Încrederea în Președinții României

Paharul este pe jumătate plin, pe jumătate gol în privința evoluției încrederii în Președintele României Klaus Iohannis.

Optimiștii vor vedea felul în care, de aproximativ un an, s-a stabilizat evoluția încrederii în dînsul într-un interval între 25% și 30%.

Pesimiștii, din contră, vor vedea felul în care tendința încrederii în Klaus Iohannis este mai degrabă asemănătoare cu cea, pe vremuri, în Emil Constantinescu decît cu evoluția încrederii în Traian Băsescu la primul său mandat de președinte.

The graph is in the eyes of the beholder.



. Citeste tot...

Primăvara ninge cu petale de flori și cu procente

Zilele astea, lumea s-a arătat interesată de scăderea bine definită în sondaje a principalilor lideri publici ai momentului. Am primit tot soiul de solicitări din partea presei, să explic de ce stau lucrurile așa.

După cum vă spuneam ieri pe Facebook, Johannis s-a prăbușit de la 34 la 25 – cel mai scăzut nivel la care a fost de când a devenit președintele României.

Codruța Kovesi s-a prăbușit de la 31 la 18, aproape o înjumătățire a nivelului de popularitate – cel mai scăzut nivel de când o măsor eu.

Băsescu, după ce de-abia își revenise și începuse să se întoarcă spre 20, un nivel cât de cât acceptabil, sub care scăzuse când cu măsurile de austeritate din 2010, acum s-a prăbușit la 6%, cel mai scăzut nivel de când îl măsor eu vreodată.

De partea cealaltă a patimii politice, Dragnea, liderul de facto al PSD-ului, chiar dacă Grindeanu e la guvernare, a scăzut și el de la 29 la 20, epuizându-și practic tot capitalul de popularitate pe care-l acumulase de când PSD a câștigat alegerile în mod zdrobitor.

Cum ar veni, dezastru de colo colo. Nu numai ei au scăzut, mai sunt și alți lideri care s-au erodat, doar că nu i-am comunicat încă – raportul complet cu rezultatele sondajului îl veți afla săptămâna viitoare, cel mai probabil luni.

De ce se întâmplă asta?

Dezamăgirea nu are o cauză comună. Zone diferite ale spectrului politic suferă de dezamăgiri date de cauze diferite.

În primul și în primul rând, Johannis suferă de erodare pentru că a dezamăgit în ochii tefeleilor. Ce s-a întâmplat?

La sfârșitul anului trecut, Johannis a suferit o erodare clară, consecință a faptului că PSD-ul câștigase alegerile în mod zdrobitor. Johannis a încercat să profite de furia anti-PSD a tefeleilor care erau supărați fleașcă pe realitate, pe faptul că PSD obținuse o asemenea victorie, și s-a pus în fruntea mișcării de protest.

Pe moment, i-a ieșit schema. Tefeleii erau supărați, Johannis s-a pus în fruntea lor, tefeleii și-au recăpătat încrederea în Johannis. Doar că au trecut lunile, s-a dovedit că nu s-a întâmplat nimic din ce și-au dorit ei când au ieșit în stradă.

Guvernul PSD nu căzuse – cum reușiseră cu guvernul anterior, când l-au dat jos pe Ponta folosind pretextul tragediei Colectiv. Dragnea nu fusese arestat, rămânând în continuare unul din cei mai importanți oameni ai momentului. Nimic din furia lor nu fusese ostoită.

În consecință, încrederea recăpătată momentan de Johannis s-a evaporat imediat, în nici două luni. Johannis a coborât astfel la cel mai scăzut nivel al său de când este președinte. Sunt semne din ce în ce mai clare că e posibil să aibă soarta lui Constantinescu – un lider global regional strategic și neînțeles.

Tot pe partea aia de politică anti-PSD, Kovesi și Băsescu au scăzut dramatic din alte motive decât cele ale lui Johannis. Deși sunt și ei asociați cu cauza anti-PSD și probabil au beneficiat de pe urma furiei tefeliste de la începutul anului, ei s-au erodat din cauza demonilor trecutului, nu a furiei prezentului. Din cauza dezvăluirilor lui Ghiță și, mai recent, ale lui Andronic – unul din colaboratorii apropiați ai lui Băsescu.

Aceste dezvăluiri au arătat ce abuzuri au făcut Băsescu și acoliții săi, printre care la loc de cinste Codruța Kovesi. Justiția a fost folosită pe post de armă politică, alegerile au fost fraudate în mod grosier cu ajutorul Sistemului.

Încet-încet, lumea începe să înțeleagă dimensiunile monstruozității. În consecință, până și cei mai die-hard susținători ai acestora încep să-și piardă încrederea în ei. Băsescu? Un monstru al istoriei recente a României. Kovesi? O unealtă a acestei monstruozități. Nu mai au oamenii încredere în ei.

Pe partea cealaltă a eșichierului politic, Dragnea s-a erodat tot din motive de așteptări eșuate. Doar că nu așteptările eșuate ale tefeleilor, care oricum nu-l suferă, îi vor pielea pe băț. Ci așteptările eșuate ale pesediștilor, ale celor aproape jumătate din votanți care au votat cu furie PSD ca să se scape de regimul de asuprire băsistă și post-băsistă, adică johannistă.

Și au trecut două luni, trei luni, patru luni, și nu s-a întâmplat nimic. Pe partea economică guvernul PSD / Grindeanu / de-fapt-Dragnea a luat măsuri îndrăznețe, reparatorii, cu substanță clară social-democrată. Dar pe partea de justiție, de respect al valorilor democrației, de reparare a abuzurilor băsiste, doar s-au făcut că fac și de fapt n-au făcut nimic.

Băsescu e bine mersi, Kovesi e nederanjată, chiar discret protejată, chiar discret încurajată de guvern și de majoritatea pesedistă din parlament să continue asuprirea șî vendeta și belirea pesediștilor, trăiască lupta anticorupție pe post de bîtă politică. Ponta, unul din cei mai performanți și mai îndrăgiți lideri pesediști recenți, este tras pe dreapta și demonizat de însăși conducerea PSD.

Și nimeni nu mai înțelege nimic, și oamenii încep să se întrebe: n-o fi și Dragnea tot al Sistemului? Sau, dacă nu e al Sistemului, măcar controlat un pic, acolo, căutat la zăbală, la cele sensibile, controlat la direcție, speriat cu dosarul penal și astfel devenit manevrabil? Că prea nu se întâmplă nimic din ce au promis pe subiectul ăsta.

Și uite așa scade și încrederea în Dragnea, dinspre partea cealaltă a românilor interesați de politică.

Dezamăgire. Dezamăgire peste tot. Nici Grindeanu n-a scăpat de asta. Nici Ponta. Nici Nicușor Dan. Nici Tăriceanu. Nici Cioloș. Mai toți au scăzut. Doar Firea își păstrează nivelul de acum două luni și cu Isărescu. Veți vedea cifrele luni, când vă voi prezenta tot sondajul.

Acum vreau doar să înțelegeți mecanismul acestei erodări, motivele pentru care mai toată clasa politică își pierde din popularitate în ochii românilor.

E clar și o epuizare de răbdare și de empatie specifice perioadei post-electorale, când lumea e sastisită de politică. Dar este la fel de clar și o dezamăgire distinctă, proaspătă, de anul ăsta, cu cauze multiple, pentru fiecare tip de lideri o motivație diferită.

Cine va umple acest gol de încredere? Societatea, știm cu toții, are oroare de vid. Oamenii doresc să investească încrederea în cineva. În cine? În Bușoi? Ha! Hai să rîdem! În Orban? E epuizat și ăsta. O cvasi-epavă politică. În Ponta? În Grindeanu? Și ei dau semne de oboseală. În Olguța? În Gabi Firea? Vor apărea oare unii noi?

Astea sînt întrebările care macină clasa politică și restul persoanelor semnificative: formatori de opinie, sistemici, alți oameni de bine, acum, în această primăvară tîrzie, când au mai rămas doar doi ani și restul zile până la următoarele alegeri prezidențiale. Apar unii noi? Îi reșapăm pe ăștia vechi? Știți bancul cu Piranda și cu Parpanghel. Ce facem, dom’ general: îi spălăm, sau facem alții?

. Citeste tot...

Curajule, pasăre rară

Retrospectiv vorbind, s-a dovedit că PSD a avut dreptate, dar nu a avut curaj. OUG 13 era pe de o parte perfect validă, pe de altă parte perfect necesară pentru a repara problemele de neconstituționalitate ale Codului Penal și – culmea! – pentru a repune în drepturi articolul privind abuzul în serviciu.

Dar vedeți Dvs, kaghebiștii mei dragi, retrospectiv vorbind, cu toții ne pricepem la toate. Trecutul este foarte ușor de interpretat. După cum spune distinsul analist politic Murphy, predicția este foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor.

La fel și cu curajul. Curajul este o calitate foarte nobilă și foarte necesară, dar atunci cînd se manifestă înaintea luptei, nu după deznodămînt. După război, mulți viteji se arată. Înainte, mai puțini.

Din păcate, PSD nu a avut curaj. I s-au înmuiat picioarele cînd sistemul – pardon: Sistemul cu S mare de la Știți-Voi-Cine – a făcut primul “bau” la el. Adevărata pricepere se dovedește în momente de cumpănă, de criză, cînd nu știi dacă pierzi sau cîștigi. In the middle of the fog of war.

Cred că pe termen scurt PSD a cîștigat cu toată făcătura asta de joc de glezne, dînd înapoi în fața unei presiuni abuzive pe față. A cîștigat timp, s-a regrupat, a așteptat să atenueze lovitura și istoria să întoarcă de traseu.

Însă pe termen mediu și lung cred că PSD a pierdut, reușind să dezamăgească un corp semnificativ social care aștepta de la dînșii curaj, atitudine, repararea rănilor și un pic de asprime morală.

Au dat înapoi, li s-au înmuiat gleznele, și-au pierdut vocea, s-au bîlbîit, în loc să rămînă drepți și demni și puternici, așa cum îi doreau milioane de români.

Dacă acum mai fac și nefăcuta asta cu coabitarea cu Johannis, greșeala va fi și mai mare. Dezamăgirea se va transforma într-o scîrbă pe care nu o acoperi cu oricîte măsuri de reparație socială – necesare de altminteri, dar nu suficiente.

PSD are în momentul de față datoria să se poziționeze moral față de două persoane care au făcut mult rău României, în general, și PSD-ului și votanților săi, în particular.

PSD trebuie să aibă o atitudine tranșantă, vocală la adresa lui Băsescu. Și PSD trebuie să aibă o atitudine tranșantă, vocală, intransigentă la adresa lui Johannis. Toți ceilalți – Kovesi, Coldea, Blaga, Boc, mulți mulți alții – sînt doar niște bieți executanți. Capetele balaurului sînt Băsescu și Johannis.

Iar momentul în care PSD va avea și măcar doar 5% milă și compasiune și înțelegere față de ei, cînd vor da și măcar 5% semn că vor să facă un compromis cu aceștia, va fi momentul marii dezamăgiri.

Din punctul ăsta de vedere, Tăriceanu a fost mult mai adecvat realității decît PSD. Iar din PSD vocea cea mai bine articulată și mai puternică în toate aceste momente de abuz a fost cea a Olguței Vasilescu.

Toți ceilalți, în mai mică sau mai mare măsură, au încercat să o dea după copac. Și nu e bine să o dai după copac, cînd lumea vrea de la tine să iei taurul de coarne și să te lupți pentru principii și pentru normalitate, nu să te sperii la prima agresiune a Sistemului.

Păcat. Știți cum se spune: fiecare își merită soarta. Și soarta PSD este să o mermelească mereu și să transforme victoria în ceva cîrcălit, care îți lasă impresia că îi place să fie călărit.

. Citeste tot...

2007, acest monument de tristologie

The benefit of the hindsight.

Ce simplu și clar se vede acum, retrospectiv.

Toate ni se trag din 2007.

Nu neapărat din 2004, cum crede lumea de obicei, cînd a pierdut Năstase la mustață, cu largul concurs al lui Iliescu, Dan Ioan Popescu și alți băieți din PSD care au percutat la ordin și au trîntit meciul.

Iliescu, probabil în urma consultărilor aprofundate cu americanii, rușii, marțienii, șerpilienii, l-a desemnat succesor pe Băsescu. Oricum l-ar fi desemnat. Adrian Năstase n-avea nici o șansă, căci asta deja hotărîse Iliescu.

Oricum ieșea Băsescu, pentru că trebuia să iasă. SIE. SIE everywhere. De-aia e acum Iliescu anchetat la DNA în privința mineriadei, că l-a vrut moștenitor pe Băsescu. Istoria, această bestie ironică.

Dar nu acolo, în 2004, a fost adevărata bubă. Buba ireversibilă, de pe urma căreia ne-am procopsit cu 10 ani de democrație consolidată prin mijloace securistice, iar acum, mai nou, avem parte și de mîndrețea de Iohannis, a fost în 2007.

La începutul lui 2007, mai exact, cînd l-a mîncat în cur pe Voiculescu să-l suspende pe Băsescu și să încerce să-l demită, să pună alt președinte.

Deși sondajele spuneau că nu are nici o șansă. Sondajele țipau: “lumea îl iubește pe Băsescu”, “oamenii nu-l vor demis pe Băsescu".

Nimic. N-a contat. Știa el mai bine. Mi-l aduc aminte și acum cum se uita cu scîrbă în hîrtii și era convins că sondajele sînt o prostie.

Da, da. O prostie... Sondajele au estimat la milimetru rezultatul referendumului.

Suspendarea lui Băsescu. Opinie


Referendumul de demitere a lui Băsescu. Vot


Acum Voiculescu e în pușcărie. Și o să mai stea o perioadă. Pentru că atunci a ținut el musai să-l retragă pe Băsescu din peisaj cînd acesta era pe vîrf de val.

Dacă nu făcea referendumul, Băsescu se eroda sub greșeala propriilor greșeli, cum deja începuse să o facă. Ar fi avut parte de un singur mandat. Nu ne mai chinuia încă cinci ani. Scăpam de el în 2009. Și alta era istoria.

Iar Voiculescu, evident, și-ar fi crescut nepoții liniștit pe genunchi și ar fi făcut ce vroia el în continuare la Antena 3, s-ar fi jucat cu ea cum se joacă mîțele cu motoceii la stîlpul hornului, în loc să-i fie preluată de băieții cu ochii albaștri și să se joace ei cum vor gradele lor cu ea.

Copii, dragi oameni politici, așa să faceți și de acum încolo. Să nu țineți cont de sondaje. Sondajele e proaste și greșite și ele minte, da? Să faceți voi cum vă taie pe voi capu’...

. Citeste tot...

Evoluția încrederii în președinții României

Împart acest articol în două. La început, cîteva vorbe despre cea mai recentă stare de opinie la adresa liderilor politici. Mai apoi, grosul articolului, analiza comparativă a evoluției încrederii românilor în președinții lor, după Revoluție. A doua parte decurge cu necesitate din prima. Aveți puțintică răbdare.

Mai întîi, o actualizare a situației.

1. Încrederea în principalii liderii politici, după alegeri
Cea mai recentă măsurare a opiniei publice, terminată la sfîrșitul lui decembrie, ne arată cam care sînt mișcările din mintea oamenilor provocate de rezultatul acestor alegeri.

De exemplu, să luăm încrederea în principalii lideri politici, înainte (luna noiembrie 2016) și după (luna decembrie 2016). Observăm următoarele întîmplări neîntîmplătoare:

Raed Arafat, nemuritor și rece, 57, complet staționar. Nimeni nu-i ca el.

Ponta, staționar, la 30. Rămîne unul din persoanele agreabile din această țară.

Tăriceanu, staționar, 29. Tot pe acolo.

Dragnea, salt de 9, de la 20 la 29. Urcă în liga I. Prețul succesului, da? Triada celor trei lideri în jur de 30.

Gata cu veștile bune. Să intre în scenă cifrele în picaj.

Isărescu, cădere liberă, de la 33 la 21 (asta în decurs de trei luni, că nu-l măsor atît de des – mai mult de control).

Și acum, țineți-vă bine, da?

Cioloș, salvatorul națiunii. Picaj: de la 27 la 18. Cade 9. Totul în decurs de o lună, din noiembrie în decembrie. Singurul lucru care s-a întîmplat între cele două măsurări? Alegerile parlamentare.

Băsescu, acest strălucitor: înainte de alegeri 12, după alegeri 10. Tot pe acolo. Prin subsolul favorabilității românilor. Cred că dacă m-aș măsura, și eu aș fi prin preajma lui.

Kovesi, 27 în noiembrie, 22 în decembrie. Pică 5. Ce a fost între? Un rînd de alegeri. Și un mic plagiat, evident. Nu se pune.

Iar acum, cireașa de pe tort, bomboana de pe coliva încrederii. Johannis: înainte de alegeri 30. După alegeri 20. Picaj curat, limpede, cristalin. Doar 10. Doar. În ritmul ăsta, în trei-patru luni vine cu procente de acasă, să nu dea cu minus.

Evoluția încrederii românilor în Johannis


Dacă punem una lîngă alta evoluțiile încrederii în Ponta și Johannis, principalii doi protagoniști politici ai acestor ultimi ani, vedem clar cum Ponta își păstrează o linie relativ constantă de evoluție, în jur de 30-35%, în timp ce Johannis și-a epuizat cadoul de încredere primit în urma cîștigării alegerilor și acum este clar în cădere, întorcîndu-se înapoi la niveluri sub Ponta.

Johannis vs Ponta. Comparație


2. Evoluția încrederii în Președinții României. Analiză comparativă
În afară de analiza evoluției încrederii în principalii lideri politici, mai putem face o analiză elocventă. Să luăm toți președinții României de pînă acum, Iliescu (două mandate), Constantinescu, Băsescu (două mandate), Johannis, și să vedem cum a evoluat încrederea românilor în ei în timpul mandatului, standardizând perioada în așa fel încît graficul să aibă o origine comună, același punct de plecare, ziua învestiturii mandatului.

Înainte de analiză, scurte comentarii:
- Până în 2007, de când am date realizate de institutele pe care le-am coordonat / le coordonez (CCSB, Sociopol), datele din grafic sunt rezultatul agregării rezultatelor făcute publice de către diversele institute de sondare a opiniei publice. De avut în vedere posibilele erori datorate unor metodologii de măsurare diferită.
- În cazul primului mandat al lui Iliescu, nu am găsit informație publică mai veche de 1995, deci cam la doi ani de la începerea formală a primului mandat întreg (1992)
- Pînă la Băsescu, mandatele lui Iliescu și cel al lui Constantinescu sunt de doar 4 ani, nu de 5 ani. De avut în vedere asta.

Iar acum, graficul, în toată spledoarea sa.

Evoluția încrederii în Președinții României


Observăm trei tipuri de evoluții:

A. Iliescu (ambele mandate) și Băsescu (primul mandat)
Aceștia au beneficiat de aprecieri semnificative pe practic tot parcursul mandatului lor – primii 4 ani de președinție, adică mandatele în întregime pentru Iliescu, iar pentru Băsescu marea majoritate a primului mandat.

Cei doi președinți au beneficiat de evoluții constante, la niveluri ridicate, în jur de 60% (Iliescu 1), 50% (Băsescu 1), 40% (Iliescu 2), fără erodări semnificative. În general, jumătate din populație avea încredere la vremea respectivă în președintele lor – realizare deloc nu ușoară, ținând cont de felul în care oamenii de regulă se satură de conducătorii lor.

Iliescu s-a erodat după ce a terminat mandatele, la sfârșitul celor 4 ani. Băsescu tot în al patrulea an a început să se erodeze, la începerea campaniei electorale pentru al doilea mandat.

Concluzia: președinți puternici, care au convins pe parcursul exercitării mandatelor lor.

B. Constantinescu și Johannis
Cei doi președinți prezintă curbe similare. Un prim an de grație, cu niveluri ridicate de încredere, clar peste 50%, urmat de o erodare continuă, bine definită, fără nici un fel de revenire. Sania la vale, fără putință de întoarcere. După doi ani de mandat, Constantinescu coborîse la 30%. La sfîrșit de mandat, încheie apoteotic, într-un rezidual 10%.

Iohannis, după doi ani de mandat, reușește contraperformanța să se erodeze chiar și mai repede decît Constantinescu. După ce o perioadă panta era aproximativ asemănătoare, pierderea alegerilor din decembrie 2016 îl face să coboare vertiginos, de la nivelul de 30%, pe care îl avea în comun cu Constantinescu, pînă la 20%. Să vedem lunile următoare dacă a fost doar un sughiț temporrar, specific înfrîngerii politice jenante, sau dacă această erodare nu cumva se permanentizează. Cangrenă. Cangrenă everywhere.

Pentru o bună înțelegere, că prea sînt multe linii la grămadă, vă prezint și un grafic separat, doar cu Johannis și Constantinescu, să apreciați similitudinea în toată splendoarea sa tristă. Uite ce frumos atîrnă...

Doar Johannis și Constantinescu


Concluzia: președinți slabi, înfrînți de istorie. Fiecare concurează în felul său la nedorita distincție de cel mai slab președinte post-decembrist al României.

C. Băsescu, al doilea mandat
La scurt timp după cîștigarea celui de-al doilea mandat, după jumătate de an, în mai 2010, Băsescu își asumă măsurile de austeritate, după ce mai mult de un an de zile clamase cu seninătate că nu e nici o criză economică, doar pentru a nu-i afecta șansele de victorie.

Asumarea măsurilor de austeritate a reprezentat o lovitură de imagine din care Băsescu nu și-a revenit cu adevărat de atunci. Prima jumătate de mandat s-a tîrît rezidual undeva în jur de 15%, nivel la care Constantinescu scăzuse doar pe sfîrșit de mandat. În a doua jumătate a mandatului a recuperat ceva-ceva, a urcat de la 15% la 20%.

Prea puțin. Prea tîrziu. În imaginarul colectiv Băsescu se transformase deja din erou în monstru, și așa a rămas pînă în ziua de azi.

Concluzia: președinte rezidual, urît de populație.

* * *

Graficele vorbește și nu mințește. Pentru prima oară, în exclusivitate, v-am prezentat evoluția sincronizată a încrederii în președinții post-decembriști ai României, pe parcursul mandatelor lor.

Din aceste grafice vedem clar cum Johannis face toate eforturile să cîștige premiul de cel mai slab președinte al României. Și de-abia au trecut doi ani de zile. Vă închipuiți ce ne mai așteaptă în următorii trei?

Sondajele astea. Ce manipulare grosieră. Ce nemernicie cu ștaif. Iar sociologii ăștia, nu știu de ce nu sînt deja arestați. Niște nemernici kaghebiști. Niște ticăloși. Sta-le-ar cifrele în gît să le stea...

. Citeste tot...

A portent of things to come

Această propunere de guvern reușește performanța să încerce să mulțumească pe toată lumea și, de fapt, să nemulțumească pe toată lumea. Asta pentru că este un compromis între diferitele tabere care exercită voce și / sau influență socială zilele astea.

Strada care l-a dat jos pe Ponta își are miniștrii ei. Deja au început contestările la adresa acestora. Voci ale străzii deja au început să-și arate nemulțumirea. Vroiau lustrație pînă la capăt. Nu acceptă compromisul. Libertad o muerte! Drept pentru care sînt supărați.

PSD își are și el ministrul său – chiar vice-prim-ministru. Deja au început contestările la adresa acestuia. Unii sînt supărați. Atît cei anti-PSD: cum de permitem prezența PSD-ului în acest guvern? Pentru asta am luptat noi? Pentru asta au murit oameni? Dar și cei pro-PSD: de-aia l-ați dat jos pe Ponta? Să rămînem la guvernare, alături de dușmanii noștri politici? Drept pentru care sînt supărați.

Pînă și Băsescu are opinii pro-Ponta în privința asta, ceea ce e semn de apocalipsă iminentă. S-a întors lumea cu fundul în sus, vine sfîrșitul lumii maică. Vorbește Băsescu de bine despre Ponta.

Stai așa, că n-am terminat. Și forțele de dreapta își au și ele miniștrii săi. Unii din ei cu filiații pînă hăhăt, jos la Decebal și Burebista și Ghilgameș, pînă la Coposu și la anii 90. Deja au început contestările la adresa acestora. S-au și închis site-uri pentru a se pune surdină acestor contestații. Degeaba. Unii sînt supărați.

Stai așa, că n-am terminat. Pe repede înainte: toți au miniștrii lor în acest guvern de compromis. Iohannis își are și el miniștrii lui. BNR își are și el miniștrii lui. FMI-ul și Banca Mondială își au și ele miniștrii săi. Uniunea Europeană își are miniștrii săi – chiar prim-ministrul. Statele Unite și Soros își au și ei miniștrii lor. Companiile de afaceri multinaționale își au și ele miniștrii lor. Monica Macovei își are și ea ministresa ei. Serviciile își au și ele miniștrii lor – cel puțin așa spun unele voci răutăcioase care ele sînt răutăcioase, onorată instanță, să mă iertați că citesc asemenea site-uri decadente și destabilizatoare și evident falșe și neadevărate.

