Despre maturizare în vremuri cu ploaie

Vedeți voi, modernii mei, o voi strălucitorilor și recenților,

ceea ce trăim acum se numește reașezare. Recul. Necesara digestie.

După hulpăveala din anii 2005 – 2008, în care "economia duduia" (și chiar așa și era, nu sînt adeptul folosirii acestei sintagme în cheie peiorativă), în care banii căpșunarilor, din ce în ce mai mulți, se transformau în saci de ciment și în încă un etaj, să avem mai mult decît vecinul, ce naiba, în care lumea era din ce în ce mai luată de cap și de orgoliu de logica lui "more is better", prima dată după atîta timp cînd lumea începea să redescopere plăcerile banului și cheltuitului și mallului și, într-o din ce în ce mai mare măsură, a consumului ostentativ și inutil, acea cursă a înarmărilor simbolice de fițe poporane,

ei bine,

acum e vremea digestiei. A mahmurelii de după. A lui "small is better". A lugumelii. A părerii de rău: muuuaaammă, cîți bani am tocat și pe ce, frate? Pe ce? A pocăinței și a des-semețizării. A revenirii la basics. La baza fundamentului temeliei. La plus-valoare și la scarcitate și la concurență și la foame.

O ilustrare superbă, dacă n-ar fi și tristă în același timp, a acestei necesare reașezări, a acestei lecții de umilință și de revenire din podul superbiei ubermenșhianiste la măsuri ceva mai balcanice o reprezintă disperarea imobiliară din zona limitrofă Bucureștiului despre care ne povestește azi Ziare.com.

Citiți-l, vă rog. Face bine la minte. Mentosana in corpore flasco. De la hybris la vraiște. De la buy buy buy la sell sell sell dar cine mama naibii mai cumpără, că nu mai cumpără nimeni. De la coolitatea avutului casă "în suburbie" la realizarea treptată a faptului că de fapt suburbia aia e cam mahala. Foarte mahala, chiar și cu banu la teșcherea și cu jipanu la poartă.

Știți de fapt ce sînt toate astea? Toate astea fac parte din procesul de maturizare. Da, da, e vorba de maturizare. În cazul de față, cu cele două componente ale sale: maturizare economică și, deloc de ignorat, maturizarea emoțională, cum ar spune nevastă-mea, psiholoaga cea fără de iluzii și fără de milă, dar plină de compasiune la adresa suferinței și amăgirii cu care ne îmbîcsim creierul.

Și, din păcate, istoria economică, mai ales în alte țări unde putem vorbi de perioade mai lungi de economie neținută în chinga cangrenată a planificării de stat, ne arată că oamenii nu învață și nu se maturizează decît prin intermediul durerosului, inevitabilului proces de trial and error.

Adică în termeni științifici de Cîmpulung Muscel: pînă nu dai cu capul de pragul de sus... Toate piețele, din păcate – da, socialiștilor: bucurați-vă! – așa funcționează: cînd se duc în sus, se duc prea în sus. Mult mai mult decît ar fi cazul. Cînd coboară, coboară prea mult. Mult mai mult decît ar fi cazul. Componenta psihologică de dezmăț, respectiv disperare vine să se suprapună și să intensifice sinusoida "naturală" de expansiune și contracție.

Ăsta este unul din prețurile pe care le plătim pentru libertate, pentru faptul că nimeni nu vine să ne planifice existența și viața, nici un Comitet al Planificării Centralizate, nici un grup de înțelepți condescendenți, de dictatori luminați. Reacționăm în exces. Sîntem isterici în comportamentul nostru de hoardă, de mulțime, de populație, de mob. We overshoot.

Iar acum românii asta fac: descoperă pe pielea lor primul downturn al ciclului economic, atunci cînd lumea suferă și învață. Dau cu capul de pragul de sus, fac buba cucui au mă doare și în cadrul acestui proces contondent învață.

Învață.

Învață să nu ia credite mai mari decît îi duce cocoașa.

Învață că roata morii se învîrtește și what goes up must come down.

Învață că de cele mai multe ori comportamentul ostentativ e costisitor și dacă vrei să faci pe păunul, atunci trebuie să te și țină balamalele să-ți poți permite asta. Învață ce e aia plus-valoare.

Învață temperanța și precauția.

Învață evaluarea și estimarea și predicția și cercetarea de piață.

Învață să identifice și costurile externalizate, nu doar pe cele care se regăsesc în prețul ăla simplu, cu bani și cifre.

Învață gîndirea a la longue, nu doar pe buza sezonului, de la jumătate de an la altul.

Învață că poate e cazul să mai pună și bani deoparte, firimituri albe pentru zile negre.

Învață să-și proiecteze viața în fața ochilor și să se gîndească la ea în ansamblu, de la tiiiineeereeeețe pîn' la bătrînețe, de la tembeleala de discotecizare și de Red Bull cu whisky pînă la pensia anchilozată de artroză și de diabet și de cancer și de hipertensiune.

