The Dude abides (MOVIE REVIEW: The Big Lebowski, 1998)

Unul din momentele cheie ale psihanalizei pe care m-am tot străduit s-o duc din vorbe trei ani de zile a fost atunci cînd, dintr-o dată, mi-a înflorit în față, în creier, în gînd și-n voce un cuvînt simplu, urît, rău, necesar, înfricoșător, care pînă atunci îmi dădea tîrcoale fără să mă lase să-l apuc, să mă lupt cu el, să-l aduc din inconștient cum aduce pescarul nisetrul la mal, să-l înfrunt, să-l scuip, să-l exorcizez, să-l smulg din mine, plin de scîrbă, de mînie, de rușine, de frică.

Cuvîntul era “impostor”.

Impostura era marea frică a mea nelămurită pe atunci. Acum vreo aproape douăzeci de ani deja. Undeva în marginea trecută a vîrstei de treizeci de ani, mă simțeam inutil, speriat, impostor. Ce caut eu în viața mea? De unde o apuc? De ce sînt toți mari în jurul meu, iar eu un adolescent întîrziat speriat de bombe?

Cum poți să fii persan?, se întreba Montesquieu, întrebarea paradigmatică a antropologiei. Cum poți să fii adult?, se întreba pufosul de Palada, pe canapeaua aia din apartamentul ăla din vremea aia din orașul ăla. Din viața aia.

Între timp, fără să mă întrebe nimeni, am ajuns adult. Nu cine știe ce. Nu dărîm munții. Nu impresionez prin virtuți. Pur și simplu I went through the motions și cumva cumva am învățat această echilibristică. Psihanaliza s-a terminat viața s-a schimbat. Mai apoi, cumva pîș pîș și fără să mă întrebe, bestia, a venit bătrînețea peste mine. Deja, în buza vîrstei de cincizeci de ani, cam la douăzeci de ani după rana narcisică a înfruntării cu mine însumi, simt cum îmi suflă deja vîntul bătrîneții în freză. Corp minte voință putirință.

Să nu exagerăm. Încă nu s-a terminat piesa de teatru. Să nu ne văicărim înainte de vreme. Încă nu sînt bătrîn. Doar speriat de ea. Ea, bătrînețe? Ea, moarte? Nu știu. Amîndouă, probabil. Să nu-i rostim numele, să nu-i dăm forță și întrupare. Încă mai am niște scene de jucat, niște replici de spus, niște frici de înfruntat, niște lupte de luptat, niște nelămuriri de lămurit, niște amăgiri de spulberat. Probabil chiar niște nepoți de crescut. Niște cărți de scris. Niște iertări de cerut.

Dar, în cuvintele marelui adolescent Jacques Brel, înțelept pînă la cer și adolescent pînă la sfîrșitul vieții, o imensitate de adolescent genial, adult în versuri și în viață, tînăr în nesăbuire, copil în angoase și prunc în nemurire,

Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Pour être vieux sans être adultes, bre pufoșilor bre. Ah, ce vorbe. Ah, ce versuri. Ah, cum îmi ard ochii și acum de la ele, după mii de ori de citire repetată. Rău mă dor ochii mă dor de lumina cuvintelor.

Nici acum nu mi-a trecut frica de impostură. Doar că o stăpînesc ceva mai bine și n-o mai las atît de mult să mă roadă pe dinăuntru, șobolan pervers care mușcă din mațe, din vintre, din ce vrea el să muște cînd îl apucă.

În seara asta, la douăzeci de ani distanță după ce mi-am înfruntat prima dată dușmanul acolo pe canapea, cuvîntul “impostor” mi-a țîșnit din nou, în față, ca un iepure carnivor, ca un înger canibal.

De data asta, din fericire, nu era despre mine cuvîntul “impostor”. Nu vina de a fi eu l-a scos din nou la suprafață, din străfundurile mațelor creierului meu. Nu, ci geniala producție simbolică pe care am degustat-o din nou, la ceas de seară, după mulți ani de cînd tot amîn. Pe care tocmai am terminat-o de văzut acum un sfert de oră. Care mi-a dat drumul la robinetul vorbelor. Iată-le cum țîșnesc. Iată-le cum umezesc pagina și cum vă penetrează sinapsele și cum vă înmoaie mintea.

Doamnelor și domnilor, cinstiți nesăbuiți și restul musafiri, în seara asta, după multă vreme, am văzut din nou The Big Lebowski. Și scrisul pe perete era clar: mene tekel fares. Impostor impostor impostor.

Tot filmul este despre impostură. Ah, cum de nu mi-am dat seama pînă acum, păcălit fiind de strălucirea sa.

Despre impostura narativelor care nu se bazează pe realitate, ci doar pe dorință, pe amăgire, pe tembelism bine structurat, înfipt pînă în măduva oaselor în viața personajelor.

Despre impostura post-modernității șchioape pînă la suferință, dincolo de rîs, dincolo de orice suportabilitate.

Diverse grade majore de tembelism și impostură,

de la Donny cel nevinovat, naiv și blînd ca un miel dus la tăiere, Shut up, Donny, săracul, e ca în bancul cu ginerele turcilor, îl știi pe Donny, a murit săracul,

pînă la impostura vehementă și plină de ea a lui Walter, you’re entering a world of pain, son, is this your homework, Larry, cel care le bagă toate scenariile cretine în cap băieților care pe urmă le înghit nemestecate, dacă a zis Walter că așa e, atunci înseamnă că așa e, s-a autorăpit, curva, chiar s-a autorăpit, cu consecințele cele mai hilare cretine dureroase pătimașe metafizice chiar,

pînă la impostura savantă, artistic de găunoasă și insuportabil de artistică a lu’ aia cum o cheamă, fiica lui The Big Lebowski, o tefeloaică îngrozitor de perfectă în tefelismul ei avant la lettre, Juliane Moore, mare rol, mare femeie,

pînă la impostura solemnă, bățoasă și absolut falsă a neoliberalului paralizat de la brîu în jos, the big Lebowski, de la brîu în jos, deci without a willie, without a johnson, castrarea, una din marele teme inconștient de inconștiente ale acestui film, nevolnicul de bogătan cu împăunarea sa intimidantă, cu shamingul său ca un șuvoi de ură la adresa celor care nu îmbracă aspra haină a eticii protestante, ca să afli pe urmă că de fapt e un escroc fără de rușine, un biet pulică frînaru, nici nu se pricepe să facă bani, nici nu-i are, o fură pur și simplu pe fii-sa, într-una din marile întorsături de condei narative ale acestui film plin de curbe de povestire în ac de păr,

pînă la impostura insuportabil de violetă și de elegantă a lui Jesus Quintana, cum linge el bila de popice, cum scutură el din șolduri în închipuite penetrări agresive, cum unduie din corp în momentul victoriei popicoase, you don’t fuck with the Jesus,

pînă la impostura absolut minoră și ridicolă și stînjenitoare și chinuită a asistentului lui Big Lebowski, magistral jucat de Philip Seymour Hoffman, Dumnezeu să-l odihnească, l-a luat prea devreme, mai avea vînă în el de trăit, mai avea roluri geniale în el să le fi jucat,

pînă la magistrala, neasemuita, colosala impostură ridicată la puterea infinit a magistralului, neasemuitului, oribil de inutilului și de inadecvatului și de necesarului the small Lebowski, the real Lebowski, the Dude, El Duderino, imens de imensul Jeff Bridges, nu există rol mai foarte perfect, care să i se potrivească mai bine decît the Dude, toată viața în mintea noastră el va fi the Dude, indiferent ce alt rol joacă.

That rug really tied the room together. Pe bune...

Dar adevărata impostură este dincolo de personaje, dincolo de scenariu. E tensiunea fabricată, falsă dintre narativul modernității și cel al post-modernității. Felul în care sîntem îndemnați să valorizăm modernitatea și să înfierăm cu aprigă ideologică înfierare lejeritatea și artificialitatea post-modernității.

Doar ca la sfîrșitul filmului acest ethos să ne fie răsturnat în cap, să ni se sufle cenușa lui Donny în față și să ni se spună: fraerilor care esteți voi fraieri, modernitatea este la fel de falsă și de calpă și de păcălicioasă precum post-modernismul în izmene violete de care v-am făcut să rîdeți pînă acum ca niște fraeri care esteți voi fraeri.

You don’t fuck with the Jesus. You don’t fuck with our minds, Dude. Cu tot respectul, dom’ autor, onorat regizor, you don’t fuck with our narratives, with our fears, with our hopes, with our fantasms. I beg your pardon, hey, teachers, leave our Id alone.

Teoretic, filmul este un mise en abîme răutăcios, un gest critic, o admonestare tongue in cheek.

Se ia un erou, un narativ, o operă de artă modernă, în cazul de față The Big Sleep al modernilor asprilor eroicilor heraldicilor stereotipicilor de Raymond Chandler și de Howard Hawks și de Humphrey Bogart.

Se face bucăți, se măcelărește metodic, se trece prin mașina de tocat carne și suflete a post-modernismului ironic. Se reambalează și se servește rece. O oglindă strîmbă a modernității, în pas de samba și de comedie. You don’t fuck with the Jesus.

