America de sub osul frunții

Motto
Până atunci, toată lumea trebuie
să se scarpine individual –
aşa e legea, aşa e obiceiul
înainte de moarte. Nu stăruiţi,
nu se acordă nici o dispensă –
doar ciungii au nevoie să se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele ...
Geo Dumitrescu, Africa de sub frunte

* * *

Crescuse osul frunţii gros, opac,
o lespede de plumb pe care viscoleau,
ca în ţinutul Sphynkterland,
orori gazoase. Adică “spirit” -
dacă nu ceri prea mult
de la un biet supus
al sfântului Aneroid-Logoditorul.
Geo Dumitrescu, Greaua poartǎ de os

* * *

Istoria funcționeazǎ ca un tǎvǎlug, spun unii. Istoria funcționeazǎ ca un malaxor, spun alții. Ca un proces, ca o curgere, ca o fiarǎ, ca o dialecticǎ.

Eu spun cǎ, cel puțin în cazul României recente, istoria funcționeazǎ ca un pendul. Precum pendulul lui Edgar Allan Poe, care tǎia cîte o halcǎ de speranțǎ din victimǎ ori de cîte ori trecea pe deasupra lui, din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai tǎios, la fel și istoria noastrǎ în ultimul timp, de dupǎ al doilea rǎzboi mondial.

La început n-a fost Cuvîntul. La început au fost comuniștii. 50 de ani de asuprire, de spǎlat creiere, de furat resurse, de bǎgat oameni la bulǎu, la închisoare, în mormînt. Cel puțin în primii ani, cînd era pe fațǎ: Volga cea neagrǎ ce trǎgea în fața casei în miezul cel negru de noapte, din care coborau niște oameni negri la suflet și în cerul gurii, în haine negre de piele, bǎteau la ușǎ, intrau, îți dǎdeau una în cap cu pistolul negru din dotare și pe urmǎ se fǎcea totul negru împrejur.

Mai apoi, de prin anii 60 încolo, dupǎ ce Dej a dat colțul, s-a schimbat un pic, n-a mai fost chiar cu Volga și chiar cu Naganul peste dinți, dar tot asuprire s-a chemat c-a fost. Ca în bancul acela: capitalismul reprezintǎ asuprirea omului de cǎtre om. În socialism e pe dos. Și dǎ-i asuprire, și dǎ-i și luptǎ.

Poveștile sînt multe. Istoriile de viațǎ diferite. Nu chiar la toți a tras Volga în fațǎ, noaptea tîrziu. Pe unii i-a împușcat în pǎdure, în munți, la canal, în stuf. Altora, în schimb, le-a pus prima pereche de pantofi în picioare, i-a învǎțat literele și le-a adus curentul electric în bordei. Pe unii i-a fǎcut oameni, pe alții i-a șters de pe fața pǎmîntului.

Dar ceea ce a fǎcut tuturor a fost sǎ-i forțeze întru comunitarism. Nu comunism, aia era starea idealǎ, așa zicea la manualul de religie kominternistǎ. Ci sǎ-i îndepǎrteze încet încet, cît mai departe, cît mai ireversibil de la proprietatea privatǎ, de la decizia personalǎ, de la risc, de la autonomie, de la acumularea de resurse, de la gînditul cu capul propriu din dotare.

Castrarea de voințǎ și putirințǎ.

Pendulul societǎții, acel mare bolovan greu și cenușiu, a fost îndepǎrtat din starea de echilibru și a fost tras – mǎ rog, cît s-a putut în

Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare