luni, 3 septembrie 2012

Sǎ mǎ iertați dacǎ vǎ dez-amǎgesc

Fiecare limbǎ are geniul ei. Nu sînt în nici un caz primul care sǎ o spunǎ – e o afirmație de o banalitate savantǎ.

Geniul limbii se manifestǎ și prin cǎrǎmizi – cuvintele sale, și prin felul în care se îmbinǎ cǎrǎmizile.

Evident cǎ îmbinarea face meșteșugul, dupǎ cum orice lingvist care se respectǎ știe. Adevǎrata particularizare a unei limbi stǎ în gramaticǎ, în structuri, în sintaxǎ.

Însǎ pentru noi, pǎșuniștii ǎștia de rit autodidact și sfertodoct, cuvintele sînt mai gustoase. Le iei le plimbi prin cerul gurii ca pe o caramea, ca pe un Cabernet, și exclami “englezǎ de 500 de ani”, “francezǎ medievalǎ”, “celticǎ, nu înțeleg nimic, dar sunǎ fain”, “oșeneascǎ”. Și tot așa.

La noi într-ale sfertodocției intelectuale geniale, Constantin Noica a dat mǎsura cîntǎririi spiritului unui popor prin radiografia cuvintelor sale.

Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ” este un poem de dragoste, un manual de chirurgie, o carte de bucate, este o poveste de aventuri și un volum de poezii despre români și despre felul în care românii românesc întru românitate prin dulcea limbǎ complicatǎ ce-o vorbim, visǎm, beștelim, chinuim, înșeuǎm și cǎlǎrim. Româna.

Nu voi intra aici într-ale lui Noica. Zilele trecute, cu gîndul la acest articol pe care îl rostogolesc demult prin minte, am pus cîteva citate in extenso: aici, aici, aici. La un moment dat chiar mǎ bǎtea gîndul s-o iau s-o scriu din nou de mînǎ, de tastaturǎ, așa cum din cînd în cînd am fantezia asta erotico-literarǎ cu Iliada tradusǎ de George Murnu. Altǎ datǎ, la bǎtrînețe, la umbra platanului la Telega, cînd n-oi mai avea ce face.

În seara asta nu despre Noica este vorba, ci despre o idee nǎscutǎ din citirea sa, din citirea “Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ”.

E vorba despre ce ne spune nouǎ despre firea noastrǎ, a acestui popor struțo-cǎmilos și chiar și carpato-danubiano-pontic, cuvîntul “dezamǎgire”.

Pǎi sǎ-l luǎm sǎ-l disecǎm. În spirit mîrlǎnesc de mǎcelar descartian, primul lucru care îl facem la analizǎ este sǎ scoatem bisturiul și sǎ tǎiem. “Dezamǎgire” este compus din “dez” și “amǎgire”.

La “dez” e simplu. “Des-”, sonorizat în “dez-” înaintea cuvintelor începute în vocalǎ, e un prefix distructiv, care desparte, sparge, șterge, anuleazǎ, aduce la un stadiu anterior. “Dez” se pricepe sǎ despice, sǎ desșurubeze, sǎ dezasambleze, sǎ desfacǎ, dar și sǎ descînte, descalece, descurce ori desmierde.

Dicționarele sînt clare în aceastǎ privințǎ.

des- – Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice proveniență (lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o acțiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv. Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menționează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu dis- este anterioară rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de bază. Modern se scrie dez- înainte de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovații pare discutabilă, iar diferența de pronunțare a pref., de ex., în descompunere și în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu cons. în discuție, ci introdus de cea următoare, și că grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.
Sursa: Dexonline

Bun. Deci anulǎm, desfacem, descurcǎm ceea ce vine dupǎ el.

Ce vine dupǎ el?

Ups. Dupǎ el vine Satana. Vine amǎgirea. Pǎcǎleala. Fǎcǎtura. Cîntarea, încîntarea, vrǎjeala, vǎlul Mayei. Dupǎ el vine amǎgirea. Facerea din vorbe. Vrǎjeala.

