luni, 3 septembrie 2012

Să mă iertați dacă vă dez-amăgesc

Fiecare limbă are geniul ei. Nu sînt în nici un caz primul care să o spună – e o afirmație de o banalitate savantă.

Geniul limbii se manifestă și prin cărămizi – cuvintele sale, și prin felul în care se îmbină cărămizile.

Evident că îmbinarea face meșteșugul, după cum orice lingvist care se respectă știe. Adevărata particularizare a unei limbi stă în gramatică, în structuri, în sintaxă.

Însă pentru noi, pășuniștii ăștia de rit autodidact și sfertodoct, cuvintele sînt mai gustoase. Le iei le plimbi prin cerul gurii ca pe o caramea, ca pe un Cabernet, și exclami “engleză de 500 de ani”, “franceză medievală”, “celtică, nu înțeleg nimic, dar sună fain”, “oșenească”. Și tot așa.

La noi într-ale sfertodocției intelectuale geniale, Constantin Noica a dat măsura cîntăririi spiritului unui popor prin radiografia cuvintelor sale.

Cuvînt împreună despre rostirea românească” este un poem de dragoste, un manual de chirurgie, o carte de bucate, este o poveste de aventuri și un volum de poezii despre români și despre felul în care românii românesc întru românitate prin dulcea limbă complicată ce-o vorbim, visăm, beștelim, chinuim, înșeuăm și călărim. Româna.

Nu voi intra aici într-ale lui Noica. Zilele trecute, cu gîndul la acest articol pe care îl rostogolesc demult prin minte, am pus cîteva citate in extenso: aici, aici, aici. La un moment dat chiar mă bătea gîndul s-o iau s-o scriu din nou de mînă, de tastatură, așa cum din cînd în cînd am fantezia asta erotico-literară cu Iliada tradusă de George Murnu. Altă dată, la bătrînețe, la umbra platanului la Telega, cînd n-oi mai avea ce face.

În seara asta nu despre Noica este vorba, ci despre o idee născută din citirea sa, din citirea “Cuvînt împreună despre rostirea românească”.

E vorba despre ce ne spune nouă despre firea noastră, a acestui popor struțo-cămilos și chiar și carpato-danubiano-pontic, cuvîntul “dezamăgire”.

Păi să-l luăm să-l disecăm. În spirit mîrlănesc de măcelar descartian, primul lucru care îl facem la analiză este să scoatem bisturiul și să tăiem. “Dezamăgire” este compus din “dez” și “amăgire”.

La “dez” e simplu. “Des-”, sonorizat în “dez-” înaintea cuvintelor începute în vocală, e un prefix distructiv, care desparte, sparge, șterge, anulează, aduce la un stadiu anterior. “Dez” se pricepe să despice, să desșurubeze, să dezasambleze, să desfacă, dar și să descînte, descalece, descurce ori desmierde.

Dicționarele sînt clare în această privință.

des- – Pref. care intră în compunerea a numeroase cuvinte de orice proveniență (lat. desface; sl. despăgubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o acțiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv. Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, încă activ. Nu se menționează în continuare decît cuvintele la care este de presupus că respectiva compunere cu dis- este anterioară rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de bază. Modern se scrie dez- înainte de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovații pare discutabilă, iar diferența de pronunțare a pref., de ex., în descompunere și în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de altă parte, că timbrul Z nu este propriu cons. în discuție, ci introdus de cea următoare, și că grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.
Sursa: Dexonline

Bun. Deci anulăm, desfacem, descurcăm ceea ce vine după el.

Ce vine după el?

Ups. După el vine Satana. Vine amăgirea. Păcăleala. Făcătura. Cîntarea, încîntarea, vrăjeala, vălul Mayei. După el vine amăgirea. Facerea din vorbe. Vrăjeala.

Nasoală acțiune, amăgirea asta. Numai de rele spune despre ea la dicționar: a înșela, a ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase), a păcăli, a minți, a greși, a fermeca, a momi. Numa’ și numa’ de rău. O solomoneală de cuvînt, care își trage seva înțelesului din grecescul μαγεύω. Adică de la magi, maică, de la solomonari, de la vrăjitori, de la farmazoane. După cum vă spuneam: de la Satana.

Aha. Deci ceva de nașpa. Clar și evident de nașpa. Păi dacă aplicăm logica și artimetica, dacă punem ceva de neutralizat în față, înseamnă că îi schimbă semnul, nu? Minus cu minus dă cu plus, nu? Deci ceva care desface amăgirea ar trebui să fie ceva de bine, nu?

Ei, aș! Mă lași, Mițo? La noi la Românica, în Republica Isterică România, minus cu minus tot minus dă, bre!

