miercuri, 21 iulie 2010

Acel magnetofon minunat și tinerețile noastre zburătoare

Era vara lui 1987.

Era vara lui 1987 și eu învățam pentru admiterea la liceu, în treapta I.

Pe vremea aceea, pe vremea dinozaurilor comuniști care sîntem / sînteți / nu esteți, se dădea examen să intri la liceu. Acum nu știu cum este, nu mă interesează, oricum le schimbă ca dracu, în fiecare an de cîte trei-patru ori, depinde cîți miniștri și secretari de stat are guvernul în ansamblu, nu-mi încarc memoria și fierea cu asemenea efemerități. O să aflu cînd Marta va ajunge într-a șasea sau a șaptea sau a opta. Nu știu voi cum esteți acum, măi gramatofobilor, dar pe vremea mea se dădea examen. La inevitabilele matematică și limba română.

La mate n-aveam nici un fel de problemă, cum de altminteri nu prea am avut niciodată, cu excepția examenului de Optimizare din facultate – dar l-am luat și pe ăla pînă la urmă. În schimb, la română era de groază. Nu spun că eram groaznic, pentru că nu eram. Din contră: tot timpul am fost bun la învățătură și geek și nerd. Dar nu și tocilar. Era de groază pentru mine să învăț căcaturile alea de comentarii la Toma Alimoș și alte tîmpenii pe care pe urmă le-am citit de plăcere, dar nu atunci.

Don't get me wrong: n-am nimic cu literatura. N-am nimic cu limba română. După cum probabil v-ați dat deja seama, o voi nenumărați cititori aproximativ cîteva sute, o voi hoarde de turambarieni, iubesc limba română. E frumoasă e complicată e jucăușă e gustoasă e sonoră poți să faci ce vrea mușchiul imaginației tale din ea. Însă urăsc comentariile, învățatul pe de rost, toceala, curat meșteșugul de tîmpenie.

Ei bine, în vara aia, precum în toate verile de cînd este România Republică Balcanică, era cald. Cald la Telega, pen' că alte călduri nu cunoșteam – încă. Și, pe lîngă că era cald și zăpușeală și n-aveam voie să mă duc la Băile Telega, la apa sărată, care și cînd e murdară e curată, în plus mai eram și supus la un curs intensiv de curat meșteșug de tîmpenie, ramura pe limba și literatura română.

Și uite așa stăteam eu într-una din camerele de vară ale curții noastre, un soi de dependințe, două camere, una din care își făcuse taică-meu laborator, cealaltă în care în cele din urmă mă lăsaseră să stau în ea, și descopeream.

Descopeream ura față de toceală. Descopeream evaziunea mentală, evadarea. Descopeream tărăgănarea și procrastinarea – uite, ăsta un frumos cuvînt care nu există încă în limba română. Descopeream, o drog, o blestem, o soartă, descopeream cafeaua – întîi cronțănită între dinți, pe urmă fiartă, "să învețe băiatul". Descopeream hormonul – de fapt mă descoperea el pe mine, mama ei de pubertate.

Și, mai presus de tot și de toate, descopeream muzica.

Sus, în podul casei, dădusem peste un magnetofon vechi din tinerețea alor mei, de pe vremea cînd erau pe la facultate și dădeau chefuri. Un B50, parcă,

Damn it, nu-mi mai aduc aminte. Stai să-l sun pe taică-meu...

... gata, am aflat, taică-meu știe tot, nu uită nimic, mi-a dat imediat răspunsul: un magnetofon Tesla B42, "primul magnetofon tranzistorizat care s-a găsit pe piața noastră", uite unul de-ăsta, damn it, numai cînd mă uit la el mă trec fiori și mă simt adolescent din nou,

ei bine, și magnetofonul ăsta care îl găsisem eu în pod avea două calități nemaipomenite. Unu la mînă: mergea, chiar și după ceva ani de zacere în uitare. Iar doi la mînă: avea și niște benzi cu muzică – muzica pe care o înregistrase taică-meu în tinerețea sa de dinaintea venirii mele pe lume.

