Ante portas

Nu este nici prima dată, nici cu siguranță ultima cînd o populație este pe cale să o înlocuiască pe alta.

Ca să fim mai riguroși în termeni, vorbim de fapt despre grupuri etnice. Cînd un grup etnic ia locul altuia. De cînd lumea și pămîntul, de cînd proto-istoria și pre-istoria și istoria noastră oamenii tot numai asta am făcut.

Am bătut pămîntul în lung și în lat și, animale teritoriale și gregare și violente ce sîntem, am încercat să le luăm prăjitura de sub nas altora. Iar alții au încercat să-și apere prăjitura. Teritoriul. Rîul, ramul, nevoile și bătătura.

Unele din aceste mișcări și înlocuiri au fost făcute brusc, violent, catastrofic. S-au numit năpădiri și invazii. Și au purtat urma de foc și de sabie și de sînge a războiului.

Mongolii au venit peste Europa și au trecut prin foc și sabie pe toți la rînd în calea lor: persani, ruși, pecenegi, români (cîți eram pe-aici pe-atunci), unguri. De n-ar fi murit căpetenia lor, ar fi intrat precum cuțitul în carne, pînă la prăsele, pînă la Atlantic.

În alte vremuri, cartaginezii au venit peste romani. Apoi romanii s-au dus peste ei și n-au mai lăsat piatră peste piatră, copil lîngă mamă, om lîngă persoană. Au dat și cu sare, să fie siguri că nu mai crește nimic peste ruinele Cartaginei.

În timpul ăsta, celții au venit peste romani, numai-numai să-i babardească cu mare babardeală de iureș nestăvilit. Noroc cu niște gîște, nu? Mai apoi romanii s-au răzbunat și s-au dus ei peste celți și la fel, n-a mai rămas piatră peste piatră, pînă în cețurile septentrionale ale Scoției pictice.

În Irlanda, unii au venit peste alții și pe urmă alți peste ceilalți. Tuatha Dé Danann au fost babardiți cu mare babardeală de fier rece și viclean de către celți. Pe urmă celții de către asupritorii britanici. Nici acum n-au căzut la o pace.

În Anglia, tot o vraiște. Popoarele pre-indo-europene au fost și ele năvălite de celți. Pe urmă celții de romani. Pe urmă poporul celto-roman, britanii, de anglo-saxoni, întru îmbogățirea fondului mitologic al umanității cu acea învîrtoșată și elaborată și înfricoșată poveste a regelui Artur, dux bellorum, războinicul urs, care și acum doarme somnul drepților și al veghetorilor sub colină, gata să se scoale și să ajute Britannia la vremi de restriște.

Pe urmă anglo-saxonii au fost cotropiți de dani, de viperele mării, de vikingi, de Hengist și Horsta, și mare amăreală au avut parte. Și un nou popor s-a forjat din scînteile trosnelii, și acesta a fost la rîndul lui cotropit la Hastings de Guillaume, de mama lor de normanzi, de nepoții vikingilor de pe vremuri, și din nou alt popor s-a forjat, și alte zăticneli s-au zăticnit, și Robin Hood a ieșit din pădurile din jurul Nottingamului să-și apere neamul, pe vremuri cotropitor.

Iar azi welșii și scoții sînt rămășițe de popoare cotropite și asuprite, stăpîni și cotropitori, azi slugi și sufocați.

Și peste tot pe lumea asta s-a întîmplat la fel. Americanii pe amerindieni. Australienii pe aborigeni. Bantu pe pigmei și pe San și pe alții. Apoi olandezii pe aceștia. Apoi englezii pe aceștia. Arabii pe egipteni. Apoi arabii pe vizigoți și pe vandali, care la rîndul lor invadaseră rămășițele Imperiului Roman cu secole în urmă. Hittiții pe huriți.

Și tot așa, și tot așa, ad nauseam, istoria omenirii este o învolburare de migrații, de năvăliri și de cotropiri și de trosneli, uneori rapide, bruște, violente, alteori lente, insidioase, cu viteza și forța lavei care curge, a oțelului care se întinde, a pămîntului care încet-încet alunecă la vale.

Cum s-a întîmplat în cazul albanezilor în Kosovo. Cum s-a întîmplat în cazul românilor în Transilvania.

Cum se va întîmpla în cazul țiganilor în România.

Asta pentru că demografia bate istoria. Sau, mai bine zis, demografia face istoria. Populația umple – sau, după caz, golește – teritoriul, precum apa vasul, precum whisky-ul paharul. Și paharul se umple, se golește, se umple la loc cu un alt lichid. Poate același. Poate altul.

Peste tot pe lumea asta, mai lent sau mai rapid, s-au întîmplat astfel de umpleri și de goliri. De năvăliri și de cotropiri și de schimbări de balanță etnică.

Însă acum e prima dată de ceva timp aici pe pămîntul nostru cînd noi sîntem protagoniști la acest joc de-a umplutul și golitul. Și, din păcate, sîntem de partea proastă a ștremeleagului istoriei.

Ne-a pierit vîna de poftă de viață. Plecăm în Italia. Plecăm în Spania. Facem prea puțini copii. Ne petrecem viața în fața televizorului. Ne jelim. Ne smiorcăim. Nimic pe lumea asta nu ne mai place, deși – în mod paradoxal, dar nu vrem să o recunoaștem – trăim în cea mai bună dintre Româniile de pînă acum.

Mai prosperi decît părinții noștri, și mai prosperi decît bunicii și străbunicii noștri, cu alt nivel al calității vieții (nemulțumirile vin de la discrepanța dintre nivel și standardele dezirabile). Mai siguri decît părinții noștri. Și totuși, cu un mal d'être remarcabil.

Fără vlagă. Fără putirință. Fără poftă de viață.

Orice cultură, orice grup etnic are viața sa. Se naște, crește, ajunge la zenit, dă din coatele metafizice, își cucurigește supremația ontologică și estetică și morală și teritorială, apoi se înmoaie și se petrece de pe lumea asta, cum zice înțeleptul popular anonim necunoscut pe care l-a cules Noica din gura lumii și ni l-a dat să-l mestecăm în creier.

Singura întrebare este: în cît timp? Într-o sută de ani? În două sute? În cinci? Într-o mie de ani, precum poporul roman? În trei mii de ani, precum poporul egiptean?

Aici e miza. Cît facem umbră pămîntului și istoriei cu limba noastră, cu genele noastre, așa metisate cum sînt ele, că nu prea e grup etnic care să nu se fi corcit pe parcursul vremii în nenumărate feluri și în felurite poziții, cu felul nostru de a fi (cultură, în sensul antropologic al termenului, pentru cei gomoși), cu acest corp social care populează acest teritoriu.

În curînd – curînd în termeni istorici – în cincizeci sau o sută sau o sută cincizeci de ani, dacă vom continua în felul ăsta, vom fi pămînt și nu va avea cine să ne pună flori pe piept. La fel ca alte grupuri etnice date la coșul de gunoi al istoriei, și noi ne vom duce. Ne vom contopi în alte feluri de-a fi mai de succes, cu o rată de supraviețuire genetică și culturală mai ridicată.

Că vom fi țigani sau chinezi sau italieni sau spanioli, mai puțin important pentru noi, la fel cu e mai puțin important pentru irochezi dacă bruma lor de material genetic se găsește azi în vreun vînzător de McDonalds anglo-saxon sau în vreun hispanic sau în vreun polițai irlandez de pe străzile Chicago-ului.

Cum la fel de puțin important pentru celt este dacă urmașii lui sînt francezi sau englezi. Sînt alt popor, iar neamul celtic s-a cam dus.

La fel și românii, vom fi o enclavă, pe undeva, precum sînt ciobanii aromâni de azi. Precum sînt bascii în colțul peninsulei iberice și al munților lor. Precum bretonii care se încăpățînează încă să nu moară, dar care își pierd încet-încet identitatea culturală.

Asta pentru că nu mai facem copii. E simplu. E o socoteală inexorabilă de artimetică de clasa a IIIa. Hai, poate a cincea sau a șaptea.

Locul nostru va fi luat pe aceste locuri de țigani. De chinezi. De khazastanezi. De indieni – de fapt, țiganii tot un soi de indieni sînt, nu, dacă stăm strîmb și judecăm drept.

Pe scala istoriei vom fi un sughiț, la fel cum și alte popoare au ajuns un sughiț. O paranteză închisă, în urma căreia trăiesc, se bucură, suferă, trec și petrec pe această lume alții. Supraviețuitorii. Învingătorii.

Împuitorii.

Ca sociolog, dezbrăcat de valori și de sentimente, mă uit la această evoluție de manieră detașată. Precum se uită istoricul la felul în care Bantu i-au înlocuit pe San. Sau indo-europenii pe proto-indo-europeni.

Sau precum biologul care se uită cum mușuroiul de furnici negre e cotropit și cucerit de coloana de furnici roșii. Mă doare la bască. Admir elaboratele curente de adîncime care se întrezăresc dincolo de zăticneala bezmetică a vieții de zi cu zi.

Ca român, mă doare sufletul. Îmi pasă cine va locui la Telega peste o sută de ani, peste o sută cincizeci de ani.

Îmi pasă cine va sta la umbra platanului pe care l-am plantat, cu șezlongul pe iarba care crește peste și din cenușa mea de sociolog mort și putred și mîncat de viermi.

Îmi pasă dacă nepoții nepoților nepoților mei vor vorbi româna sau țigăneasca sau chineza sau engleza sau rusa.

Îmi pasă, deși n-ar trebui să-mi pese. Deși ar trebui să zic: auziți voi, copiii moșului, e viața voastră, e soarta voastră, ia mai dați-vă în istoria mea și mai descurcați-vă și voi, că noi ne-am descurtat la vremea noastră.

Acuma sîntem pămînt și cenușă și mîncare de viermi. Acum e vremea voastră să vă bateți capul.

Dar îmi pasă. Animalul teritorial din mine și-a marcat teritoriul cu platanul și cu casa și cu copiii și acum vreau ca platanul să se facă mare, să nu-l taie nici un tembel.

Vreau casa pe care am reparat-o și adus-o la o nouă viață să fie și ea reparată și întreținută și adusă la o nouă viață peste cincizeci și peste o sută de ani și peste o sută cincizeci de ani.

Vreau ca nepoții nepoților mei să vorbească tot româna, să se bucure de frunzele de fag verzi, de liliac și de ploaie, de mirosul de sare și de petrol de pe coastele Călinetului, de lut și de cătină și de Măceș și de gherghini.

Și asta nu se va întîmpla decît dacă toți vreți același lucru, pentru cuibul vostru, pentru nepoții voștri, pentru casele și grădinile și balcoanele voastre, fie că sînteți în Dristor sau în Mizil sau în Cugir sau la Săpînța sau la Bîrlad sau la Babadag.

Doar dacă toți avem pofta de viață și de răzbatere prin vremi, pe același pămînt pe care l-au populat și cucerit strămoșii noștri ideologici dacii și tracii și geții și mama lor de romani și strămoșii noștri genetici avarii și pecenegii și cumanii și goții și slavii și tătarii, făcînd acest maclavais genetico-cultural care acum sîntem noi, ăștia, românii, cu bunele și relele, multe rele, dar și cîteva bune.

Doar dacă voi toți aveți poftă de viață și gînd pe termen lung, doar așa la umbra platanului meu de la Telega, pe iarba care se hrănește din stîrvul meu, vor sta la taclale oameni care vorbesc și gîndesc și visează și trăiesc în limba română.