Scurt. Mediu. Lung

În astfel de momente de criză, lumea intră în panică.

Maimuță bine antrenată în milioane de ani de situații de pericol, creierul nostru apasă pe butonul de fast-forward și dintr-o dată totul se întîmplă atomic, în culori fosforescente și în sunete sacadate. Ni se pare că istoria nu mai are răbdare, că lucrurile se întîmplă catastrofic, că e sfîrșitul lumii, cel puțin al lumii așa cum o știm.

Cînd, de fapt, istoria, și mai ales istoria socială, are lentoarea mierii care curge, a lavei care înaintează, a oțelului care se deformează încet, încet, încet, pînă se rupe.

Istoria faptelor politice poate să fie plină precum cozonacul de stafide de evenimente excepționale, de aglomerări de astfel de zăticneli ce merită să facă prima pagină a unui ziar respectabil (repet: respectabil, nu isterismele noastre ieftine și jalnice, unde totul primește eticheta de senzațional). Sînt momente de acalmie și momente de înghesuială evenimențială peste tot în lume, peste tot pe parcursul istoriei. Doar noi sîntem obișnuiți să le selectăm doar pe cele din urmă și să le ignorăm pe cele dintîi – de unde și percepția noastră deformată asupra istoriei.

Însă textura socială nu se schimbă, construiește ori destramă așa de repede precum o criză economică ori precum o cădere de guvern ori precum declanșarea unui război. De cele mai multe ori, cu excepția catastrofelor totale, cînd o întreagă națiune este ștearsă de pe fața pămîntului într-un conflict (s-au mai văzut și de-astea), aceste corpuri sociale au o viață lungă, mult mai lungă decît viața unui om, perioada de timp în care sîntem în general dispuși să gîndim.

O națiune nu se naște (efectiv, cu toate diferențialele sale: limbă, teritoriu, valori, identitate de apartenență; nu formal, prin semnarea unui docoment) așa, cît ai bate din palme. În cazul ei se aplică durata lungă, lava care curge zeci și sute de ani. Încet, încet, precum plăcile tectonice, cîte maxim un centimetru pe an, pînă se rupe Africa de America de Sud și Madagascar de corpul continentului, ori pînă India se lipește de Asia, formînd munții Himalaya.

E drept că exagerez, în scopuri retorice. Nu atît de lent, la nivelul timpului geologic, însă în nici un caz nu atît de iute cum ni se petrece viața noastră de bicisnici muritori, iaca acolo, maxim 100 de ani, sau cum se petrec evenimentele politice, iaca acolo, 125 de trăirisme isterice pe zi pe cap de televiziune furajată.

În consecință, nici noi nu vom pieri repede. Vom fi o perioadă scurtă spre medie de timp, vreo cîteva zeci de ani, poate o sută de ani, o gubernie prost chibzuită și chivernisită a acestei supra-țări și supra-nații care încet încet se conturează: Europa.

La fel cum Statele Unite ale Americii au și ele provincii prost administrate, unde e vai de mama capului lor, gen Mississipi, unde e lumea săracă – în comparație cu alte state mai bogate, gen California, de unde lumea pleacă spre statele mai răsărite pentru că simt că "acasă" nu au nici o șansă – la fel este și România față de alte provincii ale Europei.

La fel precum nici naiba nu a auzit de Minesotta (nici nu știu cu cîți de s sau de t se scrie) sau de North Dakota, la fel de anonimă și de ștearsă pe fața percepției colective este și România. Iaca acolo, un punct pe hartă, pe undeva pe lîngă Egipt și cu capitala la Budapesta. Cuuum? Egiptul nu este în Europa? Păi și piramidele alea de la Paris, atunci?

Ia să-mi spuneți voi repede, fără Google și alte artificii cu curent electric prin vinele lor de sîrmă și de plastic, care este capitala statului Minessota? Dar a lui Missouri? Dar a lui South Dakota? Ce se face în South Dakota? Sînt oamenii mulțumiți că locuiesc acolo? Cum i-a lovit criza? Cîți dintre ei emigrează spre coasta de est sau spre cea de vest? Cîți înjură sărăcia și țopîrlănia și lipsa de speranță a acelor locuri uitate de timp și de lume?