Nasoalǎ acțiune, amǎgirea asta. Numai de rele spune despre ea la dicționar: a înșela, a ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase), a pǎcǎli, a minți, a greși, a fermeca, a momi. Numa’ și numa’ de rǎu. O solomonealǎ de cuvînt, care își trage seva înțelesului din grecescul μαγεύω. Adicǎ de la magi, maicǎ, de la solomonari, de la vrǎjitori, de la farmazoane. Dupǎ cum vǎ spuneam: de la Satana.

Aha. Deci ceva de nașpa. Clar și evident de nașpa. Pǎi dacǎ aplicǎm logica și artimetica, dacǎ punem ceva de neutralizat în fațǎ, înseamnǎ cǎ îi schimbǎ semnul, nu? Minus cu minus dǎ cu plus, nu? Deci ceva care desface amǎgirea ar trebui sǎ fie ceva de bine, nu?

Ei, aș! Mǎ lași, Mițo? La noi la Românica, în Republica Istericǎ România, minus cu minus tot minus dǎ, bre!

Pentru cǎ dintr-un cuvînt de pǎcǎlealǎ, și anume “amǎgire”, cǎruia îi trîntim un prefix de întors semnul pe dos, și anume “dez-“, rezultǎ ditamai naiba de namilǎ de matahalǎ de cuvînt trist, de jale, ah ce dureros: DEZAMǍGIRE.

Adicǎ ceva de tristețe, frate. Adicǎ ceva cu lacrimi, Mițo. Adicǎ cu decepții la drum de searǎ, soro.

Ia uite ce zice dicționarul:

DEZAMĂGÍ, dezamăgésc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă speranțele, iluziile; a deziluziona, a decepționa. – Dez- + amăgi. (Sursa: Dex Online).

Deci nasol. Deci la început mǎ pǎcǎlesc, mǎ amǎgesc, sînt mințit și înșelat și înșelat cu farmece de magi și de solomonari, dar pe urmǎ dacǎ îi pun capǎt, dacǎ mǎ dez-amǎgesc, adicǎ dacǎ mǎ dez-vrǎjesc, dez-pǎcǎlesc, se cheamǎ atunci cǎ sînt dezamǎgit, adicǎ trist și decepționat și deziluzionat și cu speranțele înșelate.

Adicǎ sînt cu mintea limpede, fǎrǎ de amǎgire, și mǎ apucǎ o tristețe de nu o sting cu toate țuicile din Balcaniul ǎsta bogat în prune grase, zemoase, numa bune de fǎcut țuicǎ de stins dezamǎgirea cu ele.

Mda. Nasol momentul. Aceastǎ ecuație care ne dez-vǎluie, adicǎ dez-velește, adicǎ dǎ la o parte plapoma misterului, cum cǎ ceva neplǎcut dacǎ îi punem capǎt tot neplǎcut e este cît se poate de specific fandacsiei românești și este într-același registru explicativo-spiritual ca și celelalte cuvinte cu care Noica ne des-tupǎ mintea: “petrecere”, “întru”, “rost”, “fire”, “cumplit” / “complet” și celelalte care le veți des-coperi de veți îndrǎzni sǎ citiți “Cuvînt împreunǎ despre rostirea româneascǎ”. Nu vi le des-tǎinui aici, cǎci s-ar chema cǎ stric taina, cǎ strivesc corola de minuni a lumii. Adicǎ o des-poi, cum ar veni.

Avem douǎ cǎi de gîndire în a trage concluzii în aceastǎ privințǎ: una nasoalǎ și una și mai nasoalǎ.

Cu care sǎ încep?

Cu cea nasoalǎ, evident.

Se cheamǎ cǎ e nasol sǎ des-coperi cǎ poporului român îi cam cade greu la stomacul filosofic claritatea și limpezimea cunoașterii, a dez-amǎgirii, a ieșirii de la întuneric la luminǎ. Actul de rostuire, de limpezire, de punere în ordine a gîndirii și de lepǎdare de amǎgire duce la fandacsie, la supǎrare, la emoții negative, la dez-amǎgire și la dez-iluzionare.