Deci sîntem ca pe vremea reclamei la Pro Sport, cum spunea pe vremuri Tolontan, cînd încă nu făcea politică: dacă te înjură și steliștii, și dinamoviștii, de-abia atunci e semn că ești nepărtinitor.

La fel și cu această propunere de Guvern. Nimeni nu e mulțumit, pentru că avem de-a face cu un compromis. Compromisul, această bestie imorală, amorală, și totuși profund morală a politicii. Nimeni n-are parte de dorința sa cea mai arzătoare: un guvern al meu, numai al meu. Toți vor guvernul MEU: și Iohannis, și strada, și PSD-ul, și BNR-ul, și FMI-ul, și Comisia Europeană, și serviciile, și PSD-ul, și martorii lui Coposu, și SUA, și Soros, și Macovei, și masonii, și șerpilienii, toți.

Toți cu excepția PNL-ului, care săracul nu înțeleg prea bine unde intră în ecuația asta. Dar nu e prima dată cînd mi se întîmplă să nu înțeleg lucruri în politica românească. Alinuța și Bleguța au cam intromisionat guvernuța... Să mă iertați, onorată instanță, n-am găsit altă rimă.

Toți vor guvernul lor, și nimeni nu-l are în totalitate. Avem un guvern ca un soi de oglindă a raporturilor de forțe din societatea românească actuală. Un lucru cu care românii nu prea sînt învățați, chiar dacă au mai avut parte de asta.

Cert este că, dincolo de lipsa noastră de apetență pentru compromis și pentru acea himeră pe care toată lumea o invocă, dar nimeni de fapt nu o vrea – concordia, înțelegerea, să fie bine să nu fie rău, guvernul de uniune națională – ce se întîmplă zilele astea pe mapamondul nostru balcanic de Dîmbovița e de fapt semnul unei stări mult mai serioase și mai amenințătoare decît ne place nouă să acceptăm.

E vorba de iminența războiului.

A ieșit Dragnea și a spus-o de manieră explicită zilele astea. Dar el nu e singurul. Sînt și alte voci care vorbesc despre asta. Dar mai ales, dincolo de voci, sînt multe fapte. Tot ce se întîmplă în jurul nostru dă mărturie că e foarte posibil să fim în marginea unei perioade de conflict mondial.

Să dea Dumnezeu să nu fie așa. Să dea Dumnezeu să se oprească nebunia la timp. Dar norii la orizont sînt destul de negri. Miroase în aer a praf de pușcă și a anii 30. Spre mijlocul ori sfîrșitul anilor 30, ca să fiu mai exact.

Drept pentru care e foarte posibil să avem un guvern care să nu mulțumească în totalitate pe nimeni, să alimenteze în continuare apetența noastră pentru cîrcoteală și nemulțumire cronică. Dar care de fapt să fie un semn al vremurilor care stau să vină.

A portent of things to come, cum ar fi spus Gandalf, privind la pîcla neagră ce se ridică dinspre Mordor, înecînd zorii zilei în teamă și întuneric.



. Citeste tot...

Intensul vechi se retrage, făcînd loc noului vechi intens

Rînd pe rind, intenșii de serviciu (și de servicii) au dat colțul. Fie fizic, precum Vadim recent, fie metaforic, pentru că de la mititica e destul de greu să fii Crăișorul Neamului, indiferent dacă te cheamă Becali sau Dănuț.

Din zbuciumații ani 90, de cînd s-a inventat antisistemicul de sistem, care să umple o nișă acolo, să nu cumva să n-o umple cumva unul adevărat, am tot avut niște indescriptibili urmuzieni care au amețit resturile de minte ale votanților cu șucărul în glandă.

La început a fost PRM. Pe urmă acesta s-a transformat, pentru că Jeana nu e moartă, Jeana se transformă, în PNG. O perioadă au și coexistat, s-au europarlamentarizat unul pe altul de mai mare dragul / scîrba. Pe urmă a venit marea revoluție ideologico-stilistică, versiunea v2.0, și Crăișorul Electric a fost înlocuit de Crăișorul de la Miezul Nopții, the Midnight Caller, varianta cu Elodia cîrnați.

Și s-a mai făcut de-o premieră în România. După cele douăzeci și ceva de puncte procentuale electorale de furie și de fiere și de scîrbă și de mațe, bube, mucegaiuri și alte substanțe biologice cu puternică amprentă olfactivă, a venit rîndul celor aproape cincisprezece puncte procentuale electorale de bubulism și mai delirant. Românii, perseverenți în bubuliciunea lor, au votat un Crăișor și mai Electric.

Și a trecut și asta. Acum, după seria de tinichea Vadim / Becali / Dănuț, se chinuie un pufos la fel de anti-sistem sistem, pe principiul “dacă-i ordin, cu plăcere”, să călărească ungurofobia, național-intensitatea, trăirismologia și alte rețete culinar-electorale. Numele lui e Bogdan Diaconu și în afară de faptul că e pufos, altceva nu prea putem spune despre el. Se chinuie săracul mai ceva ca Jerry cînd încearcă să-l tragă pe Tom de coadă, cînd doarme motanul.

Însă iarna semne bune are. Am avut titani ai penibilității. Avem un pufos care nu încape în cizmele acestora. Însă nu e totul pierdut. Rezerva de cadre dă roade. Pe margine se încălzește un alt titan hîrșîit al cuvintelor de ocară și al vorbelor de fiere.

E proaspăt pensionat și dornic de supraviețuire. E plin de energie și e frustat că nu mai are blonda lîngă el. E dornic să se întoarcă la partidul de suflet și la marea tăvăleală, să rupă gura tîrgului, să dovedească, să influențeze, să scrie istorie, să dea din deget, să puie verdicte, să înfiereze, să bîzdîcească. Mă rog, la ce se pricepe el mai bine. De fapt, singurul lucru la care se pricepe.

Drept pentru care uitați-vă în gura mea de prăpăstios de servici, de Casandră de 97 de kile și restul grație probabilistică, dacă nu e coaptă situația ca distinsul fost prim-secretar peste Republica Isterică România să nu ocupe locul lăsat liber de tribunii trifazici, să nu se puie cloșcă pe nișa de bale și de fiere, să nu concocteze un trăirism politic anti-sistem care evident că este creat de sistem, condus de sistem, patronat de sistem.

Căci aici, la porțile Orientului, ou tout est pris a la legere, de la legionari încoace nu ne mai putem permite să lăsăm anti-sistemul de capul lui. Drept pentru care, pentru că e o nevoie persistentă nesatisfăcută și pentru că – vorba poetului – trebuia să poarte un nume, o să-i zică Trăiănuț, Crăiasa Furiei Electrice.

Să nu ziceți că nu v-am zis.



. Citeste tot...

Așa a trecut Gloria muntele

. Citeste tot...

Învingem și noi ceva?

Avem un mare narativ care străbate cu mare fior zilele astea șirile spinărilor românilor. Pentru unii, cu fior de speranță. Pentru alții, de frică. E vorba de narativul surprizei.

Stai să vezi ce-o să apară! Stai să vezi ce-o să le facă Băsescu, mama lor. Stai să vezi ce-o să ne facă Băsescu, vai de mama noastră. Să vezi asul din mînecă. Să vezi dosarul, filmulețul, bomba, mărturisirea, dezvăluirea, marele secret vinovat, micile secrete un pic mai puțin vinovate, dar mai multe.

A ieșit mai întîi Turcescu. Bomba! Dezvăluirea! Senzațional! Nemaipomenit! Click aici pentru a afla mai multe despre dezvăluirile lui Turcescu!!

Bomba a fost un mare fîs. A fost atît de "profi" gestionată încît și-au dat cu tabla în cap, au reușit contraperformanța să miște niște structuri dintr-o poziție de obediență reticentă, plină de lehamite, într-o revoltă aproape pe față și un început de trecere cu arme și bagaje în partea cealaltă.

A venit mai apoi marele dezastru nuclear, dosarul Microsoft. Senzațional! Bombă! Cutremurător! Click aici să afli cum Victor Ponta este implicat în acest cutremurător scandal de corupție!

Altă bombă cu mare fîs și cu explozie în față. O fi de pe vremea lui Năstase, dar e mai ales de pe vremea lui Băsescu. Și mai ales și mai ales, nu e Ponta, e Cocoș. Cuuuum? Cocoș??! La loc comanda! La loc comanda!! Alo, se aude! Nu e de la FBI, e de la noi! Stați un pic, nu răniți femeile și copiii! Doamna Cocoș, veniți doamnă aici, să nu vă afecteze schijele. Adăpostiți-vă repede, puneți-vă o cască de protecție!

Neah, spun cîrcotașii. Sigur va fi ceva. Atît de cutremurător și de catastrofal și de inevitabil încît ce a fost pînă acum e ca un pudel cuminte pe lîngă Gojira cea radioactivă, care halește un oraș întreg dintr-o mușcătură.

Să vezi dezastru. Să vezi salvare. Să vezi miracol. Să vezi coșmar. În funcție de care parte a patimii politice te afli, fiecare tapițează fraza cassandrică "Să vezi..." cu diverse epitete ba de bine, slavă Domnului, sîntem salvați, nu iese dictatoru Ponta, ba de foarte nașpa, să fugim, ne mănîncă, rămîne dictatoru Băsescu la butoane.

Prea puțini, trist de prea puțini fac vorbire zilele acestea de discretele semne de predare care se întîmplă, ah, se tot întîmplă. Ba publice, cu subiect și predicat, cu șefi de structuri care dintr-o dată emit candidaturi, fraze și acțiuni bine cumpănite. Ba private, pe la colț de stradă, de birou, de masă, cu oameni care recunosc că gata, ați învins, fi'r'ați ai dracu cu melcii voștri, o să cîștigați. Mamă, ce campanie bună aveți. Mamă, ce candidat fraer avem.

E un feeling de miros de resemnare în aer, pufoșii care încep să practice discret mișcarea de ridicare a mîinilor în aer, nu trage dom' Semaca, sînt eu, pesedist din tată-n fiu. Pe partea cealaltă, un feeling de miros de victorie, care unora le ia mințile, îi bagă în lipituri, ca adolescentul care vede pentru prima dată cracii goi, pulpele cărnoase. Aaaargh! Nu mai pot! Nu mai am răbdare! Învingem și noi ceva?

Învingem. Învingem. Răbdare, că învingem. Dar, mai întîi, trebuie să băgăm în urnă. Păstrați-vă cumpătul și repetați în gînd: învingem, dar mai întîi băgăm în urnă.

Și țineți minte la ce vă spune moșul probabilist. Cea mai mare surpriză va fi că, dincolo de temeri și de speranțe, nu prea va mai fi nici o surpriză. Semnele e din ce în ce mai semne, cum ar spune analistul Gică Hagi. Surpriza lipsei de surpriză. Războiul atomic care nu va avea loc. Tătarii din deșertul lui Buzzati care iacătă pocinog că n-au mai catadicsit să dea năvală.

Dar pentru asta, totuși, trebuie băgat în urnă.

Și pe urmă se face și decembre.

. Citeste tot...

Băsescu, Leancă, Ponta și adevărul

Președintele Traian Băsescu îl acuză implicit pe premierul Leancă, într-o declarație plină de aluzii, de-aia de tip wink-wink, să înțelegem cînd clipește din ochi complice, de relații neprincipiale cu Mama Rusia. Mai precis, că ar fi lucrat la Ambasada URSS.

""Preşedintele Traian Băsescu a declarat, duminică, despre premierul Republicii Moldova, Iurie Leancă, că a fost până în octombrie 1989, în Ambasada Uniunii Sovietice din Bucureşti, şi a precizat că de aceea este "atât de unit în gânduri şi simţiri cu premierul Victor Ponta"""

Evident că de fapt pe președintele Băsescu nu-l interesează atît de mult premierul Leancă, ci să-l atace din nou pe Ponta. Nu contează că e președintele României și că face declarații cel puțin neelegante la adresa unui înalt oficial al unei țări vecine și prietene, de același suflet cu noi.

Ne-am învățat deja la președintele Băsescu că nu contează consecințele. Dă-le încolo de borcane, să se spargă. Important e să spun eu ce am nevoie. Și zilele astea președintele Băsescu are nevoie să dea în Ponta.

