ai acestei colonii, Republica Bleagă România.

România nu face nimic. România permite firmelor străine să vină aici, să sufoce firmele mici locale care nu beneficiază nici de capitalul firmelor străine, nici de tehnologia ori sprijin diplomatic.

Apoi, după ce sufocă tot, firmele străine capătă poziții dominante în toate domeniile esențiale ale economiei românești. Domenii critice, repet, CRITICE pentru orice stat din lumea asta. Distribuția de energie. De gaze naturale. De apă. Pădurile. Producția și comercializarea hranei. Alte utilități publice. Repet: toate domenii absolut esențiale, critice pentru orice stat.

După aia e simplu pasul următor. Pentru că statul român e bleg și prost și slugarnic cu firmele străine. Companiile străine își externalizează profitul, neplătind aici decît firimituri de taxe. Banii pleacă din România.

Aduceți-vă aminte de scandalul recent cu profiturile inexistente ale băncilor. Măi băncilor, cum ați putut să aveți tupeul să declarați că în plină perioadă de creștere economică, în anii 2016 – 2017, voi nu faceți deloc profit în țara asta pe care o mulgeți cu nesimțire? Iete că au putut. De ce? Simplu. Pentru că au putut.

A venit premierul de atunci, Tudose, pe care toți deontologii l-au demonizat cu mare demonizare, ca și pe toată echipa Dragnea de altminteri, și a pus piciorul în prag băncilor. Dacă nu vă potoliți și nu scoateți la lumină profitul, basta.

Și ce să vezi? Minune. Mare minune dumnezeiască. Dintr-o dată, toate băncile au descoperit că au profit. Amnarul mamilor voastre de jecmănitori.

De ce au putut face asta? Pentru că statul român este bleg. Este corupt pînă în măduva oaselor. Este slugarnic și s-a predat fără nici un fel de luptă ocupanților economici străini. Care acum aplică metodele cele mai pe față de neocapitalism, de extracție de plus valoare.

Cea mai mare parte a plus valorii create în România nu rămîne aici. Merge să umfle cuferele celor de la Viena, din Berlin, din Londra, din Paris, din Washington.

Plus valoarea din Anglia rămîne în Londra. Plus valoarea din Germania rămîne în Berlin. Și în Koln. Și în Frankfurt. Și de-aia englezii și nemții și francezii au trotuare mai bune, autostrăzi și bunăstare. Pentru că le rămîn banii acasă. Nu de alta.

Și pentru că, pe lîngă banii lor produși în țara lor, le mai sosesc pleașcă și alți bani făcuți în Cehia, în Polonia, în România, în Vietnam, în China. Pe unde mai exploatează ei.

Doar că polonezii au negociat mai bine. Luați și voi, ne mai rămîne și nouă. Cehii la fel. Vietnamezii la fel. Nu mai vorbesc despre chinezi, care le-au răsturnat masa în cap celor care au încercat să-i exploateze și acum le dau acestora să guste din propriul lor fruct. Luați de-aici, să vedeți cum e să fiți abuzați economic.

Doar românii sînt fraieri și se lasă violați economic cu entuziasm.

Statul român, pentru că permite extracția nestingherită de plus valoare din țară.

Dar nu numai statul român. Ci și poporul român, pentru că în naivitatea sa crede că străinii ne fac vreo favoare cînd vin aici cu supermarketurile și cu distribuția de utilități și cu toate celelalte instrumente neocolonialiste. Și nici nu-și dă seama că e furat pe față. Și se lasă păcălit și se duce după fentă și după toate narativele servite de sistemul aservit intereselor străine.

Asta înseamnă naționalism economic. Să-ți aperi interesele și să faci astfel încît să beneficieze și unii și alții. Nu mereu doar străinii. Să nu fie mereu dreptate doar cîini, nu și pentru căței. În rest, puteți să purtați ce vreți voi, dragii mei cosmopoliți: ie, chimono, pălărie de cowboy, vestuță de tirolez. Dar să rămînă banii în țară.

Pentru asta vă cert și vă bombăn și uneori chiar și vă înjur, dragii mei români pe care vă iubesc ca pe neamul meu. Pentru că nu vă dați seama. Pentru că sînteți fraieri și ușor de păcălit.

Puteți să vă supărați pe mine. Mai bine să fiți supărați și să vă sune un clopoțel undeva în creier, decît să rămîneți blegi și adormiți și anesteziați și să nu vă dați seama cum sînteți făcuți la portofel de către străini.

Îmi doresc o Românie mîndră și naționalistă, precum Germania. Naționalistă și egoistă și cu tupeu, precum Anglia și Statele Unite și China și Franța.

Și mai ales naționalistă și puternică precum Polonia, care în limitarea sa de țară mică și săracă și fără capital propriu, a reușit totuși să facă față în mod respectabil behemotului neocolonialist și să le spună Nu. Pînă aici. Luați și voi, dar trebuie să ne rămînă și nouă ceva.

Că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Doar în România s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Deocamdată…

Citeste tot...

Naționalism să fie, dar nu și pentru căței

Am trăit în Statele Unite un an întreg, ca student. Da, cu bursă Soros, ca să nu existe discuții că nu recunosc asta. Acolo, în America, am descoperit cu adevărat că sînt român.

Cît timp trăiești în țara ta, ești ca peștele în apă, nu-ți dai seama ce înseamnă aia. Mai mult, cît ești în țara ta vezi mereu numai ce e mai bun la ăilalți.

Ca și copiii ăia mici care simt mereu că mîncarea în vecini e mai bună decît aia de la ei, pînă pleacă de acasă și încep să ducă dorul mîncării lu’ mama și să reevalueze trecutul.

Așa și cu mine. În America mi-am dat seama, ca și mulți alții înaintea mea, că a fi român în primul rînd înseamnă a visa în limba română (n-am zis-o eu, a zis-o Eliade). Mi-am dat seama cît de intimă sînt împletite limba și ființa. Sîntem ceea ce sîntem căci gîndim în limba în care gîndim.

Acolo mi s-a făcut dor de casă. Acolo am cerut-o pe Florentina în căsătorie, pe e-mail. Era în anii ’90, puțini știau de e-mail pe vremea aia, darămite să-și ceară soția în căsătorie astfel.

Acolo pot spune că am devenit român de-a dreptul. Prin comparație. Știu sigur că mulți dintre emigranții care au plecat anii ăștia din România simt la fel, doar că le e rușine s-o recunoască.

Zilele astea am fost o săptămînă într-o vacanță prin Belgia. Am umblat de colo colo, am văzut locuri frumoase, orașe frumoase, am stat de vorbă cu oameni frumoși. O țară frumoasă, demnă de laudă. Am dat cu nasul și prin Olanda, altă țară frumoasă. You should see Utrecht: much nicer than the tourist-invaded Amsterdam.

M-am întors din această vacanță mai naționalist decît cînd am plecat.

M-am întors mai naționalist nu pentru că m-au enervat străinii și am căpătat rîcă pe ei. Nu. Ăsta e naționalism primitiv.

Din contră. Îi apreciez pe belgieni pentru ce sînt, pe olandezi pentru ce sînt, am toată admirația pentru istoria lor și pentru priceperea și mîndria lor. Mergi pe lîngă canalele alea și te trec fiorii cînd te gîndești cîtă muncă și cîtă perseverență și cîtă pricepere inginerească sînt condensate în acele cărămizi de secole.

Dacă mai și le citești istoria și vezi cîte războaie au trecut pe acolo, de cîte ori au fost asediați, omorîți, jefuiți, dărîmați, de cîte ori a trebuit s-o ia de la capăt, admirația crește și mai mult.

Nu. Nu m-am întors mînat de sentimente naționaliste urîte, negative, de acolo. Ci m-am întors cu un naționalism pozitiv, luminos. Am văzut că și alții au fost săraci și au putut totuși ieși de sub hegemonia altora.

Cazul Belgiei este de manual. Au fost sub spaniolii cei habsburgi. Au fost sub francezi. Au fost și sub olandezi. Toți i-au tratat cu sictir.

Olandezii îi tratează cu sictir și acum, un soi de rude sărace. Belgienii sînt și pentru olandezi, și pentru francezi cum sînt moldovenii pentru noi: prilej de glume superioare și de oarecare scîrbă și sictir.

Și totuși, belgienii nu se lasă. Sînt mîndri de ceea ce sînt. Își apără ceea ce au de apărat. Își glorifică istoria, alegînd ce le convine spre a-i pune într-o ipostază convenabilă. Și, mai ales, nu le e rușine să-și arate emoțiile negative, atunci cînd nu le convine ceva.

Am stat de vorbă cu belgieni. Nu vreți să știți cîtă furie zace în ei. Nu vreți să știți ce tensiuni sînt între belgienii flamanzi și cei valoni, în interiorul țării. Relația români – unguri e mic copil pe lîngă cea valoni – flamanzi. Dincolo de stratul de politețe inițială, dacă stai de vorbă cu ei mai mult și le capeți încrederea, uite așa explodează furia și nemulțumirea și stereotipurile etnice.

E acolo un miș-maș de nemulțumiri vechi: flamanzii vs valoni, catolicii vs protestanți, francezii vs belgieni, belgienii vs olandezi, bruxelezii vs cei din provincie, care vine să fie completat de nemulțumirile cele noi: musulmanii, turcii, arabii, marocanii, negrii, est-europenii, atentatele, orașele mari năpădite de imigranți.

Și îi înțelegi, pe fiecare din ei, căci fiecare din ei are dreptatea sa. Ca aici, unde și românii au dreptatea lor, și ungurii dreptatea lor, și țiganii dreptatea și supărările lor, și bucureștenii, și clujenii, și ardelenii, și miticii, și moldovenii.