Atunci, acolo, în camera aia, la magnetofonul ăla găsit în podul ăla, în vara aia, mi s-a schimbat viața. Considerabil iremediabil inexorabil fatidic și matusalemic. Atunci s-a pus baza fundamentului temeliei de dîră de noroi cosmic pe care căruța vieții mele a pornit-o în rostogolire prin timp.

Pentru că atunci, muzica aia de pe benzile alea care se rupeau una-două, de trebuiau încontinuu lipite cu scotch – ehe, pe vremea aia nici scotch nu prea se găsea, ce știți voi, recenții moșului, acum le aveți pe toate la nas, dar în Telega lui 1987 nu aveai nici măcar bandă adezivă, nici muzică, nici tembelizor, nici nimic –

deci atunci muzica aia mi-a luat sufletu și mi l-a aruncat pe jos, cum frumos se exprimă în versurile sale poetul Alexandru Andrieș într-una din poeziile sale pe care slavă Domnului cel inexistent că n-a trebuit s-o învățăm și pe aia la comentarii la treapta I, sau la treapta a IIa.

Pentru că, stimați cititori și nenumărați prieteni radiofonici pe Internet, o voi hoarde cîtă frunză și iarbă, chiar și sute, uneori, cînd sînt alegeri, chiar și mii, mama voastră de politruci, pe benzile alea erau Beatles și Rolling Stones.

Și pe urmă tot ce s-a întîmplat în muzica vieții mele, Pink Floyd și Led Zeppelin și King Crimson și Einsturzende Neubauten și Jacques Brel și Bob Dylan și Bach și Gentle Giant, a pornit din acea vară fierbinte în care nu aveam chef să învăț la căcatul de examen de limba și literatura română, secțiunea Toma Alimoș, cînd călare cînd pe jos, mațele-și aduna, dujmanii belea, alea alea alea alea. De la benzile alea, mai ales de la una din ele, cea care a ajuns în cele din urmă cea mai ruptă cîrpită tocită ascultată.

Beatles Rolling Stones Una paloma blanca și, altele, multe altele pe care nu mi le aduc aminte, dar dacă le aud, uite așa se face carnea pe mine, ca pe Gheorghe Florea "Fulgerică Bragadiru" cînd îmi spunea el cum o să cîștige alegerile la Orșova (nu le-a cîștigat), ca pe miel cînd îl dai prima dată la țîța oii, ca pe fața ierbii cînd bate vîntul fierbinte de vară.

Printre ele, printre multele melodii din anii '70, totul a plecat inclusiv de la melodia asta, pe care vă conjur vă sperjur vă țurțur vă rog și inorog vă vasilisc și isc să o ascultați și de care nu-mi aduceam aminte în vecii vecilor unicii și singurei mele vieți dacă în seara asta nu mă uitam la High Fidelity, cum tocmai v-am povestit, și dacă unul din personajele de acolo, ăla grasul și istericul, ajutorul de vînzător rocker, nu mormăia cîteva cuvinte în momentul în care tatăl Laurei a murit și ei făceau liste cu Top 5 cîntece de înmormîntare.

Și mi s-a aprins becul și am simțit gust de muzică și de adolescență în cap și m-a apucat damblaua: trebuie să găsesc cîntecul. Cum îi zice? Care e? Uite-l aici, îl am în colțul minții, dar cum îi spune?

Inițial nu am reușit să dau de el. Dar pe urmă mi-am amintit că de fapt pe Internet găsești orice, de fapt aproape orice, cu excepția rezultatelor celor mai recente sondaje de opinie politice din România, mai ales alea CCSB, dar și de la concurență – oare de ce oare? – și atunci în mintea creierului meu mi-am dat seama că trebuie să caut pe Google. Și cum sînt dureros de deștept uneori, am știut cum trebuie să caut: "songs hinted in High Fidelity". Și am găsit. Pe Wikipedia, evident, cioclopedia poporului. Și am ajuns aici (dă-i mai jos, scroll down pînă la Songs mentioned in dialogue of film și o să găsiți asta: The Night Chicago Died, by Paper Lace.