Și a dat. Băsescu încearcă să lipească timbrul de scrisoare. Acuza de adversar. Nu e prima dată. Și în 2004, și în 2009 Băsescu și ai lui au folosit cu perseverență temele de campanie "apropiere de Rusia" și "neocomuniști" drept atacuri electorale la adresa PSD și a candidatului său la președinție.

Președintele nu mai candidează anul ăsta, că nu-i mai dă voie Constituția. Dar el tot candidează, cu sufletul și cu tot soiul de candiduleți mici și pufoși, un soi de pui de Traian, de Băsescu mai mici și fără chelie: Udrea, Macovei, Iohannis.

Pentru a-și crește puișorii, mama cloșcă Băsescu scoate de la naftalină armele cu care a cîștigat alegerile anterioare și le lansează din nou în dezbaterea publică. Pe principiul "dacă au funcționat atunci, sigur funcționează și acum".

Neah. După cum spunea un distins primar al Bucureștiului: iarna nu-i ca vara. Și ulciorul nu merge de multe ori la apă. Instrumentele de atac electoral ale mamei cloșcă Băsescu s-au tocit rău de tot. Dar altele nu are. Și atunci le folosește pe cele din dotare: un cuțit fără lamă, care nu are mîner. Huoo! Comuniștii! Huoo! Pro-sovieticii. O să fie o dictatură ca la Novosibirsk dacă iese Ponta președinte.

Se întîmplă însă că, la fel cum iarna nu-i ca vara, nici 2014 nu-i ca 2009 sau ca 2004. Și nici Ponta ca Geoană sau ca Năstase. Lumea nu mai este atît de credulă. Nu mai pune creierul la șopîrlele tocite ale lui Băsescu. Nu o spun că țin cu Ponta. O spun că știu sondajele. Draga temă de campanie a lui Băsescu și-a pierdut mult din aderență și nu mai prinde decît la nucleul dur al pro-băsiștilor zeloși, cei care se uită seară de seară la Turcescu cum înfierează cu indignare...

Ups. Stai așa, că aseară m-am uitat și eu la Turcescu. Pentru prima dată în secolul ăsta, aseară l-am urmărit pe Turcescu. A fost o seară faină. Sînt curios cum au rezonat pro-băsiștii zeloși la declarațiile deontologice ale dragului lor reper moral și far călăuzitor Robert Turcescu.

Să-l lăsăm pe Turcescu cu Dumnezeu, că aseară tocmai ne-a spus cum l-a descoperit el pe Dumnezeu, și să ne întoarcem la discuția noastră. Dincolo de tocirea temelor de campanie ale mamei cloșcă Băsescu, mai e ceva: tema e falsă. Președintele Băsescu minte prin omisiune.

Da, Iurie Leancă a început prin a lucra la Ambasada Sovietică din România. Dar pe urmă a lucrat patru ani – repet, PATRU ANI, la Ambasada Republicii Moldova din Statele Unite. Și pe urmă a fost ambasador cu misiuni speciale pentru integrare europeană.

Datele sînt la fel de publice precum cele rostite de Băsescu, le găsiți cu o căutare rapidă pe Internet. Doar că Băsescu n-a mai găsit de cuviință să le spună și pe acestea. Nu corespund nevoilor sale retorice. Și atunci face un decupaj gingaș al realității și ocolește cel puțin 5 ani de carieră diplomatică occidentală ai lui Leancă.

Voi credeți că un om care a stat 4 ani la americani și pe urmă la europeni, care a dus practic Republica Moldova pe primii pași spre integrarea europeană, este omul rușilor? Ha! Dacă credeți așa ceva, înseamnă fie că sînteți naivi, fie că v-a luat Băsescu mințile.

Iurie Leancă este probabil omul care a făcut cel mai mult pentru desprinderea Republicii Moldova de sub influența rusească. Și-o fi început el cariera diplomatică în România, la Ambasada URSS, căci pe vremea aceea nu exista Republica Moldova. Dar clar cariera sa politică este legată de procesul de europenizare a Republicii Moldova. Vă dați seama ce iubire profundă nutrește Mama Rusia pentru el din acest motiv.

Președintele Băsescu a comis cel puțin o impolitețe diplomatică. Pe principiul "dacă Leancă nu ține cu mine și e cu nasolul ăla de Ponta, las' să vezi ce-i fac", Băsescu a încercat dintr-o frază scurtă și rea să-l lovească pe Ponta cu mantă, dînd în Leancă.

Nu contează că e fals ce zice. Nu contează că Leancă e unul din cei mai pro-europeni lideri pe care i-a avut Republica Moldova vreodată. Nu contează că poate provoca deranjuri și răceli diplomatice, tocmai el, care s-a chinuit să se definească drept apărătorul cauzei moldovenești. Nu contează că rușii își freacă mîinile de fericire văzînd cum se trosnesc la oase oficialii români cu cei moldoveni.

Nu contează nimic. Băsescu are trebi mai importante în agendă. Trebuie să facă orice, numai să nu iasă Ponta președinte. Nu contează dacă iese Iohannis, sau Macovei, sau Udrea, că oricum toți aceștia sînt puii săi pufoși. Nu. Contează un singur lucru. Facă-se campanie, și de-ar arde universul.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Clanurile se unește între ele pînă se bate între ele. Despre modernitate la românii din clanul.... ăăă, pardon, din secolul XXI

aka

Clash of Clans. Băse McCloud vs Bercea McMondialu



Milioane de ani, primatele antropoide și mai apoi urmașii lor, oamenii, au șlefuit la perfecțiune o strategie care să maximizeze cele două succesuri (da, da: succesuri. e un plural foarte potrivit în acest context) care contează cu adevărat pe lumea asta: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere.

E vorba de strategia de cooperare în jurul familiei, grupul esențial de legătură genetică, și a extensiei acesteia cvasi-genetice, familia extinsă și clanul.

Milioane de ani, succesurile de clan ale populației umane au fost remarcabile. S-au împrăștiat și au împuit pe toată fața pămîntului, clan după clan de oameni.

Grupuri-grupulețe de 40, 50, 100 de oameni, hai maxim 200, 300, 500, undeva între 100 și 500, cum ar zice antropologul Robin Dunbar, maximum celor pe care putem să-i ținem minte și să-i considerăm în tagma apropiaților, a cunoscuților cu fățău ușor de amintit, a "celuilalt semnificativ", a "celuilalt generalizat", cum ar zice psihologia și sociologia.

Cele două arme fundamentale ale noastre în lupta noastră cu realitatea crudă și plină de pericole și în atingerea de succesuri multe, dar diverse de supraviețuire și de reproducere sînt cooperarea și inteligența.

Mult timp am pariat preponderent pe cooperare. Pe clanul de 150 de persoane.

Doar relativ recent, adică "relativ" în termeni geologici, de-abia acum vreo 10 mii de ani, de cînd s-a produs prima mare revoluție de pricepere tehnologică, și anume revoluția neolitică, domesticirea plantelor și animalelor, încet-încet balanța a început să se mute dinspre beneficiul preponderent dat de colaborare către beneficiul preponderent dat de inteligență.

Cel mai recent episod al acestei competiții între colaborarea genetică (sînge, familie, clan) și inteligență (tehnologie, rațiune) este cel pe care umanitatea îl joacă de vreo trei – cinci sute de ani încoace, practic de ieri în termeni geologici, căci câteva sute de ani nu înseamnă decît cîteva zeci de generații, o clipeală de ochi în viața unei specii.

E vorba de jocul modernității.

În istoria de milioane de ani a speciei umane, e prima dată cînd inteligența și rațiunea capătă un avantaj considerabil în fața colaborării tradiționale în jurul loialității de familie, de clan, de sînge.

Încet-încet, scenariul bine calibrat timp de milioane de ani în jurul supraviețuirii pe logică genetică, clan, familie, trib, este înlocuit cu un scenariu mai eficient de maximizare a succesurilor de supraviețuire și de reproducere: scenariul post-genetic, al colaborării în jurul unui grup lărgit muuult dincolo de glasul sîngelui.

Grupuri mari, imense, etnii, națiuni, firme, instituții, multinaționale, încet-încet capătă preponderență în fața familiei și clanului, convertind cu mai mare pricepere, cu mai mare eficiență, cu o plus valoare adăugată mai mare resursele disponibile în cele două succesuri esențiale: supraviețuirea (viață mai lungă, pericol de moarte mai redus, calitate a vieții mai bună) și reproducerea (copii mai mulți).

E vorba de trecerea de la genă la memă de care vă vorbeam cu ceva timp înainte, așa cum o fac de altminteri în fiecare an și studenților mei. De la loialitatea de sînge la loialitatea simbolică și rațională.

Ce avem noi aici? Băi domn purtător de cuvînt care nu se poate abține de la a folosi cuvinte greșite, dar potrivite, ce naiba ne faci capu calendar? De ce această introducere lungă, stufoasă, plictisitoare, care amestecă etologia, paleoantropologia, sociologia, chiar și geologia? Bă, ne lași? Bă, noi avem niște meciuri de văzut, bă sociologule care vorbești tu și familia ta în cuvinte complicate.

Păi, măi succesurilor măi, măi pufoșilor, măi medievalilor care nu știți că sînteți medievali, păi noi aici avem drama perfectă. The perfect storm, cum ar zice americanul.

Noi aici avem scena de o medievalitate pre-modernă desăvîrșit șeikspiriană de rit gereremartinian.

Noi aici avem Romeo și Julieta și Game Of Thrones (că nu știți voi ce-i aia Song Of Ice And Fire), puse una lîngă alta, fics în mijlocu politicii românești, băi pufoșilor.

Ia, aprindeți reflectoarele! Să intre actorii! I-auzi ce zice poeții...

Two households, both alike in dignity,
In fair Verona, where we lay our scene,

Șeikspir, băăă. Dramă, fraerilor.

Noi aici avem două clanuri ghidate de logica pre-modernă și pre-instituțională a fidelității genetice, a fidelității de sînge. Iată-i pe capuleți și pe montagui, pe lanisteri și pe targarieni.

Doamnelor și domnilor, povestea e simplă. Căci știu că vă place poveștile. De milioane de ani ne place poveștile. E ceva pre-modern, la gura focului. Telenovele și Game of Thrones și acum Clash of Clans.

Povestea este după cum urmează.

Familia Capulet Băsescu se încuscrește cu familia Montagiu Mondialu, dîndu-și mîna peste țară să facă un geșeft onorabil.

Matale, domnule Montagiu Mondialu, bre cuscre bre, matale și cu familia matale aia ecstinsă de sute de fii, nepoți, nași, cuscri, cumetri, veri și alte rude ne dai voturi, mînca-ț-aș. Și vă afișați cu noi la televizor și dansăm pe scenă dîn buric și cîștigăm alegerile, mînca-ț-aș. Bre cuscre bre. Și-o să fie bine. Bre cuscre bre.

Pe urmă matale, tată nașule Capulet Băsescu, bre nașule, îți plătești datoria și nu uiți că ne ești naș și că am dansat împreună pe scenă dîn buric și că ț-am dat și salbă, mînca-ț-aș. Și ne scoți dracu din belea cînd o să intrăm în belea.

Că o să intrăm, mînca-ț-aș.

Păi o să intrăm, mînca-ț-aș, indubitabil o să intrăm, că toată viața numa asta am făcut, am intrat în belea. Că noi nu le știm cu legea. Că legea, după cum bine zice dinstins domnu sociolog, mînca-i-aș io lui buricu ăla al lui că am trimis deja băeții dupe el, legea este o logică de-aia post-genetică, după clanuri, bre, după blocuri și după clanuri, bazată pe instituții și pe birocrație și pe eficiență și pe nivelarea relațiilor genetice, toți oamenii e egali în fața legii, mînca-ț-aș, și nimeni nu e mai presus de lege.

Și noi n-am fost încă la lecția asta, bre nașule bre, că n-am luat bacalioratu. Așa că o să intrăm în belea, bre nașule bre, căci noi funcționăm după logica pre-modernă a clanului și familiei și glasului sîngelui și a legii noastre, aia cu stabor și cu cuțite, nu a legii aia cu judecători și cu tribonale și cu legi și funcționari.

Așa că ia să faci matale bine, mînca-ț-aș, cînd zicem noi hop, să sari să ne scapi pielea de judecători și de alți gabori, mînca-ț-aș, bre nașule bre. Că și noi ț-am făcut un bine și nu uita că sîntem nași și fini și cuscri și sîngele apă nu se face, mînca-ț-aș. Și-o să fie bine, bre. Și-o să fim recunoscători și-o să marcăm lozu. Și-o să fie bine.