Adicǎ, cum ar fi zic Descartes de Mizil, gîndesc, deci sînt trist, bǎga-mi-aș. Care mai dai o țuicǎ, cǎ-mi vine sǎ plîng cînd încep sǎ înțeleg cum stau lucrurile cu adevǎrat?

Mda. Nasol. Oare sǎ aibǎ de-a face cu aplecarea noastrǎ spre mediocritate, spre aproximativ și “las-o mǎ așa cum a cǎzut” și cu “merge și așa”, cu dulcele ritm lent, de varǎ, de șpriț de alternanțǎ vale plai de care ne spunea Blaga? Cum scoatem nasul la luminǎ și la rigoare și la exactitate, la aspra joacǎ a cunoașterii, cum dǎ depresia peste noi și bǎgǎm înapoi cîrnațul de nas la cǎlduricǎ, la poalele mǎicuții, la “sǎ fie bine ca sǎ nu fie rǎu”, la “uitǎ-te la el ce ochi inteligenți are, doar cǎ nu reușește sǎ se exprime”?

E posibil.

Dar și mai posibil este cǎ de fapt a doua ipotezǎ de tip nașparlifer este mai adevǎratǎ.

Cu ceva timp înainte scoteam aritmetica la înaintare și socoteam cǎ minus cu minus ar trebui sǎ dea plus și cum de mama naibii dǎ tot minus? Adicǎ ceva negativ, “amǎgirea”, cu ceva de schimbare de semn, “dez-“, ar trebui sǎ dea ceva pozitiv, “dez-amǎgirea”, și cînd colo dǎ ceva tot de nașpa, de suferințǎ, ah ce dureros, rǎnile mǎ doare, dǎ-mǎ de la soare.

Dar dacǎ presupozițiile au fost greșite și am pus semnele cum nu trebuie? Dacǎ nu cumva logica aritmeticii cuvintelor totuși funcționeazǎ și de fapt cuvîntul inițial, “amǎgirea”, prezintǎ de fapt conotație POZITIVǍ, nu negativǎ? Și atunci ecuația e simplǎ: plus cu minus dǎ minus, adicǎ “dezamǎgire”?

Ups. Asta chiar e o concluzie nașpa. Nu cǎ am obosi noi la un efort de deratizare, de deparatizare de amǎgire. Iaca acolo, am fost dez-amǎgiți și a dat tristețea peste noi. Nu, din contrǎ. Am fost deposedați de ceva plǎcut și de-aia ne apucǎ fandacsia.

Adicǎ ne place sǎ fim amǎgiți. Sǎ fim pǎcǎliți. Vrǎjiți. Mințiți. Fǎcuți din vorbe. Ispitiți cu vorbe dulci și goale și false și fǎțarnice. Ca oile. Ca drogații. Drogați din vorbe.

Ceea ce ar explica, dragilor care vǎ tot strǎduiți sǎ vǎ lepǎdați de amǎgire, multe dintre cele din prezentul și trecutul scumpei noastre patrii, Republica Istericǎ România. Și, evident, explicǎ cu aceeași claritate necruțǎtoare și dez-amǎgitoare și ce se va întîmpla de aici încolo pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Minte-mǎ, Mițo! Minte-mǎ frumoș și mintenaș o sǎ-ți dau inima mea, sǎ faci tu ce vrei cu ea, Mițo Mițo...

Of of, mǎi mǎi... :(

PS: De continuat discuția în aceeași direcție glosînd pe marginea gustului cuvîntului “a minți” și mai ales a legǎturii sale cu “minte”, adicǎ cu “creer”, cu “organul gîndirii și rațiunii la maimuțele vorbitoare”. Adicǎ “a minți”, doar la asta e bunǎ “mintea”? Sau “a da din minte” înseamnǎ “a minți”? Hmmm. De cǎutat. Prea se leagǎ cu ipoteza “amǎgeala e bunǎ / oamenii n-au fost pe Lunǎ”.

