luni, 31 octombrie 2011
Carthage, by any other name, still a fair fearsome city is
A Swabian chronicle, which claims that the Swabians also came from the North and experienced about the same adventures as the Saxons when they came to their new home, gives from popular traditions additional details in regard to the migration and the voyage.
According to this account, the emigration was caused by a famine which visited the Northland situated on the other side of the sea, because the inhabitants were heathens who annually sacrificed twelve Christians to their gods.
At the time when the famine came there ruled a king Rudolph over that region in the Northland whence the people emigrated. He called a convention of all the most noble men in the land, and there it was decided that, in order to put an end to the famine, the fathers of families who had several sons should slay them all except the one they loved most.
Thanks to a young man, by name Ditwin, who was himself included in this dreadful resolution, a new convention was called, and the above resolution was rescinded, and instead, it was decided to procure ships, and that all they who, according to the former resolution, were doomed to die, should seek new homes beyond the sea.
Accompanied by their female friends, they embarked, and they had not sailed far before they were attacked by a violent storm, which carried them to a Danish harbour near a place, says the author, which is called Slesvik. Here they went ashore, and to put an end to all discussion in regard to a return to the old dear fatherland, they hewed their ships into pieces.
Then they wandered through the country which lay before them, and, together with much other booty, they gathered 20,000 horses, so that a large number of the men were able to ride on horseback. The rest followed the riders on foot. Armed with weapons, they proceeded in this manner through the country ruled by the Danes, and they came to the river Alba (Elbe), which they crossed; after which they scattered themselves along the coast.
This Swabian narrative, which seems to be copied from the Saxon, tells, like the latter, that the Thuringians were rulers in the land to which the immigrants came, and that bloody battles had to be fought before they got possession of it. Widukind's account attempts to give the Saxons a legal right, at least to the landing-place and the immediate vicinity.
This legal right, he says, was acquired in the following manner: While the Saxons were still in their ships in the harbour, out of which the Thuringians were unable to drive them, it was resolved on both sides to open negotiations, and thus an understanding was reached, that the Saxons, on the condition that they abstained from plundering and murder, might remain and buy what they needed and sell whatever they could.
Then it occurred that a Saxon man, richly adorned with gold and wearing a gold necklace, went ashore. There a Thuringian met him and asked him: "Why do you wear so much gold around your lean neck?" The youth answered that he was perishing from hunger, and was seeking a purchaser of his gold ornaments.
"How much do you ask?" inquired the Thuringian. "What do you bid?" answered the Saxon. Near by was a large sand-hill, and the Thuringian said in derision: "I will give you as much sand as you can carry in your clothes." The Saxon said he would accept this offer. The Thuringian filled the skirts of his frock with sand; the Saxon gave him his gold ornaments and returned to the ships.
The Thuringians laughed at this bargain with contempt, and the Saxons found it foolish; but the youth said: "Go with me, brave Saxons, and I will show you that my foolishness will be your advantage."
Then he took the sand he had bought and scattered it as widely as possible over the ground, covering in this manner so large an area that it gave the Saxons a fortified camp. The Thuringians sent messengers and complained of this, but the Saxons answered that hitherto they had faithfully observed the treaty, and that they had not taken more territory than they had purchased with their gold.
Thus the Saxons got a firm foothold in the land.
Thus we find that the sagas of the Saxons and the Swabians agree with those of the Longobardians in this, that their ancestors were supposed to have come from a northern country beyond the Baltic. The Swabian version identifies this country distinctly enough with the Scandinavian peninsula. Of an immigration from the East the traditions of these tribes have not a word to say.
Viktor Rydberg, Teutonic Mythology. Gods and Goddesses of the Northland (pag. 109)
Citeste tot...
Ce se întîmplă cînd te holbezi la Dumnezeu
Ecuația e simplă: z = z * z + c. Adică zet pătrat plus c, dar n-am eu simboluri speciale pe blogul ăsta simplu și literar și anti-matematic. z = z2 + c, cum ar veni.
După cum vedeți, ecuația e iterativă. Ca șarpele care își înghite coada, se autoalimentează. Ourosboros mic și perfid. Se pornește cu un număr oarecare z. Se bagă în ecuație. Rezultă un alt număr z. Iar se bagă în ecuație, adică se înmulțește cu el însuși și se adună cu c. Iar rezultă un z nou. Iar se bagă înapoi în furnal, în malaxor. Iar rezultă un z. Iar...
Și tot așa, pînă obosiți. Cînd obosiți, beți o gură de ceai, de whisky, de cucută, vă trageți sufletul un pic, vă gîndiți ce înseamnă o picătură într-un ocean și o luați de la capăt. Și îl băgați din nou pe z în mama lui, în origini, în ecuație. Și iar obțineți un z nou. Și...
Și tot așa de treișpe miliarde de catralioane de infiniți de ori. Nu puteți. Vă spun eu că nu puteți. Se sparie gîndu. Nici nu puteți să vă gîndiți că nu puteți să vă gîndiți, de atîtea ori trebuie să-l băgați și să-l scoateți și să-l băgați din nou pe z în ecuație.
Se numește “sex cu infinitul”, această variere, această pendulare de bagă-l scoate-l bagă-l din nou și dăunează grav sănătății, rezultă de regulă în îmbătrînire, pierderea puterilor și moarte, dacă chiar vreți să fiți consecvenți, să călăriți infinitul și să stoarceți zeama din el.
Ce rezultă este un șir de numere. Primul z, al doilea z, al treișpe miliardelea de catralion de infinit de z. Se numește șir, înșir-te mărgărite.
Uneori acest șir se apropie vertiginos de o valoare pe care o tot tachinează, o ciupește și ciugulește și asimptoticește. Se numește convergență. Pentru orice epsilon oricît de mic există un anumit n indice al șirului pentru care de la el încolo toți ceilalți z sînt în vecinătatea limitei, suficient de aproape, la o distanță mai mică decît respectivul epsilon. O titilație, un sex cu infinitul mic, limita asta.
Alteori șirul ăsta o ia razna, se face amok, berserk, îl apucă năbădăile și se duce în paștele mă-sii de arogant, spre infinitul mare, pe văi pustii, nu-l prinzi, nu-l apuci, un’ te duci, măăăă șirule, unde paștele mă-tii te duci? Se duce spre infinitul mare, e divergent, gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place, finitul îi pute. E nemuritor și rece și aspiră la imensități.
Deci pe de o parte șiruri convergente, cuminți, legate în priponul vecinătății, dînd tîrcoale din ce în ce mai strînse, mai dese, mai înghesuite spre limită. Pe de altă parte canioanele imensității nemărginite ale șirurilor sălbatice, nestrunite, precum mînjii din stepele sciților. Divergenții, mama lor de motocicliști.
Și asta – și aici e important, aici e chichirezul discuției – indiferent din ce punct inițial plecăm cu calculul, indiferent ce z de început, z zero folosim prima dată să băgăm lemne în focul algoritmului z2 + c.
Ce-i separă? Ce-i diferențiază? Ce face unele șiruri să fie cuminți, rasa lor de retentive, de reprimate, de domesticite, iar altele să o ia razna pe pustii?
C. Asta le diferențiază. Sărăcia aia de constantă c din coadă. În funcție de ingredientul c pe care îl pui în ciorba algoritmului, în funcție de ce aromă de pătrunjel complex are, a + bi, mama lui de număr complex, unele șiruri o iau razna în timp ce altele se întorc cuminți seara acasă bălăngănind agale din talanga lor de indici atîrnați la gît.
Și acum mutăm zoomul atenției de pe algoritm, de pe întorlocarea de z-uri înlănțuite, pe c, pe ăla mic din coadă. El separă apele, el este Moise cel cu toiagul ruperii de valuri. El hotărăște: voi, șirurilor, încolo, spre infinitul mic. Voi, celelalte, sălbaticelor, nebunelor, dezlănțuitelor, hai, la joc de iele cu voi. Vîlvoi! Vîlvoi! El e granița, hotarul dintre sălbatic și domestic, dintre convergent și divergent.
Și pentru că lucrăm în spațiul complex, ce poate fi reprezentat ușor prin analogie vizual-geometrică cu planul, două axe, Ox, Oy, ni-l putem închipui pe c ăsta despărțitoriu ca pe un punct pe plan. Pentru anumite puncte de pe plan șirurile converg, vin cuminți acasă seara. Pentru alte puncte de pe plan șirurile rezultate din iterația z = z * z +c se duc dracu’ în bălării. Și putem astfel delimita zona divergentă și zona convergentă.
Ca s-o delimităm, însă, trebuie s-o descriem. Pentru că sîntem în plan și în geometria plană, o manieră de descriere e desenul. Cum arată granița dintre c-urile care generează șiruri divergente și c-urile care generează șiruri convergente?
Cum arată? Simplu: arată ca Dumnezeu. Arată imposibil de complicat. Arată cum poți să strunești infinitul într-un spațiu limitat, cum poți să înghesui o linie de lungime infinită, pe bune infinită, într-un rahat de pătrățel de arie limitată. Acel proces de alimentare a șirului la infinit se reflectă într-o analogie oribil de superbă în procesul de înghesuire a unei suveici infinite de ață de grosime zero într-un gherghef de arie limitată.
Se numește mulțimea Mandelbrot și cu siguranță ați văzut-o. Mulți dintre voi probabil v-ați scufundat în hăurile franjurilor sale complicate, precum scuba diverii în hăurile oceanului, unde murenele groazei și rechinii imensității vă pîndesc să vă înhațe și să vă devore, să vă stea inima în loc, să faceți infarct de prea multă frumusețe și complicăciune și exactitate și inevitabilitate.
Borges ar muri din nou de ciudă dacă ar vedea așa ceva. Infinitul și oglinda și întorlocarea și labirintul, labirintul! ascunse în plină vedere, la îndemîna oricui, precum scrisoarea ascunsă pe etajera șemineului, de n-o găsea nimeni.
Labirintul, groaza, tigrul vărgat care stă să te sfîșie după colțul încă unei variații de ciucurei, de forme asemănătoare, de omologii vizuale, de izomorfisme baroc infernale, ca o fugă de Bach, ca o alergătură de gazelă în fața leopardului, ca dantela dinților de rechin cînd sfîșie scafandrul cel naiv, fraierul, ce căutai acolo? de ce n-ai stat sus la căldurică, la liniaritatea cea suportabilă?
The horror. The horror. The beautiful horror. Voi vă holbați în Mandelbrot și Dumnezeu se holbează înapoi la voi, hipnotic, necruțător, neînceput și neterminat și complex și replicativ și groaznic. Groaznic!
Citeste tot...
duminică, 30 octombrie 2011
Pentru toți cei care
Pentru toți cei obosiți
Pentru toți cei plini de lehamite
Pentru toți copții și hǎmesiții și însetații și zbuciumații și îngîndurații,
Nepermis de îngîndurații din ziua de azi,
Pentru toți triștii și dezamǎgiții vieții ǎsteia de zgurǎ
Adevǎrat vǎ grǎesc voo:
Don’t fuckin’ give up.
Uitați-vǎ la ǎștia și aduceți-vǎ aminte: oamenii frumoși și zadarnici nu mor. Doar se duc sǎ se piteascǎ un pic de viațǎ.
Under pressure, dragilor. Hai, noapte bunǎ...
Citeste tot...
Parcul Izvor, acest semn mǎrunt de mîntuire urbanǎ
Nu e prima datǎ cînd vorbesc despre rǎnile orașului care sînt pe cale sǎ se cicatrizeze. Urît, ca aproape orice cicatrice, dar totuși semn de tǎmǎduire.
Azi am avut parte de o nouǎ dovadǎ cǎ Bucureștiul, acest Ankh-Morpork al iubirii noastre indignat-exasperate, își revine încetul cu încetul.
În dupǎ amiaza aceasta am fost cu copilele în parcul Izvor. Inițial am vrut sǎ mergem în Cișmigiu, sǎ ne dǎm în bǎrcuțe. Dar pe urmǎ Marta și-a amintit cǎ acolo sînt mașinuțe cu pedalǎ, sǎ le închiriezi și sǎ te tot dai pe aleile sale lungi, și ne-am dus acolo. Mașinuțe n-am gǎsit, cǎci fuseserǎ retrase pe motiv de toamnǎ și frig și clienți prea puțini, dar tot am stat vreo orǎ pe-acolo, sǎ se joace fetele în acel loc de joacǎ mare, construit sub formǎ de castel, despre care am aflat acum ceva vreme cǎ s-ar denumi Parlamentul Copiilor.
Cît de mult poate sǎ schimbe o zonǎ urbanǎ un detaliu! Un fleac, un chichirez despre care aparent n-ai da nici trei bani pe el. Sǎrǎcia aia de loc de joacǎ, un soi de castel de aproximativ 20 m x 20 m, un patrat de constructie cu etaj care curge de colo colo, reușește performanța sǎ transforme un loc pînǎ atunci mort din punct de vedere al interacțiunilor sociale, al populǎrii, al locuirii, al texturii urbane, într-un plin de viațǎ, într-un nucleu sǎnǎtos de urbanitate comme il faut.
Pînǎ recent, acea zonǎ din colțul Casei Poporului dinspre Dîmbovița / Piața Unirii prezenta toate ingredientele unei texturi urbane predestinatǎ eșecului. Cine știe Jane Jacobs și a sa carte clasicǎ de sociologie urbanǎ din anii ’60 The Death and Life of Great American Cities putea sǎ bifeze ca la manual mai toate motivele pentru care o zonǎ urbanǎ nu reușește sǎ construiascǎ viațǎ socialǎ sustenabilǎ pe teritoriul sǎu.
De la intersecțiile prea lungi pînǎ la lipsa îmbinǎrii dintre rezidențial, comercial și instituțional, la accentul pus doar pe folosirea pe timp de zi a zonei, la accentul pus pe accesul cît mai ușor al automobilului în detrimentul accesului pietonal, tot atîtea motive ca zona aia sǎ fie varzǎ, cum varzǎ de altminteri este cam toatǎ zona din jurul Casei Poporului – vezi de exemplu Bulevardul Victoria Socialismului Asupra Poporului Român, sau cum naiba îi zice acum bulevardului care vine de la Piața Unirii sǎ se înfigǎ în burta mastodontului de plǎcintǎ de beton cu danteluțe.
Acest eșec al urbanismului pentru oameni, reminiscent al eșecului altor spații construite de-an pulea, fǎrǎ cap și fǎrǎ suflet – vezi experimentul Brasilia, de exemplu, se repercuta și asupra parcului Izvor, care vine sǎ completeze acel colț de București. De la teren viran la un pseudo-parc cu prea puțini copaci și prea puține alte elemente ce definesc un parc, zona era de fapt doar un maidan pompos strǎbǎtut de niște poteci populate mai mult de cîini vagabonzi decît de oameni.
Singurii trecǎtori erau cei care ieșeau de la stația de metrou Izvor cǎtre instituțiile din jurul Casei Poporului – funcționari zgribuliți și triști care bǎgau capul în piept sǎ nu vadǎ realitatea din jur. În rest, prea puțini oameni care sǎ vinǎ în parc, sǎ se plimbe, sǎ stea pe bǎnci, sǎ discute, sǎ se giuguleascǎ, sǎ se dea cu rolele sau cu bicla, sǎ plimbe copiii, mǎ rog, ce fac oamenii cînd vin în parc.
Construirea acelui loc de joacǎ a schimbat soarta parcului, l-a transformat într-o locație atractivǎ, într-un loc care atrage oamenii, nu îi fugǎrește. Dintr-o datǎ, în weekend cel puțin, vezi o mulțime de mașini parcate pe latura parcului – cei mai mulți pǎrinți veniți cu copiii, dar și adulți fǎrǎ copii, veniți la jogging, la plimbare, la dat cu bicla, cu rolele.
Au mai fǎcut într-un colț și un teren de mini-basket, alt pol de atracție. Au mai plantat niște copaci, între timp ceilalți puși la început au mai crescut, au mai adus temporar și statuile din fața Universitǎții, scoase de acolo cît timp se construiește parcarea subteranǎ. Și dintr-o datǎ locul s-a schimbat dramatic, e cu totul altceva decît ce îmi aduc eu aminte cǎ era acum 20 de ani, cînd am venit prima datǎ în București, doar la cîțiva ani de la violul urban numit demolarea cartierului Uranus, a Stadionului Republicii și construirea Casei Poporului pe ruinele acestora.
Stînd pe bancǎ, în timp ce fetele se jucau prin labirintul locului de joacǎ pentru copii, mǎ uitam împrejur, la oameni, la statui, la copaci – tei și platani și plopi și carpeni și stejari roșii și mesteceni și ulmi – și dintr-o datǎ mi-am dat seama cǎ nu mai e așa mare deosebire fațǎ de celelalte parcuri pe care le știu: IOR sau Carol sau Herǎstrǎu sau Cișmigiu sau Tineretului. Cam cum arǎta Tineretului acum 10 ani, cînd începea încet-încet sǎ-și pǎrǎseascǎ nefericita condiție de maidan și sǎ se transforme într-un loc de atracție publicǎ. Aceleași fețe, aceleași preocupǎri, aceleași haine și parafernalii de loisir urban.