Ete că totuși sîngele apă s-a făcut. Și ete că n-a fost bine. Chiar dacă au marcat lozu.

După o mermeleală de na lozu, unde-i lozu, ce-ai făcut, nașule, am dat lozu și tot am intrat la pușcărie?, mă duc și spun tot la televizor, să moară mama, iată că clanul Lannister Băsescu a intrat într-un conflict mediatic și penal de toată frumusețea și de toată disperarea cu clanul Targaryen Mondialu. Pentru că înțelegerea din 2009 – 2010 nu s-a mai putut aplica și în 2014.

De unde drama. De unde scandalul.

Stop joc. Înapoi la teorie.

Scurtă recapitulare. Capitolul 1. Modernizarea la români în secolul XXI

România de ceva timp a ieșit de sub dominația aspră a Rusiei și a intrat în alianță cu America să nu cumva să mai intre din nou sub dominația aspră a Rusiei.

După sute de ani de frică cu rușii în coaste, de prin secolul XVIII încoace, de cînd au trecut ei tropa-tropa prima dată pe aici să se bată cu turcii și cu habsburgii și în general să-și facă pohta ce-au pohtit, adică să-și extindă imperiul și să ciugulească ce e de ciugulit, iacătă că la început de secol XXI a dat cumva norocul geopolitic peste noi și am putut să scuturăm jugul cel plin de tancuri și de alte elemente de hard power și de colonialism sovietic și să putem să ne alegem în cele din urmă tabăra în care vrem să fim.

De la hard power la soft power. Fix ca în Fundația lui Asimov.

Bine, bine, soft power soft power, values and rule of law, cum ar zice americanul. Alianță și NATO și să fie bine să nu fie rău, calitatea vieții și independență și suveranitate și să trăiți bine. Că doar s-au cîștigat alegerile cu "Să trăiți bine" și cu "Corupții și baronii" și cu "Să apărăm justiția" și cu "Să fugim, dacă cîștigă ăștia, ne întoarcem la ruși".

Dar tot americanul zice: băi băieți, vedeți că aveți o vulnerabilitate acolo la voi în ogradă.

Voi nu prea dați în brînci după modernitate și după valorile acesteia: instituționalism, performanță, respectarea legii, birocrație în sensul weberian, eficiență și lepădarea de șulfăreala medieval fanariotă a șpăgii, corupției, încuscrelii și cooperării după clan, nu după eficiență și performanță și meritocrație.

Băi băieți, vedeți că dacă nu vă întăriți statul, adică acea strategie post-genetică de maximizare a exploatării resurselor și a atingerii dezideratelor de succesuri multe, vedeți că sînteți vulnerabili și vă cumpără rușii la kil, dragilor. Au rușii bani să vă cumpere la bucată pe toți, unu cîte unu și chiar și în grup, dacă nu terminați cu șulfăreala și cu corupția și cu pus botu la bani.

Voi sînteți aliați cu noi, indubitabil. Și punctu cinci e punctu cinci, no matter what. Dar atenție că nu putem noi să le facem chiar pe toate. Atenție că trebuie să puneți și voi osul la modernizare, la justiție independentă, la respectarea legii, la pedepsirea celor care se ghidează după fidelități non-eficiente, adică genetice și de clan, deci corupție, și nu după fidelități instituționale, adică după steag și după lege.

Buuun. Am băgat la cap și am început să ne facem lecțiile. De zece ani ne tot facem lecțiile și ne facem și noi moderni și oameni mari și corecți și cuminți și occidentali. Rule of law, mînca-ț-aș.

Ia hai, gata cu șulfăreala, cu corupția, cu mita, cu șpaga, cu logica genetică a loialității de clan, care e mai puțin eficientă și mai puțin dreaptă decît logica modernă a egalității în fața legii și a performanței și a competenței.

Am făcut DNA. Nu dezoxiriconucleicu, că pe-ăsta îl avem deja (și n-auzi că nu e bine să te iei după el, că nu bun cu fidelitatea genetică?) Nu, celălalt DNA, ăla cu instituții și procuratură și rule of law și ah ce dureros. Am pus camere la bac. Am băgat corupți în pușcărie, inclusiv foști prim-miniștri. Am pus reguli cocoșător de rigide la fondurile europene, numa-numa să nu bage băeții mîna la borcanu cu marmeladă. Suflăm și în iaurt și îngreunăm mersul lucrurilor, doar să nu se fure ceva.

Am fost atît de riguroși în a urma aceste recomandări de modernizare și de întărire a justiției încît am devenit exemplu de poveste de succes în alte țări. Nici americanilor, nici nemților, nici nouă nu ne vine să credem ce perseverenți am fost în toată această opintire de întărire a legii.

Mai mult, am ales în mod repetat un președinte care a cîștigat alegerile lăudîndu-i pe americani și speriindu-ne că o să dăm de dracu și de ruși dacă nu-l alegem și promițîndu-ne că o să înfigă baronii în țepe și că va fi garantul independenței justiției și că va eradica total și iremediabil corupția și că va ....

Hopa. Stai așa. Stop joc. Am zic cumva în ultimul paragraf cuvintele "clan" și "președinte" și "justiție" și "corupție"? Hopa. Breaking news. Stai așa că nu-i așa. Stai așa că aici pe scenă intervine niște aspecte divergente, cum ar zice Sandu Anghel, cunoscut și drept Bercea Mondialu.

Scurtă recapitulare. Capitolul 2. Expozeu de clan. Clanul Băsescu

Ce avem noi aici? Păi îl avem pe președintele Băsescu, promotoru modernității și apărătoru justiției și arhanghelu dreptății și spaima corupției care după cum urmează are următoarele, cu bullets și cu liniuță de la capăt:

- Și-a împins fata cea mică la Parlamentul European, deși dînsa, sărăcuța, avea orice, buze siliconate, haine faine, breton, dar nu competență și profesionalism și performanță. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.

- Și-a împins cealaltă fată, fata cea mare, să fie notarul oficial la nu-știu-ce afaceri cu petrol, adică cu energie, adică strategice, adică cu Gazprom, adică cu rușii. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.

- Tot cealaltă fată, fata cea mare, și-a împins-o să achiziționeze la Nana ditamai tarlaua de nu-știu-cîte hectare pe care a dat nu-știu-cîte jde de sute de mii de milioane de euro, împrumutîndu-se în mod preferențial și încălcînd regulile unei instituții moderne, adică a unei bănci, și generînd un scandal imens cu elemente clare și indubitabile de corupție. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.

- Fratele său, unicul său frate, ia niște bani, o tonă de nu-știu-cîte sute de mii de dolari, de la niște clanuri de interlopi pre-moderni, ca să aranjeze la Fratele cel Mare ca acesta să aranjeze la justiție să-i facă scăpați pe interlopi. Clan. Justiție. Bani. Corupție. Frate. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie

- Președintele și fratele și fetele și tot neamul său se încuscresc și nășesc și cimentează relații specific pre-moderne, în jurul fidelității familiei extinse, cu alte neamuri și politicieni și interlopi. Naș. Fin. Cuscru. Adică rude prin alianță. Adică clan.

Deci ce avem noi aici? Păi simplu: avem un clan al președintelui. Clanul Băsescu. Familia sa, copiii săi, fratele său, acționează strîns uniți în jurul liderului, a șefului de clan, izbind – clashing, cum ar zice americanii – valori specifice modernității: justiție, performanță, instituții, stat, de apucături și valori specific pre-moderne, medievale: familie, clan, legături preferențiale, corupție.

Deci simplu, mînca-ț-aș. Deci fă ce zice popa, nu ce face popa. Fă ce zice președintele, nu ce face președintele. Respectă tu legea, fraere, cetățene de la bloc. Nu da șpagă, nu te înhăita cu interlopii, nu-ți băga familia la înaintare, respectă instituțiile, nu încălca regulile, nu sări rîndul, plătește-ți taxele, nu favoriza pe cei care nu merită. Rule of law. Soft power. Fii modern. Fii occidental.

Lasă-i pe alții, pe cei din clanuri, să facă ce e de făcut. Fii tu american și occidental și nu te lăsa vulnerabilizat, căci noi avem altă logică după care funcționăm. Logica veche, de milioane de ani, a fidelității genetice, a loialității de familie, de clan. Nu contează că producem deservicii grave imaginii României, căci rîd și curcile de noi de ce președinte avem. Important este că mergem înainte cu clanul. Noi să fim sănătoși, bre cuscrule bre. Bre nașule bre.

Stop joc. Stop expozeu. Stop articol. Cum ar zice acel limbaj universal și care este esența modernității și raționalității, limbajul matematicii: quod erat demonstrandum. Ce dracu să mai spun? Nu mai e nimic de spus. Vai de mama noastră. Quod erat demonstrandum. Q.E.D.

Doar că, din păcate, Montagiu Bercea, Targaryen Mondialu, nu cred că știe ce înseamnă quod erat demonstrandum.

Cum ar zice Arya Băsescu: Valar morghulis.

Cum ar zice Mercutio Mondialu: A plague on both your houses...



. Citeste tot...

Odin se simte rău în Midgaardul său de la Cotrorök

Cum îi zicea la chestia aia cînd moare unii și plînge alții și restu toți se bucură?

Gotterdammerung, dacă nu mă înșel și dacă ascultatul ecscesiv de manele nu mi-a dăunat încă la germana care n-am știut-o niciodată. Pardon: pe care n-am știut-o niciodată, că iar se opărește naziștii gramaticali că nu vorbim corectește românește, deși limba română e un monstru viu, mișcabil, iubibil, care evoluește din succesuri în chibrite pe măsură ce oamenii se mută de la consumat Eminescu și Creangă la almanahe și alte interneți.

Unde rămăsesem? Aha. Gotterdammerung. Cu doi de TT.

Păi măi muțuflenderilor și iubibililor și bilbiloilor și grumpiloilor politici care esteți voi, păi măi pufoșilor tanspartinici și toți analiști electorali și clar și evident foarte pricepuți la fotbal, politică și mai ales sondaje, varietatea exit pool, pardon, poll, e clar, mi-e gîndul deja la piscină,

păi măi dragă, măi animalelor:

ce s-a întîmplat ieri adică alăltăieri la vot e încă un semn scris cu creta pe perete, mene tekel fares, că vremea lui Her Gotter Băsesculung stă să apună.

Știți voi: fares de la făraș, doar că fără diacritice. Apocalipsa, săbii, cuțite, cuțite lungi, cuțite scurte, Loki se bate cu Thor, Udrea cu MRU, zeii suferă cu toții, 6% din populație plînge și suspină, ah ce dureros, restul de 94% practică diverse activități recreaționale în acest sens și cu acest prilej.

Duminică 25 mai ne-a arătat că în ciuda ofensivei de primăvară vară, PNL și PDL rămîn în continuare stăpînii inelelor cu pas de filet pe partea cealaltă, pe partea dreaptă cum înșurubezi, pe partea dreaptă cum deșurubezi. Ei taie, ei spînzură, ei începe cu două cifre. Joaca e mostly în trei, cum ar zice Tudor Arghezi atunci cînd face versuri despre moarte și alte activități politice: între PSD, PNL și PDL.

Și acest fapt evident că vă dați seama că îl înțeleg și îl rumegă în creierul lor șerpilian nu numai actorii politici participanți la măcel, ci toți actorii semnificativi de pe acest Tărîm de Mijloc balcanic: mass media, deținătorii de resurse simbolice, organizaționale și mai ales și mai ales financiare, americanii, mediul de afaceri, poporul, cetățenii, serviciilii, masonii, șerpilienii, reptilienii, și chiar și jucătorii de table interplanetare.

Tabăra Băsescu dacă vrea să se alăture și ea la masa negoțului, la discuțiile de catifea ce urmează să înceapă săptămînile astea, stai așa! breaking news! au început deja!, deci tabăra Băsescu dacă vrea și ea să aibă un cuvînt de spus, trebuie dintr-o dată să adopte o poziție muuult mai maro și muuult mai controlată decibelic.

Din poziția vultur pleșuv va fi ca în filmul ăla cu camioane care se transformă în transformers, poziția ghiocel, varianta 14B. Hai, faceți frumos la domnu Crin. Hai, pupați inelu la domnu Blaga. Hai, că dacă scoateți dosaru la domnu Blaga, scoate și el dosaru la domnu Nu-Pot-Să-Pronunț-Numele-Că-Mă-Urmărește-Niște-Oameni.