PPS: De continuat discuția de manierǎ comparativǎ. Cum se spune “a dezamǎgi” în englezǎ? Disappoint. Adicǎ neutralizǎm “appoint”. A desemna, a da întîlire. Cum se spune în francezǎ? “Desole”. De cǎutat etimologia – am Larousse-ul pe undeva pe aici. Cum se spune în germanǎ? Dar în spaniolǎ? Dar în italianǎ? Dar în rusǎ? Iau principalele limbi indo-europene dimprejur. Ce spun aceste compoziții despre spiritul popoarelor respective? E de bine? De rǎu? Cum e în comparație cu ce începe sǎ reiasǎ din analiza noastrǎ privind geniul românesc întru dezǎmǎgire?

Bǎga-mi-aș. Încep sǎ fiu dezamǎgit cǎ am stîrnit acest mușuroi de furnici.

Deci sǎ mǎ iertați, domnițe și voi domni, dacǎ în efortul meu de dez-amǎgire vǎ voi tot dezamǎgi de aici încolo, cum am fǎcut-o și pînǎ acum de altfel. Într-un fel, e normal: e în fișa postului de sociolog sǎ tot dezamǎgim... :(




.

10 comentarii:

__Vali spunea...

Keep going, nu o sa reusesti sa ma dezamagesti!
Din cand in cand o sa ma amagesti un pic asa dar asta e o alta poveste ;-)

Ivan Zubeldian spunea...

E mai simplu. Ca și "deziluzie", "dezamăgire" are sensul de a ieși dintr-o amăgire indusă de altul sau de mine însumi în raport cu un obiect anume. Adică, m-am amăgit sau m-ai amăgit că ești bun și descopăr că tu ești rău. Pentru că dezamăgirea se manifestă în raport cu un obiect concret al dezamăgiri, ea nu are dimensiuni metafizice, de trezire a lucidității. Fata aceea, dintr-un anumit unghi și de la depărtare, părea frumoasă. Am văzut-o mai de-aproape și mi-am dat seama că a fost o iluzie. Sunt dez-iluzionat, dez-amăgit, pentru că mi-am pierdut propria iluzie despre fată, nu despre lume. Tristețea nu vine din faptul că luciditatea ne întristează, în general, așa cum sugerezi, ci vine din faptul că mi-am pierdut o iluzie frumoasă în raport cu ceva anume.

Turambar spunea...

@ Vali: :) :hugs: :friends:

@ Ivan Zubeldian: pai si in loc sa fiu fericit, multumit ca tocmai am scapat de-o pacaleala, chiar si frumoasa, de-o iluzie, de-o vrajeala, eu ce fac, ma supar? Inseamna ca-mi place sa fiu pacalit, sa traiesc in aburi. Ca prefer starea de gratie a "iluziei frumoase" starii adevarului si cunoasterii dez-iluzionate. Ca-mi place la magicieni. Ca-mi place sa ma uit la realitate ca la televizor, unde toate e frumoase si false

Ivan Zubledian spunea...

Nu ai cum să fii fericit pentru că ai descoperit că fata e urâtă. Nu poți fi fericit pentru că descoperi că un aliat te trădează. Bucuria adevărului trece prin suferință, nu numai în limba română:)

Vali spunea...

Mirel, in franceza "dezamagit" e "decu" de la verbul "decevoir" care se trage din latinescul "decipere" (a insela), link below: http://www.myetymology.com/latin/decipere.html

Uite aici si o perspectiva crestina a "amagirii"

http://mariuscruceru.ro/2009/12/24/amagire-si-dezamagire-de-craciun/

Deci se poate si dezamagire cu conotatii pozitive ;)

Salutari de la BXL, Vali

Better Failling spunea...

