A șasea

E a doua oară cînd mi se întîmplă. Și e prima oară cînd mi se întîmplă pe A Șasea.

Ieri am plecat tîrziu din București către Telega, pe seară. În dreptul Ploieștiului, pe centura nou făcută, soarele apunea. Apunea glorios. În stînga, către Dîmbovița și Argeș, cerul era limpede și albastru și luminat de soarele în ultimele lui puteri. În față, Bucegii și Munții Baiului erau într-un albastru închis, de ploaie și de furtună și de vreme rea. În dreapta și în spate, spre Bărăgan și spre Moldova, cer aproape negru, străbătut ici-colo de cîte un nor mai alb, ieșind în contrast. Vreme de ploaie și de inundații.

Iar soarele, soarele apunea fix printre limpede și înnorat, fix la marginea cerului senin, într-o nebunie de lumină și de prospețime cinematografică. Autostradă plină de mașini, trafic, curgere, cîmpuri scăldate în lumină, munții înnegurați alături.

Devin din ce în ce mai conștient de momentul ales, de singularitatea estetico-geografico-temporală și mă decid să le dau în gură nemernicilor de la Realitatea pe care îi ascultam la radio. Pac! Botonu număru trei: Radio Cultural.

Și deodată-n jurul meu natura
Se făcu un cerc, de-a dura.

Pentru că la Radio Cultural era în gloria mișcării a treia, aia cu dansurile populare, Simfonia a Șasea, Pastorala. Sprințară și răgușită din violoncel și din contrabas. Și Ploieștiul curgea pe de-a dreapta mea, și mașinile mergeau într-un șuvoi inevitabil spre munte, și eu cu ele, și soarele apunea glorios. Și ce putea să fie mai fain?

A fost. Pentru că atunci cînd am terminat centura Ploieștiului și am intrat pe șoseaua Ploiești Cîmpina s-au întîmplat două lucruri și mai foarte nemaipomenit de cel mai perfect.

Primo tempo: soarele era acum așezat exact în fața mea, pe firul șoselei, într-un portocaliu copleșitor, învăluitor, orbitor, de apus de sfîrșit de lume, cu cerul senin în stînga și cu negura în dreapta. O singură dată am mai apucat soarele exact la apus vara pe acea porțiune de șosea, exact în poziția aceea drept în mijlocul asfaltului, de juca panglica neagră într-o apă de lumină de nu mai știai dacă roata se învîrte pe asfalt sau pe aur lichid. Ei bine, ieri am prins din nou acest moment privilegiat: soarele care moare fix în fața ta, cu șoseaua care se înfige perpendicular în mormîntul său de dealuri.

Dar asta nu ar fi fost nimic, dacă nu era augmentat auditiv, cum ar zice specialistul în ORL. Pentru că între timp a început furtuna. Nu, nu afară. Afară, după cum vă spuneam, dădea să se limpezească cerul. Doar sus la munte era nor negru de vîj. Nu, înăuntru, în mașină, Beethoven o dăduse brusc din bucurie și dans popular și sprințar în furtuna cea mai învolburată și mai ambetată și mai anxietală pe care o știu eu din muzica simfonică, this side of the Humble Bee and of The Dance of Swords a lui Hacciaturian. Un praf de îndoială din corzi, urmat de o amăgeală de "nu-i nimic, e bine, e liniște și armonie", dar mai apoi tema îngrijorării și a iminenței furtunii se reia și apoi începe nebunia. Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie. Sunete sunete sunete. Mai tare mai repede mai înnebunitor mai angoasant. Metallica e mic copil. Wagner e contabil plictisitor. Beethoven te bagă în frică și exaltare și furie și vîj. Aia e bucata cea mai exaltat-învolburată pe care o poți asculta atunci cînd soarele apune drept în fața ta și șoseaua e dreaptă ca ața și mașina are 180 de cai putere.

Și dă-i. Și preț de cinci minute, de la Ploiești pînă la Paralela 45, acolo unde șoseaua cotește ușor înapoi, dinspre nord-vest spre nord-nord-vest, și unde soarele deja se lăsase în spatele dealurilor de la granița dintre Prahova și Dîmbovița, i-am dat.

Și lumea a fost nu wagneriană, nu apocaliptică, ci beethoveniană și soylentgrinoasă.

Pentru că între timp furtuna se terminase și începuse fragmentul folosit pe sfîrșit de Soylent Green, cînd Edward G Robinson moare resemnat. Și împăcat. Și bătrîn. Și imaginile cu natura cea frumoasă și cu căprioarele cele sălbatice curg încet-încet pe pereții încăperii de eutanasiere dintr-un viitor aglomerat care, cine știe, poate e prezentul nostru și noi nu știm.

Deci Beethoven. Deci intens. Deci tare repede și iute. Deci soare.

:) :wink:

PS: Sint la Telega, unde Internetul vine pe tzeava ingusta si amara si rea. Nu pot sa pun deocamdata multimedia sa ilustrez muzical. Duceti-va si voi pe YouTube si ascultati A Sasea pentru sufletul lui Turambar. Macar partea cu furtuna. O sa va sdruncine si o sa va trezeasca si o sa va ilumineze la creer.

:wink: