Despre inevitabilitatea stărilor provocate de iasomie

Știu puține poezii pe de rost.

Una de Nichita, una de Barbu și una de Ursachi.

În rest, nici o alta cap-coadă, în afară de Cățeluș cu părul creț, Pisicuță pis-pis-pis, Înger îngerașul meu și Tatăl Nostru, toate învățate la o vîrstă la care nu eram responsabil de acțiunile mele :).

Pe vremuri, tot cînd încă nu eram responsabil de acțiunile mele (de parcă acum aș fi :p), mai învățasem și Rapsodii de toamnă, de am rupt sufletul la toți la școală, la to'a'șa 'n'țătoare și la părinți și la neamuri și la restu auditoriului de la Căminul Cultural. Dar acum nu mai mi-o amintesc, în afară de mă cuprinde o tristețe iremediabilă.

Da, recunosc: spre rușinea mea nici Deșteaptă-te române nu îl știu dincolo de prima strofă. Noroc că la meciurile de rugby doar prima strofă se cîntă :)

Însă poezii pe care eu, actor autonom în filmul vieții mele, să doresc, să-mi propun să le învăț au fost doar trei. Era și a patra, tot de Ion Barbu, dar între timp nu mai mi-o aduc aminte pe toată: Ar trebui un cîntec încăpător precum foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare ori gloria grădinii cu îngeri cînd răsare din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum. Era și a cincea, tot de Nichita, dar si aici dau rateuri: Cu umbra unui copac sau mai bine, sau mai bine cu umbra ta. La asta tot timpul încurc vorbele cu papucii, datorită unui context personal, și iese altă bazaconie: Iau papucii și-i arunc în mare, și se duce dracu' tot farmecu' la romantismu' de la poiezie :)

Cele trei – altele decît melodiile pe care nici pe alea nu le știu pe de rost, cap coadă, fie Pink Floyd, fie Phoenix, fie Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele – sînt, în ordinea inevitabilă a memoriei subiective, Leoaică tînără iubirea, Din ceas, dedus și Cărarea bunelor urări.

Da, Nichita. Da, inevitabila iubire. M-a mușcat leoaica azi de față Și deodată-n jurul meu natura Se făcu un cerc de-a dura Mi-am dus mîna la sprînceană, la tîmplă și la bărbie Un deșert în strălucire Peste care trece-alene O leoaică arămie cu mișcările viclene

Da, Barbu. Da, inevitabila matematică. Intrată prin oglindă în mîntuit azur Tăind pe înecarea cirezilor agreste în grupurile apei un joc secund mai pur Adînc cum numai marea Meduzele își plimbă sub clopotele-i verzi.

Dar nu despre iubire, nici despre matematică vorbim azi. Ci despre iasomie. Despre limpezimea sufletului, despre primăvară, despre trezvie și despre, mai ales despre zennitate.

Despre Cărarea bunelor urări. Despre poezia lui Ursachi vreau să povestesc, să scriu, să agrăiesc să isc zgrimpțură și vasilisc.

Pentru că azi, în drum spre o întîlnire cît se poate de lumească și lucrativă și plină de cifre, de contracte și de birocrație a hîrtiilor, am trecut pe lîngă o tufă de iasomie. Și m-am oprit și am mirosit-o și deodată-n jurul meu natura se făcu un cerc de-a dura Nadir latent poetul ridică însumarea de harfe răsfirate ce-n sbor invers se pierd

Cărarea bunelor urări, stimabililor. Să vă fie sufletul cum mi-a fost mie acum cîteva ore.

Cărarea bunelor urări
Mihai URSACHI
Zilele tale să fie
Ca florile albe de iasomie
Simple și clare, ca patru petale
Astfel să fie trăirile tale.

Gloria-naltă a împăcării cu sine,
Viață adîncă și moarte senină

Sufletul tău, mîntuit de Samsara
Să se unească cu Muma-Fecioara.

Primește, te rog, urările-aceste
Întocmai ca patru petale modeste.



:)