În fapt, filmul nu este doar o critică dublă, o dojană în două părți: și a celor vechi și rigizi, și a celor recenți și moi ca fularul la soare. După o cavalcadă de false chatarsisuri, filmul eșuează roditor într-o necesară terapie. Vindecare prin acceptarea faptului că cei blegi și cei moi și cei fleașcă vor moșteni pămîntul. Și-ți dai seama asta de-abia la sfîrșit, de-abia după ce te-ai epuizat de rîs. Iluminarea morală de după orgasmul estetic.

The meek din limba engleză nu sînt cei amărîți și cei săraci cu duhul. The meek sînt cei care s-au lepădat de aspra săgeată a teleologiei, a finalității, a asprei strădanii de căutare și de urmărire a scopului.

Viața nu are sens, narativul nu are sens. O cauți degeaba pe Bunny, cauți degeaba banii, cauți degeaba fertilitatea și năzuința. Narativul și realitatea sînt interschimbabile, sacrificiul este de tot rîsul, efortul și năzuința sînt bătute de aleator. Drumul poveștii și basmului este blocat de sufocările de rîs, cenușa mortului ni se întoarce în față, solemnitatea este tăvălită bine într-o fleșcăială de deriziune.

Fantasma narativului complet aiurea, hei, e o păcăleală, nu puneți botul, se dovedește de fapt a fi, totuși realitate, în cele din urmă și în ciuda tuturor semnelor de alarmă trase. Hei, nu vă zvîrliți în poveste ca proasta-n ștremeleag, nu e așa cum vă povestim noi, autorii, nu ne credeți, e doar just a tongue in cheek, noi de fapt vă păcălim și voi sînteți deștepți și vă dați seama, uitați-vă ce fraiere sînt personajele care cred aceste baliverne trase de păr, dar voi sînteți înțelepți și cu atotputernicie cognitivă și morală și vă dați seama că fantasma e doar o biată fantasmă.

Și pe urmă trosc, lovitura în moalele capului, măciuca eliberatoare: fantasma chiar e realitate. Cînd vă spuneam că vă păcălim și că voi sînteți deștepți și nu puteți fi păcăliți, ehe, de-abia atunci vă păcăleam cu adevărat.

Ce e aia “cu adevărat”?

E psihanalizabilă această joacă rea, această pendulare între cele două paliere ale fantasmei. Dar și mai psihanalizabilă este rețeta vindecării. Ea e simplă. The meek will inherit the earth. Cei care renunță vor fi mîntuiți. Cei care nu au așteptări vor primi fructul oprit al cunoașterii. Fuck it, let’s go bowling. Nu există narativ credibil. Nu există patimă roditoare. Nu există fruct al străduinței. Ashes to ashes, dust to dust. Și, mai ales, nu ar trebui să ne preocupe narativul, ci mîntuirea prin lepădarea de așteptări.

Singura salvare o reprezintă recunoașterea failibilității, prietenia imperfectă și îngăduința. Cu bunăvoința trecem munții și mutăm munții din loc. Cu zîmbetul năuc al lui Donny ne lepădăm de hybris. Cu acceptarea resemnat-luminoasă a faptului că nu stăpînim marele narativ ne mîntuim. Let’s go bowling, Dude.

Și s-au dus să joace popice.

Nimeni nu e perfect la el în viață. Doar ne amăgim. Sîntem niște impostori care trecem dintr-o nefăcută într-alta, dintr-o imperfecțiune într-alta, dintr-o îngălare în alta. Facem tîmpenii peste tîmpenii, ne legitimăm alegerile proaste, faptele stînjenitoare, victoriile de mucava, fleșcăielile ontologice. Și pe urmă punem capul pe umărul unui prieten și, deși nu cerem nimic, de fapt cerem iertare. Pocăința tefeleului pufos.

Mare film. Cum spunea draga mea de Andra, căci cu ea am văzut acest oribil de minunat film în seara asta: “un film cretin și mișto”.

Nimeni nu scapă cu viață din viață, dragilor. Nimeni să nu-și închipuie că-și poate depăși stadiul de impostor. Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes. Let’s go bowling, Danny. Chiar dacă ești mort, let’s go bowling. Doar morții merită să meargă la popice.

În rest, rămîne cum am stabilit. The Dude abides.

. Citeste tot...

Trăim în greșală

Trăim în greșală.

Popii ne învață cu strădanie, smerenie și cinstită perseverență lucrativă că trăim în păcat. În vină. Că trebuie să ne spălăm toată viața asta sufletul pentru vina lui Adam și a Evei. Doar aici, că în China și în India sînt alte legitimări ale păcatului originar.

Eu, mai prozaic, vă spun că trăim doar în greșală. Într-o continuă greșală.

E vorba despre greșala narativă.

De mici, din burta mamei, ne formatăm creierul în liniaritate și în omnisciență.

De cînd deschidem ochii de durere că ne intră aer care arde în plămîni și că ne taie un nene rău cordonul ombilical, însemnîndu-ne cu rana păcatului originar, cu pecetea buricului, de atunci tot avem fantasme.

Mama atotputernică. Părintele zeu. Lucrurile care se întîmplă dintr-o dată. Imediat. Fără cauzalitate. Fără inerție. Magie. Deus ex machina.

Aceste fantasme s-au sedimentat pe parcursul erelor uman-geologice în religie, pe partea aia, și în basme, mituri și alte povești, pe partea ailaltă.

Dumnezeu atotputernicul. Atotvăzătorul. Atotștiutorul. Făt-Frumos. Tinerețe fără Bătrînețe și Viață fără de Moarte. Ileana Cosînzeana.

Frici dorințe. Tendința spre simplitate. Adică spre perfecțiune. Stăpînirea timpului și spațiului, dorința oricărui Icar care iese din pîntec de carne.

După aia, toată viața, ne întărim aceste structuri cognitive totalmente diferite de realitate.

Poveștile și basmele sînt cu happy end. "Și au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți"

Autorii de romane sînt omniscienți. Ei le știu pe toate. Nenea cu Baltagul știe cine a omorît pe cine și grație bunătății sale de cerneală, o să ne spună și nouă.

Scriitorul de polițiste, de whoddunituri ne bagă în mister inițial, în ceață și hăbăuceală, dar noi, ca niște copii cuminți și ascultători și predictibili ce sîntem, știm că el în marea lui bunătate narativă la sfîrșit ne va explica tot tot tot, pînă la ultimul fir, pînă la ultimul detaliu.

Nu-i așa tovar'șa învățătoare și doamna Agatha Cristie că ne veți spune cine a omorît pe cine, cine e vinovat și cum se termină toate frumos și bine?

Mai apoi, mai recent, acum în zilele noastre de după ce s-a inventat curentul electric pe sîrmă în casă, am trecut de la vorbă la imagine. Și totul a devenit și mai narativ, și mai predictibil, și mai repede și iute.

Videoclipurile de la MTV și filmele de la Hollywood spun aceeași poveste. Predictibilitatea și omnisciența narativă. Ba, mai mult, o spun repede repede repede, într-un montaj impecabil.

Tare repede și iute, să nu stea imaginea netăiată mai mult de 8 secunde. Ba nu, se plictisesc pufoșii chiar și așa! Tai-o la patru secunde, repede repede repede fast fast fast, se plictisește audiența, faceți ceva!

Filmele cu supereroi sînt continuarea firească, într-o altă tehnologie, a basmelor din copilăria puiului de Neandhertal care sîntem cu toții.

Și aceste povești otrăvit de dulci și de dezirabile ne structurează iremediabil creierul într-o simplitate și predictibilitate falsă.

Maimuța din noi, care vrea să vadă patternuri peste tot și structuri și înțelesuri și semnificații, pentru că toată jungla e o semnificație cu încărcătură valorică.

Uite, acolo e un fruct, dacă mă țin ochii și creierul meu cel mai foarte perfect de primată învingătoare îl poate procesa și îl pot deosebi de zgomotul vizual dimprejur. Și fructul e bun. Îl putem păpa.

Dincolo nu cumva e un șarpe? Dincolo nu cumva e un tigru? Trebuie neapărat să mă uit necontenit după tigru și după șarpe, să îi pot deosebi de zgomotul vizual dimprejur. Căci șarpele și tigrul sînt răi. Ei ne papă.

Creiere perfect și ochi stereoscopici, ajutați-mă să nu mă pape tigrul cel rău și șarpele cel viclean și să găsesc fructul cel dulce, să-l pap eu pe el, să bag la burtică.

Și uite așa, de la tigru și de la fruct și șarpe, care șarpe e și în Biblie, într-atît de rău ne e frică de el, o frică moștenită din noaptea minții noastre de primate care erau mici și mîncate de șerpi prin sufocare, de atunci încoace tot căutăm sens și semnificație și structură și explicație.

Și narațiune.

Și de atunci tot avem creierele iremediabil varză. Ca un hard disc formatat într-un sistem de operare greșit, avem creierul formatat întru ubicuitate, omnisciență, imediabilitate și alte fantasme de-astea de omnipotență.

Și atunci Superman țîșnește dintr-o cabină de telefon și ajunge să salveze victimele repede repede repede, în ultima clipă, in the nick of the time.

Și atunci Iron Man face imposibilul și salvează victimele în suferință de oamenii cei răi.

