Acest București ankh-morporkian

E un editorial în Dilema Veche de azi despre bucuria de a te întoarce acasă, în jegul ăsta de Balcani viu și împuțit și omenesc, din sterilitatea mohorâtă și perfectă a unei suburbii londoneze dedate la depresie. Am lăsat revista în mașină, nu mai rețin numele autorului, un universitar ieșean. Dacă o să-mi aduc aminte până săptămâna viitoare, când se dă liber la link pe site și pot să vă trimit la text.

Articolul este scris cu compasiune, cu iubire, cu optimism și cu acel ceva împăciuitor și blând și umanist pe care, dintre toate neamurile astea isterice din România noastră, doar moldovenii îl au. Mi’a plăcut mult, mai ales că rezonez cu ce spune Cristian ăsta al nostru. O fi nasol aici, o fi bine acolo, dar stați să vedeți cum este să trăiești o bucată mai lungă de timp departe de casă, într-un mediu alienant, depresiv, de dat cu lama pe vene. Și pe urmă să vă aud vorbind.

Și atunci mi-a răsărit din nou în minte comparația care tot o fac între București și Ankh-Morpork.



București: acest oraș pe care we love to hate it, dar toți stăm în el, lucrăm, respirăm, muncim, iubim, murim, circulăm și ne îmbătăm. Această iubire vinovată. Acest PRM de urbanitate de care ți-e rușine să recunoști că-ți place. Acest monstru pe care toată lumea îl înjură, dar toți trag să se mute în el. Această struțo-cămilă de cartiere molcome, așezate, cu denumiri și case de pe vremuri, îmbârligat și încotorlat cu vastele hoarde de blocuri comunist-totalitare, gri, dărăpănate, făcute în contra omului și a firii, după precepte kagebiste de ani ’40. Această curvă sifilitică și virgină și proastă și educată și rafinată și frumoasă și blondă și țigancă și cu bube pe față.



Ankh-Morpork? Cititorii lui Terry Pratchett cu siguranță știu despre ce vorbesc. Pentru ceilalți, e vorba despre o capitală de câmpie dintr-o lume imaginară unde s-au adunat toate scursurile pământului, toți hoții, toate curvele, toți nemernicii, toți piticii, trolii, eroii, balaurii, asasinii, profesorii universitari și bețivii din Discworld, făcând astfel din el cel mai mare, mai viteaz, mai bogat, mai viu, mai împuțit, mai periculos și mai paradoxal dintre orașele imaginare ale acelei lumi. Singurul loc de pe lume unde poți să mergi pe apă fără să fii Iisus, pentru că apa este atât de jegoasă și de plină de chestii, încât are o consistență care transcede lichidul :).



Ăsta e cuvîntul cheie: paradox. Și mai e unul: iubire. Și mai e unul: străduință. Străduința paradoxală de a iubi un loc perfectibil, în contra tuturor hibelor sale. București. Gotham City. Ankh-Morpork. New York. The places we love to hate them, but we couldn’t live without them. Outside them.



Nu’i așa, domnule Cosașu? Că dumneata iubești orașul ăsta oximoronic și moronic și fertil. Nu’i așa, măi ardelenilor arțăgoși și gomoși și cu nasul pe sus? Că doar voi disprețuiți viermuiala asta creatoare și împuțită și mare și vie unde trăim noi, miticii ăștia nașpa și nasoi. Măi strepeziților austro-ungari. Măi gomoșilor. Măi timișorenilor. Măi clujen... Pardon: măi cluuuuujenilor.

:o :o :o Ooops. I’ve did it again. Să vezi acum hate mail și roșii stricate pe blogul meu de mitic :) :p .

Sau, cum spunea Jose Carreras, în încheierea concertului său din Palermo: Fetițe dulci ca’n București / În toată lumea nu găsești...

:)