Pentru că dintr-un cuvînt de păcăleală, și anume “amăgire”, căruia îi trîntim un prefix de întors semnul pe dos, și anume “dez-“, rezultă ditamai naiba de namilă de matahală de cuvînt trist, de jale, ah ce dureros: DEZAMĂGIRE.

Adică ceva de tristețe, frate. Adică ceva cu lacrimi, Mițo. Adică cu decepții la drum de seară, soro.

Ia uite ce zice dicționarul:

DEZAMĂGÍ, dezamăgésc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă speranțele, iluziile; a deziluziona, a decepționa. – Dez- + amăgi. (Sursa: Dex Online).

Deci nasol. Deci la început mă păcălesc, mă amăgesc, sînt mințit și înșelat și înșelat cu farmece de magi și de solomonari, dar pe urmă dacă îi pun capăt, dacă mă dez-amăgesc, adică dacă mă dez-vrăjesc, dez-păcălesc, se cheamă atunci că sînt dezamăgit, adică trist și decepționat și deziluzionat și cu speranțele înșelate.

Adică sînt cu mintea limpede, fără de amăgire, și mă apucă o tristețe de nu o sting cu toate țuicile din Balcaniul ăsta bogat în prune grase, zemoase, numa bune de făcut țuică de stins dezamăgirea cu ele.

Mda. Nasol momentul. Această ecuație care ne dez-văluie, adică dez-velește, adică dă la o parte plapoma misterului, cum că dacă punem capăt la ceva neplăcut, starea tot neplăcută rămîne, este cît se poate de specifică fandacsiei românești și este într-același registru explicativo-spiritual ca și celelalte cuvinte cu care Noica ne des-tupă mintea: “petrecere”, “întru”, “rost”, “fire”, “cumplit” / “complet” și celelalte care le veți des-coperi de veți îndrăzni să citiți “Cuvînt împreună despre rostirea românească”. Nu vi le des-tăinui aici, căci s-ar chema că stric taina, că strivesc corola de minuni a lumii. Adică o des-poi, cum ar veni.

Avem două căi de gîndire în a trage concluzii în această privință: una nasoală și una și mai nasoală.

Cu care să încep?

Cu cea nasoală, evident.

Se cheamă că e nasol să des-coperi că poporului român îi cam cade greu la stomacul filosofic claritatea și limpezimea cunoașterii, a dez-amăgirii, a ieșirii de la întuneric la lumină. Actul de rostuire, de limpezire, de punere în ordine a gîndirii și de lepădare de amăgire duce la fandacsie, la supărare, la emoții negative, la dez-amăgire și la dez-iluzionare.

Adică, așa cum ar fi zis Descartes de Mizil, gîndesc, deci sînt trist, băga-mi-aș. Care mai dai o țuică, că-mi vine să plîng cînd încep să înțeleg cum stau lucrurile cu adevărat?

Mda. Nasol. Oare să aibă de-a face cu aplecarea noastră spre mediocritate, spre aproximativ și “las-o mă așa cum a căzut” și cu “merge și așa”, cu dulcele ritm lent, de vară, de șpriț de alternanță vale plai de care ne spunea Blaga? Cum scoatem nasul la lumină și la rigoare și la exactitate, la aspra joacă a cunoașterii, cum dă depresia peste noi și băgăm înapoi cîrnațul de nas la căldurică, la poalele măicuții, la “să fie bine ca să nu fie rău”, la “uită-te la el ce ochi inteligenți are, doar că nu reușește să se exprime”?

E posibil.

Dar și mai posibil este că de fapt a doua ipoteză de tip nașparlifer este mai adevărată.

Cu ceva timp înainte scoteam aritmetica la înaintare și socoteam că minus cu minus ar trebui să dea plus și cum de mama naibii dă tot minus? Adică ceva negativ, “amăgirea”, cu ceva de schimbare de semn, “dez-“, ar trebui să dea ceva pozitiv, “dez-amăgirea”, și cînd colo dă ceva tot de nașpa, de suferință, ah ce dureros, rănile mă doare, dă-mă de la soare.

Dar dacă presupozițiile au fost greșite și am pus semnele cum nu trebuie? Dacă nu cumva logica aritmeticii cuvintelor totuși funcționează și de fapt cuvîntul inițial, “amăgirea”, prezintă de fapt conotație POZITIVĂ, nu negativă? Și atunci ecuația e simplă: plus cu minus dă minus, adică “dezamăgire”?

Ups. Asta chiar e o concluzie nașpa. Nu că am obosi noi la un efort de deratizare, de deparatizare de amăgire. Iaca acolo, am fost dez-amăgiți și a dat tristețea peste noi. Nu, din contră. Am fost deposedați de ceva plăcut și de-aia ne apucă fandacsia.

Adică ne place să fim amăgiți. Să fim păcăliți. Vrăjiți. Mințiți. Făcuți din vorbe. Ispitiți cu vorbe dulci și goale și false și fățarnice. Ca oile. Ca drogații. Drogați din vorbe.

Ceea ce ar explica, dragilor care vă tot străduiți să vă lepădați de amăgire, multe dintre cele din prezentul și trecutul scumpei noastre patrii, Republica Isterică România. Și, evident, explică cu aceeași claritate necruțătoare și dez-amăgitoare și ce se va întîmpla de aici încolo pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Minte-mă, Mițo! Minte-mă frumoș și mintenaș o să-ți dau inima mea, să faci tu ce vrei cu ea, Mițo Mițo...

Of of, măi măi... :(

PS: De continuat discuția în aceeași direcție glosînd pe marginea gustului cuvîntului “a minți” și mai ales a legăturii sale cu “minte”, adică cu “creer”, cu “organul gîndirii și rațiunii la maimuțele vorbitoare”. Adică “a minți”, doar la asta e bună “mintea”? Sau “a da din minte” înseamnă “a minți”? Hmmm. De căutat. Prea se leagă cu ipoteza “amăgeala e bună / oamenii n-au fost pe Lună”.

PPS: De continuat discuția de manieră comparativă. Cum se spune “a dezamăgi” în engleză? Disappoint. Adică neutralizăm “appoint”. A desemna, a da întîlire. Cum se spune în franceză? “Desole”. De căutat etimologia – am Larousse-ul pe undeva pe aici. Cum se spune în germană? Dar în spaniolă? Dar în italiană? Dar în rusă? Iau principalele limbi indo-europene dimprejur. Ce spun aceste compoziții despre spiritul popoarelor respective? E de bine? De rău? Cum e în comparație cu ce începe să reiasă din analiza noastră privind geniul românesc întru dezămăgire?

Băga-mi-aș. Încep să fiu dezamăgit că am stîrnit acest mușuroi de furnici.

Deci să mă iertați, domnițe și voi domni, dacă în efortul meu de dez-amăgire vă voi tot dezamăgi de aici încolo, cum am făcut-o și pînă acum de altfel. Într-un fel, e normal: e în fișa postului de sociolog să tot dezamăgim... :(




.

10 comentarii:

__Vali spunea...

Keep going, nu o sa reusesti sa ma dezamagesti!
Din cand in cand o sa ma amagesti un pic asa dar asta e o alta poveste ;-)

Ivan Zubeldian spunea...

E mai simplu. Ca și "deziluzie", "dezamăgire" are sensul de a ieși dintr-o amăgire indusă de altul sau de mine însumi în raport cu un obiect anume. Adică, m-am amăgit sau m-ai amăgit că ești bun și descopăr că tu ești rău. Pentru că dezamăgirea se manifestă în raport cu un obiect concret al dezamăgiri, ea nu are dimensiuni metafizice, de trezire a lucidității. Fata aceea, dintr-un anumit unghi și de la depărtare, părea frumoasă. Am văzut-o mai de-aproape și mi-am dat seama că a fost o iluzie. Sunt dez-iluzionat, dez-amăgit, pentru că mi-am pierdut propria iluzie despre fată, nu despre lume. Tristețea nu vine din faptul că luciditatea ne întristează, în general, așa cum sugerezi, ci vine din faptul că mi-am pierdut o iluzie frumoasă în raport cu ceva anume.

Turambar spunea...

@ Vali: :) :hugs: :friends:

@ Ivan Zubeldian: pai si in loc sa fiu fericit, multumit ca tocmai am scapat de-o pacaleala, chiar si frumoasa, de-o iluzie, de-o vrajeala, eu ce fac, ma supar? Inseamna ca-mi place sa fiu pacalit, sa traiesc in aburi. Ca prefer starea de gratie a "iluziei frumoase" starii adevarului si cunoasterii dez-iluzionate. Ca-mi place la magicieni. Ca-mi place sa ma uit la realitate ca la televizor, unde toate e frumoase si false

Ivan Zubledian spunea...

Nu ai cum să fii fericit pentru că ai descoperit că fata e urâtă. Nu poți fi fericit pentru că descoperi că un aliat te trădează. Bucuria adevărului trece prin suferință, nu numai în limba română:)

Vali spunea...

Mirel, in franceza "dezamagit" e "decu" de la verbul "decevoir" care se trage din latinescul "decipere" (a insela), link below: http://www.myetymology.com/latin/decipere.html

Uite aici si o perspectiva crestina a "amagirii"

http://mariuscruceru.ro/2009/12/24/amagire-si-dezamagire-de-craciun/

Deci se poate si dezamagire cu conotatii pozitive ;)

Salutari de la BXL, Vali

Better Failling spunea...