Și atunci Moise despică apele și salvează poporul ales, pardon, Poporul Ales, trebuie să-l scriem cu litere mari, că așa e politic corect și de-aia fac ăștia filme la Hollywood cu Batman în rolul lui Moise.

Și atunci Harap Alb îl bate pe Spîn și salvează situația imposibilă și o mai și fupă pe Ileana Cosînzeana drept premiu pentru premianții cei mai foarte perfecți.

Și atunci Vishna îl bate pe Shiva și toate sînt bune și frumoase. Și Krishna îl consiliază pe Arjuna și Sfîntul Petru pe Dumnezeu și toate se întîmplă imediat.

Imediat. Cucerirea timpului și spațiului. Imediat, am zis! Acum! Acum! Să batem din picior, precum copilul de 2 ani, aflat în stadiul imperial, și să se întîmple toate acum, fără efort, fără durere, fără suferință, fără inerție, fără ceață. Imediat.

Și nu mai moare nimeni sufocat în apele tulburi și reci, în chinuri, la 200 de metri de mal.

Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți și să le dea mintea cea de pe urmă și dreaptă și bună și justă și potrivită celor vii, și să ne lepede de păcatul omniscienței narative și a haiducelii televizuale :(

. Citeste tot...

Aceste cuvinte ambigue, dar precise

. Citeste tot...

[...] ci ce putem să facem de aici încolo [...]

Interviu cu Ion Vianu în Adevărul. Fără de cusur. Cap coadă. Ai dracu' psihanalişti, cum le ştie ei dom'le pe toate ca nişte oameni mari... :)

* * *
Cine suntem?
Eu cred că este o falsă problemă, nu cred că este important cine suntem, nici măcar cum suntem , ci ce putem să facem de aici încolo. Avem un proiect pentru ţara noastră? Ei bine, aici am impresia că ne-am încurcat total. Cred că suntem într-un impas mai mare decât în alte impasuri istorice prin care am trecut, fiindcă România a fost mult timp un proiect reuşit. Foarte târziu în Evul Mediu nu existam. Pe urmă am început să devenim. Din entităţile acelea minuscule, de la Menumorut şi Glad, am devenit două principate importante. Pe urmă principatele s-au unit; apoi s-a făcut România Mare. Proiectul românesc este un proiect reuşit, eu cred că asta trebuie spus şi înţeles. Comunismul a dat o lovitură teribilă acestei dezvoltări organice, dar chiar şi comunismul a construit ceva, în condiţiile acelea de strâmtoare. Nu a fost totală această închidere. În afară de aspectele sumbre, de suferinţele enorme care au atins milioane de oameni, a existat şi un aspect constructiv.

[...] Iar condamnarea comunismului pe care eu o susţin, nu ne împiedică să vedem ce s-a făcut. Oamenii au trăit sub comunism, s-au trezit în fiecare dimineaţă şi s-au dus la lucru. Nu putem să desfiinţăm munca unui popor întreg timp de zeci de ani din motive ideologice. Am fost foarte angajat împotriva comunismului şi continui să cred în valorile libertăţii, care mie mi se pare supreme. Dar nu pot să condamn un popor întreg care a existat şi a produs ceva.

[...] Asta este poate şi un defect pe care îl au românii, ideea de a arunca vina pe şef. Eu văd acum în România o stare de lucruri destul de deplorabilă, din cauza crizei, şi mi se pare că polarizarea „Băsescu e de vină” e delirantă. Evident că un şef de stat are anumite răspunderi, însă ideea că el este singurul de vină este o idee superficială, greşită şi psihanalitc falsă. Adică noi căutăm un tată criminal, un tată monstruos căruia vrem să îi smulgem organele virilităţii considerând că ne violează. Îi atribuim toate eşecurile noastre. Dar laşitatea celor care acceptă? Responsabilitatea colectivă? Şi de-asta prinde atât de bine azi această polarizare, plus propaganda unor posturi de televiziune.

[...] Bucureştiul de azi nu este foarte diferit din punctul ăsta de vedere, deşi este mai colorat. Şi de ce este urât? Pentru că nu există o grijă pentru spaţiul public. Acţionează un egoism care te face să nu vezi mai departe de curtea ta. Asta mie mi se pare un dezastru, la fel cum mi se pare neproductivă şi ideea minimizării rolului statului. Avem nevoie de un stat puternic. Eu care am trăit şi mai trăiesc în Elveţia, pot spune că acolo totul este guvernat de ideea spaţiului public.

Cum vedeţi tinerii din România?
Tineretul din România mi se pare inteligent, capabil, ca întotdeauna. România este o resursă inepuizabilă de inteligenţă. Dar mi se pare şi el prins în această horă infernală a egoismului. Am impresia că există puţin o adevărată dorinţă de a contribui la binele societăţii. Dar noi nu suntem o adevărată societate.

Ce ne lipseşte?
Ne lipseşte solidaritatea.

Dar am avut-o înainte de 1989, sau ne-a forţat contextul să fim solidari?
Cred că România de după 1866 a fost o societatea care s-a gândit în termeni de bine public. Nu era o societate bună, avea defecte, ţărănimea era tratată foarte prost. Dar existaua elite destoinice. Ţin minte că tatăl meu spunea că erau numai 100 de profesori de franceză în România, dar ei aveau conştiinţa că aduc ceva culturii şi societăţii româneşti.

Erau nişte elite.
Nu numai că erau nişte elite, dar erau nişte oameni care aveau conştiinţa că fac ceva pentru colectivitatea din care fac parte.

De ce pleacă tinerii din România?
S-a invocat motivul material, de pildă un doctor plecând în Belgia sau în Franţa o să câştige de cinci ori mai mult, însă nu cred că acest lucrul este principalul motiv. Este totuşi o mare încercare să îţi părăseşti ţara. Se plăteşte foarte scump biletul către exil, şi cred că dacă ar exista un proiect comun mulţi nu ar pleca totuşi. Poate că ar pleca unii extraordinar de dotaţi; dar foarte mulţi din cei care pleacă nu ar mai pleca. Această plecare este, dacă gândeşti din perspectiva naţională, un dezastru, pentru că este o perpetuă pierdere de energie. Începutul acestei tendinţe o datorăm comunismului, fiindcă România nu fusese mai înainte o ţară de emigrare. Românii în general au stat aici, au ţinut la acest pământ, l-au fecundat şi îngrijit.

[...] Pare utopic. Dar trebuie să ne gândim că dacă nu ne salvăm, am putea dispărea. Există şi popoare care au dispărut din istorie.

Există şi acest risc, mai ales în contextul globalizării?
Sigur că există şi acest risc. Există o globalizare accelerată, există forţe proaspete în Asia, există Turcia, republicile postsovietice, care deja au pus ochii pe noi, să nu uităm că importante resurse petrolifere sunt deja în mâna Kazahstanului. Primejdia este mare şi ar trebui ca şi reacţia să fie pe măsură.

Cum vedeţi România anului 2030?
O văd foarte bine sau foarte rău. Gândiţi-vă cât de jos ajunsese România în vremea Păcii de la Adrianopol. Părea de nesalvat. Şi s-a întâmplat ceva, a urmat un secol extraordinar, de resurecţie a proiectului românesc. Există în viaţa popoarelor astfel zvâcniri, redemarări. Dar dacă această zvâcnire nu va avea loc, atunci, vă spun, vom deveni o colonie a Kazahstanului.

Este investiţia în cultură şi educaţie calea către salvare?
Da, este calea. Mă bucur foarte tare când aud că existe elite tinereşti, că există o ierarhie a liceelor.

Care vă este relaţia cu moartea?
Nu ştiu cum reacţionezi dacă eşti pus chiar în imediata prezenţă a morţii, însă relaţia mea cu moartea este una de acceptare. Cred că ceea ce este îngrozitor este decadenţa fizică şi mentală; moartea îi este preferabilă. Existenţa trebuie să se înscrie în finitudine, însăşi în finitudine şi rotunjime stă frumuseţea existenţei.

Dar cu Dumnezeu care mai e relaţia?
Am auzit o anecdotă: pe o bancă în Cişmigiu stătea un bătrân şi alături de el s-a mai aşezat un bătrân; stând de vorbă, cel dintâi şi-a dat seama că bătrânul care venise era însuşi Dumnezeu; l-a întrebat care dintre religii este cea bună? Dumnezeu a răspuns: ‘ca să îţi spun drept, religia nu mă preocupă’.

Citeste tot...

Ca un vis, ca o apa, ca un monstru cu copilul in brate

Deci daca nici aceasta poza nu e jungiana, freudiana, psihopupuliana si abisaliana, apai atunci nu mai stiu ce mai poate fi alegoric si alb-negru si de consistenta visului pe acest pamint uscat de lepra rationalitatii lucrative.

Am zis...





. Citeste tot...

În seara asta am privit soarele în față

În seara asta am privit soarele în față.

De ziua lui, la stop, la capătul Bucureștiului, unde începe Șoseaua Cățelu, așteptînd să se facă verde, l-am înfruntat, m-am uitat cu stăruință la el pînă din nebulos și dureros la ochi s-a făcut rotund și clar, vibrînd un imposibil apus.

