Acel magnetofon minunat și tinerețile noastre zburătoare

Era vara lui 1987.

Era vara lui 1987 și eu învățam pentru admiterea la liceu, în treapta I.

Pe vremea aceea, pe vremea dinozaurilor comuniști care sîntem / sînteți / nu esteți, se dădea examen să intri la liceu. Acum nu știu cum este, nu mă interesează, oricum le schimbă ca dracu, în fiecare an de cîte trei-patru ori, depinde cîți miniștri și secretari de stat are guvernul în ansamblu, nu-mi încarc memoria și fierea cu asemenea efemerități. O să aflu cînd Marta va ajunge într-a șasea sau a șaptea sau a opta. Nu știu voi cum esteți acum, măi gramatofobilor, dar pe vremea mea se dădea examen. La inevitabilele matematică și limba română.

La mate n-aveam nici un fel de problemă, cum de altminteri nu prea am avut niciodată, cu excepția examenului de Optimizare din facultate – dar l-am luat și pe ăla pînă la urmă. În schimb, la română era de groază. Nu spun că eram groaznic, pentru că nu eram. Din contră: tot timpul am fost bun la învățătură și geek și nerd. Dar nu și tocilar. Era de groază pentru mine să învăț căcaturile alea de comentarii la Toma Alimoș și alte tîmpenii pe care pe urmă le-am citit de plăcere, dar nu atunci.

Don't get me wrong: n-am nimic cu literatura. N-am nimic cu limba română. După cum probabil v-ați dat deja seama, o voi nenumărați cititori aproximativ cîteva sute, o voi hoarde de turambarieni, iubesc limba română. E frumoasă e complicată e jucăușă e gustoasă e sonoră poți să faci ce vrea mușchiul imaginației tale din ea. Însă urăsc comentariile, învățatul pe de rost, toceala, curat meșteșugul de tîmpenie.

Ei bine, în vara aia, precum în toate verile de cînd este România Republică Balcanică, era cald. Cald la Telega, pen' că alte călduri nu cunoșteam – încă. Și, pe lîngă că era cald și zăpușeală și n-aveam voie să mă duc la Băile Telega, la apa sărată, care și cînd e murdară e curată, în plus mai eram și supus la un curs intensiv de curat meșteșug de tîmpenie, ramura pe limba și literatura română.

Și uite așa stăteam eu într-una din camerele de vară ale curții noastre, un soi de dependințe, două camere, una din care își făcuse taică-meu laborator, cealaltă în care în cele din urmă mă lăsaseră să stau în ea, și descopeream.

Descopeream ura față de toceală. Descopeream evaziunea mentală, evadarea. Descopeream tărăgănarea și procrastinarea – uite, ăsta un frumos cuvînt care nu există încă în limba română. Descopeream, o drog, o blestem, o soartă, descopeream cafeaua – întîi cronțănită între dinți, pe urmă fiartă, "să învețe băiatul". Descopeream hormonul – de fapt mă descoperea el pe mine, mama ei de pubertate.

Și, mai presus de tot și de toate, descopeream muzica.

Sus, în podul casei, dădusem peste un magnetofon vechi din tinerețea alor mei, de pe vremea cînd erau pe la facultate și dădeau chefuri. Un B50, parcă,

Damn it, nu-mi mai aduc aminte. Stai să-l sun pe taică-meu...

... gata, am aflat, taică-meu știe tot, nu uită nimic, mi-a dat imediat răspunsul: un magnetofon Tesla B42, "primul magnetofon tranzistorizat care s-a găsit pe piața noastră", uite unul de-ăsta, damn it, numai cînd mă uit la el mă trec fiori și mă simt adolescent din nou,

ei bine, și magnetofonul ăsta care îl găsisem eu în pod avea două calități nemaipomenite. Unu la mînă: mergea, chiar și după ceva ani de zacere în uitare. Iar doi la mînă: avea și niște benzi cu muzică – muzica pe care o înregistrase taică-meu în tinerețea sa de dinaintea venirii mele pe lume.

Atunci, acolo, în camera aia, la magnetofonul ăla găsit în podul ăla, în vara aia, mi s-a schimbat viața. Considerabil iremediabil inexorabil fatidic și matusalemic. Atunci s-a pus baza fundamentului temeliei de dîră de noroi cosmic pe care căruța vieții mele a pornit-o în rostogolire prin timp.

Pentru că atunci, muzica aia de pe benzile alea care se rupeau una-două, de trebuiau încontinuu lipite cu scotch – ehe, pe vremea aia nici scotch nu prea se găsea, ce știți voi, recenții moșului, acum le aveți pe toate la nas, dar în Telega lui 1987 nu aveai nici măcar bandă adezivă, nici muzică, nici tembelizor, nici nimic –

deci atunci muzica aia mi-a luat sufletu și mi l-a aruncat pe jos, cum frumos se exprimă în versurile sale poetul Alexandru Andrieș într-una din poeziile sale pe care slavă Domnului cel inexistent că n-a trebuit s-o învățăm și pe aia la comentarii la treapta I, sau la treapta a IIa.