Și toată copilăria de început de adolescență a lui Turambar o să vă fulgere prin fața ochilor, ca într-un roman ieftin și prost, și o să înțelegeți cum a fost cu vara lui 1974, cînd acest cîntec a luat lumea pe sus, dar și cu vara lui 1987, cînd Turambar învăța la limba și literatura română, secțiunea Toma Alimoș - ăla cu mațele la purtător, în caz că ați uitat cumva.

Restul e tăcere. De fapt, nu. Restul e muzică. The Night Chicago Died. Seasons In The Sun. Una Paloma Blanca. Paint It Black. Hei Jude. San Francisco. The Top Five care de fapt sînt șase care i-au schimbat zilele și viața și temperamentu și soarta și destinu lu Turambar și pentru care citiți voi aici pînă ajungeți să ascultați muzică.

Hai, că știu că o să plîngeți în batistă pe urmă, babalîcilor care esteți, recenților care nu sînteți încă.

Hai, că nu doare.

Muzica, vă rog! Să cînte muzica!


Paper Lace – The Night Chicago Died



Terry Jacks – Seasons In The Sun (Brel, da?)



George Backer – Una paloma blanca



The Rolling Stones – Paint It Black



The Beatles – Hei Jude



Scott McKenzie – San Francisco



Magnetofonul Tesla B42


* * *

Și bomboana de pe tort, cireașa de pe colivă, gîndacul din chiuvetă, piatra din pantof, o versiune rea și adevărată a lui Paint It Black, ca să ne aducem aminte că în anul doo mii nu vom mai fi copii. Mama lor de punkiști, cum sfîșie ei corola de minuni a lumii.


The Agony Scene – Paint It Black



29 comentarii:

Kilroy spunea...

The Night Chicago ... e cremenala (ca doara de aia curge sange in melodie) tararam, tararam. Deci musiu Proust avea dreptate - cum ai muscat din madlena asta de melodie, cum ai tras o postare plina de aduceri aminte. Iar daca nu ai vazut inca School of Rock (cu grasu' ala de Jack Black), atunci nu mai stau de vorba cu tine. :biggrin:

Turambar spunea...

:) Da, curat madlena. Curga zaharul in singe, fiarba whisky-ul in cupe.

:)

School of Rock? Uite acum ma apuc sa-l caut. Txs for the tip.

:)

Anonim spunea...

Vezi daca te uiti la filme indiene dai in altele... :)

Anonim spunea...

am fost un burghez imbuibat,aveam un tesla B 115. merge si acum.

Kilroy spunea...

Dom'le si ce mai lipeam benzile ORWO cu scoci. Si ce greu era magnetofonul ala rusesc Soiuz, parca. Si da, si eu uram sa invat comentarii. Cred ca de aia mi s-au tocit neuronii :-). Iar in liceu, cand invatam pt admitere la faculta, ascultam noaptea la Voice Of America:
http://www.youtube.com/watch?v=RH0lEVMuzzw
Si vedeam Mad Max la televiziunea yugoslava si prietena :wink:

Kilroy spunea...

Offtopic: ia uite aici o trufanda:

http://www.youtube.com/watch?v=LHgbzNHVg0c&feature=player_embedded

al_core spunea...

top five records, 'ai?
ți'am zis c'o să'l caut!
găsit, dat jos, re-văzut!

ah, mag'ul meu a fost kashtan. că doară stalin și poporul rus kaștane (și kalașnicoave) ne'au adus!
numai că mie vinilul mi'a deschis apetitul. mi'amintesc foarte clar și acum senzația avută la audierea pentru prima dată a albumului cantafabule. undeva, pe la mijocul anilor '80

Turambar spunea...