Învață utilitatea taxelor și impozitelor, dar și calculul și discursul critic la adresa lor.

Învață. Greu și cu dureri mari, dar învață.

Învață chestia aia cu artimetica și cu lugumeala banilor pe care nu ai cum să o înveți pînă nu treci și prin zona de scădere și pe care nemții și americanii și englezii și francezii și spaniolii și italienii le-au învățat mai demult, că ei au avut timp să treacă prin vreo două-trei astfel de cicluri complete pe parcursul vieții și să descopere pe pielea lor că nu tot ce zboară se mănîncă, că viața nu e ca la telenovele și ca la Hollywood, unde toate mașinile sînt scumpe și toate femeile sînt zîne și toți bărbații poartă ceasuri din cele mai scumpe la mînă și sînt bronzați, de succes și cu Ferrari-ul, hai, măcar Mercedesul la poartă.

Lucruri pe care noi nu le-am descoperit încă, pentru că sîntem de fapt niște copii mari care belim ochii toată ziua în televizor și luăm de-a bună, nedigerat tot ce ne îndoapă ochii distinsul tembelizor, fi-i-ar ratingu ca fulgu' și aroganța mai digerabilă. Viața e ușoară, cîștigul se face cît ai bate din palme, toată lumea trăiește în Occident în case de vis și toți sînt menegeri sau măcar consultanți, dacă nu lucră în marketing cumva, la calculator sau la departamentu' creație.

Comme oooon. Mă lași. Hei, wake up! Trezirea!

Luuume! Lăsați fabrica de vise în pace și aflați că occidentalii trăiesc, cei mai mulți dintre ei, niște vieți foooarte prozaice, unii ar zice chiar bicisnice, în care calculează fiecare bănuț și economisesc și se preocupă de viitor și strîng din inimă și din toate sfincterele din dotare la adresa nesiguranței viitorului și se bucură de comfort, dar cu măsură, și se mulțumesc cu Opel și cu Renault și cu Fiat, nu visează cai verzi pe pereți Mercedes și BMW și Porsche decît dacă sînt siguri că-i țin balamalele și își drămuiesc și gestionează bugetul familiei și gîndesc de cinci ori înainte să cheltuiască o dată, mai ales în cazul unor cheltuieli de-astea semnificative cum ar fi cumpărarea sau construcția unei case.

Știu. Este un proces lung. Noi, în general, în ultimii douăzeci de ani nu prea am avut răbdare, am vrut să ardem etapele și să coboare visul din tembelizor la noi în ogradă, repede, fără efort, fantasma, basmul, ușurința actului din vis. Caaase mari, mai mari decît ale vecinului. Maaașini mari, mai mari decît ale vecinului. Coooșuri mari de cumpărături la mall, să fie frigideru plin. Paradigma lui "fără număr, fără număr, fără număr", că prea ne-au ținut comuniștii și rușii și Ceaușescu în scarcitate două generații. Acum vrem tare repede și iute. Acum. Fără întîrziere. Acum. Pe loc, pe moment.

Dar gata, așa nu se poate. Gata, vremea bumurilor și tunurilor a cam trecut. Intrăm în logica vitezei normale, încet dar lent, a unei societăți care curge normal. Nu bezmetic. Nu Estul sălbatic, ci Estul obișnuit. Iaca acolo un alt județ între multele alte județe ale Europei.

Este un proces lent pe care, o dată ce mulți dintre noi vom fi trecut prin el (pentru că, nu-i așa, întotdeauna sînt dintre cei care nu învață nimic, oricîte lecții s-ar chinui viața să le ofere) vom fi mai slabi, cu ochii mai sticloși, dar cu o raportare muuuult mai sănătoasă la economie, la viață și la lucrurile cu adevărat importante.

Iar asta se numește înțelepțizare. Creșterea stocului de cunoaștere în rîndul unei populații, ca să folosesc cuvinte cretine cu gust de lemn. Mai pe cuvinte de-astea de-ale noastre de la Telega: maturizare.

Hai, pace tuturor și tutun. Deci ne maturizăm, da? Capu' jos și împingem, cum ne învăța Martin Johnson în finala din 2003, fie-i caracterul să-i fie de englez perseverent. O să treacă și asta și peste doi-trei ani vom fi (ceva) mai limpezi la creer și o să învățăm că not all that glitter is gold și că small is better și că life, after all, is biutifăl. Sau, dacă vreți voi, o neam de căpșunari latini, că la vita e bella.

Scuze, prieteni sovietici: nu știu cum se spune în rusește. Știu pe engleză, știu pe italiană, dacă mă chinui puțin îmi aduc aminte chiar și cum se spune pe franceză. Dar pe rusește, zău, să moară pisica congelată în Siberia, zău, mă jur pe amintirea crucilor de la Sighet și a oaselor cu glonț în ele din Făgăraș, pe rusește nu știu cum se spune la vita e bella.

:/