Și mi-am dat seama cǎ încet-încet Bucureștiul își linge rǎnile și în acest colț. Într-una din zonele cele mai urgisite ale sale, unde multe lacrimi și multe distrugeri s-au întîmplat, unde un cartier întreg, Uranusul, a fost fǎcut pulbere de dobitocenia personalǎ a lui Ceaușescu și de dobitocenia rea, instituționalǎ, a comunismului, încet-încet lucrurile încep sǎ se așeze în niște fǎgașe cît de cît normale, firești, umane.
Nimeni niciodatǎ nu va tǎmǎdui durerea provocatǎ de distrugerile din anii ’80. Nimeni nu va reuși sǎ readucǎ acel colț de București cochet, burghez, tihnit, pe care eu nu l-am apucat, îl știu doar din poze și din povești. Nimeni nu va reuși sǎ șteargǎ rana vizualǎ pe care cretinǎtatea de Casǎ a Poporului ne-o provoacǎ în fiecare zi pe retinǎ, cînd trecem pe lîngǎ ea, cînd intrǎm în ea.
Însǎ felul în care Parcul Izvor capǎtǎ încet-încet trǎsǎturi umane, o normalitate a vieții urbane pentru oameni obișnuiți, nu pentru intenși și autoritarieni aduce un pic a mîntuire. A iertarea pǎcatelor. A tǎmǎduire.
Cicatricile sînt în general urîte. Dar ceea ce se spune mai rar despre cicatrici este cǎ ele sînt semn de supraviețuire, de vindecare, de sǎnǎtate. Pasul de la ranǎ la cicatrice, asta este ce se întîmplǎ zilele astea cu Parcul Izvor în particular și cu Bucureștiul nostru în general.
Foto courtesy of Simply Bucharest.
.
Citeste tot...
Cine rîde e tocilar și sare împreunǎ cu noi cu exactitate iraționalǎ
Courtesy of Florin Pitea.
Citeste tot...
sâmbătă, 29 octombrie 2011
[...] so few are leaving
There are many statistics to prove America's success, but more convincing than data is the fact that so few are leaving. Scholars would do well to chart the movement of people—common people—for it is obvious that the overwhelming wisdom of a multitude of enterprising individuals will choose the best social environment. And they come to America, freely and deliberately choosing the best destination available.
If multiculturists were right, historical emigration trends would have shown equally large numbers of people fleeing to Samoa, Tanzania, Peru, Bulgaria, Mongolia, even the Artic lands of the Inuits and Laplanders. But the vast majority chose Western nations, and especially the United States of America.
Bill Greene, Common Genius: Guts, Grit, and Common Sense. How Ordinary People Create Prosperous Societies and How Intellectuals Make Them Collapse
Citeste tot...
Vin alegerile!
Nici o deosebire: ce mi-e unii, ce mi-e altii, tot o apa si-un pamint.
De admirat granulatia eleganta a fotografiei alb-negru.
Courtesy of Matusalem.
Citeste tot...
Consistența visului
“Acest blog trebuie sǎ aibǎ consistența visului”, mi-a recomandat Borges azi-noapte la un pahare de mate. Prin somnul tău, închisoare, umbra spinǎrǎului a spusului rǎului trebuie sǎ lase dîrǎ de mîzgǎ, droaie de zoaie. Patemǎ ce vatemǎ, sǎ facǎ din om neom.
Cuțitul, unde este cuțitul?
Citeste tot...
vineri, 28 octombrie 2011
2300 RTV - Turambar in direct
Acum, intr-o ora, ne vedem la RTV. Adica voi ma vedeti pe mine si eu nu va vad pe voi. Sau nici voi nu ma vedeti pe mine, daca n-aveti chestia aia numita cablu sau daca nu stiti pe unde sa gasiti RTV.
Anyway: vom discuta despre recensamint. Argumentele vor curge pe timple.
Citeste tot...
Cronica ilustratǎ a omenirii
În general nu mǎ entuziasmez la cǎrțile date la ziar. Mai cumpǎr cîteodatǎ, dar atunci desene animate, cǎ sînt dublate în românǎ și numai bune pentru Andra a noastrǎ de 5-6 ani. Am cumpǎrat tot Orǎșelul Leneș, tot Iron Man, acum mai nou Garfield, e plinǎ casa de cutii de CD-uri, nici nu mai știu pe unde sǎ le punem, cred cǎ trebuie sǎ cumpǎrǎm un hard extern doar pentru asta. Mersi Gazeta Sporturilor, parcǎ nu aveam și așa prea multe cotoroage telectuale prin casǎ :)
În rest, cǎrțile mai puțin. Rahan-ul, da, Rahan e altceva, e bandǎ desenatǎ, e nostalgie, și în plus e o șansǎ datǎ unei maniere de exprimare care altminteri nu și-ar fi gǎsit canal de distribuție în România asta cam mîrlanǎ și țopîrlǎneascǎ, ce nu gustǎ decadențe de-astea occidentale complicate cum ar fi banda desenatǎ.
Însǎ cǎrțile le gǎseam bine mersi la librǎrie, pe net, nu-mi rupeam capul meu de telectual mediocru cu așa ceva. Știam cǎ unora le ajutǎ, cǎ aduce în apropierea cǎrții un tip de public care nu prea ar intra altminteri în contact cu ea, n-ar da o raitǎ și prin librǎrii, și asta era bine, orice s-ar fi lamentat editurile. Însǎ nu eram de-acolo, din pozǎ, din grupul țintǎ.
Ca sǎ nu mai spunem și de moda cotoarelor din bibliotecǎ, aliniate la milimetru, strǎlucitoare dar nedeschise, element de legitimare de status social pentru un strat de țopîrlani care vor sǎ sǎ-și împopoțoneze imaginea pe care o proiecteazǎ în public fǎrǎ sǎ-și strice ochii dupǎ purecii ǎia de litere.
Azi însǎ fac o excepție și îmi permit sǎ aduc laudǎ unei cǎrți vîndutǎ alǎturi de un ziar. Și culmea, e vorba de o chestie de-aia lucioasǎ și care prezintǎ potențial de colectibilitate și cotorozitate, de aranjat frumos bubico pe perete, fǎrǎ sǎ fie deschisǎ. Vor fi în total 16 volume, da, 16!, azi a apǎrut primul. Și totuși, îl laud.
Îl laud pentru cǎ este începutul unei serii de volume despre istoria lumii, Cronica ilustratǎ a omenirii, care o ia de la Ana la Caiafa, de la Alfa la Omega, de acum 7 milioane de ani pînǎ în zilele noastre.
E evident o traducere a unei lucrǎri din strǎinǎtate, din acest Occident decadent și pretențios pe care ne tot dorim sǎ-l maimuțǎrim, fǎrǎ însǎ sudoarea aferentǎ acestui proces. Și evident, pentru cǎ e vorba de istorie și de 16 volume, nu putea fi scris decît de nemți. O lucrare cioclopedicǎ de prin 2008, deci recentǎ, Die Grosse Chronik – Weltgeschichte, de la o editurǎ din Munchen (Wissen Media Verlag), ce te trece prin toate epocile și prin toate zonele lumii.
Nu e Encyclopedia Britannica, dar pentru unii care se simt cam prǎfuiți într-ale istoriei e numai bunǎ, și mai ales pentru cei care au copii care acum încep încet-încet sǎ dea cu nasul în zona asta, e ideal ca punct de pornire. Informație densǎ, fotografii pertinente, antropologie și geografie și biologie și artǎ puse laolaltǎ sǎ ușureze înțelegerea, numai bun pentru primul pas în istorie, sǎ nu fie prea seacǎ și plictisitoare. Cel puțin pentru Marta noastrǎ sînt sigur cǎ-i va fi de mare ajutor, acum cǎ e într-a cincea și dǎ cu nasul de istoria universalǎ, iar manualul nu e chiar strǎlucit.
Deci, doamnelor și domnilor, un efort de popularizare a științei demn de lǎudat, la un preț modic per volum, de 15 lei. Banii de țigǎri, stimabililor. Știu, per total va face cam 240 de lei, dar și voi puteți sǎ vǎ abțineți vreo lunǎ de la fumat și sǎ luați chestii faine la copii, da?
:)
Citeste tot...
[...] in permanenta strict la cele ce pot fi cunoscute [...]
[...] ateii nu practica nici un fel de ritual. Nu se roaga, nu se impartasesc, se imbaiaza din motive strict igienice, fara nici o conotatie cultica, si mai ales ignora metafizica, kantianul “lucru in sine”, pe scurt internalizeaza teza lui Wittgenstein: “despre ceea ce nu se poate vorbi e mai bine sa se taca”.
Este posibil ca Andrei Plesu sa nu se fi aplecat suficient, in articolul citat, asupra distinctiei dintre atei si anticlericali sau antireligiosi. Ateismul tine de structura intima a individului, necomunicabila, iar ultimele doua atitudini sunt ideologice, intr-adevar susceptibile a se subscrie fenomenului “credintei” intrucat cauta prozeliti si polemizeaza cu “adversarul”.