Cam așa e și România, în termen scurt spre mediu. Poate 50 de ani, cel mai probabil încă 100 de ani. Timp în care nici nu vom pieri de pe fața pămîntului, nici nu vom face fapte remarcabile. Nu vom fi nici oțel, nici fontă, ci mai degrabă lut. Dar vom fi. Însă încet încet vom fi din ce în ce mai împănați de țigani și de arabi și de alte neamuri de oameni care vor face copii, și atunci vom avea încet încet soarta sîrbilor în Kosovo, așa cum mă jeleam mai zilele trecute.

Dar nu acum. Nu așa de repede. Nu așa de babarditor și de catastrofic precum se isterizează marea masă de bocitori profesioniști. Ci langzam. Încet și trist, cum îi place văduvei. Langzam și fără entuziasm. Încet, încet, precum se stinge jarul în foc – voi ăștia, minoritatea care încă mai știți cum arată un foc de lemne – precum se evaporă apa din găleată. Mai lung decît o viață de om, pentru că națiile sînt mai mari și la trup și la timp decît oamenii și se supun altor legi ale firii.

Scriu aceste rînduri după ce am citit excelenta scriere de șucăr filosofic a lui Teophyle, cît și comentariile din subsol. Teophyle are acolo o analogie foarte faină (și inerent supusă limitării, cum se întîmplă inevitabil cu orice analogie) cu societățile (națiile) de oțel, de fontă, de lemn, de lut.

Implicit, în scrierea sa găsim același timp lung, al istoriei de dincolo de viața scurtă a omului de carne. Însă în comentariile la articolul său găsim tot soiul de referiri la istoria scurtă, la orizonturi temporale cît se poate de aici și acum, 2030, repede, în viața noastră, fugiți, ne mănîncă, o să murim cu toții, vaaai ce jale și suspin viață este un chin ce am făcut de merităm această soartă nașpa se duce dracu de rîpă țara o să dispărem cu toții așa cum spunea și distinsu înțelept Turambar –

... Neah. M-ați înțeles greșit. Nu aici. Nu acum. Nici măcar în 2030. O să mai facem ceva timp umbră pămîntului, cu firea noastră de nație de lut și nu de oțel ori de fontă. O să fim în continuare o gubernie prost administrată, cu lume tristă și depresivă și prost educată, cu valori aproximative, cu un nivel de trai și cu o calitate a vieții relativ aproximativă, nici prea prea, nici foarte foarte, nici Ghana, dar nici Franța, nici canibali, dar nici scandinavi blonzi și înalți și impetuoși și exigenți și pricepuți.

O să fim în continuare iaca acolo un soi de nici prea prea, nici foarte foarte. O gubernie de margine, o provincie de graniță a unei entități politice vremelnice (vremelnice în timpul lung, al istoriei sutelor de ani) cu centrul de greutate, atît economic, cît și administrativ, aflat fix de partea cealaltă, unde apune soarele în Atlantic.

Pînă cînd, în cele din urmă, istoria n-o să mai aibă din nou răbdare cu noi și atunci jarul se va stinge, apa va năpădi vatra focului, și din români nu va rămîne decît o amintire. Nici prea prea, nici foarte foarte.

Dar nu acum. Nu aici. Și nici în 2012, cînd cu toții știm că se va prăpădi pămîntul, nici în 2030, cînd comentatorii alarmați cîntă prohodul nației, nici în 2050, nici în 2100. Mai tîrziu.

Nu știu cînd, dar mai tîrziu. Mult mai tîrziu pentru vremelnicia cărnii noastre. Așa încît lăsați soarta copiilor copiilor copiilor noștri pe seama lor, să-și mai facă și ei griji, nu numai noi, mama lor de copii atomici care se vor deplasa prin levitație, și mai ieșiți un pic din această depresie de criză. E greu, dar nu e sfîrșitul lumii.

E doar sfîrșitul lumii așa cum o știm noi.