Și pentru că soarele răspîndește lumină, am avut o iluminare, la fel de vremelnică precum vremelnic era acest apus. Preț de un semafor, cu sabia culorii verzi atîrnîndu-mi deasupra parbrizului, am fost wabi sabi într-o mașină japoneză cu număr de zen, la capăt de Pantelimon.

Mi-am dat seama că la fel precum ai nevoie de perseverență întru a-ți controla trupul și zăticnirea spinării – am vreo trei hernii la ceafă și una jos, la lombară, pe care am învățat să le țin în frîu prin zilnică frîngere de vertebre – la fel e nevoie de același efort dureros și continuu și tenace pentru a-ți curăța zgura din creier, din inimă, din suflet.

Nu e de ajuns doar să-ți segmentezi hoitul spiritual o dată și gata, pe urmă la rămînere rămîi nemuritor și rece și pur și senin.

Eu, prostul, naivul, leneșul, credeam că gata: e de ajuns. Am dat o dată cu mopul pe sinapse precum femeia de servici care dă cu mătura în doru lelii, la fușereală, precum slujnica cea furăcioasă și de-acum kabum! vavavum!, voi avea sufletul emailat și sablat și curățat și nituit și tinichigiuit și peticit și schingiuit și pocăit și tighelit și tivuit și cositorit pentru tot restul vieții, ca oalele minune pe care ți le vînd țiganii la tîrg.

Ei aș. Sare smalțul de nu te vezi. Se adună praful și vin gîndacii pe sub preșurile minții numa numa.

Nu.

Trebuie să rînești balega în fiecare zi, la fel ca la grajdul copilăriei de la Telega, cu Murga și fîn și lapte și balegă și pișălău care mustea în podeaua cea groasă din lemn de plop.

Trebuie să depui același efort ca și atunci cînd îți faci rostogolirile de două ori pe săptămînă de-ți ies ochii din cap și-ți curge transpirația pe tatami ca la robinet.

Mae ukemi, ushiro ukemi, mae gyaku ukemi, mae otoshi ukemi, mae obi ukemi, mae ushiro ukemi, ushiro obi ukemi, ushiro otoshi ukemi, mae ukemi cu dublă bătaie, ushiro ukemi cu dublă bătaie, yoko ukemi. Și pe urmă shikko. Și mae, și ushiro.

Obosești doar cît le citești, darămite să le mai și duci pînă la capăt, dus-întors, dintr-o parte în alta a dojo-ului.

Și asta a fost iluminarea: e la fel de greu, la fel de trebuincios și la fel de obositor în perseverență să-ți cureți periodic, zilnic dacă se poate, hornul sufletului, al emoțiilor, al continuei zguri care se depune ceas de ceas, la fiecare zăticnire de care ai parte, la fiecare nemulțumire, la fiecare strîngere de inimă, la fiecare mototolire de viață prin care treci.

Că-i mică, că-i insignifiantă, că-ți taie cineva calea de pe banda întîi, că vezi pe cineva zvîrlind o hîrtie pe stradă ori un dobitoc bătînd cîmpii la televizor, ori că-i altminteri șî mare și apăsătoare, că ți se strînge inima de toate oportunitățile ratate, de toate compromisurile făcute, de toate lălăielile și limitările tale, ale celor dragi din jurul tău, că ai copilul prea ..., că nu știi ce-ți rezervă viitorul, că ți-e teamă că... și că... și că...

Toate se adună. Toate trebuie rînite în fiecare zi, nu doar la marea tulburare, la marea curățenie sufletească de care ești atît de mîndru și de mulțumit că ai avut curajul să o faci. Ci zilnic. Zilnic, damn it.

Ca gospodina cea meticuloasă. Precum călugărul cel perseverent. Ca fiara cea fără de prihană care-și linge blana în fiecare zi și care-și ascute ghearele încontinuu pe scoarța copacului, sfîșiind-o bucățele bucățele.

În fiecare zi.

Că îi zici rugăciune, că îi zici așezare de vertebre ale creerului, că îi zici zazen sau mushin, că îi zici limpezire și trezvie, că îi zici disciplină mentală și autocontrol, mai puțin important. Nu contează. Treceți-o voi prin ce filtru ideologic și paradigmatic vreți. Puneți-i ce etichetă v-a învățat popa la școală.

Important e să o faci.

Să-ți dai seama că trebuie să dai cu mătura și cu aspiratorul și cu bomba atomică prin cotloanele sufletului în fiecare zi, să te lepezi de Satana urii și a îndoielii și a fricii și a scîrbei și a pesimismului și cinismului și lehamitei și de toate celelalte metehne ce-ți dau tîrcoale la fel de răbdătoare, ca hoitarii, ca viermii cei de pradă fără de astîmpăr și fără de milă, așteptînd să-ți lași garda jos, să putrezești, să te închini delăsării și resemnării și zgurii.

Zgura. Zgura. Curățați-vă zgura, fraților și surorilor și restul oameni, cetățeni, soldați, securiști, politruci, trecători, pietoni, tîrîtoare.

Zgura. Curățați-vă zgura. Nu mai stați. Așteptați pe pielea voastră. Judecata de Apoi începe în fiecare secundă și fiecare secundă vă este ultima. Ultima secundă din prima parte a vieții voastre.

În seara asta am privit soarele în față. Și soarele, în marea sa mărinimie entropică și aleatorie și cuantică, mi-a privit privirea, în timp ce apunea. De ziua lui apunea. Taman de ziua lui.

Azi, de ziua soarelui, în timp ce el moare spre a învia, ele, dînsele, ielele, naibele, se dezlănțuie, se destrăbălează, se dedau. Ele, ielele, dansează.

Domnilor care încă mai credeți în ele: acum, în pădure, în luminișul de nuiele de frasin, iele, dînsele, naibele, de ziua lor dansează. Cu poftă. Cu poftă de fiară, cu zvîcnet de flacără.

Mi-e dor de ele. Nu le-am văzut niciodată și mi-e dor de ele.

Ascultați-le pașii.






.

Citeste tot...

În ce direcție credeți cǎ se îndreaptǎ...?

Distinsă academie
creață și fleașcă și udă și tîrzie,
de la înălțimea acestui creier asfaltat și drept
permiteți-mi să vă înfrunt și să vă întreb:
În ce direcție credeți că se îndreaptă
bățul de carne, nuiaua de poftă,
coada de fiară ce se întrezărește afară?
Ce pol arăta carnea odată, înainte de plată?
Cîți volți are fumul, nebunul?
Cîtă forță foșnește
prin țesătura de mîneci înnodate la spate?
Cît de moale se simte la tălpile crăpate
valiza de mînă și goană și goarnă și goală și smoală?
Hei, domnilor judecători călători
trecuți prin comisii și aspiratori!
Pironul prin talpă
înseamnă altceva cîteodată.

Cu dedicație lui Geo Bogza, acel ticălos de comunist foarte mort și foarte genial și oarecum foarte iresponsabil din Buștenari, cum intri în Telega, după dealuri...

:) :wink:

Sursa fotografiei: Sauco.ru




. Citeste tot...

Purcelușul isteric se înmoaie, dar nu se predǎ

De unde vine diferența? Străzile Bucureștiului sînt aceleași, doar nu s-au mutat clădirile, într-un secret marș nocturn, cu 2.000 de kilometri în vestul Europei! 

Clădirile și străzile sînt aceleași, dar oamenii s-au schimbat. Oamenii și, mai ales, atitudinea lor. 

Nu doar spaniolii, ci și românii zîmbesc în aceste zile aparte, cînd euforia finalei Europa League și asaltul a peste 25.000 de spanioli au așternut, de fapt, un sentiment de calm peste un oraș nevrozat. 

E un paradox, dar pe deplin verificat. Pasiunea aduce serenitatea, pe cînd blazarea e cea care întreține, în timp, spirala dureroasă a nervilor. “Bucureștiul e un oraș neiubit, aceasta-i problema lui”, scria cîndva Andrei Pleșu. Iar cînd devine iubit, cînd oamenii zîmbesc și se prețuiesc pe ei înșiși, totul se schimbă.


Asta scria Tolontan dupǎ cele întîmplate ieri la finala Europa League, cînd Bucureștiul a fost asaltat pentru prima datǎ în istoria sa de hoarde de turiști normali la cap, dornici de cele lumești și la fel de dornici sǎ plǎteascǎ pentru ele, iar nu de ceasurile de la mîna localnicilor.

Trǎim vremuri extraordinare, pentru cǎ sînt normale.

Ne-am învǎțat atît de mult cu sictirul și supǎrarea și cu nevroza și cu cîrcoteala și cu uitatul la televizorul cel tembelizator și inflamator, sǎ bǎltim în sucul nefericirii noastre precum zace bolnavul noaptea în zeama acrǎ de transpirație de la febrǎ, încît atunci cînd scade febra și dǎm de-o gurǎ de aer de normalitate aproape cǎ ni se face rǎu.

Cuuum? Galerii care se bat în cîntece, nu în rǎngi și pari pe spinare și în muieli primitiv-elaborate? Cuuum? Familii întregi care prǎpǎdesc mii de euro sǎ vinǎ sǎ vadǎ un meci? Cuuum? O țarǎ înglodatǎ pînǎ peste moțul din vîrful capului în crizǎ care totuși își permite sǎ aibǎ oameni normali la cap?