Din acest motiv nu-i consider pe anticlericali si/sau antireligiosi ca fiind atei autentici. Ateul pur nu este nici una, nici alta, ignora orice fel de manifestare religioasa, intrucat pur si simplu nu-l priveste. Nu se raporteaza in nici un fel la actul credintei, din simplul motiv ca el nu crede. Nu este opusul credinciosului, al celui care afirma existenta lui Dumnezeu.
[...] Ateul se refera in permanenta strict la cele ce pot fi cunoscute, fie prin intermediul ratiunii, fie prin cel al simturilor, cel mai adesea prin intermediul ambelor.
[...] Ateul pur este liberal, distinct de istericii anticlericali si/sau antireligiosi, deci este departe de a fi un “radical”, conform aprecierii lui Andrei Plesu. Intr-un punct se intalneste, totusi, cu credinciosul care “asteapta rabdator”, insa doar periferic. Anume, ateul si credinciosul rabdator “stiu ca nu stiu nimic”.
Atat. Unul crede si spera, celalalt nu crede si, pe cale de consecinta, nici nu spera: este indiferent. Indiferenta care nu seamana cu cea a “credinciosilor de duminica”, adica a lenesilor si ipocritilor; evident ca ateul nu incearca sa pacaleasca un Dumnezeu in a carui existenta nu crede.
Cat despre “argumentatia rationala” a ateismului, aceasta este, evident, in afara Weltanschauung-ului sau. Nu-mi imaginez cum as putea argumenta rational negarea a ceva ce nu se poate afirma rational (daca ar fi posibil, credinta ar deveni inutila).
In fine, ateismul nu este chiar deloc “pasibil de fundamentalism”, conform “credintei” lui Plesu. Ateul pur nu incearca sa convinga pe nimeni de inexistenta lui Dumnezeu, pentru ca nici macar acest lucru nu-l stie. Nu impartaseste non-experierea lui Dumnezeu, tot asa cum barbatii civilizati nu-si divulga experientele erotice. Cat despre a “crede” in absenta divinitatii, aceasta optiune ii este, in mod logic, cu totul straina. In concluzie opusul credintei nu e tot o credinta, ci pur si simplu absenta acesteia.
P.S. O alta confuzie des intalnita, cu care insa Andrei Plesu nu are nici o legatura, atarna ateismul in trena stangii politice si/sau intelectuale, iar optiunea religioasa, considerata “conservatoare” in cea a dreptei. Cred ca nu exista nici o legatura metafizica sau ideologica in masura sa justifice aceste alaturari.
Eu, de pilda, sunt ateu si adept al dreptei, daca prin aceasta se intelege preeminenta individului in fata colectivitatii si a libertatii in fata egalitatii (singura forma a egalitatii pe care o accept neconditionat este cea juridica, fara de care libertatea individuala este imposibil de conceput). La fel, nu pot intelege de ce un credincios practicant nu ar putea avea convingeri politice de stanga.
Inca ceva. Un alt mit este cel potrivit caruia defavorizatii societatii ar fi apanajul preocuparilor stangii, pe cand dreapta s-ar orienta strict spre clasele mijlocii si avute. Compasiunea este, insa, o categorie morala, nu ideologica, asa ca se poate regasi la fel de bine si la stanga si la dreapta.
Dorin Petrișor, Un ateu către Andrei Pleșu (Vox Publica, 25 octombrie 2011)
Citeste tot...
Saracu' Sean, iar l-au omorit
Sint unii actori care au o soarta cruda. Nu vorbesc de Marcel Iures, care a fost omorit doar o data de Hollywood. Vorbesc de cei care isi cistiga o piine amara, dar integrala fiind omoriti in fiecare film. In toate felurile. Si toate felurile sint cit se poate de grafice.
Deci in dimineatza asta, la o cafelutza si o discutzie savanta despre evenimentele zilei de ieri, va propun sa savurati ca niste decadenti savantzi ce sinteti un pic de matze la gratar, un pic de creerash cu bucati de os prin el, un pic de spinzurari, trageri in teapa, ruperi in patru, zburat de creeri, omorit cu tzarushul in piept, ba chiar si o metoda care implica niste vaci.
Nu va spui. Va las sa vomati pe cont propriu, pin' la capat.
Spune-le, domnu' Sean! Hai, arata-ne cum mor barbatii cind vor femeile...
:) :rofl:
Citeste tot...
joi, 27 octombrie 2011
Multa voluptatis est
Mda. Cit zece lectii de slavona predate la Facultatea de Limba si Literatura Romana.
Shut up!
:rofl:
Citeste tot...
Pînǎ și în regatul pisicesc vin alegerile...
Dom’le, sînt atîtea poze cu pisici, despre pisici, între pisici, pentru pisici, oferta e atît de mare, modelele atît de expresive, încît putem face o subcategorie în sine în cadrul generoasei categorii “Vin alegerile!”, doar despre pisici.
Elocvența materialului vizual ne pune în situația ingratǎ de a le folosi, deși noi, în nemernicia noastrǎ cîineascǎ, de fapt nu suferim aceste creaturi ale diavolului, aceste mici politiciene de budoar care se dau bine pe lîngǎ tine pînǎ îți iau peștele, ca pe urmǎ sǎ te disprețuiascǎ pe fațǎ, aceste fiare și bestii și...
Și gata. Ia, hai, gata, mai puține vorbe și mai multe fapte. Doamnelor pisici, show your worst!
:p
Politics, this goal-oriented game
L’embarras de choix.
Sǎ votez cu rața de stînga sau cu rața de dreapta?
Trece sticla?
Diferența dintre televizor și realitate
Iar stînga? Iar dreapta?
Cine dracu m-a pus sǎ fiu de centru?
Electoratul fațǎ în fațǎ cu distribuitorul de resurse
Too close to call. Too tight to run.
Exit poll, pupa-ți-aș!...
Alegeri în douǎ tururi.
Te voteazǎ, te mai voteazǎ încǎ o datǎ...
Alegeri într-un tur.
În singurul tur care conteazǎ cu adevǎrat
Citeste tot...
miercuri, 26 octombrie 2011
Nu mai vreau [...] voluptatea pagubei
Hai, ca daca pe noi astia care nu ne mai uitam la televizor ne luati de weirdos, poate pe el totusi il credeti. Sau nici asta nu e bun, ca tzine cu ursu?
:/
După marea schimbare din decembrie 1989, lucrurile s-au „normalizat". Avem, în sfârşit, voie să vorbim şi despre ororile noastre. Televiziunile şi ziarele au primit cu entuziasm această dezlegare miraculoasă, fruct al luptei pentru libertate a poporului martir. Nu zic că „realităţile" nu oferă, cu asupra de măsură, materie primă pentru ample antologii de veşti proaste. Dar ar fi, poate, recomandabil, ca producătorii de televiziune să-şi pună din când în când şi alte întrebări decât cele legate de rating. Să reflecteze la efectul producţiilor lor, la răspunderea pe care o au faţă de telespectatorii de toate vârstele şi faţă de ei înşişi.
Chiar când „situaţiunea" e grav fisurată, nu ajuţi cu nimic transformând-o în polemică partizană, triplând cearcănele, manipulând geamătul ca să semene a urlet. Nu arăţi pasagerilor dintr-un avion zguduit de turbulenţe filme cu catastrofe aviatice. Nu prezinţi bolnavului cronic statistici despre mortalitatea ridicată a bolii sale, nu dai lecţii de înot descriind etapele înecului.
Ştiu: oroarea se vinde bine. Ţoapa din noi adulmecă lacom mirosul sângelui: vrea „să vadă mortul", să asculte cum se ceartă vecinul, cum se îmbată starletele, cum divorţează mogulii, cum fură şi cum se ceartă politicienii. Pentru ca degringolada generală să fie „credibilă" se adaugă „argumente" externe: ne trage de urechi „The Economist", suntem depunctaţi în cutare clasament, ne-am făcut de râs la Bruxelles, ne-au depăşit „până şi bulgarii" etc.
Îl rog pe cititorul de bună-credinţă să nu mă judece grăbit. Nu vreau să ascundem, ca pe vremuri, gunoiul sub preş. Nu vreau să falsificăm realitatea, să trecem sub tăcere mizeria. Vreau doar să reabilitez virtuţile dozajului, ale stilului, ale ierarhiilor corecte. Nu mai vreau să aud voci răstite, bancuri proaste, băşcălie suburbană. Nu mai vreau trivialitatea crasă, furia golănească, degustarea sado-masochistă a dejecţiei, voluptatea pagubei.
Andei Pleşu, România televiziunilor
Citeste tot...