Evident că sigur probabil dînșii, marii vulturi de sorginte subit ghioceliană, se amăgesc că doamna pom, noi vrem Oscarul.

Da, doamna pom, în turul 1 poate o să avem probleme, poate n-o să mai contăm atît de mult, poate copiii mari și răi și urîți n-o să vrea să se mai joace cu noi, răul ăla de Vasile și nasolul ăla de Crin care evident foarte probabil cu siguranță poate va rămîne totuși șef la PNL.

Știm, doamna pom, poate MRU totuși nu e atît de strălucitor, poate Nuți totuși se mai desumflă. Dar totuși orișicît, doamna pom, să știți că indubitabil cu siguranță sigur tot noi vom fi despărțitorii de ape în turul 2. Asta pentru că Adevărul și Lumina și Viața, dar mai ales cărțile cu puncte și dosarele cu cifre, nume și număr de înregistrare de la registratură sînt totuși la noi.

Drept pentru care, doamna pom, cu respect să nu creem confuzii: știți, noi vrem Oscarul.

Vedeți, asta e problema zeilor din Gotterdammerung: suferă de hybris pînă în ultimul ceas, cînd Uriașii de Gheață dau năvală. Și nici Oscarul nu mai e ce-a fost. Și mai ales și mai ales nici Traian nu mai e ce-a fost. Se vede din ce în ce mai clar, chiar dacă acum la orele 13:00, în cîteva minute, va ieși precum cucul din scorbură să ne împartă înțelepciune și vorbe și frică. Mai ales frică.

Deci după cum v-am spus. Gotterdammerung. Cu doi de TT de la TB. Hai, să cînte Wagner. Vine vacanța și cu ea apocalipsa mult așteptată, bine meritată și constant proorocizată.

V-am zis că chibrite se zice corect chibrituri? V-am zis că exit pollurile nu greșește, ci ele doar identifică fapte și fenomene sociale? V-am zis că exit poll se scrie cu poll, nu cu pool?



. Citeste tot...

Să piară țara dacă nu se face cum vreau eu!

Acum 2000 de ani, împăratul Nero dădea foc Romei pentru a cânta poeme în fața focului. Romanii nu l-au iertat. Istoria nu l-a iertat.

Acum, în zilele noastre, Traian Băsescu dă foc României pentru un bicisnic câștig electoral, încercând să evite pierderea puterii.

Nero măcar avea scuza că era nebun. Traian Băsescu însă nu este nebun. Este cinic și calculat. Face orice îi stă în putere să nu piardă puterea. După mine, potopul.

FMI este una din instituțiile internaționale care a ajutat România să obțină stabilitate economică și să se redreseze în urma marii crize ce a zăticnit lumea în ultimii 5 ani. Între 2010 și 2012, instituțiile financiare internaționale au fost singura piedică împotriva derapajului total al guvernării Băsescu-Boc. În tot acest timp, la București, Fondul nu avea un partener de discuție în Guvern, ci un piroman căruia trebuia să îi ascundă chibriturile ca să nu dea foc la țară.

Acțiunile din ultimele luni ale Președintelui au dus la suspendarea de facto a Acordului care a permis până acum României să se împrumute la unele din cele mai mici dobânzi din istorie și a asigurat stabilitatea macroeconomică. Nu există vreun motiv pentru refuzul Președintelui de a semna decât încăpățânarea. FMI a agreat recent măsurile economice și fiscale, inclusiv acciza sau posibilitatea scăderii ratelor pentru un milion de români.

Dar acesta sunt detalii de ignorat pentru Președinte. Băsescu pur și simplu refuză să semneze scrisoarea cu FMI din considerente politicianiste, aruncând în aer înțelegerea și primejduind toate cele obținute cu greu în ultimii ani: echilibru macro-economic, creștere economică și a nivelului de trai, îmbunătățirea ratingului de țară.

Asta nu este singura pagubă provocată de refuzul Președintelui Băsescu de a semna scrisoarea cu FMI. Din cauza aceluiași refuz, România riscă scăderea de la 95 la 85% a cofinanțării de la UE. Zeci de milioane de euro vom plăti în plus doar pentru că acesta este hatârul locatarului de la Cotroceni.

Umorile destructive ale Președintelui nu se opresc aici. Pe lângă FMI, mai recent i-a cășunat și pe BNR. Nu contează că BNR e una din instituțiile care conferă stabilitate acestei țări. Traian Băsescu umblă pe lângă zidurile sale cu șomoiogul de câlți îmbibați în motorină să-i dea foc pentru că BNR refuză să-i facă jocurile politice iresponsabile.

Aseară, Traian Băsescu se arăta nervos de felul în care BNR a decis să susțină politicile de Guvernului, să încurajeze creditarea și consumul și să ofere expertiză pentru măsura privind reducerea ratelor la credit pentru aproape un milion de români. Nu contează că nici BNR, nici FMI și nici Guvernul nu împărtășesc opinia Președintelui, altfel recunoscut pentru erorile majore și dureroase pe care le-a făcut cât a controlat Executivul.

În timpul acesta, BNR este cea care, prin politicile monetare, a ajutat la atingerea celei mai mici inflații din ultimii 25 de ani, neutralizând monstrul care ne-a întunecat existența post-decembristă: creșterea prețurilor. Dacă anul trecut a crescut salariul mediu net mai mult decât inflația, sporindu-se puterea de cumpărare a populației, aceasta este și pentru că Banca Națională și-a făcut treaba.

În timp ce Președintele este pornit să atace tot ce îi stă în cale, Guvernul, împreună cu BNR și Autoritatea de Supraveghere Financiară, caută mecanisme pentru sprijinirea dezvoltării pieței de capital, cea care, în perioade de criză, poate compensa timiditatea băncilor sau a investitorilor străini.

Azi, la sediul Bursei de Valori București a avut loc conferința cu tema "Crearea unei piețe de capital internaționale în România” la care conducerea BNR și a Guvernului României, guvernatorul Mugur Isărescu și premierul Victor Ponta au stat alături de reprezentanții ASF, BVB și ai mediului de afaceri pentru a găsi soluții pentru întărirea pieței de capital din România. Asta după ce anul trecut, prin decizia Guvernului de a privatiza pachete de acțiuni din companiile de stat pe bursă, BVB a primit un nou impuls de activitate.

Concluzia e simplă: în timp ce unii construiesc, alții poartă ranchiună și distrug tot în cale.

Traian Băsescu se supără și încearcă să distrugă tot ce nu îi este servil. Toți cei care nu adoptă poziția Boc în fața sa trebuie sa fie neutralizați, distruși, aneantizați, discreditați. Chiar dacă aceasta are efecte secundare catastrofale.

Președintele, după cum ne-a obișnuit, aruncă țara în aer doar pentru a plăti niște polițe.

Păcat.



. Citeste tot...

De ce a câștigat Bǎsescu alegerile?

Cǎ tot a câștigat zilele astea Bǎsescu procesul împotriva lui Patriciu... :) Dintr-o lucrare care sper cǎ va fi în curând publicatǎ.

* * *

În cazul turului 2 al alegerilor prezidențiale din 2009 ne confruntǎm [...] cu douǎ momente distincte, cu douǎ jumǎtǎți, corespunzǎtoare celor douǎ sǎptǎmâni dintre tururi – iar unii, inclusiv autorul acestor rânduri, ar spune și corespunzǎtoare perioadei dinainte, respectiv de dupǎ apariția filmului compromițǎtor în care Bǎsescu este acuzat cǎ lovește un copil la un miting electoral.

Avem în prima parte o dominație clarǎ a lui Mircea Geoanǎ. De la palierul precedent de max. 25%, dinainte de turul 1, ponderea celor care considerǎ cǎ Mircea Geoanǎ va câștiga alegerile sare brusc la 40%, mǎsuratǎ în ziua de 27 noiembrie 2009, peste nivelul celor care înainte de turul 1 credeau cǎ Bǎsescu va câștiga alegerile (30% - 35%) și clar peste nivelul celor care în aceastǎ primǎ sǎptǎmânǎ continuǎ sǎ creadǎ cǎ Bǎsescu va câștiga alegerile în forma simplificatǎ Geoanǎ vs Bǎsescu, de doar 25%, sub palierul cu care ne obișnuise înainte de turul 1 de 30% - 35%.

Deci Geoanǎ câștigǎtor, Bǎsescu perdant. Același lucru se vede și în intenția de vot: Geoanǎ 25% - Bǎsescu 20%.

În schimb, imediat dupǎ lansarea filmului compromițǎtor, care a avut loc pe data de 29 noiembrie 2009, adicǎ în prima joi dintre tururi , lucrurile se schimbǎ radical. Pe tot parcursul urmǎtoarelor zile, din joia când a fost lansat pânǎ spre începutul sǎptǎmânii urmǎtoare, filmul a fost transmit pe posturile TV aproape non-stop, comentat pânǎ la sațietate, tot spațiul public de discuție a fost plin doar de acest subiect.



Rezultatul nu a întârziat sǎ aparǎ, însǎ nu a fost acela scontat de oponenții lui Bǎsescu. Bǎsescu crește în vot de la 20% joi la 23% luni la 26% miercuri, adicǎ înaintea serii cu dezbaterea televizatǎ!

De la 20% la 26% în regim de campanie, o performanțǎ puternicǎ, și foarte aproape de scorul de 28% obținut în final în turul 2 (sǎ nu uitǎm: discutǎm peste tot procente din total populație cu drept de vot, dupǎ ce am aplicat ajustǎrile de emigrație).

În timpul ǎsta Mircea Geoanǎ stagneazǎ în vot linie absolut constantǎ la 25! Geoanǎ nu crește în procente, Bǎsescu crește în procente, ǎsta da efect de campanie!

În plus, dacǎ analizǎm celǎlalt indicator, cel de percepție de câștigǎtor, observǎm o creștere și mai bine definitǎ a lui Bǎsescu, de la 25% în ziua filmulețului la 32 în ziua de luni, la 4 zile de difuzare a filmului, la 36% miercuri, înainte de dezbatere, în ziua de miercuri de altminteri graficul crescǎtor al percepției de câștigǎtor al lui Bǎsescu întâlnindu-l pentru prima datǎ dupǎ turul 1 al alegerilor pe cel al lui Geoanǎ.

În tot acest timp, Geoanǎ stagnase ori scǎzuze: 40% joi, 42% luni, 37% miercuri, 37% vineri, adicǎ dupǎ mult-hulita emisiune, când de fapt nu s-a întâmplat nimic, nu s-au modificat opinii, nu s-au mutat voturi dintr-o parte în alta, opțiunile de vot erau deja puternic cristalizate – așa cum demonstreazǎ și Costin Ciobanu în lucrarea sa de licențǎ de studii aprofundate pe aceastǎ temǎ realizatǎ în 2010 (Ciobanu, Costin, De ce a pierdut Mircea Geoană alegerile prezidențiale din 2009? Efectul dezbaterilor prezidențiale asupra comportamentului de vot, lucrare de dizertație, Master “Comunicare politicǎ, marketing politic și electoral”, București, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, SNSPA, 2010)

. Citeste tot...

Despre nevoia de Tătuca în context de imaturitate emoțională

Într-o discuție aseară la Realitatea TV, la emisiunea lui Ion M Ioniță, s-a ridicat și întrebarea: cine va fi următorul Om Mare, următorul Conducător, cel care să taie cărțile și să stăpînească inimile și mințile și subiectele de discuție acum, că Traian Băsescu încet-încet începe să iasă din acest rol?

Cine va fi următorul Om Puternic?

Evident că această întrebare arde cu litere de foc în mințile multora, nu doar ale jurnaliștilor și invitaților lor.

Politicienii evident că sînt cei mai puternic preocupați de răspunsul la această întrebare. Cin’ să fie cin’ să fie? Ponta? Antonescu? Oprescu? Mihai Răzvan Ungureanu? Boc? Blaga?

Slabe șanse să fie cineva dinspre zona PDL și adiacentă în viitorul apropiat, dar îi punem pe toți, spre completitudine. Ca să nu mai vorbim și de posibile surprize, unele cumva în orizontul nostru predictiv, cum ar fi Isărescu, altele chiar total necunoscute, opțiuni despre care (încă) nici nu știm că nu știm.

Nu numai politicienii sînt preocupați de acest subiect. Evident că și celelalte centre de putere, popi, militari, șpioni, oameni de afaceri, toți cei care au ceva bucățică de putere simbolică ori materială la îndemînă, sub control.