@ Kilroy: Waw. Impressive. E o gramada de pricepere, si cinematografica, si de referinta sci-fi, in videoclipul ala. Ca sa nu mai spun ca si muzica e brici. Txs for the tip.

@ Al Core: bravos. Ti-a (re)placut, da?

Vinil. He. He he. Alte vremuri, alte incaperi. In Grozavesti. Alta data, alta poveste. Alte tone de kile de plastic si bani prapaditzi cu folos.

Cantafabule? La fel: alte vremuri, alte incaperi. La mine spre sfirsitul anilor 80.

matusalem spunea...

Dar de Kashtan ai auzit?
Mama-mama. Ce scula! Si metrul ala (inaltime) de benzi.
Si cei 10-15 nebuni care ne adunam intr-o camera (la mine in camera) claie peste gramada, dadeam drumul la pick-up si la magnetofoane, faceam o proba dupa care stateam nemiscati si fara suflare pana se termina fata vinilului. Si tot asa.
Ce vremuri taica, ce vremuri...
Unde esti adolescentza, cu muzica ta, cu tot...?
Pe urma a trebuit sa-l vand, ca de, imi trebuia frigider si aragaz, eram proaspat salariat, proaspat divortat si aveam un proaspat apartament.
Si l-am dat, cu lacrimi in ochi, cu jale in suflet dupa tot metrul ala de muzica care ingloba in el universul tineretii mele.
Gata. Ca ma doare sufletul.

Dragos Bora spunea...

Tranzistorizat? Cîh! Cel cu lampi suna mai bine. :-) :-) :-)

Hai ca ti-l trimit pe al nostru, un Tesla Sonet B3, fac rost si de un B4 si vedea-te-as mixînd la chestiile astea... :-)

kilroy spunea...

@Turambar: You're welcome. Clipul lui tanti l-am gasit pe io9.com, ca altfel nu aveam de unde sti de dansa.

@Matusalem: Eu nu am mai prin Kashtan. Toti colegii si prietenii aveau Kashtan, dar noi ne-am luat tarziu, prin martie 90 si la magazinul Muzica (ce vremuri) aveau scule noi facute sub perestroika. Dar am crescut cu casete si viniluri, cele de la Phoenix erau marfa de contrabanda. Aveam si un disc cu FFN. Mi-a placut f. mult. I-am cautat pe net, dar nu i-am gasit in format electronic, pickup-ul e dezafectat si as vrea sa ii mai ascult

Dragos Bora spunea...

FFN: http://www.radio3net.ro/dbartists/searchplayalbume/198

alexnicolae spunea...

http://subcarpati.com/?p=102

http://www.youtube.com/watch?v=A9N3R3mr7_k

un pic related.

ipo spunea...

Hehe, ce vremuri, eu ascultam cam aceeasi muzica tot pe un tesla, doar un pic diferit: http://sp2.ro/magtesla
Si ma ofticam ca n-avea decat viteze mici, 2-4-9, nu avea 19 si nu incapeau in el benzi dinalea mari. Si ala vechi al lui tatat care avea 19 era un Philips pe lampi si nu mai mergea, asa ca am incercat sa trag 3 benzi mari pe 5 role mici si am stricat muzica italiana favorita a lui tata. :)
Si aveam benzi Agfa care erau bune si ORWO care erau proaste si se rupeau si murdareau capul... Si aveam si microfon la mag, cu care il inregistrase tata pe unchi-miu Andu cu 2 zile inainte sa moara de cancer in spital... Pe o rola Philips mica, pe viteza 2, ziceai ca e de la CIA ce mica era... Ce vremuri dom'le, ce tehnica si ce scule! :)

Anonim spunea...

offtopic putin:
I-ati promis lu nenea Petreanu ca ii aratati cum era cu taxele in 2002. Please hurry up, ca am niste prieteni carora vreau sa le dau in cap cu "fiscalitatea responsabila" a PSD-ului de atunci.

