În general, strategiile de viață exaltate, romantice, nesăbuite, dionisiace nu au nici o fărîmă de șansă în fața prozaicului cult al rațiunii. Întrebați-i pe celți, dacă pe mine nu mă credeți. Vercingetorix e exemplu viu, adică de fapt cît se poate de mort, în această privință.
Priviți-l cum, de la înălțimea mîndriei sale despletite și înfrînte, își zvîrle sabia la picioarele lui Cezar. Iată-l cum îngenunche în fața arogantului de roman, biet fraier pe cale să devină istorie. Iată-l cum e luat în robie, ținut ani de zile în întunecată carceră, batjocorit cu mare batjocură și, după ani de zile de chin, sacrificat ritualic, pe cînd învingătorul său intra în triumf în Roma.
Vă place cum organizarea bate exaltarea? Cum rațiunea bate emoția?
Mai sînt exemple. Ohoho, cîte mai sînt. Dincolo de celți, întrebați-i pe azteci. Întrebați-i pe zuluși. Întrebați-i pe cazaci. Întrebați toate slugile istoriei care au fost călcate în picioare de către marele, necruțătorul behemot rațional numit imperiu. Pînă și cea mai aspră năpastă a lumii ăsteia, magnificii cruzii mongoli, cei care veneau și zdrobeau tot în copitele cailor lor, lăsînd piramide de țeste în urmă, au fost în cele din urmă striviți încet, metodic de mașinăria impasibilă a imperiului chinez.
Cuvîntul cheie în toată această zbatere întru glorie, progres și zăticnire durabilă este “tehnologie”.
Acest concept, “tehnologie”, permează toată străduința întru modernitate a istoriei recente. De fapt, modernitatea nu are cum să existe fără tehnologie. Ciclul tehnologie – putere – prosperitate – mai multă tehnologie – da capo e cel care mișcă existența societăților din ultimii cinci sute de ani. Și ce a mai mișcat-o!
Modernitatea și tehnologia fără rațiune nu există. Rațiunea, această mare fiară sfîntă care ne guvernează existența de ceva timp încoace. Limbajul ei de rugăciune și de incantații? Matematica. Manualul ei de utilizare a realității, cartea ei de dogme și de rețete culinare? Fizica și toate cele ce decurg dintr-însa.
Marele său dușman ontologic? Nu religia. Nu misticismul. Ci complexitatea. Demonul lui Mandelbrot care face varză orice poftă de hybris de nețărmurire a explicației a bunei acoperiri a realității prin rațiune. Într-o parte Mandelbrot, în partea cealaltă Heisenberg. Ca două statui amenințătoare, ca două coloane care păzesc intrarea în templu, cei doi luciferi probabilistici țin bestia completitudinii în frîu, dincolo de mințile noastre împîclite și îmbîcsite și miloage.
Tăvălugul modernității raționale a cuprins tot. Nu o să vă țin o poliloghie pedantă și academică. Cițiți-i pe marii monștri sacri ai acestei asprimi sociale: Max Weber și, în trena sa, George Ritzer.
De ce vă împui capul cu toate astea? Pentru că ei au atras prima dată atenția, îndeosebi Ritzer, în privința raționalizării în exces a vieții, a realității.
În continua noastră străduință luminoasă, apolloniană de a omorî emoția, exaltarea, iraționalitatea, reușim în cele din urmă fix efectul contrar.
În siajul mentorului său spiritual, Weber, George Ritzer descrie cel mai bine, pe înțelesul tuturor, acest efect pervers în două cărți mari, ușor de citit: The McDonaldization of Society (1993) și The Globalization of Nothing (2007).
Ne străduim să optimizăm îmbunătățim eficientizăm stoarcem ultima picătură de profit material și spiritual din realitate. Și la capătul acestui proces istovitor reușim fix contrariul.
Transformăm totul în cenușă, într-o textură anostă, imorfă, într-un gust de hol anonim de aeroport. Transformăm toată realitatea într-un mall bicisnic. Într-o mediocritate călduță, blambecă, lipsită și de asperități, dar și de orice gust de autenticitate.
Ne transformăm în niște zombii vii. Îl omorîm pe Vercingetorix și, în loc să devenim Cezari, devenim niște bieți pițifelnici de mall, niște caraghioslîcuri de oameni fără de însușiri, fără de colțuri și de muchii de care să-i apuci. Niște biete bile perfecte și anoste, numa bune de rostogolit prin templele comerțului inutil, spre bucuria cardului și a sistemului internațional financiar.
Cum de-am ajuns în această fundătură ontologică? Mai mult de-atît: cum ne salvăm?
Noi, ăștia, primitivii și iraționalii și medievalii și exaltații și romanticii și celții, în care codru pustiu să fugim, să scăpăm de behemot, de tehnologia necruțătoare care ne găsește și-n gaură de șarpe?
Cum să scăpăm de controlul social aseptic, atotprezent și atotcretin care ne pune etichete și coduri de bare pe frunte, nu ne lasă să fumăm, să ne tăiem cu lama, să trecem strada pe roșu, să ascultăm muzică prea tare, să purtăm părul despletit, ne tratează ca pe niște biete automate biologice fără chip, vite utile, numa bune de pus la jug și de dat la abator, fără personalitate, fără viață, fără emoții, fără colțuri, fără muchii, fără patimă, fără vînă și zeamă și fără zvîcnire?
Nu mai există codri în care să fugi precum celții din fața istoriei. Tăvălugul raționalității necruțătoare ne strivește. Noi încă ne mai aducem aminte cum e să fii irațional, bezmetic și să-ți placă să trăiești în mod iresponsabil. Să scuturi din plete, să te arzi cu țigara, să tai porcul, să scoți apa din fîntînă, în contra administrației publice locale, și să sari peste colțul de stîncă, fără echipament, înveliți doar în entuziasm și-n tinerețe.