Stance: Zerkalo (1975)
Pentru voi, o putinilor si fraerilor si seninilor si bicisnicilor si vremelnicilor, care inca mai credeti ca astea sint lucrurile cu adevarat importante in viata, nu spuma bezmetica a zilelor murdare...
Citeste tot...
marți, 25 octombrie 2011
În plin delir șerpilian, vom avea rege peste un an
Sǎ zicem cǎ...
Motto: Paranoia bine temperatǎ nu stricǎ niciodatǎ (Johann Sebastian Bach, pe patul de moarte, înainte sǎ fie sinucis de tovarǎșii care veniserǎ sǎ-l întrebe de sǎnǎtate; pardon, ǎla a fost Maiakovski)
Hai sǎ vǎ fac o gîndire în stil conspirațional, cǎ și așa dǎ bine la spectacol, face rating, am eu impresia cǎ dacǎ nu grǎiești paranoico-prǎpǎstios nimeni nu te bagǎ în seamǎ. Deci hai sǎ evitǎm ignorarea publicǎ și sǎ gîndesc cum vǎ place voo, dragi șerpilieni care vǎ pierdeți zilele în fața televizorului, în loc sǎ vi le irosiți pe Internet, pe bloguri și alte prostii de socializare.
Sǎ zicem cǎ șerpilienii, absconșii, rozicrucienii, masonii, serviciilii și toți ceilalți suspecți de serviciu de rit ascuns, dar care ne afecteazǎ noo zilele noastre cele de toate zilele (dacǎ nu încep așa, e clar cǎ nu am cum sǎ vǎ atrag atenția), deci sǎ zicem cǎ șerpilienii vor sǎ-l punǎ pe Rege înapoi pe tron. De fapt e greșit spus. Formal se zice “sǎ reinstaureze monarhia”, pentru cǎ sǎracul Rege e cam foarte bǎtrîn și simte coposian. Nu știm cît o mai duce, dar îl avem pe Duda pregǎtit de rezervǎ, eșalonul doi, cum spun politicienii, militarii și sociologii dedați acestor fenomene.
OK, OK, acum douǎzeci de ani, pro-sovietici fiind, l-am gonit prin alergare pe sǎ-ți fie rușine, mǎi majestate. L-am fǎcut cu ou și cu oțet, l-am ponegrit, scuipat, calomniat, mǎ rog, ca la manualul de rǎzboi psihologic.
Dar alea erau vremurile pre-9/11, era pe vremea cînd eram ai rușilor, de partea proastǎ a p... a plapumii. Acum între timp am pus boticul la NATO, la UE, la chestii de alt fel de sistem politic, nu mai sîntem ai rușilor, sîntem o gubernie a Europei. Buuuun. Deci putem sǎ ne jucǎm de-a monarhia, cǎ și alții au pe aici. Avem de asemenea și exemplul de succes al spaniolilor, care au ușurat tranziția de la un sistem autoritarian la unul democratic punînd un Gigel imperb – care între timp s-a dovedit a duce decent povara gomoșeniei monarhice.
Deci e prea probabil ca și Duda sǎ poatǎ sǎ o facǎ, pentru cǎ oricum va fi mai degrabǎ decorativ. Adevǎrata funcție a sa (am zis “funcție”, nu “grad”, da? Ne pǎstrǎm rǎutǎcismele pe aceastǎ temǎ pentru peste doo paragrafe mai încolo) va fi una cît se poate de hilarǎ: sǎ reprezinte soluția tensiunii dintre cei doi poli de putere actuali: Cotroceni și Victoria. Scoatem unul din ecuație, trecem de facto la parlamentarism și potolim nebunii, cǎ de vreo 10 ani încoace numa’ de trosneli de-astea am avut parte: ba Ilici cu Adițǎ, ba Bǎse cu Moliceanu, numa contre și trosneli la gioale pe supt masǎ.
Ok, nu va mai fi republicǎ. So what? Who the heck cares cum îi spune? Duda se joacǎ de-a gomoșenia solemnǎ, dǎ decorații și face frumos la pozǎ la vizitele externe, iar partidele își simplificǎ jocul de împǎrțire a puterii, eliminînd un factor imprevizibil: președintele. Serviciiilii e și ele de acord, cǎ oricum le doare la bascǎ, ele își vǎd în continuare de sforǎrealǎ, oricum Duda e al lor, e un bǎiat decent pregǎtit de încǎ acum 20 de ani pentru acest rol, l-au bǎgat și pe sub pielea prințesei, l-au fǎcut și colonel pe repede înainte, ca pe Fǎt Frumos, creștea în grad într-o zi cît alții în patru ani, a fǎcut și Colegiul Național de Apǎrare, a fost și emisarul oficial al statului român, s-a și plimbat prin țarǎ de vreo cel puțin 5 ani de zile, sǎ frǎgezeascǎ talpa țǎrii, opinia publicǎ...
Deci e proiect mai vechi, nu doar o bǎlmǎjealǎ de-acum a useliștilor și voiculescienilor.
Singura problemǎ e sǎ vrea și guvidul. Boborul. Cetǎțeanul ambetat, turmentat, abrutizat, asistat și pungizat care urlǎ din patru în patru ani “Eu cu cine votez?” Lu’ cetǎțeanu’ ǎsta îi place mult de tot sǎ i se dea impresia cǎ el conduce, cǎ el alege. Și n-ar da rața vopsitǎ a votului direct din mînǎ nici pentru punga de banane de pe gard. E greu sǎ-l momești, sǎ-l pǎcǎlești.
Pǎi atunci sǎ intre în joc marea armǎ ascunsǎ, șmecheria pǎstratǎ pentru finalǎ, ca schema de tușǎ a All Blacks cu Woodcock care a trecut ca prin brînzǎ prin franceji. Arma letalǎ și ascunsǎ se numește psihologia inversǎ.
Pǎi pînǎ acum ceva timp, vreo unu-doi ani, aveam doar vreo 15% care ar fi fost de acord cu monarhia. Hmmm. Cam puțin. Ce ne facem, fetelor? Șerpilieni mici și pufoși, cum rezolvǎm situațiunea?
Simplu: sǎ intre psihologia inversǎ. Oglindǎ oglinjoarǎ, cine este cel mai foarte nașpa balaur în momentul de fațǎ în țarǎ? Bǎǎǎseeescuuu. Buun. Orice zice el e foarte nașpa și lumea îmbrǎțișeazǎ instant opțiunea pe dos. Ce vrem noi, fetelor? Sǎ punem pe rege, adicǎ pe Dudǎ. Yuk. Nu prea e front-office bǎiatul ǎsta, nu cucerește inimi. Pǎi atunci sǎ-l ajutǎm. Îl punem pe Bǎse, care oricum e de-al nostru, șerpilian cu grad cel mai foarte mare, e și el în planul ǎsta conspirativo-conspirațional, îl punem pe Bǎsescu sǎ-l înjure pe Rege, sǎ înjure monarhia, sǎ facǎ spume la gurǎ. Succes garantat! Imediat în momentul doi, în trei timpi și patru luni lumea va îmbrǎțișa cu entuziasm ideea de monarhie, deși cu un an în urmǎ i se pǎrea cea mai mare tîmpenie.
Și frǎgezim ideea asta așa, in crescendo, vreo 1-2 ani de zile, pînǎ este deja un fapt de la sine înțeles. Între timp își terminǎ și Bǎse mandatul, schimbǎm și Constituția, o punem de-o revoluție pașnicǎ și intrǎm într-o nouǎ erǎ de progres și dezvoltare multilateral conspiratǎ, inspiratǎ, iluminatǎ și catastrofatǎ.
E cǎ trec egzamenul de asistent șerpilian? E cǎ aș fi bun de moderator la OTV? Ce pana mea de șarpe boa... :)
Citeste tot...
Cum s-au trait acele momente
Un film foarte fain facut de un amator foarte profesionist.
Slava Domnului cel inexistent: 8-7 :) :wink:
Our World Champion All Blacks! from Jared Brandon Productions on Vimeo.
Citeste tot...Nu uitǎm, da?
25 octombrie. Ziua Armatei Române. Nu uitǎm, da?
Pentru toți cei care au murit...
:bow:
Citeste tot...
luni, 24 octombrie 2011
A world of pain
Ce film. Ce oameni. Ce nevroza.
A world of pain, dudes. A world of pain... :(
Citeste tot...
Am fost slaaaabbbbi...
Vorba lu' Jul, tovarashu meu de suferintza intr-ale meciului de ieri: "Pale, iti mai aduci aminte parodia aia de la Avatar, aia de la HappyFish? "Am fost slaabi..."
Sa moara pisica placata cu faiantza daca ieri nu m-a luat de inima. Mai aveam un pic si faceam atac de inima, atac de panica, atac atomic, atac cu substante lacrimogene, atac la persoana. A doua repriza cel putin am fost atit de concentrat incit am uitat pina si berea sa o beau, ceea ce va dati seama ca este highly irregular, as spune chiar catastrofic de singular.
Ma rog. Pin' la urma, una peste alta, chiar ne-am dorit mai mult victoria. Vorba lui Mike Tindall: "Congrats NZ consistently best team. France better team today, but that's the sign for a great team when you can win when you don't play well."
Am jucat mai prost, francezii au depus o pasiune de posedati, de demoni, careia insa i s-a facut fatza ca la Verdun, ca la Stalingrad, secunda cu secunda, centimetru cu centimetru.
A fost ca la Stalingrad: Weepu a mers prost? A fost inlocuit cu Ellis. Mialanu a cedat? A fost inlocuit cu Hoare. M'a Nonu n-a aratat nimic ofensiv - desi defensiv a fost un ciine si jumatate? A fost inlocuit spre sfirsit cu Sonny Bill. Cruden si-a busit genunchiul? A intrat Steven Donald, acest McDonald's al All Blacks, acest mult-hulit hamburger, castoru de bataie de joc de servici care cu doua saptamini in urma pescuia in ape de munte, la musca, la rapitor. Si a intrat si a facut fata si a dat-o la bete. Soldatu sovietic nu moare, doar se odihneste un pic, inainte sa se scoale sa lupte din nou.
Francezii au fost neasteptat de fabulosi. Au fost agonizant de aproape sa o cistige. E o poza pe internet superba cu mustaciosul de Lievremont care se uita cu pizma la cupa care ii sta la un metru de nas. Vulpoiule, era sa pui laba pe ea.
Si totusi... All Blacks s-au bagat in transee ca la Plevna, s-au batut cu turcii, cu francezii, cu martienii, cu toti si au rezistat la un punct diferenta. Au jucat urit, au jucat cum numai sud-africanii mai stiu sa mai joace: chinuit si eficient si italieneste, au pus capul in pamint, vorba lui Martin Johnson: Shut up and shove, si le-a iesit. Nu s-au mai inecat (choked), au tinut de scor, au fost in stare sa apuce soarta de poala camasii si s-o dezbrace si s-o violeze cu mare viol. Le-a iesit, mama lor de bucalati... :D Pentru prima data in ultimii 20 de ani, le-a iesit, desi nu ar fi trebuit.
Ironia istoriei este scrisa cu litere cit casa de mari pentru francezi. In semifinala au cistigat pe nemeritat, la un punct diferenta in fata unei echipe fabuloase a Tarii Galilor ramasa in 14. Galezii au ratat atitea lovituri la bete incit puteau sa-i bata de doua ori, nu doar o data. Si totusi, francezii au mers in finala.
Acum a fost fix pe dos. Francezii au pierdut pe nemeritat. Au fost mai buni si au pierdut la un punct. Desi Weepu a ratat 8 puncte, mama lui de bucalat :) Au injurat arbitrul, pe Joubert, uitind cum au cistigat sferturile de finala acum 4 ani.
Istoria se razbuna. Ieri istoria in sfirsit a tinut cu ursul. Bravos, All Blacks! Mersi de pre-infarctul pe care ni l-ati oferit ieri. Mama voastra de cei mai foarte perfecti :)
Drept pentru care ii felicitam pe francezi pentru jocul de ieri, plingem alaturi de ei dar totusi ne bucuram, mama lor de aroganti :), il felicitam pe capitanul francez Dussotoir pentru titlul de jucatorul IRB al anului pe care l-a meritat cu virf si indesat, fara el probabil Franta nu ajungea in finala, ne uitam la parada de primire a invingatorilor si, pe urma, pentru a nu uita ca sintem totusi niste bieti muritori, ne uitam si la parodia HappyFish.
Deci, doamna, pom, noi vrei Cupa Mondiala. Muuuult de tot. Dam 10%... din tot. Si din banii de pe tricouri!
:D
Citeste tot...
Fura-ne-ați lichidele corporale...
Pentru toți care simt intens zilele astea, pe toate subiectele cu putințǎ: recensǎmînt, Huidu, criza mondialǎ, Roșia Montanǎ, Gadafi, Schengen, Obama, Oprescu, votul prin corespondențǎ, autostrǎzile, cîinii vagabonzi și rechinii din Pacificul de Sud. Eu atît vǎ spun, bucuros cǎ am cîștigat Campionatul Mondial: fura-ne-ați lichidele corporale sǎ ni le furați odatǎ, sǎ scǎpǎm de ele și sǎ fim liberi, autonomi, mîndri și puri, exact ca poporul secuiesc din Nebraska. Luați-le voi, mǎ, cǎ noi nu mai avem ce face cu ele... :p
Citeste tot...
sâmbătă, 22 octombrie 2011
Allez les Blacks!
Deci miine, duminica la orele 11:00, destinul se implineste, da?
Hai, ca ne dorim mai mult victoria... :)
ALLEZ LES BLACKS!
Citeste tot...
vineri, 21 octombrie 2011
Tragedia vieţii
"Trebuie să înţelegeţi că tragedia vieţii nu constă în a nu-ţi atinge ţelul. Tragedia este a nu avea un ţel de atins. Nu este o nenorocire să mori cu visurile nerealizate, nenorocirea este să nu visezi. Nu este un dezastru să nu-ţi cucereşti idealul, dezastrul este că nu ai nici un ideal de cucerit. Nu este decădere să nu ajungi la stele, decăderea constă în a nu a avea stele la care să vrei să ajungi."
Benjamin Mays
Citeste tot...
Atenție! Sexul dǎuneazǎ grav sǎnǎtǎții!
Courtesy of Matusalem care doar la prostii, la sex, la droguri, la funduri apetisante si la accidente violente cauzatoare de moarte se gindeste :)
Citeste tot...
De ce e important să răspundem la Recensământ
Dat fiind cǎ sîntem la începutul Recensǎmîntului și dat fiind cǎ avem de-a face cu o creștere a temperaturii retorice la adresa acestui act de mǎsurare oficialǎ care se face o datǎ la 10 ani, simt nevoia sǎ vǎ recomand sǎ citiți argumentațiile fraților Voicu pe acest subiect.
Ambii cercetǎtori în zona științelor sociale, atît Bogdan cît și Ovidiu susțin pertinent importanța recensǎmîntului și ne argumenteazǎ de ce e bine sǎ rǎspundem la întrebǎri. Fǎrǎ patimǎ. Fǎrǎ isterisme. Fǎrǎ catastrofisme.
Bogdan Voicu: De ce e important sǎ rǎspundem la Recensǎmînt
În orice ţară cât de cât civilizată ai nevoie de date clare care să permită proiectarea de politici de dezvoltare pe termen lung. Acest lucru constituie o axiomă a modului în care lumea se dezvoltă în prezent. [...] Recensământul este aşadar un exerciţiu de autocunoaştere al societăţii, absolut necesar pentru a putea decide ce resurse vor trebui alocate în următorul deceniu pentru educaţie, sănătate, religie, securitatea naţională, infrastructură publică etc.
Ovidiu Voicu: Politizarea stupidă a recensământului. De ce e bine să răspundem onest recenzorilor.
Aşteptăm de la statul român să folosească cât mai eficient banii noştri pentru a ne oferi serviciile de care avem nevoie. Orice om cu scaun la cap înţelege că pentru a aborda eficient o chestiune trebuie mai întâi să o cunoşti. Politicile publice nu fac excepţie. Pentru a se adresa eficient cetăţenilor, statul trebuie să îi cunoască. Pentru a face programe naţionale adecvate este nevoie de înţelegerea societăţii căreia acestea i se adresează. Recensământul este unul dintre instrumentele esenţiale pentru fundamentarea politicilor publice.
Vǎ rog eu: citiți cele douǎ articole și purtați-vǎ în consecințǎ, ca niște cetǎțeni, ca niște oameni cu mintea la cap, nu ca niște neandhertalieni de presǎ și de partid :(
.
Citeste tot...
joi, 20 octombrie 2011
The rest is silence
Death, the final frontier.
Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii,
Am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori;
Mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii;
Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de vite, şi oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim.
Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor anului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.
Am fost mare şi am întrecut pe toţi cei ce au trăit înaintea mea în Ierusalim şi înţelepciunea a rămas cu mine.
Şi tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată munca mea.
Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare.
In fundal, o voce isterica striga repetat "Allakhu Akhbar!".
Mda. Ne asteapta vremuri interesante, mai frati bizantini de rit decadent :(
.
Citeste tot...
Slavǎ Domnului cǎ așa ceva nu existǎ decît în filme!
