The stuff that dreams are made of

Sau "Cine dă mai multe".

Sau "Noua Zeelandă, această Brazilie a sufletului oval".

* * *

Începutul anilor 2000 reprezintă, in my humble opinion, vîrful și zenitul și pinnacle-ul rugbyului, cu tot ce a putut vreodată să dea mai frumos acest sport. Un compromis ideal între deschidere și precauție, între jocul pe trei sferturi și cel pe înaintare, între romantismul epocii pre-profesioniste și vigoarea, rigurozitatea, vîrtoșenia musculară a epocii cu bani.

Înainte de această perioadă de aur, cam pînă prin jumătatea anilor 90, să zicem pînă prin campionatul mondial din 1995, rugby-ul era cam împiedicat și naiv și înnoroiat și un pic cam brambura. Dacă vă uitați la meciurile mai vechi cu un ochi nepărtinitor, veți vedea multe situații demne de o miuță de old boys, multe naivități de mînuire, multe aglomerări prea spontane și prea fără de cap, lente și bezmetice și bivoloase. Nu toate momentele, evident, însă suficiente încît să ai așa o stringere de inimă, o jenă de om mare și recento-contemporan care face prostia să se uite la Dallas din nou și se intreabă dezamăgit ce Dumnezeu găsea la el pe vremurile alea. Aceea a fost epoca amatorismului, cu tot ce are și bun, și rău acest cuvînt.

În schimb, epoca de azi, zilele noastre de fier și de plumb - cam de după campionatul mondial din 2007 - sînt parcă prea îmbîcsite de rigurozitatea mecanică a fazelor prestabilite, de rîșnița necruțătoare a behemotului pe înaintare, dă-i și rupe și pick and go și mai sparge o dată și nu ierta la breakdown și joacă un pic de tenis tactic cu piciorul, na-ți-o ție dă-mi-o mie, de la fundaș la fundaș, cu restul echipelor făcînd scurtă la gît după mingea din înaltul cerului. Cînd prea sus, cînd prea jos, cînd prea stereotip, cînd prea stereotip. Rugby-ul de azi mai are un pic și ajunge să atingă anti-farmecul de tinichea al fotbalului american.

Între aceste două epoci, una de noroi și de bezmeticeală și una de tinichea și de plastic, stă măreață epoca anilor 2000, aproximativ perioada 1995 - 2005, dar mai ales 1999 - 2003. Pe lîngă îmbinarea fericită de stil de joc nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici prea naiv, nici prea mecanicizat, acești ani au mai avut șansa de a beneficia de unii dintre cei mai buni jucători ever.

Mai toate echipele naționale au fost, tot in my humble opinion, the best ever în acea perioadă.

Anglia, bulldoaga cîștigătoare a Campionatului din 2003, cu tot ce a avut mai bun vreodată. Toată lumea ține evident minte pe Johnnie "The Golden Boy" Wilkinson și pe căpitanul echipei, pe Martin Johnson. Însă practic toată echipa e numai unul și unul, nume de căpătîi pentru rugby-ul englezesc: Lewsley și Jason Robinson și Tindall și Mike Catt și Vickery și Key și Gomarsall și Moody și Dallaglio și Worsley și...

Ca să nu mai vorbim de măreața echipă a Australiei, cu echipa ei de legendă, care în acea perioadă a reușit deocamdată neegalata performanță de a cîștiga două campionate mondiale unul după altul și de aproape a-l cîștiga și pe al treilea, la un fir de mustață de drop goal, de n-ar fi fost frumosu' mamii, Johhnie "The Golden Boy" Wilkinson, mama lui de Wilkison cu gheata lui perfectă și necruțătoare. Australia cea cu Eales și cu Gregan și Larkham și George Smith și Giteau și Mortlock și Latham și Tuqiri și...

Și Franța: Ibanez și Harinordoquy și Serge Betsen și Michalak și Dominici și Pelous și Magne și Benazzi și Galthie și Damien Traille și Lamaison și deja veneau cei tineri din urmă, Poitrenaud. Altă echipă de legendă, altă echipă de coșmar. Mama lor de franceji, că multe inimi au frînt în acea zi nefericită :(

Țara Galilor cred că niciodată nu a avut o echipă mai bună ca atunci. Tom Shanklin și Adam Jones și Steven Jones și Shane Williams – spiridușul care a irumpt pe scena mondială în acea perioadă - și Gethin Jenkins și Gareth Thomas și Colin Charvis – acest uriaș de căpitan, și la trup și la caracter și dîrzenie - și Dwayne Peel și Sonny Parker.

Africa de Sud de-abia atunci începea să-și facă echipa de vis, aia cu Matfield și Bakkies Botha și Schalk Burger și și Rossouw.

Dar mai ales și mai ales, epitomul echipei perfecte, al echilibrului perfect între vechi și nou, între romantismul epocii de amatori și vîrtoșenia perseverentă și well-honed and trained a epocii profesioniste îl reprezintă fără îndoială Noua Zeelandă. The mighty All Blacks and their gorgeous rush.

Ce echipă, frați întru iubirea de rugby!

Carlos 'King' Spencer la cîrmă. Și tripleta de linia a doua Ali Williams și Brad Thorn și Chris Jack. Și Somerwille, și Mealamu – ce tînăr era! - și Corey Flynn și Anton Oliver și Lomu – nu la campionatul mondial, însă la meciurile de legendă cu Australia din Bledisloe Cup din 2000 – ce meciuri, oameni buni! - și Mehrtens și Chris Cullen și Justin Marshall și Tana Umaga și MacDonald și Muliaina și Aaron Mauger și pe urmă generația următoare, tineri pe vremea aceea, Ritchie McCaw și Douglas Howlett și Rokocoko și Byron Kelleher și Jerry Collins și So'oialo și Ma'a Nonu și – last, but not least – Daniel Carter.

Practic, lista asta de aici e o litanie a numelor mari, e un roll of rugby honour, e o colecție de granzi și de duci și de baroni într-ale rugby-ului. Practic toată echipa de atunci All Blacks era perlă lîngă perlă, jucător de legendă lîngă jucător de legendă.

Iar zilele astea am avut ocazia, deși programul mi-a fost destul de înghesuit, să văd la joc, mulțumită site-ului Across The Tasman, două dintre meciurile acelei perioade de aur și de diamant: al treilea meci din Tri Nations 2000 dintre Australia și Noua Zeelandă, cel de la Wellington, și meciul din grupa D de la campionatul mondial din 2003, dintre Noua Zeelandă și Țara Galilor.

Amîndouă meciurile sînt dincolo de bine și de rău. Sînt undeva în eterul pur al perfecțiunii rugbystice. Sînt momente definitorii ale istoriei acestui sport, și amîndouă sînt – evident – cu Noua Zeelandă.

Primul, un meci pe viață și pe moarte, jucat pînă la ultima picătură de secundă, cu un final pe care nici un australian nu-l va uita niciodată. Dar nu despre el vreau să vorbesc azi, ci despre al doilea.

Al doilea, All Blacks vs Wales, RWC 2003, poate cel mai frumos meci de campionat mondial jucat vreodată. Da, mai frumos decît acel mirabil pentru unii, groaznic pentru unii Noua Zeelandă – Franța, tot de la acel campionat mondial din 2003. Un joc în care prima repriză nu-ți dai seama cînd trece, atît de dens și de frumos este jucat, fără întreruperi, fără răutăcisme de îmbîcsit jocul, totul la mînă și fluid și combativ și a bout de souffle.

Un meci în care Shane Williams a croșetat tot ce se putea croșeta. Un meci în care flankerul galezilor, numărul 6, J. Thomas a jucat mai bine decît un centru obișnuit. Un meci la care am chiuit de parcă era meciul în direct cînd Colin Charvis, celălalt flanker și căpitanul echipei, a dat eseu peste grămadă, într-un zvîrlet fără de greutate ori de precauție.

Un meci în care regele Spencer a luat pe urmă cîrma în mîini, s-a supărat și a dat o gaură fără de cusur. În care Andi Williams a rupt tot și în care Doug Howlett a fost peste tot, și pe centru, și pe aripă, și la breakdown, și la pasă, ca un drac și jumătate ce este.

Un meci care s-a jucat parte în parte, cu garda jos, dar asta nu înseamnă că lipsit de grijă ori de pricepere. Un meci în care jucătorii fiecărei echipe au dat ad litteram tot ce a fost mai bun din ei. Un meci în care au fost două echipe ale Braziliei pe teren – na, ca să înțelegeți și voi să aveți un termen de comparație, mama voastră de cititori carele numai fotbal aveți în cap. Un meci care a reușit să bată un record de scor, care pe care, dai tu, dau și eu, și asta nu din cauză că ne apărăm așa mai sloppy și mai nepriceput, ci pur și simplu pentru că ceilalți au fost cu adevărat geniali pe atac. Dar lasă, că faza viitoare sîntem noi cel puțin la fel de geniali, dacă nu și mai și... :)

Un meci care exemplifică tot ce e mai frumos din acest sport în general și din acele echipe ale acelei epoci de aur în particular. Anii 2000, de-o parte și de alta a schimbării de mileniu, ani în care rugbyul a fost perfect, așa cum nu fusese și, din păcate, nici nu va mai fi vreodată.

Cum ar spune Humphrey, pe sfîrșit de film: The stuff that dreams are made of.

Sau, cum ar spune nostalgicul pesimist: They don't make them like that anymore... :(