Better Failling Ca tot veni vorba de sociologie acolo se practica doua abordari ale realitatii. Una transversala care incearca sa descrie cit mai exact starea actuala si una longitudinala care incearca sa inteleaga cit mai multe din evolutia unui anumit eveniment.
Abordarea lui Noica pare a fi de tip transversal, omul ne atrage atentia asupra unei aparente neconcordante actuale. Noi, acum, resimtim dezamagirea - spulberarea negurilor - ca pe o suferinta. O fi rau, o fi bine?
Hasdeu ne spune ca 'a amagi' inseamna si a fermeca, a vraji: http://www.webdex.ro/online/dictionar/am%C4%83gi. O alta expresie populara ne sugereaza 'amageste-ti foamea cu ceva pina e gata masa'.
Pina la urma se pare ca 'amagirea' nu este neaparat rea. E vorba doar de o interpretare, subiectiva si particulara, a realitatii. E adevarat ca acest cuvint cuprinde in el intreagul spectru etic: daca manipularea este clar negativa iar persuasiunea oarecum pozitiva amagirea le cuprinde pe amindoua.
Sau cel putin le cuprindea pe vremea lui Hasdeu. Ce s-o fi intimplat de atunci incoace incit am ajuns, la nivelul mentalului colectiv, sa consideram orice interpretare subiectiva a realitatii ca fiind o incercare de frauda? Ni s-or fi facut prea multe promisiuni mincinoase incit nu mai avem incredere in nimic?
Si atunci de ce suntem dezamagiti atunci cind adevarul iese la iveala? Ne-am invatat intr-atit sa traim in minciuna incit stralucirea adevarului ni se pare insuportabila?
http://www.youtube.com/watch?v=LTWwY8Ok5I0

toteu spunea...

Mofturi, coane Turambare.

Sentimentul ratarii induse (tipic romanilor dealtfel) e si el o dez-amagire, nu?

Ontelus Dan Gabriel spunea...

Acest cuvant, ,,dezamagire” este un bun exemplu pentru relativitatea perceptiei asupra realitatii, dar si pentru ambiguitatea semantica structurala a multora dintre cuvinte. Totul porneste de la conotatiile prilejuite de ,,amagire”, bine evidentiate de catre autorul postarii. Amagirea este un caz special, in sensul ca actiunii astfel numite i se pot asocia, cu egala indreptatire, toate cele trei diateze: activa, reflexiva, pasiva. Fie si numai acest aspect confirma complexitatea cuvantului. A amagi pe cineva, a se amagi si a fi amagit de catre cineva sau de ceva implica iluzie, inselare, vraja, farmec, magie, minciuna, mistificare, fictiune-fictionalizare etc. Or, in mai toate aceste situatii este vorba, de fapt, despre nevoia omului de a fugi de realitate si de luciditatea care te aduce cu picioarele pe pamant. In sfarsit, inaintea lui C. Noica, tot un ,,criterionist”, si anume Mircea Vulcanescu, in splendida ,,Dimensiunea romaneasca a existentei”, a forat valentele filologico-filosofice ale unora dintre ,,amagitoarele” cuvinte ale limbii romane.

individul_x spunea...

Am două posibile ezplicații:

1.Dez-amăgire definește momentul/momentele ulterioare șocului în care revii cu picoarele pe pământ, în care realizezi că visul frumos s-a terminat. Ori frântura asta nu are cum să nu-ți lase un gust amar. Sub influența acestei palme după ceafă rămânem cu impresia că dez-amăgire este ceva de rău când de fapt este de bine. E bine că am fost readuși pe calea cea dreaptă și extrași din mrejele iluziilor ce ne consuma sufletul inutil, nu?

2. Dacă de fapt prefixul nu este "dez" ci "des" pronunțat ca "dez"?

Ar fi des-amăgire, adică ești amăgit des, adică e de nașpa, adică nu mai suporți, adică îți vine să-ți bagi picioarele deși n-ai ajuns chiar la resemnare. Calculele ar ieși și în acest caz deoarece n-ai minus*minus ci o sumă de minusuri care dau un minus mai mare..

Host spunea...

@ Ivan Zubledian : Termenul de fericire este foarte relativ, un copil nici macar nu distinge diferenta intre fericire si tristete, un tanar confunda aceasta stare cu entuziasmul, iar un adult nu poate identifica bucuria in raport cu o excitatie mentala, aceste trei perceptii in functie de varsta dovedesc relativitatea acestei stari.