Dar copiii noștri? Spălați pe creier, domesticiți, castrați, înregimentați în marele cor al rațiunii sterpe. Fără risc. Fără avîntare. Doar consum și cumințenie și mediocritate. Mi-e milă de ei. Mai ales că sînt copiii mei. Mă doare sufletul. Și n-am ce face. Behemotul e imens. Tăvălugul e zdrobitor. Și-l doare în cur de emoțiile noastre inutile. Impasibil. Eficient. Algoritm dus pînă la capătul oribil de irațional al consecințelor sale raționale.
O să vă fie dor să trageți dintr-o țigară. O să vă fie dor să vă riscați viața. O să vă fie dor să vorbiți cu cuvinte gustoase, adevărate, puternice, interzise de Academie. O să vă fie dor să fiți exaltați, iraționali, tîmpiți și proști și medievali pe persoană fizică, pe persoana voastră, nu pe creditul social pe care vi-l vor băga pe gît, măsură obligatorie a bunului vostru civism blambec.
O să vă placă. Nici măcar n-o să mai știți că nu sînteți liberi.
Crăciun fericit, primitivii mei pe cale de extincție. Viitor luminos, dragii mei copii pe cale de domesticire, de extirpare a oricărei urme de sălbatic celt din voi.
Am zis.
.
Citeste tot...
sâmbătă, 1 ianuarie 2022
Cu un Vercingetorix sîntem cu toții datori
Scris de Turambar at 23:17 3 comentarii
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Aceste rotzi ne doare, Cunoasterea inutila, Modernizare, Sociologie, Tefelei
duminică, 9 decembrie 2018
The world in a coffee shell
Capsulele alea de cafea de la Nestle reușesc performanța – de fapt, contraperformanța – de a simboliza concis, esențial și expresiv tot ce este mai rău cu lumea în ziua de azi. Toate excesele consumerismului, felul în care modernitatea în care atîția dintre noi și-au pus speranța a luat-o razna.
Disprețul față de mediul înconjurător
În primul și în primul rînd, este un produs absolut iresponsabil. Sub ambalajul noutății și excelenței și stilului și prestigiului avem de-a face cu una din cele mai prăpăditoare chestii inventate vreodată. Ca să faci o cafea, risipești cantități absolut strigătoare la cer de aluminiu și de alte substanțe realizate prin tehnologii înalt intensiv energetice.
Avem de-a face cu un produs groaznic de destructiv, chintesența iresponsabilității acestei generații la adresa mediului înconjurător. Pentru o amărîtă de cafea trebuie să ardem ad literam sute de kilowați necesari pentru producerea aluminiului și a foliei și a celorlalte materiale și pentru ambalarea cafelei în minuscula doză respectivă. Un întreg lanț tehnologic elaborat cumplit de ineficient și mai ales de detrimental pentru mediu.
E pur și simplu strigător la cer. Și totuși, oamenii acceptă această risipă iresponsabilă. De ce? Vom vedea mai jos.
Dependența de tehnologie
Cum ar zice țața Veta: ne-am dat dracu’, ne-am ajuns. Nu se mai poate, bre, să mai fii lotek pe lumea asta (low tech, pentru cei care nu știu parlance-ul cyberpunk). Trebuie să-ți trăiești viața doar și decît cu chestii complexe, pe care să le bagi în priză și care musai și neapărat să fie inventate de oamenii de știință britanici.
Nu mai e îndeajuns să bagi lingurița de cafea într-o pungă și să scoți de acolo cît ai nevoie, o linguriță, două, șase, să-ți faci la ibric sau la espresso. Neah. Nyet. Verboten. Trebuie neapărat să folosești tehnologii de care probabil doar astronauții au nevoie în zero g. De parcă am fi cu toții Homer Simpson în nava spațială și ne-ar preocupa stringenta problemă să nu o ia la fugă cumva prin navă firișoarele de cafea măcinată, să intre în agregatele electrice, să facă scurtcircuit. Delir. Pur și simplu delir.
Cafeaua la capsule reprezintă un simbol foarte puternic al felului în care omenirea devine din ce în ce mai dependentă de tehnologie, de nu mai e în stare nici măcar să-și mai tragă chiloții pe ea fără vreo mașinărie prin preajmă s-o ajute.
Prinderea clientului în capcana copyright-ului
În al doilea rînd, este vorba despre nesimțirea de a te face captiv prin intermediul unei tehnologii construite în mod voit pentru asta.
Odată ce-ai cumpărat agregatul otrăvit, ești halit. Trebuie să iei de la ei. Și doar de la ei. Ca să poți să-ți faci o amărîtă de cafea, nu poți să te mai duci să-ți cumperi un pachet de cafea pur și simplu și să-l folosești tu cum vrei tu. Neah. Nyet. Verboten. Neapărat și musai trebuie să iei capsule de-alea, făcute de ei. Doar de ei. Nici măcar alt fel de capsule, că nu se potrivesc la diametru și oricum sînt protejate de sfîntul copyright, tu ca și competitor n-ai voie să le faci la fel, că te mănîncă pușcăria.
De parcă atunci cînd a inventat cineva ibricul, Dumnezeu și Allah și Buddha să-i mîntuiască sufletul prin ceruri pentru această mare invenție necesară, ar fi dat imediat directivă europeană și globală și cu c în cerculeț: nimeni nu mai are voie să facă ibrice decît mine, că am copyright pe formă și pe modalitatea de întrebuințare. Din nou: delir, delir curat.
Adică imperialism și monopol în formă clasică, de manual.
Otrava marketingului păcălicios
Toate aceste probleme sînt frumos mascate printr-o poveste vicleană, dulceagă, realizată cu cele mai elaborate valori de producție cinematografice.
Este folosit cel mai foarte Don Juan din ziua de azi, unul din cei mai celebri actori, George Clooney, pentru a-ți țese o fantasmă atractivă, răpitoare. Astfel încît tu, mascul pufos, să te identifici cu el și să fii convins în capul tău în mintea ta de consumator naiv și prost și tălîmb că doar dacă bei cafea de la Nespresso vei deveni dintr-o dată un cuceritor de nerezistat. Vei fi celebru și frumos și elegant și cuceritor, iar femeile îți vor cădea la picioare cum îți cade iarba cînd dai cu coasa pe poiană.