Ei, mǎ lași! Nu se poate! Iar și-a bǎgat Bǎsescu [Iliescu, șerpilienii, rușii, americanii, Bildenberg, masonii, evreii, ungurii – adǎugați dupǎ caz marota Dvs. preferatǎ] coada! Așa ceva care va sǎ zicǎ cǎ nu existǎ! Viața e nașpa. Viața e grea. Oamenii sînt rǎi. Oamenii îmi doresc moartea, suferința. Ceilalți sînt niște nemernici, vor sǎ mǎ facǎ. Spaniolii au venit sǎ ne cumpere țara. Trǎim o catastrofǎ perpetuǎ.

Și tot așa. Știm cu toții bancurile cu purcelușul isteric. Ospǎtarul: pot sǎ vǎ iau comanda? Purcelușul isteric: CUUUULCAAAAAT!

Așa și noi. Sîntem atît de îmbibați de nevrozǎ încît nu mai putem sǎ ne lepǎdǎm de ea. Și cînd vedem oameni normali la cap, facem pe dracu în patru sǎ rezolvǎm disonanța cognitivǎ, sǎ explicǎm savant de ce ei e proști și de fapt nu știe cum stau cu adevǎrat lucrurile și noi, evident, estem deștepți și pe cale de consecințǎ triști, pentru cǎ lumea-i rea, viața-i grea.

Asta știm cǎ nu se spalǎ ușor. Sînt douǎ cǎi prin care se schimbǎ lucrurile.

Calea înceatǎ și inevitabilǎ și inutilǎ pentru mulți dintre noi, cea prin schimbare de generații. Noi și pǎrinții și bunicii noștri, ǎștia primitiv-elaborații nǎscuți înainte de 1980 – 1985, nefericiți și triști și nevrotici și isterici și ciufuți și cîrcotași, sǎ murim pe cale de decedare și sǎ-i lǎsǎm pe cei care n-au trecut prin deșertul suferinței sǎ-și vazǎ de viețile lor.

Pentru cǎ ciutanii și ciutancele astea din ziua de azi care s-au socializat primar dupǎ cǎderea lui Ceaușescu în mod predominant nu mai suferǎ de nevroza noastrǎ. Cei care azi au 20 de ani și s-au nǎscut în zilele isterice ale pseudo-revoluției sînt senini și jemanfișiști și superficiali și fericiți.

Îi doare la bascǎ de maniera cea mai zen-consumeristǎ. Mallul sǎ trǎiascǎ și țoalele din el. Ei și-au fǎcut terapia personalǎ la Zara, cǎ le-a permis istoria sǎ se nascǎ în vremuri bune. Ei n-au așa mare nevoie, ei sînt vaccinați, tinerețea e un talent, Zara e biserica minții lor.

Calea ceva mai puțin înceatǎ, dar infinit de dooșpatru de catramilioane de ori mai dificilǎ pentru noi ǎștilanți este sǎ ne spǎlǎm creerele din mers. Sǎ ne curǎțǎm pușca sufletului în timp ce tragem la foc automat în dujmanul care ne înconjoarǎ, în ruși, în șerpilieni, în comuniști, în capitaliști, în țigani, în sǎraci, în stîngaci, în ortodocși, în atei, în pigmei.

Sǎ tragem foc continuu și în același timp, cu mîna ailantǎ, sǎ golim cartușele de praful de pușcǎ al resentimentului și urii și șucǎrului și fricii și zgurii pe care am acumulat-o în noi de-a lungul acestei vieți de rahat, de cǎcat, viața-i grea, lumea-i rea, Andreea, ai legǎtura, ce catastrofǎ s-a mai întîmplat pe șoselele țǎrii azi?

Aceastǎ curǎțare se face în mod spontan (ei, mǎ lași?) sau asistat. Da, da, îi fac reclamǎ lu’ nevastǎ-mea și întregii sale tagme de solomonari, de mecanici de creer care știu sǎ segmenteze sinapsele și sǎ curețe jigloarele sufletului îmbîcsit.

Sîntem nevrotici, nevrozați, fandacsați, și dacǎ vrem sǎ ajungem ca spaniolii avem douǎ șanse: fie sǎ așteptǎm sǎ murim și sǎ trǎim nemaipomenit de nesperat de bine în viața de apoi care știm cu toții cǎ va pica într-o joi.

Fie sǎ ne recunoaștem zgura depusǎ pe jigloarele sufletului în aceste ere geologice de cînd tot trǎim ca dinozaurii și sǎ ne apucǎm încet, metodic, perseverent, un pas înainte doi pași înapoi, din dezastru în dezastru spre victoria finalǎ, sǎ le curǎțǎm, sǎ le luǎm la pilǎ, sǎ le sublimǎm, sǎ ne neutralizǎm furia.

Dar pentru asta trebuie sǎ ne uitǎm înǎuntru și, dupǎ fiorul inițial de scîrbǎ și de neputințǎ, sǎ...

O sǎ vedeți. Sǎ.

Hai, purcelușilor isterici. Get a life. Grow a happiness. Have a break, Ivan.




. Citeste tot...

Postermania: The 5,000 Fingers of Dr. T. (1953)

. Citeste tot...

Consistența visului

“Acest blog trebuie sǎ aibǎ consistența visului”, mi-a recomandat Borges azi-noapte la un pahare de mate. Prin somnul tău, închisoare, umbra spinǎrǎului a spusului rǎului trebuie sǎ lase dîrǎ de mîzgǎ, droaie de zoaie. Patemǎ ce vatemǎ, sǎ facǎ din om neom.

Cuțitul, unde este cuțitul?





Citeste tot...

Sensei, domo arigato gozaimashita!

După cîte o seară din asta, în care toate s-au legat la antrenament șnur, în care am trecut de pragul epuizării (de vreo două zile am dormit cîteva ore pe noapte, furate ici-colo, plus drumuri prin țară, plus multe altele; ad literam sînt dincolo de epuizare),

după un Ai Hanmi Katate Dori Ikkyo Omote / Ura care s-a legat organic, instinctiv, înțeles în măduvă și în splină,

după toate astea, stînd la masă și ciugulind ce-a rămas de pe la fete, singur treaz prin casă, într-un exercițiu de introspecție și de retrospectivă a vieții,

îmi dau seama ce ruptură faină s-a petrecut în viața mea la 35 de ani.

Știu, sună prețios și fals să spun că simt că mi-am început cu adevărat viața la 35 de ani (acum am 38, by the way).

Ar fi o lipsă crasă de respect față de Turambar ăla tînăr și blambec și hăbăuc.

Ar fi la fel de lipsit de respect pentru toți cei dragi mie care au fost la fel de lîngă mine și parte din mine și înainte de acești ani plăcuți din viață.

Și totuși, în seara asta asta e senzația. Simt că de-abia acum, de-abia de ceva timp viața mea a început cu adevărat.

Și mă reped să adaug: nu, nu are nici o legătură cu familia, cu fetele, sportul, cu sondajele, cu aruncatul în gol în această aventură profesional-lucrativă.

Acestea sînt doar consecințe. Frumoase consecințe, binecuvîntate, însă doar consecințe. Adevărata cauză zace în altă parte.

Pe o canapea. Cu un păianjen în colț, fumînd rar, cu privirea de poker.

Acum, în momentul de față, am un Sensei. De fapt, de mult timp îmi căutam un Sensei. E ironic: deja lumea (și TOTG) începe încet-încet să-mi spună «sensei». Și totuși, în mod formal de-abia acum, de-abia de cîteva luni, am ajuns să am un Sensei.

Îl cheamă Nicolae Mitu și e un tip nemaipomenit. Vă invit într-o seară pe la dojo să-l vedeți. Radiază echilibru și agresivitate bine cumpănită, învelită în umor și pace, și control corporal, psihologic și spiritual. E cu adevărat carismatic. Sensei Nicolae Mitu, yondan Aikido Aikikai.

Însă nici despre el nu este de fapt vorba în propoziție azi, aici, acum. Ci despre cu adevărat Senseiul meu, cel cu ajutorul căruia, deși nu am stat mare lucru de vorbă cu el, am ajuns să simt că mi-am început din nou viața la 35 de ani.

Îl cheamă Păianjenul din Colț.

Îl cheamă Eugen.

Îl cheamă Papadima.

Eugen Papadima. Shihan Papadima. Tăios și înțelept și mucalit și rece și necruțător și sibilinic și mut. Mai ales mut.

El este umbra. Păianjenul din colț. Dujmanul. Tatăl tăios. Realitatea. Principiul realității care dă în gură fără de milă principiului plăcerii, fantasmei, amăgirii, ipocriziei, imposturii.

Eugen Papadima. Senseiul meu care de fapt nu are nimic de-a face cu conceptul de Sensei. Monstrul înțelept. Umbra. Frica. Temerea. Adversitatea. Agresivitatea. Cuvîntul. Angoasa. Resentimentul.

Frustrarea.

Frustrarea. Frustrarea. Frustrarea.

Eugen Papadima. Terapeutul meu timp de trei ani de zile.

V-am spus că simt că viața mi-a început cu adevărat la 35 de ani? Și că de-abia acum, la mai mult de trei ani după ce nu l-am mai văzut (nu l-am mai văzut de atunci, deși uneori mă bate un gînd să-l mai caut, să-l salut și să-i mulțumesc), de-abia acum, în seara asta de dincolo de epuizare, cu mirosul de transpirație acră în nări, ronțăind resturi de la cina fetelor prin casa pustie și tăcută, ascultînd liniștea camerelor unde fetele dorm, obosite, de-abia întoarse de la Sinaia, de-abia acum mi-am dat seama că trebuie să scriu despre el?

Știam de mult cît de mult îi datorez. De-abia în seara asta însă mi-am dat seama, a înflorit de manieră spontană, instinctuală, de acolo din prăpastia monstrului animalului copilului preculturalului instinctului Sinelui hăului, că trebuie să-i mulțumesc. Public. Cu multe cuvinte, fluide, ca un discurs liber, ca un flux de conștiință pe canapea.

În timp ce el, ca un păianjen, ca un monstru înțelept, sibilinic și tăcut, fumează în colț și nu zice nimic, mama lui de păianjen, de dujman, de monstru.

Sensei Eugen, arigato gozaimashita!

:bow:


Citeste tot...

La mintea cocoșului, nu?

The more the fruits of knowledge become accessible to men, the more widespread is the decline of religious belief.
Sigmund Freud

* * *

Religion is a system of wishful illusions together with a disavowal or reality, such as we find nowhere else but in a state of blissful hallucinatory confusion. Religion’s eleventh commandment is “Thou shall not question”.
Sigmund Freud, The Future of an Illusion

* * *

Most people do not really want freedom, because freedom involves responsibility, and most people are frightened by responsibility.
Sigmund Freud

* * *

The paranoid is never entirely mistaken.
Sigmund Freud

Citeste tot...

Frica de libertate

Mama lor de psihanaliști, cum dau ei deoparte cearșaful iluziei și amǎgirii și ne provoacǎ sǎ privim cadavrul în fațǎ, în toatǎ splendoarea descompunerii sale umflate și împuțite.

* * *

Întrebarea revine nu numai în mintea celui ce scrie rândurile de faţă, obsesiv: cum se face că cel puţin jumătate dintre români regretă regimul comunist?

[...] Fiinţa umană are nevoie de un „tată“ sever, spune Fromm. Este foarte greu să fii liber, să iei mereu, în mod autonom, decizii privind viaţa ta. În interiorul conştiinţei unui adult rămâne mereu viu un copil; acest copil jinduieşte către un „tată“, chiar tiranic, chiar odios. Succesul totalitarismului vine din această nevoie de-a da ascultare, de a-i lăsa pe alţii să decidă pentru tine.

[...] Avem acum un avantaj faţă de Fromm: ocazia de-a studia mentalitatea acestui om, omul postcomunist. Autoritatea tatălui monstruos a dispărut. Mulţi se consolează cum pot: unii, cu mult curaj, fac dificilul exerciţiu al libertăţii, în ţara lor sau aiurea; alţii trăiesc ca nişte orfani nenorociţi, cu „nostalgia tatălui“, ale cărui consemne nu te obligau pe tine, eternul copil, să iei hotărâri, să suferi de libertatea pe care o ai. Iar faptul că rândurile „orfanilor“, ale celor ce plâng după autoritate, sunt din ce în ce mai dense arată că sistemul actual nu câştigă teren; dimpotrivă, el convinge pe din ce în ce mai puţini, atâta vreme cât nu oferă soluţii.

Trăim într-o oligarhie care a înlocuit tirania. Omul de rând suportă mai bine opresiunea unui singur tiran, oricât de apăsătoare ar fi ea, decât neruşinata inamovibilitate a unui grup de inşi care abuzează constant de influenţa dobândită. Acest grup este aidoma balaurului din poveste: îi tai un cap, îi cresc alte şapte la loc. Numai scuturarea pasivităţii, protestul ar putea reduce puterile oligarhiei. Dar pentru asta omul trebuie, tocmai, să se simtă liber.

Ion Vianu, Gîndirea congelatǎ, Revista 22, 1 martie 2011



Citeste tot...

Pledoarie pentru Europa

Trăim cu Europa. Vom muri cu Europa, dacă nu se va putea altfel. Trebuie să fim partenerii ei loiali, nu şmecherii care încercăm s-o tragem în piept. Prefer Europa. Dacă vom respecta Europa, vom ajunge, în cele din urmă, şi să ne respectăm pe noi.

Ion Vianu, România şi Occidentul (22, 8 februarie 2011)

Mama lor de psihanalisti transanti si reci si insuportabil de rationali si de morali, cum nu pot ei sa rezoneze la farmecul discret al decadentei balcanice si sovietice si chinezo-turkmeno-totalitare :)

Citeste tot...

Why God is Good

Dr. Weston: In the New Testament, God is always portrayed as being good and wickedness and evil is a human thing, a human problem. Actually, it's one of the things that's helped Christianity to spread very quickly. Can you... can you think, why?

Sophie: Because people like to feel shitty about themselves?

Dr. Weston: That's it. Exactly. We prefer to live in a world where, where God is good and man is bad, rather than a world where God is bad. So, an evil authority, an unfair government, neglectful parents, that's a pretty scary concept. Makes your whole life seem... kind of scary and meaningless. It is one of the reasons why children will blame themselves before their parents.

In Treatment, Season 1, Episode 38, min. 12:56

Citeste tot...

Tratamentul cu lingurița cinematografică la creer

După cum probabil deja știți mulți dintre voi, Florentina, soția mea, este psihoterapeut.

Da, da, șrinc. Adică shrink. Adică de-ăla de scoate desfăcătoru de conserve și taie frumos rondel în cutia Dvs. craniană, fără nici o urmă de zvîcnet pe față, și pe urmă scoate lingurița de argint din buzunarul de la piept și gustă cu un gest discret din substanța aia nașpa dinnăuntru și exclamă, cu un aer de superioritate dezamăgită "Hmmmm. Mai trebuie un pic de piper. Ce creer, dom'le, ce creer. Varză, soro. Unde sînt creerele de altădată?".

După cum probabil mai puțini dintre voi știți, Turambar a fost și el pe canapea. Și încă ceva timp, ani de zile, timp în care terapeutul meu scotea imperturbabil de trei ori pe săptămînă lingurița de la piept, gusta cu un aer de dezamăgire superioară și exclama "Nici săptămîna asta n-ai pus piper, stimabile. Ai creerul zdrențe. Ești varză, ce mai... N-ai altul la tine, că cu ăsta n-am ce face, e stricat de tot, n-am ce alege din el?".

După cum probabil deja v-ați dat seama, rîndurile de mai sus sînt scrise în cheie postmodernă, adică ludică și autoreferențial ironică. Turambar, ca de obicei, e răutăcios, ba chiar cvasi-detrimental sănătății voastre mentale. Cred că i se trage de la faptul că a fost bolnav cînd era mic ("și nici acum nu i-a trecut", îmi șoptește paznicul de servici din urechea dreaptă).

Terapia, de fapt, este o chestie serioasă, cathartică, vindecătoare, luminătoare și izbăvitoare ("de cele mai multe ori", își continuă imperturbabil paznicul meu rondul mental printre urechi, pe-acolo pe unde bate vîntul și se adună praful).

E drept că terapia poate fi uneori traumatizantă pe parcurs. Dar cu cît este mai zdruncinătoare la un moment dat, cu atît se cheamă că de fapt își face treaba și că, din fericire, materia voastră cenușie se structurează (ceva mai) limpede, mai puțin nevrotic, mai adaptată la realitate.

Mai dezbărat de iluzii, deveniți astfel persoana care sînteți predispus să fiți. Nu vă mai amăgiți, nu vă mai consumați energia vitală întru crispante mecanisme de apărare, ci întru zidire și actualizare / atingere a potențialelor voastre, întru curgere și spontaneitate și autenticitate și acceptare a vieții și a realității și a luptei cu îngerul, singura luptă care merită să fie luptată, singura luptă unde și înfrîngerea este victorie.

Ei bine, în acest context motivaționalo-retoric, ce i s-a întîmplat în seara asta lui Turambar și cumplite... ăăă, pardon, act ratat, vroiam să spun completei mele soții terapeută doar la cabinet, în rest soție iubitoare și chiar parteneră de scris pe acest blog de pierzanie?

S-a întîmplat că, în contextul în care s-a lansat recent serialul românesc În derivă, am aflat, nepermis de tîrziu pentru o persoană atît de savvy și de renascentistă ca mine ("și de modestă", mormăi paznicul meu interior cu o moacă plictisită), că pe lumea asta există un serial care e făcut pe structura unor ședințe de terapie: In Treatment, cu acel nemaipomenit Gabriel Byrne pe care unii dintre voi îl știți din The Usual Suspects.

Drept pentru care, cu priceperile mele de mînă stîngă (nu, nu la ce vă gîndiți voi, oameni răi și obsedați, maniacilor sexuali ce sînteți, ci la ce se gîndește orice om cu o minimă cultură cinematografică: "After all, crime is only a left-handed form of human endeavor", Asphalt Jungle, John Huston, 1950), Turambar a purces prin mijloace specifice de factură torențială să facă rost de el.

Și după ce am făcut rost de el, am zis, "Hai să încercăm să ne uităm la un episod, să vedem ce e de capul lui", să încercăm cumva să compensăm, că tot sîntem în doliu că s-a terminat primul sezon din The Boardwalk Empire și noi la ce ne mai uităm sărbătorile astea?

Și ne-am uitat la un episod, așa, mai mult de probă, cu inima strînsă, să nu care cumva să fim dezamăgiți.

Și după 3 ore jumătate și șapte episoade văzute cap-coadă în linie unul după altul, fără pauză de pipi caca, ci doar cu niște fistic pentru doamna și niște rom cu apă și cu țigări Djarum alături pentru domnu' de mine care sînt ("care este, vrei să zici", mormăi Michiduță din urechea stîngă), am tras concluzia: da. Avem ce vedea sărbătorile astea.

Ceea ce vă dorim și vouă, pentru că vă jurăm pe sănătatea noastră mintală și pe priceperea noastră de persoane care au trecut, totuși, printr-o terapie comme il faut, vă spunem cu mîna pe inimă, respectiv pe lingurița de la piept: e strălucitor. Este cum trebuie să fie, nici mai mult, nici mai puțin. Te ține lipit de scaun. Are niște actori nemaipomeniți, un scenariu brici și o dozare excelentă de terapie și de film.

E drept că e un pic dramatically enhanced, deh, că de-aia e film și nu documentar, însă este de o asemenea plauzibilitate terapeutică și cu o asemenea grijă pentru detalii încît nu poți decît să exclami: ai dracu' evrei! (Serialul american este de fapt transpunerea HBO a unui serial care inițial a fost scris / produs în Israel: BeTipul).

Deci, doamnelor și domnilor, cum să vă spun eu să mă credeți? Uitați-vă la el și veți reuși cumva, pentru acei mulți dintre voi care nu ați avut (încă) un contact direct cu psihoterapia, să vă faceți oareșce idee cam cu ce se mănîncă și cît de intricate sînt căile Domnului psihic.

Repet: a bit dramatically enhanced, o terapie în genere este muult mai prozaică / down-to-earth, însă din punct de vedere al mecanismelor psihice, al relației dintre terapeut și client, al transferurilor, contratransferurilor, relației cu supervizorul, serialul este o încîntare.

Ca să nu spun că este un nemaipomenit vehicol de marketing pentru ideea de terapie. Și ca să nu mai spun că pentru doamne Gabriel Byrne este tot ce vă doriți în fantasmele Dvs. umede, în schimb pentru domni tanti aia Laura care face un transfer erotic către terapeut este de o... de o... de o că nici nu știu cum să scriu, că-mi citește Flo blogul și pe urmă mă bate cu lingurița peste occipital pînă mă lobotomește. Căutați și voi pe Goagăl "Melissa George" și dacă n-o să vă doară ochii de atîta lobotomeală lactoforizant-estetică, apăi înseamnă fie că sînteți de lemn tănase, fie că o aveți de lemn și lemnu-i uscat.

Hai, uitați-vă și n-o să vă pară rău.

("Femeie, unde ai pus lingurița aia cu care guști tu din creerele la clienți, să-i fac o poză să le-o arăt și la domnii și doamnele aici de pe blog, că nasoii ăștia de cititori nu mă crede că tu de fapt le mănînci mințile la bieții oameni, că te îmbuibi în fiecare zi cu creer crud de victimă nevinovată la cabinet, și le mai iei și banii pentru asta?")

:wink:




Citeste tot...

Soon, in a dream nearby you

Citeste tot...

Stai asa sa termin examenul asta si ma trezesc

În general, scriu pe acest blog cu toți cititorii în minte. Voi, tagma cea largă a hoardelor de cititori care vreți să vă adăpați de la izvoru de înțelepciune subversivă, de pricepere inutilă, de dilimandreală superficială a lu Turambar. Voi, haita mea de cîteva sute de cititori puțini, dar reduși la număr. Repet: la număr. Doar la număr...

Azi, însă, nu scriu pentru voi, o hoardelor nesătule de senzațional și de șerpișori de grafice și de Van der Graaf Generator. Azi voi puteți să vă luați mintea la subțioară (da, știu: se scrie subsuoară; la noi la Telega se zice însă subțioară și atunci imperialismu lingvistic telegean prevails), deci azi puteți să vă luați creeru din dotare și să mergeți pe alte pășuni electronice, să înjurați guvernu, să vă plîngeți că e soare și cald și frumos afară și că ne taie ăștia 25% din salariile ălorlalți, să slăviți maica Rusie care libertate ne-a adus și alte chestii de-astea poietice la care vă pricepeți de minune.

Azi, rîndurile care urmează sînt doar pentru cei puțini, pentru cei aleși.

Pentru cei care știu cine este Costi Buga.

* * *

- Tata, scoală! Hai, că întîrzie Marta la școală!
- Mmmm. Mmmmmm.... Lasă-mă un pic. Stai să termin examenul ăsta de dat și vin...

Pe urmă, mult mai pe urmă, după ce am dus-o și pe Marta la școală, și pe Andra la grădiniță, am aflat ce valuri de rîs a provocat această rugăminte mormăită prin somn.

Ce se întîmpla?

Se întîmpla că tata, distinsu Turambar, dormea și visa. Și ce visa ditamai măgaru de namilă de matahală de om aproape la 40 de ani, cu nevastă și copii, cu firmă, angajați, contracte, relații, burtă, chelie și chiar și cu blog?

Păi distinsu Turambar visa că e la examen. Soarta mea dintotdeauna: să dau examene la matematică. De cînd mă știu, numai examene la matematică am dat. În consecință, post-traumaticitatea specifică generează în cazul respectivului subiect o densitate mai mare decit valorile așteptate de vise cu tematica aferentă. Adică, mai pe românește, Turambar al nostru visează des că e la examen, unde de regulă fie se termină timpul și el n-a terminat subiectele, fie se trezește că e în chiloți, fie că habar n-are de capu lui și nu știe să rezolve problemele, mă rog, chestii de-astea fine delicate ce țin de bucătăria torturatorie a coșmarului cu tematică științifică.

Azi dimineață, în pragul dintre somn și veghe, rețeta coșmarului cu examen la matematică era dupe cum urmează: se făcea că era un examen simplu, ceva cu artimetică, la care Turambar era foarte bucuros că știe tot. Da' tot, inclusiv adunarea aia care inițial o făcuse greșit și pe urmă, în marea lui pricepere de savant de renume internațional, se prinsese cum devine chestiunea și o corectase la timp.

Problema era însă alta. Coleg de examen și de bancă și care se băga în sufletul lui Turambar, adică al meu, ca să trecem la persoana întîi singular, specifică narațiunilor personale în care se prezintă coșmaruri, era Costi Buga.

Cine nu știe cine e Costi Buga vă rog să părăsiți pagina, încăperea electronică. N-aveți ce căuta în această zonă de confesiuni dureroase.

Restul, o voi apropiați ai mei, o tu tată, o tu maică-mea, o voi veri și neamuri și rude și iubiți telegeni, continuați lectura.

Sînteți gata?

Buuun...

Deci Costi al meu stătea în dreapta mea și se uita pe pagină și evident că se inspira după mine, copia rezultatele cu sîrguință. Aha! Rezultatul e 10. Următorul...

Eu, prietenos și fraer cum am fost o viață întreagă și cum încă mai sînt – dar mă tratez de această afecțiune – îl așteptam răbdător să copieze rezultatul, să fiu sigur că a scris cum trebuie, cu acel amestec de prietenie și exasperare stînjenită de care presupun că ați avut și voi parte la viața voastră de adulți peste 18 ani cu ceva-ceva experiență interpersonală la activ.

Și uite așa eu rezolvam exercițiile (repet: artimetică curată, de-aia crîncen de simplă), Costi al meu scria rezultatul, maică-sa, tanti Sanda, trecea printre bănci să ne verifice, se uita peste umărul nostru, dădea îngăduitor din cap. Și uite așa se petrecea lucrarea de control, deși Costi n-a fost în aceeași clasă cu mine, ci cu un an mai mare, doar că toată copilăria ne-am jucat împreună, de la grădiniță pînă printr-a cincea a șasea cînd eu pe urmă încet-încet, mai ales că stăteam mai mult pe la bunică-mea, m-am împrietenit mai mult cu Laurențiu a lu' Dima cu care făceam excursii cu bicicleta și cu care jucam fotbal.

Buuun. Și visul se termină apoteotic: spre sfîrșitul lucrării, chiar înainte să termin partea întîi (mai era încă unul de dat) și chiar înainte să mă trezească Flo din somn la lumea cea reală și crudă și rea în care trebuie să duc dimineața copiii la școală, taman cînd eram eu mai mîndru și mai păunaș, cu mintea mea de copil de aproape 40 de ani, că am făcut cel mai foarte perfect, dintr-o dată mi se luminează creeru: mă, de-aia l-a pus maică-sa pe Costi în bancă cu mine, să facă și el cel mai foarte perfect.

Și dintr-o dată în jurul meu s-a făcut în jur întristare.

Și pe urmă m-am trezit și am dus fetele la școală.