Cine va fi the next big boss, budușcîi balșoi celavec? Tătuca Vodă Omul Providențial? Către cine să ne îndreptăm atenția resursele atacurile sprijinul săgețile banii și misivele la ceas de seară? Cui să-i jurăm loialitate ori dujmănie? De cine să ținem cont îndeosebi în ecuație, în jocul ăsta, Marele Joc?

Chiar dacă nu ai, tot contezi. Restul populației, care nu are atît de mare control asupra resurselor materiale ori simbolice, cei “obidiți și asupriți”, cei “pe persoană fizică” evident că își pun aceeași întrebare.

Iar lipsa lor de resurse este compensată de număr. Votul, stăpînul manelelor politice din România – pînă într-un punct, evident, cum s-ar grăbi să completeze orice susținător al teoriilor conspiraționiste de rit șerpilian.

Dar pînă la ce punct! Milioanele de voturi care se vor îndrepta conform și în urma răspunsului la această întrebare: cine e următorul Tătuca? Eu cu cine votez? Eu pe cine să iubesc mai întîi, ca pe urmă să mă facă din vorbe, să mă atingă la corason cu televizorul și să mă duc să-mi depun icrele de vot în urnă?

Iată tot atîtea zone în care această întrebare deja se scrie cu litere de foc pe pereții creierelor. Pînă în 2014 nici nu mai e mult. Numai astăzi nu e mîine, numai în 2013 nu e 2014, și știm cu toții că un lider nu se îngrașă în ajun, ci se coace la foc mic, mărunt, perseverent, acțiune cu acțiune, unitate de comunicare cu unitate de comunicare.

Un motiv în plus ca această întrebare să fie de intensă actualitate îl reprezintă și contextul istoric.

Principalul motiv pentru care ne punem această întrebare nu este faptul că iaca peste un an și restul firimituri de zile vor veni alegerile prezidențiale. Ci mai important, pentru faptul că încet-încet se încheie un alt ciclu istoric de durată scurtă al României, caracterizat de domnia lui Băsescu.

În România după 1989 am avut practic doi conducători clari, care și-au pus puternic amprenta asupra vieților noastre, definind practic două epoci politice, istorice. Epoca Iliescu și, mai apoi, epoca Băsescu.

Constantinescu nu a fost decît un sughiț lipsit de grație în mințile oamenilor. Într-adevăr, instituțional e foarte posibil să fi fost semnificativ, poate datorită eforturilor sale și ale echipei sale am cîrmit iremediabil spre Occident. Însă această semnificație nu și-a lăsat urmă în mințile și inimile oamenilor. Constantinescu n-a fost Vodă, ci doar un pițifelnic pentru cei mai mulți dintre români.

Folosesc aici termenul “epocă” din lipsă de altceva mai bun. Nu vreau să-i dau coloratura ironico-depreciativă pe care a căpătat-o în urma abuzului de sintagmă “Epoca Ceaușescu”. Ci pur și simplu cum americanii au avut “Epoca Reagan” sau “Epoca Bush” sau “Epoca Clinton”, englezii “Epoca Thatcher” ori “Epoca Blair”, nemții “Epoca Kohl”, italienii “Epoca Berlusconi”, iar rușii încă se scaldă în “Epoca Putin”, și noi am trăit ultimii douăzeci de ani sub umbra a doi uriași politici: Iliescu și Băsescu.

Că ne place de ei, că nu ne place, că-i iubim ori urîm, e mai puțin important. Cel mai clar semn al semnificației lor politico-istorice este că nu ne pot fi indiferenți. Că nu ne lasă reci. Că stîrnesc puternice pasiuni, nu doar zvîcnete de dispreț leneș.

Cînd i-a venit vremea lui Iliescu să se retragă din mințile românilor și să lase loc următorului, se prefigura o umplere a spațiului orfan de către Adrian Năstase. Era aproape ca și gata. S-au modificat legi esențiale ale statului român pentru el, s-au aranjat prematur vile de protocol. Era practic o formalitate ca Năstase să devină următorul Vodă.

N-a fost să fie. A venit Băsescu și, precum un tăvălug, s-a înfipt în mințile și inimile românilor pentru următoarea decadă.

Acum e pe cale să părăsească și el scena. Că o va face formal la sfîrșitul lui 2014 ori suspendat mai înainte, chiar că nici nu mai contează atît de mult. Asta pentru că de ceva timp a început să apună în mințile românilor.

De cînd cu fatidicul pentru el an 2010, gata, românii l-au scos de la inimă și nu mai e nici un semn că-l vor băga la loc. La fel precum Iliescu în ultimii ani ai domniei sale nu prea mai avea carburant emoțional, și Băsescu și-a epuizat rezervele de simpatie. Altul! Să vie altul! Le roi est mort, vive le roi!

Care roi? Asta e întrebarea. Momentul, istoric vorbind, e copt, e numa bun. Astrele s-au aranjat prielnic pentru ca cizmele să fie descălțate de Vodă cel Bătrîn și să fie trase pe picior de Vodă cel Tînăr. Iar aici vine întrebarea: tînăr și la vîrstă, și la față, sau doar tînăr simbolic vorbind, în sensul de “Cel Nou”? Un vodă tînăr de 40 de ani ca Ponta ori ca Ungureanu? Un vodă tînăr de 50 de ani, precum Antonescu? Un vodă “tînăr” de 60 de ani, precum Oprescu ori Isărescu?

Repet: nu e vorba despre poziția formală de președinte, ci despre cea mult mai importantă de lider providențial din mințile oamenilor.

Va rămîne Președinția locusul acestui reper simbolic? Hiatusul de aproape 2 ani pînă la noile alegeri prezidențiale va mișca oare acest locus dinspre Cotroceni spre Victoria? Vor interveni politicienii să oficializeze acest transfer prin modificarea Constituției, dinspre o Republică semi-prezidențială cum sîntem acum spre una fie mai puțin prezidențială, fie clar parlamentară?

Întrebări complicate. Întrebări ce vor defini spațiul și jocul politic al următorilor ani.

Va fi foarte simplu, poate chiar al naibii de tentant, să judecăm majoritatea acțiunilor și declarațiilor politice la care vom fi martori în viitorul apropiat prin intermediul acestui filtru interpretativ, prin această paradigmă teleologică. Ce îi mînă pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus? Iaca să ocupe reduta cea mai importantă din lupta politică: locul de Tătuca din mințile oamenilor.

* * *

În discuția de aseară de la Realitatea TV, Dorel Șandor, unul din invitați și din colegii de platou, deplîngea interesul acordat acestui tip de gîndire și își dorea o clasă politică și un popor mai puțin preocupate de Omul Providențial și mai interesate de instituții.

Trecerea de la conducerea carismatică la cea birocratică, modernizarea instituțională, cum ar spune Weber și orice lucrător într-ale științelor sociale suficient de pedant încît să nu se abțină de la referințe și citate.

Domnul Șandor își dorea ca următoarea rundă de patimă politică, de căutare de lider să nu se mai desfășoare în coordonatele de pînă acum. Să ieșim din intensitatea băsesciană a definirii situației și să se îndreptăm spre o conducere ceva mai ștearsă, ceva mai predictibilă, ceva mai reținută și mai axată pe colaborare și pe respectarea buchii manualului instituțional, nu orientată spre centralizarea deciziei la nivel personal.

Un funcționar șters și care să-și lase carisma acasă, așa ca Isărescu ori ca Diaconescu (Cristi, nu Dan :) ) Numele nu au fost rostite de domnul Șandor, le-am completat eu spre exemplificare.

Din păcate, mă tem că dacă legislativul nu face o modificare a regulilor jocului înspre încurajarea selecției unui astfel de lider, înspre încurajarea întăririi puterii instituțiilor depersonalizate în detrimentul unui lider intens, nu avem mari șanse să trăim o viață politică depersonalizată, care să nu fie centrată pe persoană, pe conceptul de Vodă, de Tătuca cel care știe tot, face tot, judecă tot, hotărăște tot și, mai spre sfîrșitul guvernării, e vinovat de tot.

Apetența pentru un lider omnipotent, cel puțin la nivel fantasmatic, ține de nivelul de maturitate emoțională al românilor. Mai bine spus, de lipsa de maturitate emoțională a românilor.

Cît timp nu sîntem autonomi emoționali, cît timp nu sîntem maturi în viața noastră de zi cu zi, cît timp așteptăm “să se facă”, “să se dea”, “să ia cineva măsuri”, “să fie locuri de muncă”, “să crească pensiile”. “să facă ceva dom’le să fie bine să nu fie rău”, nu vom face pasul de la autoritate carismatică la autoritate birocratică.

Aseară colegii de platou, îndeosebi Dorel Șandor, au sărit repede să mă acuze că fac prost poporul român.

Nimic mai greșit. Încurcăm conceptele. “Prost” în limbajul nostru de zi cu zi denotă o lipsă de inteligență rațională. Inteligența emoțională reprezintă o dimensiune autonomă, distinctă a funcționării noastre.

Nu acuz românii că sînt proști. Doamne ferește! Nu sîntem nici mai proști, nici mai deștepți decît alte neamuri care fac umbră pămîntului. Poate mai puțin educați, da. Aici e altă discuție.

Dar nu despre asta e vorba în propoziție. Ci despre faptul că sîntem mai puțin maturi. Mai puțin autonomi, mai puțin pe picioarele noastre. Că avem nevoie de cineva care să ne ducă de mînuță, de la maternitate la creșă la grădiniță la școală la liceu la facultate (cine o face) la locul de muncă în concediu la spital la azilul de bătrîni la mormînt.

Să vă citez din definiție: “The status of maturity is distinguished by the shift away from reliance on guardianship and the oversight of an adult in decision-making acts.”

Adică e vorba de un lucru foarte simplu: de nevoia de părinte și de gradul în care sîntem în stare să facem pasul la offside, să părăsim incinta și să ne vedem de viață de capul nostru, autonom și mîndru ca ungurul din bancul cu noaptea nunții.

Nu e neapărat vorba de părinții propriu-ziși, ăia care ne-au dat viață și care ne-au îngrijit copilăria. Problema este că pe măsură ce înaintăm în vîrstă de cele mai multe ori plecăm de acasă, dar rămînem cu nevoia de părinte înfiptă în minte, cineva care să ia decizii în locul nostru, să ne spună ce să facem, ce e bine ce e rău, să își asume riscuri în locul nostru, să gîndească în locul nostru, să ne dea rețeta de-a gata. Mother do you think they’ll try to break my balls? Mother should I trust the Government? Mother should I build the wall?

Acest părinte care rămîne în mintea noastră chiar și după ce plecăm de acasă și ne facem noi cuibul nostru de oameni mari și triști ia mai multe înfățișări.

De cele mai multe ori se întrupează în Dumnezeu. El știe tot face tot ajută tot iubește tot pedepsește tot hotărăște și judecă tot. Nevoia de religie se bazează în bună măsură pe această nevoie de părinte de după părinte. Sînt evident și multe alte beneficii ale religiei, dar aceasta este cu siguranță una dintre cele mari.

O altă reflexie a Părintelui Omnipotent este Vodă. Tătuca cel politic. Cel care trebuie să știe tot să facă tot să hotărască tot să belească vinovații să creeze locuri de muncă să repare găurile din asfalt să dea pensii să treacă babele strada să aibă grijă de standardele morale să gestioneze politica internațională și să dea moda la cravate și costume.

Cu cît avem mai multă nevoie de părinte, cu atîta în plan politic e mai mare nevoie de Tătuca la cîrma Națiunii, a Poporului, a Neamului.

Știm din alte tipuri de evidență că sîntem un popor nu chiar matur emoțional. Dependența de cale, cum ar spune istoricii, ne face într-o oarecare măsură să fim așa. Comuniștii ne-au făcut așa, turcii și habsburgii ne-au făcut așa.

Dar nu numai istoria ne-a făcut ce sîntem. Și cocoloșeala, răsfățul, maniera în care am fost crescuți. Practicile de creștere a copilului la neamul românesc, după cum ar spune antropologii, îndeosebi în copilăria timpurie, dar nu numai.

Valorile care de manieră insidioasă ne sînt inculcate de marile figuri blînde în care avem încredere cînd sîntem mici, părinți, bunici, cei care ne dezmiardă, ne răsfață, ne fac toate poftele, ne feresc de griji, de riscuri, știu ei întotdeauna cum e mai bine, ce e mai bine. Ei mari și grijulii, noi copii și scutiți de a lua decizii.

Discuția evident că e complicată și necesită aspecte, după cum ar spune Gigă Hagi, marele nostru filosof în viață. Însă avem indicatori destul de clari care să măsoare acest nivel de maturitate emoțională.

