Sfîrșitul jocului

Unu. Aceste reguli nu sînt transparente. Noi, prostimea, încă nu ştim, de pildă, „grila“ de clasificare după care ne-au evaluat ei, puterea. Regulile sînt deci, cel puţin în parte, discreţionare – juriştii ar adăuga că sînt şi neconstituţionale. Cum sînt asigurate atunci „competiţia“ şi „valoarea“?

Doi. Aceste reguli nu sînt coerente. Nu poţi, de pildă, să trimiţi acasă (de-a valma) „vechea gardă“ şi să blochezi în acelaşi timp accesul la posturi al noii generaţii. După cum nu poţi să obligi economic facultăţile (prin finanţarea studenţilor echivalenţi existenţi) să nu piardă nici un student pe parcurs şi, în acelaşi timp, să fie mult mai selective şi mai performante.

Trei. Criteriile după care se stabilesc cîştigătorii (adică valoarea) acordă victoria managerilor de pe banca tehnică, nu jucătorilor. Un curs bun nu apare nicăieri în grila actuală, iar angajarea unui Premiu Nobel ar fi o eroare managerială, cel puţin pe termen scurt, căci îţi aduce mai puţine puncte decît un doctorand al propriei universităţi. Pe de altă parte, un articol ISI a devenit un gadget care asigură victoria la puncte a unei întregi facultăţi.

Patru. În sfîrşit, jocul în sine se mută de pe teren în culise, adică din sala de curs la calculatorul managerilor de proiect. Competenţa principală a acestora (uneori şi singura) constă în stăpînirea „birocratezei“, cum spune un coleg, un dialect performant în care excelează cu adevărat şi care le dă acces la resurse şi reţele. Deveniţi stăpîni ai limbajului, aceştia se pregătesc să fie şi noii stăpîni ai învăţămîntului, confirmînd astfel încă o dată intuiţia genială a lui Orwell că Puterea trece prin controlul limbajului. Restul (adică nimic altceva decît învăţămîntul însuşi) devine tăcere...

Vintilǎ Mihǎilescu: Sfîrșitul jocului. Restul articolului, în Dilema Veche. Vǎ recomand cu cǎldurǎ sǎ-l citiți.