* * *

Costi, dacă citești cumva aceste rînduri, să mă ierți. N-am vrut să fac mișto de tine, ci să îmi aduc aminte de copilăria care a fost și nu va mai fi. Să moară pisica personală electrocutată cu sîrmele alea de doi doozeci cu care ne jucam noi în copilărie dacă m-am putut abține. Prea a fost mișto visu și prea nu te-am visat niciodată și prea s-a dus dracu' copilăria noastră și prea n-o să mai vină niciodată înapoi, decît cînd vom muri și vom merge în rai unde nici întristare și nici suspin nu va fi, ci numai pășuni și îngeri și cîntat la harfă și toate persoanele pe care le iubim și care nu mai sînt și pe care cu siguranță o să le întîlnim din nou acolo.

În numele Tatălui și-al Fiului și a Sfiintei Amăgiri, amin...

:/
Citeste tot...

Păcatul național

Ovidiu ne propune leapșa păcatului național. Ce e mai nașpa și mai nasol la acest brav popor român, care a dat lumii capodoperele de artă Miorița, Legenda Meșterului Manole, Mambo Syria și Casa Poporului? A, și Brîncuși. Era să uit. Mai ales Brîncuși. Mai ales după ce s-a făcut francez… :) :p

Ovidiu spune că ar fi invidia. Nu îl contrazic – are în mare măsură dreptate. Vreau doar să-l completez. Să scot în evidență alte două păcate care, după mine, sînt chiar și mai mari decît cel al invidiei.

De ce spun asta? Pentru că invidia, în doze bine ținute în frîu, homeopate și farmaceutice și servite cu lingurița de șerbet, poate fi pozitivă. Am ciudă pe Mr Smith că face, sau este, sau are, sau știe (marile verbe ale existenței, nu?), și atunci invidia bine temperată poate să-mi cheme la suprafață (to muster, cum frumos zice limba engleză) dozele de energie, de voință necesare pentru a fi și eu pe măsura lui.

În acest caz, vorbim de diferența esențială dintre bine și rău, dintre zăticneală și construcție, dintre abordarea pozitivă și cea negativă, cîrcotașă, cinică, lehamitoasă.

Nouă, după cum bine știm, mai ales ăștia intoxicați cu aerul Internetului social românesc, totul ne pute și nimic nu e bun. Să ne așezăm, așadar, dragi tovarăși întru jale, în cur acișilea pe iarbă sau pe marginea trotuarului, eventual și cu o bere lîngă noi, și să așteptăm duios, încet și trist, să vină moartea să ne ia, decreptitudinea, ratarea, bătrînețea, deranjul, dărăpănarea și uitarea. Așezați-vă aici, dragi tovarăși întru blambeceală cîrtitoare, luați o gură din berea asta ticăloasă și capitalistă și făcută în Danemarca și să privim ce nașpa e capra vecinului, și cum trenurile și păsările și norii și toți și toate se duc în Occident. Ale dracu’ trenuri și paseri și nori. Al dracu’ Occident (știți voi: catedralele, turcii, Ștefan cel Mare, noi cu pieptu’ gol ne-am sacrificat și i-am salvat de la căsăpire). A dracu’ viață, că așa mi-e o scîrbă de toți și de toate că nici să mă sinucid nu reușesc, că necesită efort și organizare.

Vedeți: negativitatea. Nu invidia, ci negativitatea. Asta e principala bubă, după părerea mea. Orice meteahnă, orice viciu, orice zăticnire poate fi, la rigoare, transformat, sublimat în ceva bun. E cunoscută butada că chirurgul nu este, în fond, decît un criminal socializat, care și-a găsit și el un rost în viață, iar polițistul un bătăuș adus la sentimente mai bune. Două exemple de sublimări ale unor porniri rele.

Deci, dragi tovarăși întru jale, primul păcat pe care trebuie să-l mărturisim sub sutana popii (hei! ce căutați acolo? Nu vă e un pic de rușine la obraz?), pe bloguri și forumuri și site-uri de ziar (hei! de ce pierdeți timpul pe bloguri? marș la muncă cu voi, mama voastră de pletoși și de inadecvați și de elemente subversive și antisociale!), la terapeut (hei! cum aveți curajul să vă duceți acolo? Cum îndrăzniți să vă așezați pe canapea? o să ardeți în focurile Gheenei, famenilor) sau, ultima soluție, scumpei mame care ne-a dat viață (hei! nu-i spuneți totul! mai încolo o să vă pară rău), să-l conștientizăm, încolțim, înghesuim, țintuim, să-l eradicăm și să-l dăm cu DDT, cu soluție de gîndaci și cu benzină este negativismul.

Nu mai fiți negativiști, dra... Hait, că și eu folosesc tot propoziții negative. Deci să reformulăm. Deci cu alte cuvinte. Deci din nou și de la capăt: FIȚI POZITIVI, MĂI DRAGE LOAZE! Cum spune mărețul popor chinez care e pe cîmp la cules: orice criză e o oportunitate.

A doua zăticnire valorică, emoționalo-energetică de care ne facem vinovați în fața Dumnezeului popoarelor care nu există (Dumnezeu, nu popoarele) este lipsa de perseverență. Inconsecvența. Și – strîns legat de asta – lipsa de proiect, de strategie, de gîndire adîncă, de conștientizare și faptă întru la longue duree.

Perseverența, fraților. Tot o chestie ce ține de sublimare, de maniera în care sîntem în stare să muster, să domesticim, să împrietenim energiile din puțul adînc al animalului somatico-inconștient, să le aducem la suprafață, să le înhămăm (to harness, da?) și să le punem la treabă întru paradigmă pozitivă și construcție și migăleală de chinez bătrîn și de constructor de catedrale și de autostrăzi și de mici garduri vii între țarini și ogoare, plantate acum doo trei cinci sute de ani și care și acum înfloresc frumoasă floare de gherghin viața e un chin amar și suspin gata nu vă mai rețin floare verde de pelin mă duc la icoane să mă închin să damblagească și Obama și Putin.

Deci ați înțeles, da? Atitudine optimistă. Perseverență. Gîndire strategică. La longue duree. Respirația istoriei în ceafă.

Și pe urmă, încet-încet, creepin’ upon us, o să vină și mîndria, acea aspră, ștremelegoasă și țîfnoasă meteahnă atitudinală de care sînt preaplini nemernicii de britanici, mama lor de civilizatori, de cuceritori, de gînditori, de muncitori și de aprigi băutori (does it correlate, or what?)

Gata, vă las. Am treabă. Trebuie să gîndesc pozitiv, să fiu perseverent și să îmi construiesc o strategie de cucerire a Marii Britanii. Unde am pus sticla aia de Laphroaig, aia făcută de frații noștri scoțieni care îi urăsc cu mare ură și ciudă și invidie pe nasoii ăștia de nemernici de briți? Că am un pic de treabă cu ea, întru mare perseverență lichido-telectualo-creativă...

:rofl:



Citeste tot...

To gnaw or not to gnaw

Stăteam aseară în capătul grădinii, cu Flo alături, uitîndu-ne cum se lasă seara peste Telega.

Eram după o zi de grădinărit, simțeam cum se lasă oboseala încet-încet în mușchi, mă uitam la amestecul de gri și de albastru și de alb-murdar al norilor care se scurg pe deasupra dealurilor. Ascultam cîinii și gaterele și orătăniile din satul care se întindea la picioarele noastre și dincolo, pe cealaltă coastă a văii, spre Buștenari. Mă uitam la fete cum se aleargă ceva mai jos, pe lîngă casă.

Și, punînd cap la cap toate aceste bucăți de puzzle: Telega, familie, nori, grădină, copii, seară, dintr-o dată îmi trece prin cap: nu cumva ăștia sunt cei mai frumoși ani ai noștri? Nu cumva ăsta e apogeul vieții noastre?

E vîrsta cea mai bună, atît pentru noi, cît și pentru copii. Noi undeva ușor sub 40 de ani. Fetele pînă în 10 ani. Suntem întregi la trup și la oase și la măruntaie. Stăm destul de bine pe partea profesională. Cît dinspre partea economică, la fel – ca să nu uităm de înțelepciunea becaliană. Am reușit să ne punem pe picioare casa asta aici, ca și grădina.

Încet-încet, lucrurile încep să arate cum vrem noi, și găsim mare bucurie în suflet cînd ne uităm împrejur. Copilele se joacă, noi îmbigubizăm la copaci și la straturile de flori, afară e primăvară și frumos, criza vine, pleacă, trece pe lîngă, avem planuri de viitor, ne place să călătorim și chiar și reușim. Ce ne mai trebuie?

Dar mai ales și mai ales, întrebarea din colțul minții, gheara din adîncul mațelor: ce ne așteaptă? Peste cinci ani. Peste 10 ani. Peste 20 de ani. O să îmbătrînim frumos? O să ne crească fetele fain? O să-și facă o viață împlinită? O să fim bolnavi? Care o să înceapă primul să sughițe din corp? Oare ce? Diabetul? Inima? Oasele? Ce o să facem peste 10 ani de zile, depedeve profesie? Dar peste 20?

Știu. Mai e mult pînă departe. Perspectiva este luminoasă. Ați putea spune că-mi fac griji degeaba. Însă întrebările stau undeva acolo ascunse, atîrnate, în așteptare. Gnawing. Gnawing. Gently gnawing the guts...
Citeste tot...