Încrederea în religie, felul în care ne dorim locuri de muncă sigure, lipsite de riscuri, chiar și dacă plătite mai prost, ponderea de antreprenori din rîndul adulților, atitudinea față de cei care își asumă riscuri.

Tot soiul de puncte pe radarul măsurării sociale care, odată unite ca în jocurile acelea de desenat, ne creionează o imagine a stării emoționale a națiunii, că tot e la modă această sintagmă.

Ponderea de persoane mature emoțional, cele care să gîndească și să acționeze de manieră autonomă, nu după cum zice popa președintele primarul Dumnezeu orice altă formă de autoritate simbolică, este scăzută și datorită deschiderii granițelor.

Precum o mare mașinărie de centrifugare, Revoluția și mai apoi intrarea în Uniunea Europeană au învîrtit și selectat poporul în funcție de acest criteriu și i-au zvîrlit pe mulți dintre cei pe picioarele lor pe alte meleaguri.

În anii 90 aveam această centrifugare doar la nivel de elită. Brain drainul care ne scotea smîntîna creierelor în străinătate, la mama lor de capitaliști veroși și neocolonialiști și imperialiști care ne furau cei mai buni oameni, de parcă trimiteau trupe de comando să-i răpească în noapte, nu că ar fi plecat ei de bună voie și nesiliți de nimeni.

După 2005 și mai ales după 2007, cînd formal s-a dat drumul la plecat cu buletinul, această separare a smîntînei de zer, a celor care își asumă riscuri de cei care preferă să le spună alții ce trebuie să facă, s-a accentuat. Vreo 2-3 milioane de Ulysse de Mizil și de Croitorașul cel Viteaz de Dorohoi și-au făcut bocceluțele și au votat cu picioarele. Au ales Italia și Spania.

Statistic vorbind, în rîndul lor identificăm o pondere mult mai mare de persoane care bifează caracteristicile maturului emoțional: au gîndit cu capul lor, și-au asumat riscuri, și-au luat viața în propriile mîini, au acceptat amînarea gratificării și suferința pentru niște scopuri raționale.

Iată cum, statistic vorbind, înainte de comunism eram mai toți imaturi emoțional, că cine îndrăznea să gîndească în front era repede luat în vizor, iar după 1989 am suferit o plivire, o selecție care iar ne-a ținut, la nivel de populație vorbind, jos din punct de vedere al maturității emoționale.

Acesta este motivul, simplist vorbind, pentru care și în continuare, indiferent de cît de mult s-ar opune Dorel Șandor și alții care vor instituții ca la Bruxelles, vom trăi și în viitorul apropiat sub steaua nevoii de Tătuca și în logica săpatului după el. Cine e? Cine e? Arată-mi-l, să pui mîna pe el, să strig “Este!”

Și pe urmă să-i cer ceva, evident. O favoare, un loc de muncă, o binecuvîntare. Să puie și el mîna pe mine și să-mi tămăduiască rănile.



Mother do you think they'll drop the bomb?
Mother do you think they'll like this song?
Mother do you think they'll try to break my balls?
Mother should I build the wall?
Mother should I run for president?
Mother should I trust the government?
Mother will they put me in the firing line?
Mother am I really dying?


Hush now baby, baby, dont you cry.
Mother's gonna make all your nightmares come true.
Mother's gonna put all her fears into you.
Mother's gonna keep you right here under her wing.
She wont let you fly, but she might let you sing.
Mama will keep baby cozy and warm.
Ooooh baby ooooh baby oooooh baby,
Of course mama'll help to build the wall.


Mother do you think she's good enough -- to me?
Mother do you think she's dangerous -- to me?
Mother will she tear your little boy apart?
Mother will she break my heart?


Hush now baby, baby dont you cry.
Mama's gonna check out all your girlfriends for you.
Mama wont let anyone dirty get through.
Mama's gonna wait up until you get in.
Mama will always find out where you've been.
Mama's gonna keep baby healthy and clean.
Ooooh baby oooh baby oooh baby,
You'll always be baby to me.


Mother, did it need to be so high?



. Citeste tot...

Back to Țuruck

- Stai așa! Stai așa! Dǎ înapoi! Repede!

Mergeam încet pe un drum secundar, printr-o suburbie a orǎșelului Keramoti, proaspǎt ieșiți de pe bacul care ne zgornise din Grǎdina Raiului Thassos, înapoi spre canicula și mermeleala zemoasǎ și jegoasǎ a Bucureștiului nostru balcanic unde ne trǎim traiul, ne mîncǎm mǎlaiul, ne acrim mațele, ne înveninǎm fierea și ne rotunjim burțile.

Cînd, dintr-o datǎ, m-a lovit necruțǎtor la ochi. Precum soarta. Precum una bucatǎ pǎliturǎ de ghioagǎ de zmeu dupe ceafǎ. Drept în ochi. Drept în privire. Muuuamǎ, ce cool!

Ascultǎtor-bombǎnitoare, doamna Flo a dat înapoi mașina.

- Parcheaz-o aici! Așa! Un pic mai în fațǎ! Stai așa! Chiar aici!

Pac! Și Pac! Am scos sǎpuniera de iPhone din dotare și gata: colorata minunata. Douǎ poze, una pe lat, una pe înalt, la aceastǎ minune de retoricǎ vizualǎ greceascǎ. Pozǎ de întoarcere. Numai bunǎ de pus pe blog. Chintesența lu’ chintesența lu’ acest august fierbinte, dar cald.

- Gata, nevastǎ! Dǎ-i bǎtaie! Hai acasǎ la Românica noastrǎ, cǎ ne așteaptǎ ǎia cu isteria caldǎ pe masǎ...

Vrum, vrum, spuse ascultǎtor motorul sub capotǎ, nepotul de avion de vînǎtoare Zero, visînd la portavioane la apus strǎpunse de kamikaze în picaj. Japonezii ǎștia, mama lor de japonezi.

Vrum, vruuummm...





. Citeste tot...

A nice lose-lose situation, my dear Watson

E clar. Un calcul elementar ne arată următoarele: va fi o participare la vot de aproximativ 35%. Pe de altă parte, dintre aceștia aproximativ 85% vor vota împotriva lui Băsescu. Adicătelea cum ar veni prost și pentru unii și pentru alții. Prost pentru USL, că nu reușesc să-l dea jos pe Băsescu. Prost pentru Băsescu, pentru că va avea parte de o știrbire puternică de legitimitate, după ce va obține un asemenea scor de furie populară. Cum ar veni, prost pentru toți și la vară cald.

Cum am ajuns la cifrele astea?

Simplu: uitîndu-mă în trecutul apropiat, în globul de sticlă al rezultatelor oficiale de la alegerile locale de acum o lună.

Să mă explic.

În iunie 2012 avem deja datele oficiale, pe site-ul Bec Locale 2012.

Păi atunci ne uităm pe ele, facem un efort minim de agregare și pe urmă încă unul la fel de minim de predicție pe seama lor.

Pentru a identifica marginile, minimele și maximele, luăm în calcul extremele.

Pe de o parte votul cel mai personalizat, cel de primar, care aduce cei mai mulți oameni la vot: 10,8 milioane de votanți.

Pe de cealaltă votul cel mai puțin personalizat, cel mai politic, cel pentru consilierii județeni, care a și adus de altminteri cele mai puține buletine băgate în urnă: 8,9 milioane voturi.

Și pe urmă începem să facem calculele, conform cu tabelul de mai jos.

Tabelul 1. Estimări de participare și de comportament de vot la referendumul de demitere al lui Traian Băsescu din 29 iulie 2012, pe baza datelor oficiale de vot de la alegerile locale din 2012. Sursa datelor: BEC. Prelucrarea: Turambarr.blogspot.com







Cîți au venit (primele două coloane)?

Dintre aceștia, cîți estimăm că vor veni, conform cu interesele electorale și cu putirința de mobilizare organizațională (a treia coloană, estimare de participare la vot, în procente, diferențiat pe fiecare din actorii politici).

Deci cîți rezultă în volume absolute (coloanele patru și cinci)?

Dintre aceștia care vin la vot, ce pondere estimăm că vor vota împotriva lui Băsescu, ținînd cont de aceleași motivații politice diferite (coloana 6, procente)?

Deci cîți rezultă că vor vota împotriva lui Băsescu, în volume absolute (coloanele 7 și 8)?

Facem adunarea, tragem linie, sumă și ia să vedem ce rezultă.

Rezultă că estimăm că vor veni la referendum între 5,65 și 7 milioane de votanți, adică între 31% și 38% din cei 18,308,612 votanți, vestitul număr umflat de votanți oficiali din România anului de grație 2012, care de fapt sînt vreo 2-3 milioane de români afară, predominant în Italia și Spania (altă poveste, pentru alt articol). O participare la vot mult sub cei 50% + 1 necesari pentru validarea rezultatului referendumului.

Ups. Foarte nasol pentru USL.

Cel mai foarte imposibil să compenseze non-combatul pe care e foarte probabil că PDL-ul îl va îmbrățișa, să aducă 2 milioane de votanți noi, proaspeți, care nu au venit la alegerile locale dar să vină să-și exprime furia împotriva lui Băsescu, furie care știm cu toții că există în cantități considerabile, între 70% și 80% din cei care sînt în țară, un bazin potențial de 11 – 12 milioane de furioși anti-Băsescu.

Pe de altă parte, dintre cei 5,5 – 7 milioane de români care estimăm că vor veni la vot, cei mai mulți dintre ei, între 4,8 și 6 milioane vor vota cu furie, cu obidă, împotriva lui Băsescu. Adică un rezultat undeva în jur de 85% pentru destituirea lui Băsescu.

Ups. Foarte nasol pentru Băsescu.

Într-adevăr, va scăpa din această ambuscadă, din această încolțire în care a fost prins, dar la fel ca și mistrețul cu colții de argint care scapă prin desișul de mărăcini de pușca vînătorilor și de colții ogarilor, va lăsa o dîră groasă de sînge în urmă.

Traian Băsescu va ieși mototolit rău din acest referendum. În viață, dar nu teafăr. Va rămîne președinte, dar un președinte cu niște zgîrieturi urîte pe față, ce mai, cu jumătate de față zburată de glonțul referendumului, un cadavru viu din punct de vedere al imaginii. Va rămîne în continuare la manetele care i-au mai rămas, însă va arăta mai nasol decît Terminator după ce i-a mîncat incendiul fața.

În consecință, sîntem martorii unei bătălii cu mult sînge și doar cu victime.

Traian Băsescu va obține o victorie a la Pyrrhus, cu mare pierdere de vlagă. Ultima sa victorie dintr-o serie de lupte cîștigate pe muchie.

USL, pe partea cealaltă, va suferi o înfrîngere care îi va și mototoli, dar în mod paradoxal îi va și întări, cel puțin la nivel simbolic, retoric, electoral, pentru alegerile parlamentare din toamnă și pentru nominalizarea premierului din partea USL, indiferent cine este la Cotroceni.

Dacă nu vor reuși să neutralizeze influența lui Băsescu în zona manetelor pe care încă le mai deține: justiție, servicii, vor reuși măcar să obțină muniție pentru critica la adresa coabitării.

Poporul nu te vrea, dragă dictatorule constituțional, dar matale te-ai ferecat în cetatea Cotrocenilor și arunci cu smoală de pe metereze. Nu vrei matale să cobori pe malul Dîmboviței, să ne batem în parte dreaptă?

Acest rezultat va influența foarte probabil și relația dintre Victor Ponta și Crin Antonescu. Un premier care conduce ostilitățile, un președinte doar pentru o lună.

Dar asta este subiect pentru un alt articol, nu-i așa, măi dragă, măi animalelor, măi intenșilor și votanților și politrucilor măi?

:)

PS: Chiar cînd postam acest articol a apărut în mediile de socializare online, cum le zice acum în termeni complicați dar complecși, imaginea ideală pentru ilustrarea acestui articol.

Și deși fac eforturi deosebit de considerabile pentru a păstra o linie retorică neutră, o stilistică transparentă și un nivel minim de miștocăreală în articolele tehnice, totuși tentația este prea mare.

It’s beyond my control, cum ar fi spus Valmont. Deci, doamnelor și domnilor, ilustrația acestei situații, în cuvinte simple, să înțeleagă toți votanții... :)




V-am spus: it's beyond my control...



Fuck. This scene it still gives me all sort of creeps, although I've watched so many times. It's beyond my control...

Citeste tot...