Toți au dreptatea lor. Toți au sacul lor de emoții negative. Și, guess what? Toți și le exprimă. De maniera cea mai validă și mai legitimă. Există un discurs naționalist foarte puternic în aceste țări. Cele mai multe dintre temele lor de preocupare sînt teme valide, temeri trăite de oameni obișnuiți, care se simt amenințați în propria lor țară.

Etnicitatea și teritorialitatea și tensiunile ce decurg din aceste trăiri sînt valide, puternice, nu trec așa ușor, doar că vine Soros sau Macovei sau Băsescu să ne spună să pupăm inelul stăpînirii sau să primim emigranți cu brațele deschise, să le dăm eventual și cheia de la seif, cum zicea marele Ostap Bender pe vremuri.

Nevoia de apartenență, de diferențiere și mai ales și mai ales de a-ți apăra ce simți că e al tău sînt trăiri intense și esențiale, înfipte adînc în fibra omului, indiferent dacă e american, român, oltean, flamand, țigan, arab, pakistanez sau scoțian.

Cum de asemenea la fel de normală, naturală este și tendința de a fi deranjat de relațiile hegemonice, cele care încearcă să cristalizeze asimetriile de proprietate și de putere în favoarea celor de partea bună a ștremeleagului.

Unii bogați, alții săraci. Ăi bogați mereu mai bogați, ăi săraci ținuți acolo, cu capul la fund. Unii puternici, alții în servitude, fie de-aia formală, de șerb ori de sclav, fie una mai elaborată, cum fac puternicii zilei acum, Merkel și Macron, cu proștii cei săraci din Europa de Est.

E normal să fii precum flamanzii cei care au zis henț! aroganței și silniciei habsburgilor. E normal să fii precum cei din Gent care erau supărați pe cei din Bruges că ăia din Bruges le astupau noaptea canalul pe care ei îl săpau ziua.

E normal să fii precum cei din Antwerp care își vedeau canalul îndiguit de puternicul zilei, de episcopul care le-a tăiat pur și simplu accesul la transportul pe apă. Știați că, mai apoi, Antwerp a fost supus unei blocade de către cei din Rotterdam și din Amsterdam?

Știați că olandezii cei plini de principii, care acum se dau marii ideologi umaniști ai lumii, i-au persecutat pe cei din jurul lor, văzîndu-și interesele și construindu-și porturile lor cele mari prin distrugerea altor porturi, exact la fel cum fac acuma cu Constanța?

Nu e prima dată cînd olandezii practică politici hegemonice. E un fapt normal pentru ei. După ce au fost asupriți, au devenit asupritori. Cei din jurul lor știu asta și nu-i iubesc. Iată că acum încearcă să facă asta și cu proștii și săracii din Europa de Est.

Unii, mai proști și mai mototoi, așa ca noi, îi laudă. Alții, cu ceva mai multă coloană vertebrală, ca ungurii sau ca polonezii, le dau un șut în fund, cum au făcut ungurii zilele astea cu ambasadorul arogant al Olandei, sau polonezii cu președintele arogant al Franței.

Istoria ne ajută, dragilor, să înțelegem că naționalismul și iubirea de moșie sînt lucruri pe care le nutresc toți, indiferent de limbă ori de veac.

Olandezii sînt naționaliști. Al naibii de naționaliști. Și cu bunele, și cu relele ce decurg din această ideologie – da, ideologie, că toate sînt ideologii: și creștinismul, și islamul, și capitalismul, și naționalismul, și umanismul.

Belgienii sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști, dacă zgîrii un pic poleiala de corectitudine politică. Am ascultat zilele astea niște povești puternice despre relațiile dintre cei săraci și cei bogați, dintre catolici și protestanți, dintre flamanzi și valoni, dintre belgieni și olandezi.

Toate povești recente, din ultimii 50 de ani, deci de după al doilea război mondial. Toate povești pline de patimă și de resentiment și de furie.

Pe lîngă aceste povești personale, am citit zilele astea multă istorie a acelor locuri. Peste tot naționalism. Peste tot exploatare. Peste tot revoltă împotriva exploatării.

Auzind aceste povești, citind aceste istorii, m-am întors acasă cu inima ușurată. E bine să fii naționalist. E normal să fii naționalist. Toți sînt naționaliști. Ăia bogați și occidentali, ăia sînt mai naționaliști decît toți ceilalți. Singura șmecherie de marketing politic este că, în șmecheria lor pricepută, îi prostesc pe ceilalți, spunîndu-le că e cîh și nașpa și urît să fii naționalist. Doar ei au voie să fie naționaliști. Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Naționalism să fie, dar doar pentru cei care au voie, ăia mari și puternici: englezii, francezii, nemții, americanii. Restul, nu e voie.

Deci relax. Deci nu vă mai duceți după fentă. Deci carry on and love your country, cum ar zice naționaliștii de englezi. Și, mai ales și mai ales, carry on and don’t let others do ugly things to your country.

Pufoșilor. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă, după ce vă spală creierele Merkel și Soros și toți cei care folosesc corectitudinea politică pe post de bîtă și de instrument de control hegemonic...



. Citeste tot...