Atenție! Doar dacă. Doar decît. Dacă nu bei Nespresso, vei rămîne ceea ce ești de fapt: un biet papagal care bea cafea de-aia medievală, la espresso sau, Doamne ferește! la ibric.
Medievalule! O să rămîi precum papagalii ăia de parteneri din reclamă, diformul de Danny DeVito ori grăsanul de Jack Black, actori sidekick și de tip comic relief care au fost acolo inserați cu mare schepsis psihanalitic, să ne transmită un necesar mesaj subliminal de avertizare, de risc de excluziune.
Ai văzut ce se întîmplă dacă nu bei Nespresso? În loc să devii și tu ditamai perfectul de George Clooney, așa cum lasă că știm noi că îți dorești, o să rămîi mic și boamben și urît și lipsit de succes, ca amărîții ăia doi care nu au făcut necesarul pas de a consuma doar și decît Nespresso.
Și dacă ești femeie, mesajul prezintă același viclean mecanism subliminal. Succesul e garantat doar și decît de consumul produsului nostru. Când vei bea o guriță de Nespresso, musai neapărat în secunda următoare va apărea respectivul Făt Frumos de George Clooney, la care lasă că știm noi cu toții că visezi noaptea cu oftături, și-ți ravisează ditamai fantasma ravisatoare.
Stimată doamnă consumatoare, vă asigurăm: o să fie o romanță și o babardeală ca în povești. Nici nu știți ce-o să dea peste dumneavoastră. Vă spunem noi: însuși George Clooney o să dea peste dumneavoastră. Vă garantăm că o să dea. Vai, cum o să dea! Vai, ce excelent și ce foarte perfect o să fie!
De altfel, specialiștii de la departamentul nostru de previziuni de consum estimează că, în plus față de cea mai foarte perfectă babardeală de care veți avea dumneavoastră vreodată parte în viață, vă garantăm asta, e ca și cum s-ar fi întîmplat deja, aveți de asemenea și o probabilitate de 83% ca, în cazul în care consumați cel puțin 2 kilograme de capsule Nespresso pe zi, să faceți prin inseminare fantasmatică un copil deosebit de cel mai foarte perfect cu distinsul domn Clooney. Doar și decît pentru că ați folosit prestigioasele noastre produse.
Din nou, avem de-a face cu un exemplu dureros de expresiv care vorbește despre chintesența societății zilelor noastre. Felul în care marketingul este folosit pentru a ne spăla mințile și pentru a face cele mai zăpăcitoare chestii pe care altminteri nici nu am catadicsi să le acordăm vreo fărîmă de atenție.
Și asta se întîmplă nu doar în industria bunurilor de larg consum. Nuuu. Aceeași otravă dulce, insidioasă, vicleană și nemernică este folosită și în comunicarea politică, și în divertisment, și în modificarea valorilor sociale. Păcăleala folosită în scopuri distructive.
Înlocuirea specificului local cu genericul globalist
În cartea sa, “Globalizarea nimicului” (2004), sociologul George Ritzer, cel care de altminteri a introdus și foarte expresivul concept de mcdonaldizare a societății, ne vorbește despre globalizarea unor practici care, prin tăvălugul lor nediferențiator deosebit de eficient, duc la o ștergere a specificului local și la o transformare a lumii într-un deșert al lipsei de semnificație.
Exact asta se întîmplă când un astfel de produs îți invadează practicile cotidiene. Cele ale locului sunt năpădite și șterse de pe fața pămîntului. Practicile locale sînt stigmatizate, definite în discursul hegemonic drept învechite și desuete și primitive. Iar populațiile sînt îndemnate insidios să renunțe la ele pentru a avea parte de succes social.
Faceți ca noi, să fiți și voi cineva. Nu mai beți cafea la ibric, că veți rămîne proști și medievali. Îmbrățișați tehnologia epocii atomice și deveniți... Și deveniți consumatorii noștri captivi.
Băutul cafelei la ibric devine astfel un marker al eșecului și al înapoierii.
De altminteri, pe parcursul ultimelor decenii am avut de-a face cu o succesiune de modificări tehnologice care prezintă certe referiri simbolice la nivelul de status social al utilizatorilor.
Mai întîi cafeaua instant, Ness-ul, cum a intrat în limbajul nostru de zi cu zi, deși era de fapt vorba despre o marcă, la fel precum Xerox sau Adidas. Mesajul la vremea respectivă era clar: nessul e mai bun decît cafeaua la ibric. Beți Ness (v-ați prins? Ness, tot de la Nestle; o continuitate remarcabilă). Dacă nu aveți Ness, înseamnă că nu sînteți racordați la rețelele de succes social care asigură produse premium într-o perioadă de penurie. Rămîneți la nechezolul vostru, sărăntocilor.
Mai apoi espresso, care a fost și el – și rămîne în continuare – o propunere de adoptare tehnologică însoțită implicit de un discurs hegemonic al superității față de practicile anterioare. Încet, s-a împămîntenit ideea că espresso e mult mai bun decît cafeaua la ibric. E un semn de distincție (Bourdieu), de ascensiune pe scala statusului social. Este rafinat și necesar, nu ca prostia aia de cafea la ibric pe care o beau doar săracii și înapoiații și turcii și țăranii și proștii și bătrînii și comuniștii.
Acum, cel mai recent, această invenție a cafelei la capsule care își dorește să le înlocuiască pe celelalte în mințile consumatorului și care vine și ea cu aceeași elaborare de discurs simbolic referitor la relația dintre tipul de consum și succesul social. Doar cine bea cafea la capsulă este un om realizat, înstărit, așezat, elaborat în gîndire, cu stil și eleganță. Restul: niște sărăntoci primitivi. Niște comuniști. Ciuma roșie! Ciuma roșie!!
Exploatarea inventatorului
Un alt element ce ne arată cât de expresiv este acest produs pentru starea societății actuale e maniera în care inventatorul său pe de o parte a fost păcălit, pe de altă parte a avut parte de remușcări DOAR DUPĂ ce a fost păcălit.
Povestea e lungă, cu siguranță o puteți găsi, sînt o grămadă de articole și interviuri pe această temă. Pe scurt: cel care a inventat produsul cafea la capsule a ajuns să piardă controlul asupra lui, în momentul în care marile corporații au mirosit succesul și i-au tras preșul de sub picioare.
Au venit cu capitalul și, prin mijloace specifice, prin păcăleală, prin nebăgare de seamă, prin avocați vicleni și prin fine printul de la sfîrșitul contractului, i-au substituit pufosului invenția. Adică, mai pe românește, i-au furat-o. Fructul minții sale a început să producă pui de bani pentru alții. Bani mulți. Foarte mulți.
Moment în care pe domnul inventator l-a cuprins remușcarea și l-a lovit revelația de pe Drumul Damascului și a început să măcăne la adresa marilor pericole pe care le reprezintă produsul inventat chiar de el. Și, culmea, chiar avea dreptate: produsul inventat de el chiar reprezintă un pericol pentru mediul înconjurător. E o risipă cruntă de materiale și de energie pentru a face o amărîtă de cafea. Cît timp însă s-a înfruptat din profit, n-a zis nimic. Doar în momentul în care i s-a tras preșul de sub picioare, dintr-o dată a dat mintea cea de pe urmă peste el.
Încă o ilustrare exemplară a felului în care merg lucrurile în zilele noastre. Definitoriu pentru felul în care creatorii schimbărilor tehnologice își dau seama prea tîrziu ce monștri au scăpat de pe planșetele lor. Bomba atomică este de departe exemplul cel mai cunoscut. Dar mai sînt și altele. Vezi de exemplu cum s-a schimbat atitudinea față de plastic în ultima perioadă.
Decadența: Larks Tongues In Aspic
Last, but not the least, e vorba de componenta stilistică a acestui subiect, care vine și ea să încununeze exemplul nostru ilustrativ. Să pună bomboana în vîrful colivei.
E vorba despre consumul ostentativ. Felul în care oamenii își asumă de multe ori în deplină cunoștință de cauză consumul ostentativ, rafinamentul decadent al excesului asumat, spune foarte multe despre sustenabilitatea din ce în ce mai greu de întreținut a societății zilelor noastre.
S-a tot scris despre felul în care sistemele din ce în ce mai complexe devin din ce în ce mai greu de întreținut. E un subiect relativ bine documentat în zona fizicii și a ștințelor complexității. S-a scris de asemenea destul în studiile istorice și despre specificul cultural și stilistic al civilizațiilor trecute de zenitul dezvoltării lor, cînd încep să o ia la vale, dar înainte să se dărîme de tot imensa șandrama.
Felul în care civilizația, în forma sa prea complexă, prea elaborată – sau imperialismul în forma sa tîrzie, dacă este să adoptăm termenii sociologiei critice – este mai mereu însoțită de expresii cvasi-distructive ale gestionării resurselor disponibile. Opulență, consum ostentativ, potlatch. Degete băgate pe gît pentru vomat și golit stomacul doar pentru a putea mînca în continuare. Exces. Exces. Exces. După noi, potopul. Piftie de limbi de ciocîrlie. O Chină de oameni care-și doresc Mercedes.
Cam așa și cu respectivele capsule de cafea. O manieră prea elaborată și prea ostentativă și auto-distructivă de a face lucrurile obișnuite din viață.
În loc să mănînci pur și simplu, pentru a-ți potoli foamea, să mănînci piftie de limbi de ciocîrlie. Un stol întreg de ciocîrlii prins și măcelărit, zeci de sclavi alergînd pe cîmp cu plase imense după mii de păsăret, doar pentru a face un biet castron de piftie. Doar pentru ca unii nobili romani să-și potolească foamea de glorie. The happy few.
La fel și cu aceste capsule din zilele noastre. În loc să bei cafea, pentru a-ți potoli nevoia de cofeină din corp, să bei cafea cu ajutorul unei mașinării care altminterea nu se justifică decît dacă ești pe orbită, în stația spațială. Resurse prăpădite degeaba. Doar pentru ca unii dintre noi să ne potolim nevoia de prestigiu. The happy few.
Problema e că acuma nu mai sîntem the happy few, ca nobilii romani pe vremuri. Ci the happy billions. Hoarde și hoarde de pufoși pe persoană fizică, toți visînd la George Clooney și la necesara distincție, ah, să fiu diferit, am nevoie de distincție, să fim cu toții diferiți, unici și irepetabili și eleganți și elaborați și mari boieri ai băutului cafea la capsulă, adică să fim toți la fel, consumînd chestii din ce în ce mai elaborate și mai nesustenabile doar pentru a ne satisface momentat fantasma din cap. Întrebarea e: ne duce pămîntul pe toți, în cursa noastră de amăgit orgolii, de alergat fantasme?
The world in a coffee shell
Iată, pufoșii mei dragi și iresponsabili și un pic cam naivi și cam ușor de păcălit, consumeriștii mei zeloși, felul în care zăticnirea zilelor noastre este surprinsă dureros de exact și de expresiv, fix ca într-o capsulă, am putea spune, în aceste capsule de cafea despre care sînteți ferm convinși că reprezintă unul din cele mai dezirabile cadouri de Crăciun, căci sînt moderne și prestigioase și reprezintă tot ceea ce-și poate dori un om în casa lui.
Este că tînjiți după un Nespresso, să fiți și voi măcar trei secunde ca strălucitorul de George Clooney?