Better Failling Ca tot veni vorba de sociologie acolo se practica doua abordari ale realitatii. Una transversala care incearca sa descrie cit mai exact starea actuala si una longitudinala care incearca sa inteleaga cit mai multe din evolutia unui anumit eveniment.
Abordarea lui Noica pare a fi de tip transversal, omul ne atrage atentia asupra unei aparente neconcordante actuale. Noi, acum, resimtim dezamagirea - spulberarea negurilor - ca pe o suferinta. O fi rau, o fi bine?
Hasdeu ne spune ca 'a amagi' inseamna si a fermeca, a vraji: http://www.webdex.ro/online/dictionar/am%C4%83gi. O alta expresie populara ne sugereaza 'amageste-ti foamea cu ceva pina e gata masa'.
Pina la urma se pare ca 'amagirea' nu este neaparat rea. E vorba doar de o interpretare, subiectiva si particulara, a realitatii. E adevarat ca acest cuvint cuprinde in el intreagul spectru etic: daca manipularea este clar negativa iar persuasiunea oarecum pozitiva amagirea le cuprinde pe amindoua.
Sau cel putin le cuprindea pe vremea lui Hasdeu. Ce s-o fi intimplat de atunci incoace incit am ajuns, la nivelul mentalului colectiv, sa consideram orice interpretare subiectiva a realitatii ca fiind o incercare de frauda? Ni s-or fi facut prea multe promisiuni mincinoase incit nu mai avem incredere in nimic?
Si atunci de ce suntem dezamagiti atunci cind adevarul iese la iveala? Ne-am invatat intr-atit sa traim in minciuna incit stralucirea adevarului ni se pare insuportabila?
http://www.youtube.com/watch?v=LTWwY8Ok5I0

toteu spunea...

Mofturi, coane Turambare.

Sentimentul ratarii induse (tipic romanilor dealtfel) e si el o dez-amagire, nu?

Ontelus Dan Gabriel spunea...

Acest cuvant, ,,dezamagire” este un bun exemplu pentru relativitatea perceptiei asupra realitatii, dar si pentru ambiguitatea semantica structurala a multora dintre cuvinte. Totul porneste de la conotatiile prilejuite de ,,amagire”, bine evidentiate de catre autorul postarii. Amagirea este un caz special, in sensul ca actiunii astfel numite i se pot asocia, cu egala indreptatire, toate cele trei diateze: activa, reflexiva, pasiva. Fie si numai acest aspect confirma complexitatea cuvantului. A amagi pe cineva, a se amagi si a fi amagit de catre cineva sau de ceva implica iluzie, inselare, vraja, farmec, magie, minciuna, mistificare, fictiune-fictionalizare etc. Or, in mai toate aceste situatii este vorba, de fapt, despre nevoia omului de a fugi de realitate si de luciditatea care te aduce cu picioarele pe pamant. In sfarsit, inaintea lui C. Noica, tot un ,,criterionist”, si anume Mircea Vulcanescu, in splendida ,,Dimensiunea romaneasca a existentei”, a forat valentele filologico-filosofice ale unora dintre ,,amagitoarele” cuvinte ale limbii romane.

individul_x spunea...

Am două posibile ezplicații:

1.Dez-amăgire definește momentul/momentele ulterioare șocului în care revii cu picoarele pe pământ, în care realizezi că visul frumos s-a terminat. Ori frântura asta nu are cum să nu-ți lase un gust amar. Sub influența acestei palme după ceafă rămânem cu impresia că dez-amăgire este ceva de rău când de fapt este de bine. E bine că am fost readuși pe calea cea dreaptă și extrași din mrejele iluziilor ce ne consuma sufletul inutil, nu?

2. Dacă de fapt prefixul nu este "dez" ci "des" pronunțat ca "dez"?

Ar fi des-amăgire, adică ești amăgit des, adică e de nașpa, adică nu mai suporți, adică îți vine să-ți bagi picioarele deși n-ai ajuns chiar la resemnare. Calculele ar ieși și în acest caz deoarece n-ai minus*minus ci o sumă de minusuri care dau un minus mai mare..

Host spunea...

@ Ivan Zubledian : Termenul de fericire este foarte relativ, un copil nici macar nu distinge diferenta intre fericire si tristete, un tanar confunda aceasta stare cu entuziasmul, iar un adult nu poate identifica bucuria in raport cu o excitatie mentala, aceste trei perceptii in functie de varsta dovedesc relativitatea acestei stari.