Pentru că, stimați cititori și nenumărați prieteni radiofonici pe Internet, o voi hoarde cîtă frunză și iarbă, chiar și sute, uneori, cînd sînt alegeri, chiar și mii, mama voastră de politruci, pe benzile alea erau Beatles și Rolling Stones.

Și pe urmă tot ce s-a întîmplat în muzica vieții mele, Pink Floyd și Led Zeppelin și King Crimson și Einsturzende Neubauten și Jacques Brel și Bob Dylan și Bach și Gentle Giant, a pornit din acea vară fierbinte în care nu aveam chef să învăț la căcatul de examen de limba și literatura română, secțiunea Toma Alimoș, cînd călare cînd pe jos, mațele-și aduna, dujmanii belea, alea alea alea alea. De la benzile alea, mai ales de la una din ele, cea care a ajuns în cele din urmă cea mai ruptă cîrpită tocită ascultată.

Beatles Rolling Stones Una paloma blanca și, altele, multe altele pe care nu mi le aduc aminte, dar dacă le aud, uite așa se face carnea pe mine, ca pe Gheorghe Florea "Fulgerică Bragadiru" cînd îmi spunea el cum o să cîștige alegerile la Orșova (nu le-a cîștigat), ca pe miel cînd îl dai prima dată la țîța oii, ca pe fața ierbii cînd bate vîntul fierbinte de vară.

Printre ele, printre multele melodii din anii '70, totul a plecat inclusiv de la melodia asta, pe care vă conjur vă sperjur vă țurțur vă rog și inorog vă vasilisc și isc să o ascultați și de care nu-mi aduceam aminte în vecii vecilor unicii și singurei mele vieți dacă în seara asta nu mă uitam la High Fidelity, cum tocmai v-am povestit, și dacă unul din personajele de acolo, ăla grasul și istericul, ajutorul de vînzător rocker, nu mormăia cîteva cuvinte în momentul în care tatăl Laurei a murit și ei făceau liste cu Top 5 cîntece de înmormîntare.

Și mi s-a aprins becul și am simțit gust de muzică și de adolescență în cap și m-a apucat damblaua: trebuie să găsesc cîntecul. Cum îi zice? Care e? Uite-l aici, îl am în colțul minții, dar cum îi spune?

Inițial nu am reușit să dau de el. Dar pe urmă mi-am amintit că de fapt pe Internet găsești orice, de fapt aproape orice, cu excepția rezultatelor celor mai recente sondaje de opinie politice din România, mai ales alea CCSB, dar și de la concurență – oare de ce oare? – și atunci în mintea creierului meu mi-am dat seama că trebuie să caut pe Google. Și cum sînt dureros de deștept uneori, am știut cum trebuie să caut: "songs hinted in High Fidelity". Și am găsit. Pe Wikipedia, evident, cioclopedia poporului. Și am ajuns aici (dă-i mai jos, scroll down pînă la Songs mentioned in dialogue of film și o să găsiți asta: The Night Chicago Died, by Paper Lace.

Și toată copilăria de început de adolescență a lui Turambar o să vă fulgere prin fața ochilor, ca într-un roman ieftin și prost, și o să înțelegeți cum a fost cu vara lui 1974, cînd acest cîntec a luat lumea pe sus, dar și cu vara lui 1987, cînd Turambar învăța la limba și literatura română, secțiunea Toma Alimoș - ăla cu mațele la purtător, în caz că ați uitat cumva.

Restul e tăcere. De fapt, nu. Restul e muzică. The Night Chicago Died. Seasons In The Sun. Una Paloma Blanca. Paint It Black. Hei Jude. San Francisco. The Top Five care de fapt sînt șase care i-au schimbat zilele și viața și temperamentu și soarta și destinu lu Turambar și pentru care citiți voi aici pînă ajungeți să ascultați muzică.

Hai, că știu că o să plîngeți în batistă pe urmă, babalîcilor care esteți, recenților care nu sînteți încă.

Hai, că nu doare.

Muzica, vă rog! Să cînte muzica!


Paper Lace – The Night Chicago Died



Terry Jacks – Seasons In The Sun (Brel, da?)



George Backer – Una paloma blanca



The Rolling Stones – Paint It Black



The Beatles – Hei Jude



Scott McKenzie – San Francisco



Magnetofonul Tesla B42


* * *

Și bomboana de pe tort, cireașa de pe colivă, gîndacul din chiuvetă, piatra din pantof, o versiune rea și adevărată a lui Paint It Black, ca să ne aducem aminte că în anul doo mii nu vom mai fi copii. Mama lor de punkiști, cum sfîșie ei corola de minuni a lumii.


The Agony Scene – Paint It Black