ZaffCat spunea...

Ba eu zic ca avem corespondent la procrastinare – lalaiala 

Curat madlena. Eu am avut un Grundig TK-124tr… Uite ca l-am gasit, mama lui, tot dadeam de versiuni apropiate insa aveau putin altfel butonul de play. http://www.youtube.com/watch?v=f6sU3-3MDo0 Beatles, Donovan, niste negri misto care n-am aflat pana azi cine erau da’ cantau blues adevarat, Juliette Greco, Tom Jones si Engelbert Humperdinck, Joe Dassin, Barbara, Celentano, Enrico Macias, editiile de inceput ale Cerbului de Aur si cate si mai cate…
Asta a fost pana in ’89, cand mi-am luat un Rostov 105 S1 http://www.youtube.com/watch?v=DriFPWnHP2s&NR=1 pe care-l am si acum. Abia astept sa creasca ala micu’ si sa-l scot din dulap (pe magnetofon, desigur) ca acum sigur si-ar baga degetele prin benzile mele si le-ar face praf.

vera spunea...

Ce-mi faci tu mie?
Si de ce nu ma leshi sa traesc?

THE NIGHT CHICAGO DIED?
Sa mori, tzatzo, sa uitzi de realism si cinism si altele ideme.

P.S. Oi fi fost la pipi, ca am lipsit la parte din scena asta cu Top 5 de inmormintare. Desi, o parte am prins si de atunci dezbat interior ce sa aleg, mi-e imposibil pina acum.
Oricum, am un Sidney Bechet pe lista, sa vedem pe ce loc. Agonizez over Beatles, Otis Redding, Solomon Burke si Bregovic.
Dta?

vera spunea...

Nu poci sa nu remarc, caci REMARCABIL in film, felul subtilissim pe care il folosesc scenaristii cind dau referintze culturale.
Gindeste-te la scena in care JC, seara/noaptea, vine spre tine si spune ca cinematograful din spatele lui este locul unde a imbulinat-o Al Capone (tradat de cine? Cine oare? propria lui gagica!). Si pendantul pe care scena asta il face cu mentzionarea lui The Night Chicago Died. SOOOO PERFECT.

Tapirul spunea...

vara lu' '87, ha? 's'tem leaturi carevasazica. Oare s-a dat subiect pe tara la treapta unu? Sau pe judet? Si oare ce s-a dat la romana? Ca chiar daca s-a dat ape judet, Telega parca e in Prahova, nu? Stiu ca a fost ceva la alegere, toaa lumea a ales Neamul Soimarestilor, io am ales aia din Rebreanu, Ion sau Rascoala ca nu mai stiu. Ion parca. Si un strofa din Eminescu am avut, pare-mi-se.

Sau asta o fi fost la bacalaureat?

Faceam pregatire la romana cu un prof (singura pregatire facuta), la el casa cum se facea pe vremea aia, si asta era indragostit de gramatica, bagase gramatica in mine de analizam fara sa vreau frazele auzite in autobuz. Comentarii, ciu-ciu, nea- dictat la repezeala niste comentariil la piesele de rezistenta gen "Mari sub pustiuri". Cu colegul de pregatire jucam dupe aia zaruri pe zidul mormantului eroilor sovietici din Ploiesti (iesirea spre Campina). Tot de la pregatirea asta de romana ieseam si cand am cazut in ditai groapa facuta pe Republicii sa puna stalpii de tramvai...