.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 13:02 11 comentarii
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Ecologie, Furie, George Ritzer, Marketing, Marx, Modernizare, Responsabilitate sociala, Scriitura, Sociologie, Stari si zile, Weber
marți, 14 iunie 2011
Hardcore
Porn’s new pervasiveness and influence on the culture at large haven’t necessarily introduced anything new into our sexual repertoire: humans, after all, have been having sex—weird, debased, and otherwise—for quite a while. But pervasive hard-core porn has allowed many people to flirt openly with practices that may have always been desired, but had been deeply buried under social restraint.
[...]Over the years, different strategies have been offered so that women could avoid the more subjugating consequences of sex. Though methods of reversing the biological power dynamics between sexes date back to ancient Sparta, the premise had always been confined to the fringes of society until the sexual revolution of the 1960s, a period in which many feminists considered marriage the primary mechanism for women’s sexual conscription.
[...] But the reactionary political correctness of the 1990s put forth a proposition even more disastrous to women than free love: sexual equality. With the rise of PC culture, the notion of men and women as sexual equals has found a home in the mainstream. Two generations of women, my own included, soared into the game with the justifiable expectations of not only earning the same wage as a guy, but also inhabiting the sexual arena the way a man does.
[...] Armed with a “Take Back the Night” pamphlet, we were led to believe that, as long as we avoided the hordes of date rapists, sex was an egalitarian endeavor. The key to sexual harmony, so the thinking went, was social conditioning. Men who sexually took advantage of women were considered the storm troopers of patriarchy, but women could teach men to adopt a different ideology, through explicit communication of boundaries —“you can touch there” or “please don’t do that.”
Thus was the dark drama of sex replaced with a verbal contract. Once the drunken frat boys and brutes were weeded out, if we gravitated toward a kind of enlightened guy, an emotionally rewarding sex life was ours for the taking. Sex wasn’t a bestial pursuit, but something elevating.
This is an intellectual swindle that leads women to misjudge male sexuality, which they do at their own emotional and physical peril. Male desire is not a malleable entity that can be constructed through politics, language, or media. Sexuality is not neutral. A warring dynamic based on power and subjugation has always existed between men and women, and the egalitarian view of sex, with its utopian pretensions, offers little insight into the typical male psyche.
Internet porn, on the other hand, shows us an unvarnished (albeit partial) view of male sexuality as an often dark force streaked with aggression. The Internet has created a perfect market of buyers and sellers (with the sellers increasingly proffering their goods gratis) that provides what people—overwhelmingly males (who make up two-thirds of all porn viewers)—want to see or do.
[...] Hard-core porn, which is what Internet porn largely traffics in, is undoubtedly extreme. But how is sex, as a human experience, anything less than extreme? Not the kind of sex (or lack thereof) that occurs in marriages that double as domestic gulags. Or what 30-somethings do to each other in the second year of their “serious relationship.” But the sex that occurs in between relationships—or overlaps with relationships—where the buffers of intimacy or familiarity do not exist: the raw, unpracticed sort.
If a woman thinks of the best sex she’s had in her life, she’s often thinking of this kind of sex, and while it may be the best sex in her life, it’s not the sex she wants to have throughout her life—or more accurately, it’s not the sex she’d have with the man with whom she’d like to spend her life. The manner in which one physically, and emotionally, contorts oneself for sex simply takes sex outside the realm of ordinary human experiences and places it in the extreme, often beyond our control.
“Tamed as it may be, sexuality remains one of the demonic forces in human consciousness,” Susan Sontag wrote in Styles of Radical Will. Yes, it’s a natural, human function, and one from which both partners can derive enormous pleasure, but it is also one largely driven by brute male desire and therefore not at all free of violent, even cruel, urges.
[...] This encounter proves an unpleasant fact that does not fit the feminist script on sexuality: pleasure and displeasure wrap around each other like two snakes.
Pornography, with its garish view of male sexual desire, bares an uncomfortable truth that the women’s-liberation movement has successfully suppressed: men and women have conflicting sexual agendas.
Pornography neatly resolves the contradictions—in favor of men. They fuck with impunity. Women never dream of staying. And if, God forbid, the women get pregnant, well, they can be used in pregnant pornos and then in an episode of Exploited Moms. What a marvelous means of delving into the heads of men. And for women peeping in on the Web, an important lesson—one that can’t be gleaned in a sex-ed class where condoms are placed over bananas, nor from poring over the umpteenth edition of Our Bodies, Ourselves—is that sex can be a bitter, crushing experience, no matter how much power you think you have.
[...] Walter and so many other women writers who didn’t grow up with the Internet miss the fact that Internet porn has fundamentally changed the way sexuality is transmitted back to us. For instance, in her 2005 review of a documentary about Deep Throat (a movie that in today’s world of porn might be rated PG-13), Northwestern University professor Laura Kipnis compared porn to science fiction: “Like sci-fi, porn replaces existing realities with wild alternative universes (against which to measure the lackluster, repressive world we’ve inherited).” But instead of a sexual ecosystem populated by an overheated species of Amazon women and ponytailed men, the Internet porn aesthetic verges on unvarnished realism.
It seems like almost every teenager in America—and hardly just the teenagers—has heard of or taken a dip into sites like RedTube and YouPorn, which alone account for roughly 2 percent of all daily Internet traffic. These are free, open, enormous sites, in which anybody can upload, distribute, and view whatever porn they please; even porn in which they star. It’s amateur hour—and like all amateur hours, it’s an honest, if often not-pretty, catalog of the desires and insecurities of regular folk.
[...] When it comes to contemporary porn, you don’t have to look like a porn star to be sexually desired. Indeed, porn stars no longer look like porn stars. The image of Jenna Jameson, America’s most famous professional porn star (and a best-selling author)—with her comically huge breasts, overextended blond extensions, and artificially tanned skin—has been supplanted by the new face of pornography: a pale, naughty, 19-year-old with A-cups and a bad haircut, her face illuminated only by the bluish glow of her Mac.
GAIL DINES, AUTHOR of Pornland: How Porn Has Hijacked Our Sexuality, frets that the overwhelming exposure to emotionless, rapacious sex on the Internet will socialize men to find degradation of women sexually arousing. She writes,
Porn is actually being encoded into a boy’s sexual identity so that an authentic sexuality—one that develops organically out of life experiences, one’s peer group, personality traits, family and community affiliations—is replaced by a generic porn sexuality limited in creativity and lacking any sense of love, respect or connection to another human being.
[...] While sexual aggression and the desire to debase women may not be what arouse all men, they are certainly an animating force of male sexuality. They may be unattractive and even, if taken to extremes, dangerous, but they’re not, perhaps alas, deviant. Leaving aside for the moment the argument that some things that might be sordid and even ugly can also be arousing and satisfying, the main problem with the new anti-porn critics is their naive assumption that if only we could blot out Internet porn, then the utopia of sexual equality would be achieved. But equality in sex can’t be achieved. Internet porn exposes that reality; it may even intensify that reality; it doesn’t create it.
This isn’t to argue that pornography is harmless or even that it shouldn’t be censored: its pervasiveness clearly exacerbates the growing moral nihilism of our culture. But removing pornography won’t alter the unlovely aspects of male sexuality that porn depicts and legitimizes. The history of civilization would seem to show that there’s no hope of eradicating those qualities; they can only be contained—and checked—by strenuously enforced norms. And given our à la carte morality and our aversion to cultural authority — a societal direction made plain by porn’s very omnipresence — I wouldn’t put much faith in enforcement.
Even the crudest of online porn captures only a slice of the less-than-uplifting aspects of the sexual experience, because porn not only eschews but actively conceals this singular truth: the most brutalizing aspects of sex are not physical. This is made plain by the great, filthy, but far from pornographic Last Tango in Paris, which Pauline Kael described as the “most powerfully erotic movie ever made.”
[...] What makes Last Tango so devastating and resonant is not the sex acts, for which the movie is often remembered, but rather the common but annihilating emotions that fuel them: desperation and loneliness. It’s the clash between vulnerability and indifference that transpires after sex that is so savage. This is what Kael called “realism with the terror of actual experience.” The most frightening truths about sex rarely exist in the physical, but instead live in the intangible yet indelible wounds created in the psyche. Go try to find that on the Internet.
Natasha Vargas-Cooper, Hardcore (The Atlantic, Jan/Feb 2011)
Citeste tot...
Scris de Turambar at 10:12 0 comentarii
Etichete: Antropologie, English, Erotica, Internet, KG, Modernizare, Movies, Sensu vietii pentru oamenii ocupati la cap, Sociologie, Stances, Stari si zile, Violenta
marți, 2 martie 2010
Deschide, gropare, mormantu
Cum ar spune bunica-miu, Dumnezeu sa-l odihneasca, ca nu are de ce sa-l ierte: tu'i mormantu' ma'sii di viatza, mai nepoate mai, cu cine a inventat modernitatea asta seaca si lipsita de ecspresivitate si gri si minimalista. Tu'i crushia shi anafura ma'sii di modernitati, mai copile, care vine sa ne strice noua gaina data peste mormant, si fanfara (da, ma recunosc vinovat: si eu am pus fanfara la mort. dar asta pentru ca a vrut mortu, nu de alta. sa ma ierti, bunicule...) si toate alea - alea de pomeni de veshniiiica luuuuui pomenire. Ia mai bini mai toarna un pahar, mai nepoati mai, ca mi'i seti, mai baieti mai.
Deci voi bunici si bunice, si voi neamuri si rude si toata lista de la La Morti: sa ma iertatzi, voi mortzii mei. Nu pot. Nu-mi sta in fire. Se strange carnea pe mine si ma fac si mai ateu, si mai capos, si mai furios. Nu pot. Pur si simplu nu pot. Dar voi sa stiti ca eu va pomenesc in capul mintzii creerului meu si prin intermediul a random acts of unsolicited kindness.
Hai, dormitzi in pace acolo unde nu mai suntetz. Dumnezeu sa va odihneasca, ca nu are de ce sa va ierte.
In continuare, dupa aceasta introducere justificativa, sa prezentam si motivul faptului pentru care ne-am adunat aici ca sa ne intalnim. Este vorba despre lecturarea cu atentie si cu paharul de stricnina in mana a unui manual antropologico-isterico-comparativ despre riturile de inmormantare la cangurii europeni, respectivi la cangurii traci de rit carpato-danubiano-pontic. Enjoy pana joi cand vine judecata de apoi si ne prinde dezorientatzi si goi.
Deci courtesy of vara-mea Rejina. Deci sa-tzi traiasca e-mailu Rejino si sa ne vedem la tac-tu de unchi-miu la o degustare intensa de vin, la primavara / vara / toamna. Hai noroc, Rejino, sa ne traieshti si sa ne mai e-maileshti, ca esht mare! :)
********
No more coliva.
Am citit un zvon cum ca UE ne va "obliga" sa ne ingropam si noi ca ei. Si ca restul lumii. Ce frumos ar fi. Desi articolul si comentariile erau pe un ton foarte indignat.
Care ar fi diferentele:
Inmormantare UE:
1. A crapat nea Gica.
2. Constatam asta.
3. Aducem si un medic / scoatem certificat prin care constatam asta si pe hartie
4. Sunam firma servicii funerare. comandam una bucata sicriu.
5. Il ducem pe nea Gica la capela.
6. Anuntam pe cei apropiati ca a crapat nea Gica. Le zicem adresa capelei.
7. Ne adunam la capela, schimbam o vorba despre nea Gica.
8. In cursul aceleiasi zi, pompele funebre vin, il ridica pe nea Gica si il ingroapa / incinereaza / impaiaza / criogenizeaza / ce-o fi, in functie de preferinte.
9. Odata ingropat, Gica acolo ramane. Daca doresc, vizitatorii sunt bineveniti cu o floricica sau fara.
Inmormantare romaneasca:
1. A crapat nea Gica.
2. Constatam asta. Inainte de a suna medic sau de a scoate certificat sunam pe toti care il stiu sau nu pe Gica si anuntam asta
3. Revenim cu certificatul si ne facem loc prin marea de oameni care au venit sa il vada pe Gica mort si sa bea gratis o tuiculita. Intre timp Gica e tinut pe masa trei zile. Asa mort, da.