Deci așa ceva nu e adevǎrat. Deci așa ceva îl trimite pe Tarantino drept pe bǎncile facultǎții de contabili plictisitori și previzibili și triști.
Deci așa ceva poate provoca chiar și infarctul, dacǎ nu știi sǎ-ți controlezi accesul violent de rîs...
:rofl:
Doo sute de cai frumoși
Paring, Transalpina, acum 2 ani (august 2009)
Ce vremuri... Sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu!
.
Citeste tot...
Poor frightened Shamavu
This baby gorilla, named Shamavu after the ranger who rescued him, was found hidden in a small rucksack during an undercover operation targeting poachers in DR Congo.
Sursa: The Guardian
Citeste tot...
... merse tăcut pe marginea mării bătută de valuri...
"Merse tăcut pe marginea mării bătută de valuri"
"Stropii de plîns cu săgeţile tale plătească-mi danaii!"
"Trupul făcîndu-le hrană la cîni şi la feluri de pasări"
"Lung zuruiră săgeţile-n tolba-i din spate, cînd zeul
Plin de mînie porni, nălucindu-se-asemenea nopţii"
O, Doamne, cît de frumos poate să fie! Mai frumoasă limbă română precum la Murnu, doar la Arghezi și la Eminescu, poate, ori în Biblie. Deschizi cartea și în primele două pagini e mai multă frumusețe decît într-un tom întreg de literatură recentă.
O, Doamne, cît de frumos poate să fie...
* * *
Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcîndu-le hrană la cîni şi la feluri de pasări
Şi împlinită fu voia lui Zeus, de cînd Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, şi dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dînșii iscată.
Care fu zeul ce-i puse pe ei să s-apuce de sfadă?
Fiul lui Zeus şi-al Letei, Apolon. În ciuda-i pe craiul,
Molimă grea răspîndise şi oastea-i pornise să piară,
Pentru c-Atrid cutezase pe preotul Hrises să-nfrunte,
Cînd cuviosul veni la corăbii, în tabăr-ahee,
Ca să-şi răscumpere fata cu-o mare mulţime de daruri.
Cîrja de aur ţinînd cu podoaba de sfinte cordele,
Daru-nchinat lui Apolon, de-ahei se ruga deopotrivă,
Dar mai cu scamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii:
„Voi căpetenii Atrizi, ahei cu frumoase pulpare,
Fie ca zeii-ntronaţi în Olimp la război să v-ajute
Troia uşor să luaţi şi cu bine s-ajungeţi acasă!
Ci-napoiaţi-mi copila robită primind aste daruri,
Dacă vă temeţi de fiul lui Zeus, de-arcaşul Apolon.”
Asta vorbi, şi cu toţii strigau învoindu-se-aheii
S-aibă ruşine de preot primindu-i mîndreţa de daruri.
Nu i-a plăcut lui Atrid Agamemnon îndemnul acesta,
Şi l-a respins fără milă pe preot cu aspra poruncă:
„Vezi, o moşnege, să nu te mai prind pe-aici la corăbii,
Ori între noi zăbovind ori încoace venindu-ne iară;
Mi-e că ţi-or fi de prisos toiagul şi semnele sfinte.
Nu-ţi voi da fata-napoi, ba chiar cărunţi-va-n robie
Tocmai în Argos acasă la mine, de ţara-i departe,
Pînză ţesînd la război şi culcîndu-se-alături de mine.
Du-te dar, nu mă-ndîrji,dacă teafăr doreşti să poţi merge."
Astfel a zis, şi bătrînul de teamă, auzindu-i porunca,
Merse tăcut pe marginea mării bătută de valuri
Unde deoparte stătu şi rugare rosti către Domnul,
Zeul Apolon, născutul din Leto, pletoasa zeiţă:
„Tu cel cu arcul de-argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,
Care vîrtos ocroteşti Tenedos şi Chila prea sfîntă,
Dacă ziditu-ţi-am eu vreun mîndru locaş de mărire,
Ori închinatu-ţi-am grasele buturi de capre şi tauri,
Glasul auzi-mi-l, Doamne, şi-o singură vrere-mplineşte-mi:
Stropii de plîns cu săgeţile tale plătească-mi danaii!"
Astfel rugatu-s-a el. Auzi săgetaşul Apolon
Şi mînios de pe vîrful Olimpului merse la vale
Arcul pe umăr avînd şi tolba vîrtos căpăcită.
Lung zuruiră săgeţile-n tolba-i din spate, cînd zeul
Plin de mînie porni, nălucindu-se-asemenea nopţii;
Stete departe de tabăr-apoi şi da drumul săgeţii.
Groaznic fu zîngănul arcului cel luminos ca argintul.
.
Citeste tot...
miercuri, 19 octombrie 2011
Platanii, acești sanitari ai otrǎvii istoriei noastre recente
De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapeazǎ cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populeazǎ orașul.
Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajǎ, dar pleznind de sǎnǎtate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintǎ deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.
Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecǎtorilor și mașinilor și clǎdirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crǎci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clǎdiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacǎ dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sǎlbateci și despletiți și neatinși de fierǎstrǎu cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.
Regula e simplǎ: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentǎ și capitalistǎ și prosperǎ și arogantǎ și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintǎ un marker inconfundabil al dezvoltǎrii și bunǎstǎrii și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales dupǎ blestemǎțiile celui de-al doilea rǎzboi mondial.
Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastrǎ despre România, români, catastrofa cea perpetuǎ și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de pǎr în care tot trǎim?
Ei bine, are.
În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș - și credeți-mǎ, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtǎtor de frunzǎ prin tîrgul ǎsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimǎ.
Avem, ce-i drept, [...]
Spunînd acestea, Turambar își coborî sfios pleoapele și vǎ invitǎ
sǎ citiți continuarea pe Curs de Guvernare
.
Citeste tot...
Despre antropologia burții în pǎdure, la cules de mistreți și mure
Richard a pus un film in care puteti vedea de toate. Ma rog, aproape de toate, ca aveam doar tricoul dat jos.
Cu aceasta ocazie, veti putea sa vedeti memorabilele momente (pe bune: fara gluma) cind ne-am intilnit cu mistretul Attila.
Enjoy
pina joi
cind vine doamna ma-sa
si pravale asupra noastra Judecata de Apoi :)
Citeste tot...
...sigur, sunt şi unele mai complicate cum ar fi sexul...
La recensământul 2011 se va copia masiv, deşi autorităţile spun că nimeni nu va pica
Cu toate că recensământul începe mâine, foarte mulţi români sunt nepregătiţi şi nu au avut suficient timp să studieze materia de recensământ, aşa încât se tem că vor pica. Comisia Naţională de Statistică a primit deja mii de telefoane de la cetăţeni care întreabă când se poate da iar recensământul în cazul în care nu-l iei din prima. Alţii vor să ştie unde pot găsi variantele de subiecte pentru recensământ, dar şi dacă vor exista camere de supraveghere.
Autorităţile dau însă asigurări că recensământul de anul ăsta nu va fi aşa de greu şi că practic nu ai cum să pici. Cu toate acestea, există temeri că se va copia masiv. „Sunt multe întrebări simple, pentru toată lumea”, spune preşedintele Comisiei de Statistică, „de pildă numele sau vârsta. Sigur, sunt şi unele mai complicate cum ar fi sexul sau domiciliul, dar nu e nicio problemă dacă oamenii nu ştiu să răspundă chiar la toate”.
De câteva zile au apărut pe net nişte aşa-zise răspunsuri corecte la întrebările de la recensământ, însă preşedintele Comisiei spune că astfel de metode de copiat nu folosesc la nimic. „Nu poţi trece recensământul învăţând papagaliceşte sau venind cu o lucrare scrisă de altul”, a avertizat el.
Sursa: TimesNewRoman. Fabulos... :D
Citeste tot...
luni, 17 octombrie 2011
Deci vǎ spun eu cǎ nu vreți
Deci vǎ spun eu cǎ nu vreți sǎ vǎ întîlniți cu dînsa noaptea pe alee. Nu, nu...
Citeste tot...
Cea mai importanta stire a acestui an
Presedintele Turkmenistanului, Gurbanguly Berkdimuhamedov, a anuntat ca tara sa va livra gaze pentru gazoductul Nabucco, care va reduce masiv dependenta Europei de gazul rusesc si care va trece si prin Romania.
"Astazi ne apucam de bazele legale si contractuale pentru a furniza energie turkmena Europei", a spus presedintele turkmen la sfarsitul saptamanii trecute, potrivit Reuters, citata de The Moscow Times.
[...] Implicarea aproape sigura a Turkmenistanului inseamna ca Nabucco va avea, cu siguranta, suficiente gaze sa aprovizioneze toate tarile pe care le va tranzita.
[...] Nabucco va insemna reducerea semnificativa a dependentei Europei de gazele rusesti, precum si mai multa securitate energetica, astfel incat sa nu se repete situatii in care tari europene sa ramana fara gaze, din cauza disputelor dintre Rusia si Ucraina.
Sursa: Ziare.com
Na, sa-ti crape fierea in tine de ciuda, Ivane... :(
Citeste tot...
Și ce dacǎ vin?
PS: Da, am vazut Melancholia. Da, e mare filmul. Da, chiar e capodopera. Nu doar un film de-ala "cel mai bun al anului X", ce totusi ramine mediocru, cel mai bun film mediocru al anului acela. Melancholia chiar e mare. Chiar e capodopera. E acolo sus, in stratosfera cinematografica, linga 2001: A Space Oddisey si linga Persona si linga Andrei Rubliov.
Mama lui de genial... :)
PPS: Da, prima jumatate e de fapt Festen redivivus. So what? Totusi, sa nu uitam cine e von Trier: Dogma pina in praselele aparatului de filmat.
Citeste tot...
duminică, 16 octombrie 2011
This lake of tears
"[...] there was little conversation in the Welsh changing shed afterwards as the players were both physically and emotionally drained.
"It was a pretty quiet place, the guys were obviously knackered," he said.
"It's tough playing 60 minutes of international rugby when you've got 15 players, so when you've got 14 it's one of the hardest things you can do.
"No one gave up for a minute, the boys put everything into it and left nothing out there and that showed in the changing room. There were empty bodies in there."
Sursa: Rugby Heaven (NZ)
Citeste tot...
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Ce viațǎ de televizor!
Un copil, rugându-se, a spus aşa:
- Doamne, în seara asta, te rog ceva special!
Transformă-mă într-un televizor, ca sa-i pot lua locul.
Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul din casa mea. Să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu.
Fă să fiu luat în serios! Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute.
Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului, atunci când ceva nu funcţionează... dar, mai ales, să-i ţin de urât tatălui când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă.
Iar mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită, fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine...
Să distrez toata familia, chiar dacă uneori nu spun nimic important. Mi-ar plăcea să simt că familia lasă totul deoparte, ca să stea doar câteva minute alături de mine.
Doamne, nu-ţi cer prea mult!
Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor...
Citeste tot...
vineri, 14 octombrie 2011
Y Ddraig Goch ddyry gychwyn!
Nu uitați o voi surori, alegǎtori și frați: centrul lumii nu este mîine în Carpați.
Mîine, de la orele 11:00 trecute fix, ora localǎ, asta a noastrǎ, româneascǎ, neaoșǎ, fǎcutǎ în casǎ, fǎrǎ E-uri, se întîmplǎ cǎ douǎ echipe care nu sînt românești joacǎ un sport care nu a fost inventat de români pentru o mizǎ la care românașii noștri foaie verde de trei sferturi nu vor fi în stare niciodatǎ sǎ viseze, cǎ așa sîntem noi, mai guguștiuci și mai fraeri și mai mediocri și am fost și bolnavi cînd eram mici.
Într-o țarǎ care nu este România, într-o emisferǎ în care noi nu avem ce cǎuta, cu excepția emigranților noștri care s-au dus la canguri și la ornitorinci, douǎ echipe vor juca mîine pentru istorie.
Una, Țara Galilor, va juca sǎ facǎ ceea ce neam de neamul ei n-a fǎcut pînǎ acum: sǎ ajungǎ prima datǎ în istorie într-o finalǎ de Campionat Mondial de Rugby. Alta, Franța, sǎ demonstreze cǎ poate ajunge în continuare într-o finalǎ, indiferent ce prohod i se tot cîntǎ prin presǎ de dujmani, fǎrǎ numǎr, fǎrǎ numǎr.
Deci doamnelor și domnilor, mîine simtem nu românește, ci globalicește: ne uitǎm la niște echipe strǎine, pe un teren strǎin, în mijlocul unui ocean strǎin, și ne simtem bine, da? Și ținem evident cu celții, cǎ ei sînt cei mai români dintre occidentali: niște fraeri intenși și dezorganizați care și-au luat-o în frezǎ de la toate popoarele imperialist-decadente ale acestui continent, mama lor de fraeri frumoși. Cymru am byth!
Pe urmǎ poimîine, așijderea: se joacǎ de fapt finala. Australia și Noua Zeelandǎ joacǎ cea de-a doua semifinalǎ, tot de la orele 11 ora României, într-o semifinalǎ care de fapt este finalǎ. Cine cîștigǎ, pe urmǎ sǎptǎmîna viitoare mai cîștigǎ încǎ o datǎ și ridicǎ sǎrǎcia aia de glastrǎ de flori deasupra capului.
Drept pentru care eu vǎ recomand, cu toatǎ responsabilitatea patrioticǎ din dotare, sǎ uitați preț de vreo douǎ zile cǎ sînteți români și sǎ vǎ scǎldați în decadența alexandrinǎ a globalizǎrii care ne furǎ sufletul și ne face sǎ ținem cu alții, ah, Vadime, cum de nu ne împuști tu pe toți, Crǎișorule, sugea-ne-ai sufletul sǎ ni-l sugi, sǎ ne faci daci și traci și alți costoboci care am fost și nu mai sîntem. Și sǎ țineți cu alții, absolut la întîmplare, cu cine vǎ lasǎ pe voi inima, adicǎ în mod evident cu Țara Galilor și cu Noua Zeelandǎ.
Hai, sǎ ții cu Australia parcǎ mai accept și v-aș înțelege, acolo undeva 5%, și nu vǎ voi șterge din agenda mea de pretini. Dar dacǎ îndrǎzniți cumva mǎcar și în somn sǎ cochetați cu ideea cǎ țineți cu francejii, ați îmbulinat-o cu mine, vǎ desconsider with extreme prejudice, vǎ trec la lista de mînǎ stîngǎ, la damnați, la socialiști, la gușteri, la trǎdǎtori, la infernali și șerpilieni. Comuniștilor! Mîncǎtorilor de melci! Oameni fǎrǎ de suflet ce sînteți! Huooo!
Hai, bucurați-vǎ cǎ preț de douǎ zile nu veți fi români și veți putea sǎ nu vǎ simțiți dezamǎgiți atunci cînd vǎ uitați la rugby. Cînd vǎ uitați la televizor. Cînd vǎ uitați în preajmǎ. Cînd deschideți ochii sǎ vedeți lumea care vǎ înconjoarǎ.
Crouch Touch Pause Engage! Cymru am byth! Hen Wlad fy Nhadau! Dal ati!, Daliwch ati! Y Ddraig Goch ddyry gychwyn!...
Citeste tot...
La pendule d`argent qui dit "je vous attends"
Foto courtesy of Tunaru
Les Vieux
Jacques Brel
Les vieux ne parlent plus ou alors seulement parfois du bout des yeux
Même riches ils sont pauvres, ils n`ont plus d`illusions et n`ont qu`un cœur pour deux
Chez eux ça sent le thym, le propre, la lavande et le verbe d`antan
Que l`on vive à Paris on vit tous en province quand on vit trop longtemps
Est-ce d`avoir trop ri que leur voix se lézarde quand ils parlent d`hier
Et d`avoir trop pleuré que des larmes encore leur perlent aux paupières
Et s`ils tremblent un peu est-ce de voir vieillir la pendule d`argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui dit: je vous attends
Les vieux ne rêvent plus, leurs livres s`ensommeillent, leurs pianos sont fermés
Le petit chat est mort, le muscat du dimanche ne les fait plus chanter
Les vieux ne bougent plus leurs gestes ont trop de rides leur monde est trop petit
Du lit à la fenêtre, puis du lit au fauteuil et puis du lit au lit
Et s`ils sortent encore bras dessus bras dessous tout habillés de raide
C`est pour suivre au soleil l`enterrement d`un plus vieux, l`enterrement d`une plus laide
Et le temps d`un sanglot, oublier toute une heure la pendule d`argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, et puis qui les attend
Les vieux ne meurent pas, ils s`endorment un jour et dorment trop longtemps
Ils se tiennent par la main, ils ont peur de se perdre et se perdent pourtant
Et l`autre reste là, le meilleur ou le pire, le doux ou le sévère
Cela n`importe pas, celui des deux qui reste se retrouve en enfer
Vous le verrez peut-être, vous la verrez parfois en pluie et en chagrin
Traverser le présent en s`excusant déjà de n`être pas plus loin
Et fuir devant vous une dernière fois la pendule d`argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui leur dit: je t`attends
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non et puis qui nous attend.
Citeste tot...
joi, 13 octombrie 2011
Dadadadadadada!
Courtesy of Laura, care pun pariu ca ma va spinteca de viu data viitoare cind ne vom vedea.
Dadadadadadada!
:rofl: :p
.
Citeste tot...