Io prima scula de muzica, a fost un casetofon rusesc, ce arata bengos (argintiu asa), cu care am dat io chefuri dupe aia in camin in E in Grozavesti - il aveam de prin clasa a 7-a. Ma duceam cu el la colega sor'mii care avea muzica multa si trageam casete prin cablu. Odata a venit la mine un amic cu casetofonul lui sa traga muzica si nu ne-am dat seama ca casetofonu' inregistra prin microfon si nu prin cablu, si asa am inregistrat noi o ora (ambele fete ale casetei) cu muzica in fundal si noi doi jucand table and shooting the breeze.

Tapirul spunea...

tot io
vinil, da, pa vinil am descoperit io pe Andries si Dire Straits.
Cu Andries io si amicul Chief (in liceu deja) inebunisem pe toti, cantam in duet inclusiv notele instrumentelor. Am chiulit de la o ora de Economie Politica sa-mi iau "Trei Oglinzi", am intrat in clasa cand ora nu se terminase si profa mirata m-a intrebat ce-i cu mine si i-am aratat ca unde fusesem.

Turnofftheglory spunea...

Ce companie selecta si batraioara dom'le. Am prins magnetofonul lui tata. Si benzile ce au devenit mai tarziu cozi de zmeie. Mi se parea o piese de tehnologie uimitoare. Fabuloasa. Pana la primul casetofon rusesc.
La examenul de admitere ca nu am prins treptele, am avut 5 examene. Asa e cu ratatii astia de la arte. Se distrau mai mult in 1996. Ca sa fie chestia si mai faina, la examenul de la liceu am fost singur cuc, ai mei o roisera cu ceva traba, asa ca am scapat de pupaturi si emotiile mamicii.
Balurile din clasa a opta si liceu, erau o mare vrajeala, anoste, lalaite si nasoale. Cand vroiam chef ne adunam pe undeva si ne aruncam in acool pe ritmuri de Megadeth si Metallica. Faine vremuri.

Anonim spunea...

Magnetofonul "meu" era Kashtan, o mimune ruseasca. Evident, este functional si acum. Benzile erau in general cu Al Bano si Romina, fapt pentru care imi cer scuze. Cea mai importanta ramane insa cea inregistrata cu mine spunand o poveste dubiosa, cu o capra si o albina, la 5-6 ani.
Multumesc foarte mult pentru "Povestea Magnetofonului".

Turambar spunea...

@ ALL: Multzumesc tutulor pentru minunatele, ecscelentele, tristele si pertinent-nostalgicele comentarii. Ma bucur mult, da' mult de tot ca v-am stirnit amintiri de pe vremea cind inainte de doo mii, cind inca mai eram copii si Una paloma blanca era hit. Ma inspaiminta hoarda de Kashtanuri. Doamne, multz mai sintetz :)

Joke aside: vad ca am stirnit emotzii. Hai, ca ma ia si pe mine: simt cum imi vine sa fumez.

:wink: :friends: :( :)

ktx spunea...

Our sensors indicate an abnormally high level of musical awesomeness in this post :)

Anonim spunea...

Acu stiu de unde vine isaura!

Branxu spunea...

Io n-am avut magnetofooooon :((

Dar am avut un pick-up Tesla. Si mi-am început aventura pop-rock direct cu Pink Floyd Meddle original EMI (da' ala cu ureche și coperta dubla și ditamai poza la mijloc cu patru gagii nezâmbitori și sfincși fotografiați alb negru) primit de ziua mea în 87 de la un bun prieten de familie.

Si în 88 am dat de restul... Wall și dark side și wish la proful de mate (am făcut meditații :P) care fuma ca un șarpe și ne punea muzica ca sa rezolvam mai cu spor :)

Turambar spunea...

@ Branxu: Meddle original? In 1987? We sincerely hatez you... :p

@ Anonim: :D Isaura? Nici acum nu ti-a trecut trauma de programare? :p

John Galt spunea...

2N 3055, pnp-ul mamii lor de tranzistoare ce pulsau cu muzica si se ardeau cand iti era lumea mai draga..

:)

Dragos Bora spunea...

2N3055 by Motorola... ... ... :)