Cultura si creatie

Joi, 30 ianuarie 1969

Mă frapează, uneori, fisura existentă, potenţial, între „omul de cultură“ şi insul creator.

Pe de o parte acumularea (cultura e întotdeauna „vastă“, „întinsă“, „generală“ etc.), pe de alta explozia. Cu specificarea că nici acumularea nu duce, în mod necesar, la explozie, nici explozia nu are loc, în mod necesar, pe bază de acumulare. Dar explozia e expresie de sine, în vreme ce acumularea e, mai degrabă, uitare de sine.

Există, în alcătuirea omului de cultură, o componentă de camuflaj. Cultura pură şi simplă compensează şi ascunde, în anumite cazuri, o sumedenie de precarităţi: sterilitatea, de pildă, sau lipsa spontaneităţii, sau şubrezenia instinctului vital. Am întîlnit „culturali“ pentru care cultura e şansa de a fi „ştiutor“, chiar dacă nu înţelegi mare lucru. Înlocuieşti reflecţia prin citat, invenţia prin sursologie. În variantele sale reuşite, omul de cultură e un temeinic culegător. Semănător, întruchipare a vervei seminale, e însă, numai individul dotat pentru creativitate.

Evident, nu se poate merge la extremă, nu se poate paria pe antagonismul de principiu al celor două vocaţii. Creatorul nu e, neapărat, un geniu incult, iar omul de cultură nu e, neapărat, un arhivar fără imaginaţie. Cultura, chiar necreatoare, are un rost şi o demnitate aparte: e teritoriul memoriei, instanţa care are grijă ca nimic (mai ales nimic din prestaţia creatorilor) să nu se irosească, să nu sfîrşească în neant. Cultura subminează tenace timpul şi moartea.

S-ar spune că, în vreme ce creaţia e marea ofensivă a umanităţii, cultura e defensiva ei. Prima ne dă libertate şi îndrăzneală, a doua e consolatoare şi înţeleaptă. Creatorul face investiţii, omul de cultură inventariază, strînge capital. Sînt, împreună, combustibilul aceluiaşi drum.

Andrei Pleşu, Note, Stări, Zile, Dilema Veche, 27 ianuarie 2010