4. Aducem 3 femei sa il spele si 2 barbati sa il barbiereasca – ritual antecrestin, apropo.
5. Sunam popa. Ne rugam de popa sa vina de parca ar fi ceva nemaintalnit si nemaipomenit de nou in cariera lui si ne imprumutam de bani, ca daca nu e multumit ni-l lasa pe nea Gica pe masa si se cara. De parca nu tot din banii nostri ar fi platit, pastele ma-sii azi si maine de curva cu patrafir.
6. Pe langa oamenii care se foiesc prin casa, ne vor mai intampina pe drum inca pe atatia, ca sa nu mai vorbim de cei care vor veni direct la cimitir.
7. Pregatim echipamentul lui nea Gica, compus majoritatea din elemente tot antecrestine. Bani pe ochi, colac in mana, prescura pe piept – sau invers? - costumul sau cel mai bun care i-a ramas cam mic / mare si niste pantofi cu talpa de carton ca e pielea scumpa si si-asa e mort.
8. Convoiul: Unul cu un brad / pom / schela cu fructe agatate in el (tot pagan e si asta). Unul cu o cruce. Toti cu lumanari. Altii cu steaguri si prosoape.Inca minim 2 cu sfesnice. Nu uita coliva. Inca minim doi cu coroane. Inca vreo doi care sa duca "darurile" - obiecte de uz personal, bucati de material textil, batiste, mobila, o gaina vie uneori, care se trece peste groapa, etc.
9. Fanfara. Tigani mai mult sau mai putin treji, care sa chiorlaie din instrumentele lor cantece de mare factura spirituala, cum ar fi: "Pe langa Plopii fara Sot", "Drumurile noastre Toate", "Treceau batalioane romane Carpatii", "Dunarea albastra" (n-aveti idee cum suna asta la TROMBON)
10. Bocitoare. intre 3 si 5 babe bete si senile care sa il calareasca pe nea Gica si sa zbiere de parca li se scot ovarele pe cur. De multe ori nu au absolut nici o treaba cu raposatul si il vor boci pe un nume generic, de ex:"Vasile"
11. Ii cinstim bine pe toti, de la popa la tigani, ca doar n-au venit sa il ingroape pe unul, au venit sa crape in ei si sa bea. Firesc. Pornim cortegiul.
12. La fiecare rascruce - intersectie - vom opri tambalaul (tigani, bocitoare, alamuri, zbierete, cersetori, bomboane, claxoane) si preotul va citi o extenie. Intre extenii, cine stie canta din toti plamanii "Sfinte Dumnezeule" in varianta funebra. Pentru ca exista si varianta vesela. Care nu se canta. Totusi, avand in vedere lipsa de voce a celor din cortegiu si betia generala, puteti sa cantati si Macarena ca nu se simte.
13. Ajungem la biserica. Ne dam foc cu lumanari, umplem tot de ceara, urlam TARE sa stie LUMEA ca noi SUFERIM pentru ca: A MURIT GICA, BAAAAAAAA!!! In timpul slujbei, cream confuzie si razboi, aruncand cu bani si bomboane catre liota de cersetori. Punem si "vamile" pe jos, obicei - cum altfel? - antecrestin si ala. Potrivim vata in nas lui Gica, nu de alta dar de atata jale si lumanari si tamaie a inceput sa se cam lichefieze.
14. La cimitir. Se sapa groapa, se urla, se trece gaina, se desface pomul, se impart prosoape, restul de daruri (teoretic oamenilor saraci, practic tot intre neamuri, pe principiul nimic nu se pierde, doar se imprumuta), se bea, se stropeste cu vin mormantul, continua slujba.
15. Dupa cimitir. Se merge la casa lui Gica unde se bea, se bea, se bea, se mananca cel putin 3 feluri de mancare, se ia si la pachet ca doar e pomana, se vorbeste despre politica, vreme, rapita, Geoana, alegeri,inflatie, chirii, varice, butoaie, vinul de anul asta, hemoroizi, nunti, botezuri, Mutu, Steaua, femeia vecinului, orice numai Gica nu.
16. Dupa ce l-ai ingropat, reiei paranghelia la 3, 9, 40 de zile, 1 an, 2, 3, etc totul culminand cu 7 ani cand il dezgropi pe Gica sau ma rog ce a ramas din el, il stropesti cu vin si-l bagi la loc. Pe langa asta mai ai si vreo 400 de sarbatori de pomenire a mortilor.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 14:14 17 comentarii
Etichete: Antropologie, Destul de perfect, Fun, Modernizare, Religie, Romania
miercuri, 9 ianuarie 2008
Pastrarea numarului de telefon
Tot ne ameninta astia de cativa ani ca vom putea sa ne pastram numarul de telefon pana la ultimul digit, chiar si daca ne mutam la alta companie de telefonie.
De-abia ashtept... :) Presiunea asupra practicilor de monopol. Scaderea costului de exit. Ar trebui sa urmeze si cablistii la rand, altzi nashparlii care beneficiaza pe nemeritate si in urma unor negocieri oligopolice de bazine de clienti captivi.
Asta imi aduce aminte inca o data de cei doi maaaari prieteni ai consumatorului din Romania: CFR si Romtelecom, carora le urez si pe aceasta cale moarte usoara, in sangerari, chinuri si zvarcoliri financiar-contabile.
Aceste doua firme de macsima ecsceptzie economica si de Client Service au beneficiat zeci de ani de pozitia de monopol, oglinda a situatiei totalitar-comuniste din acea vreme. In consecinta, au facut ce-au vrut cu oamenii, adica mostly s-au sters la cur cu ei.
La Romtelecom: telefoane instalate dupa ani de zile de stat pe listele de asteptare si spagi in fund la taxatoare. Facturi incarcate de-a'nboulea. Atitudine aroganta.
La CFR (ah, manca-l-ar mama de CFR, ce mai mi-a mancat el tineretea studentzeasca): frig, jeg, inghesuiala, mirosuri pestilentziale, vagoane prea putine. De cate ori nu am urcat pe fereastra la fatidicul tren de 16:20, ala studentesc spre Brasov - Sighisoara - wherever, sa ma duc acasa in weekend. De cate ori nu am facut frigul pe hol. Extenuare, epuizare.
Acum, nu-ti convine: iti iei mobil, iti iei masina, sau, daca esti mai stramtorat la punga, te duci cu minibusul. Ai locul asigurat pe scaun. Pleaca din ora in ora spre unele destinatii. Cel mult o data la doua ore.
Si CFR horcaie, se zvarcoleste si moare. A intrat deja intr-o spirala vicioasa a necesitatii cresterii preturilor pentru a-si acoperi costurile din ce in ce mai mari, pe o infrastructura imbatranita si hartanita. Si atunci scad clientii. Da Doamne...
Cum v-ati batut voi joc de oameni si de tineretzile noastre, asha sa tzopaim noi cu shampania in mana pe cadavrele voastre financiar-institutzionale. Cum ar zice Eugen Istodor: muritzi, pls!
PS: Acelasi lucru s-a intamplat si cu TVR: cum si-a pierdut pozitia de monopol, cum s-a dus in cap, rating-wise.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 09:22 2 comentarii
Etichete: Economie, Modernizare, Romania, Serendipitati, Servicii publice
sâmbătă, 5 ianuarie 2008
Vaccin universal anti-gripa
Sa speram ca e adevarat. Asta ar indulci viata multora. Inclusiv mie. Probabil e prea devreme sa ne bucuram. Dar si daca va fi adevarat. Aduceti-va aminte cate victime a facut gripa spaniola la inceputul secolului trecut: mai multe decat primul razboi mondial.
Courtesy of Antena 3, via Hotnews.
Stiu, stiu: I rely too much on Hotnews. Mama voastra de manipulatori. Hmmm: de parca ar fi vreunii curatzi, luminatzi, neutri. :(
================
UN VACCIN ANTIGRIPAL UNIVERSAL A FOST TESTAT CU SUCCES ÎN STATELE UNITE
Vaccinul este conceput pentru a oferi protecţie pe toată durata vieţii împotriva tuturor tulpinilor de gripă. Are rezultate şi împotriva teribilei gripei aviare, dar şi a virusui de tip A, care ucide anual în lume peste 500.000 de oameni. Faţă de vaccinele obişnuite, care sunt valabile doar un an, noul produs nu mai necesită modificări şi poate fi stocat în cantităţi mari, pentru a preveni epidemiile.
La testele din Statele Unite, a avut efectele scontate în 90% din cazuri. Vaccinul ar putea fi comercializat însă de-abia în următorii ani.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 15:01 0 comentarii
Etichete: Modernizare, Serendipitati, World
Spania lui Franco
Aseara am vazut, impreuna cu Flo, No Country For Old Men. Am fost impresionati de jocul lui Javier Bardem si, pe urma, am inceput sa caut pe Internet despre el.
Am fost surprins sa descopar ca este chiar politistul din Carne Trémula al lui Almodóvar.
Citind pe IMDb despre Carne Trémula, film pe care l-am vazut acum aprox. 10 ani la Centrul Cultural Francez (intr-o seara cand ningea ceva de vis, precum zilele astea), am ramas impresionat de urmatoarea prezentare a filmului, facuta de cineva din Londra. Povesteste despre Spania lui Franco si sunt atatea paralele cu Romania lui Ceausescu.
Puterea cuvintelor bine gasite. Cititi.
Spain, more than most nations, has to deal with its ghosts. The Franco years were a time of enforced stasis, a period when no creativity was allowed to thrive, and progress of any kind was suppressed ruthlessly.
A false mentality was imposed on the nation, a communal fantasy looking back in time to a supposedly innocent 'golden age'. Spaniards were forced to see themselves and their culture in terms of Carmens and castanets, fans and fandangos.
A people was frozen in time for forty years, and fed on a diet of synthetic movies and novels which summoned up a sexless, crime-free rural idyll, Franco's concept of nationhood. While the West had the Rolling Stones, Spain had troubadors in sombreros.
The galloping modernity which has transformed Spanish society in a single generation has given the young adults of today an interesting 'window' on history. While the West has moved smoothly from Sinatra to Sid Vicious, from Marilyn Munroe to Marilyn Manson, Spain has a deep chasm between today and yesterday.
Almodovar is intensely concerned with this gap, and his films serve two functions in respect of it. They analyse the social forces which created it (and were spawned by it), and they help Spain to bridge the barranco.
It is time now for Spain to move on.
Ia spuneti-mi, nu vi se pare ca seamana cu Romania lui Ceausescu? Aceeasi fatarnicie victorian-totalitara, aceleasi mituri in loc de realitate, aceeasi negare a violentei si a schimbarii. Modernitate tzinuta sub oboroc si care, o data capacul ridicat, tzashneshte cu puterea si cu fierbintzeala aburului. Shi opareshte.
Restul aici, la "User Comments". Insa partea cea mai interesanta, socialmente vorbind, a fost in paragrafele de mai sus.
Citeste tot...
Scris de Turambar at 14:13 9 comentarii
Etichete: Modernizare, Movies, Sociologie, World
luni, 31 decembrie 2007
Difuzie culturala
Sociologie, frate, nu gluma.
Ildirim ciubuc. Ataturk. Fes sherbet ilic ibric. Iatagan rahat sultan firman. Papuc.
Si acum, o femeie care canta metale grele in Turcia: Şebnem Ferah. Nascuta in 1972. De-o seama cu noi.
Nu-i asa ca se schimba lumea? Viitorul e prezent. Si prezentul e atomic.
:D
Citeste tot...
Scris de Turambar at 15:18 7 comentarii
Etichete: Globalizare, Modernizare, Music, Serendipitati, World