Despre știință, în vremi de prostie

"Date fiind realizările excepționale și deseori contra-intuitive ale științei contemporane, ne punem întrebarea: în ce măsură dispune publicul de o familiarizare suficient de ridicată cu știința pentru a putea urmări și înțelege relevanța acestor creații? Cât de mult suntem gata să sprijinim astfel de cercetări, să beneficiem de rezultatele lor şi să prevenim eventuale riscuri sau abuzuri? Pentru a răspunde la asemenea întrebări sunt solicitați, printre alții, şi sociologii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât ne confruntăm, pe de o parte, cu dezvoltări științifice tot mai accelerate şi mai neașteptate, dar, pe de altă parte, şi cu atitudini, opinii, credințe sau chiar mişcări sociale „anti-științifice” sau „anti-intelectuale”. Acestea din urmă tind să se extindă, să ia forme organizate, să fie chiar mediatizate şi să se bazeze uneori pe o generalizare a unor atitudini publice care par a fi din ce în ce mai răspândite, care contestă, între altele, dominația culturală şi raționalitatea tehnologică asociate științei şi produselor ei actuale. Știința, conform unor opinii „anti-științifice” sau „anti-intelectuale”, ar fi responsabilă de accelerarea schimbărilor din viața noastră cotidiană şi de eliminarea oricărei tihne reflexive sau pur şi simplu contemplative, de îngrădirea multora dintre valorile umaniste şi culturale ale unui trecut romantic sau de generarea şi menținerea unui „consumerism” fără limite.

Investigațiile sociologice nu încetează să aducă în prim plan informații precum: 60% dintre români exprimă acordul cu afirmația conform căreia „Ne bazăm viața prea mult pe știință și nu destul pe credință”; trei sferturi dintre respondenții români sunt de acord că „Știința face ca modul nostru de viață să se schimbe prea repede” şi aproape două treimi sunt de acord că „Datorită cunoașterii lor, oamenii de știință au o putere care îi face periculoși”. Un număr de 4 din 5 români cred că „Există miracole, fenomene ce nu pot fi explicate de știință”, şi 2 din 3 români cred că biserica nu greșește niciodată în ceea ce spune.

Încrederea în știință, în oamenii de știință sau în intelectuali pare a fi constant pusă sub semnul întrebării, în confruntări diverse. Epoca modernității noastre târzii, bazată atât de mult pe știință şi pe produsele ei, se asociază cu o tensiune tot mai puternică între o raționalitate științifică extinsă şi critici ubicue de care tocmai știința pare să fie, măcar parțial, responsabilă.

Ca atare, se structurează în public, în media şi în configurarea strategiilor individuale de viață două orientări divergente. Orientarea rațional-critică se raportează la producerea și analiza informațiilor științifice și se centreaza pe metodologia științifică de evaluare a argumentelor și ipotezelor. O a doua orientare, care se revendică sub diferite denumiri de cunoașteri așa-zis alternative, nu ezită să se asocieze cu pseudo sau para-științe, cu credințe superstițioase sau supranaturale şi cu invocarea unor temeri și amenințări misterioase, aproape omniprezente.

Cele două orientări corespund unor tipuri diferite de abordare a lumii şi unor ideologii ireconciliabile. Totuși, ele sunt pe cât de opuse una alteia, pe atât de co-existente în destule împrejurări de viață. Fiecare dintre opțiuni are consecințe reale și cumulative în timp asupra calității vieților individuale și asupra societății în care trăim, consecințe ce trebuie analizate.

În cele ce urmează, deschidem oportunități pentru explorarea empirică a unei astfel de problematici. Prezentăm informații despre nivelul cunoașterii științifice de bază a publicului românesc adult (peste 18 ani) şi despre atitudinile sale față de știință. Pentru a înțelege poziția cunoașterii științifice în reprezentările despre lume ale publicului contemporan, în raport facem referiri şi la opţiuni subiective sau declaraţii privitoare la credințe şi practici religioase precum și, pe o altă dimensiune, la credințe și atitudini privind superstiții, para-științe și pseudo-științe.

Importanța datelor şi informațiilor din acest proiect pentru politicile publice ce privesc știința este, apreciem noi, remarcabilă. Pe de o parte, oferim șansa unei mai bune înțelegeri a stocului public de cunoaștere științifică din România contemporană: de câtă cunoaștere științifică factuală dispune publicul românesc în comparație cu cel european? Care sunt raporturile dintre cunoașterea științifică, credințele religioase şi practicile superstițioase - sau dintre cultura științifică şi cultura noastră generală? Ce atitudini față de știință sunt dominante în publicul românesc? Pe de altă parte, politicile publice privind știința şi aplicarea lor sunt în cea mai mare parte finanțate din fonduri publice. Este publicul românesc înclinat să sprijine autoritățile publice care investesc în cercetarea științifică?"

Ştiință şi societate. Interese şi percepții ale publicului privind cercetarea ştiințifică şi rezultatele cercetării. Coordonatori: Lazăr Vlăsceanu, Adrian Dușa, Cosima Rughiniș. iulie 2010

Raportul complet îl puteți descărca de aici.


Citeste tot...

Baby is three

În lumea asta de călăi și de victime, de odioși și de naivi, de admonestări și admonestatori, în lumea asta în care analiza tranzacțională explică clar, limpede și cîinește felul în care se întrupează de regulă relațiile între oameni, vin și eu și încep așa cum îi șade bine blogerului cel rău în cerul gurii și în pătrățelele tastaturii: cu o admonestare. Cu o ceartă și cu un bîzdîc, deși veți vedea că în cele din urmă subiectul este de bine. De foarte bine. De cel mai foarte bine.

Păi așadar și prin urmare, să vă admonestez, dacă tot am apucat să vă promit.

Să vă spun prin scoatere pe nas că cei mai mulți dintre voi, o măreți cititori naivi, nu știți la ce este referința literară din titlu. Asta pentru că, pe de o parte, nu citiți atît de mult cît ar trebui, iar pe de altă parte pentru că nu citiți ce trebuie – adică sociologie și science fiction.

Baby is three este titlul primului capitol din romanul de foarte căpătîi de cea mai foarte mare ecscepție scientifiologică a lui Theodore Sturgeon, More Than Human (un review bun aici).

Dacă aveți chef, dacă încă mai faceți parte din tagma din ce în ce mai redusă numeric și volumetrico-creieros a celor care citesc cărți adevărate, cu pagini și cotoare adevărate, o puteți descărca de aici. Dacă nu, nu. Fiți voi sănătoși și netezi la scoarță și uitați-vă la Realitatea TV și la Antena 3 și bucurați-vă că vi se usucă și pică, că nu-i bai. Lumea tot aici e, nu pleacă nicăieri, doar în spațiu și în cosmos.

Deci gata. Deci v-am admonestat. Deci pot să trec la subiectul principal al propoziției. La faptul că – atenție, suspans, intrigă, cliffhanger – baby is three.

Inițial, vroiam să spun că the bitch is three. Dar totuși. Dar nici chiar așa. Încă țin la el, încă îl simt ca și copilul meu. Deci baby, deși au fost multe momente în care mi-a scos peri albi și l-am simțit mai degrabă ca pe o bitch never to be pleased, never to be satiated.

Da, oameni buni și stimate hoarde de cititori nesătui și cam șui, da: am făcut trei ani. Din 31 iulie 2007, trei ani de vorbe și cuvinte și inutilități aleatorii și randoame. Words words words, cum spunea d'Artagnan în capodopera lirică a lui Hortensia Papadat Bengescu Three in a boat.

Deci uneori simt că deci. Dar îmi trece și atunci deci.

Deci.

:)



Și pentru că în continuare nu s-a schimbat nimic de cînd m-am apucat să scriu acum cinci minute, și pentru că tot într-o lume de călăi și victime trăim, de oameni răi și neprietenoși și cîrcotași și de cititori blogorizați care nu știu decît vorba cea aspră și răsuflarea cea haină, atunci să-mi fac pomana de pe acum, vorba lui Vintilă, să-mi cînt veșnica mea pomenire și să-mi urez ceea ce știu că nu-mi puteți ura, pentru că fie urîți, fie sînteți niște urîți.

Deci.

Deci: Turambare, să-mi trăiești, Turambare, și să fii rău și să fii bun și să fii cîine și nebun și frumos și urît și genial și plictisitor și verbolizant și succint și explicit și criptic și descriptiv și poietic și călare și pe jos și pletos și chel și înalt și scund și deștept și prost și sociolog și rugbist și vesel și trist și devreme și tîrziu și călău și victimă și statistician și erotoman și mai ales să fii neprevăzut și RaNDom și să visezi la balauri.

Ceea ce vă doresc și voo, dragi cititori și cîini și visători și călăi și victime și oameni altminteri cît se poate de normali, dacă nu la cap, atunci măcar la trup.

Hai, beți un pahar de whiskey pentru mine și urați-i lui Turambar cît mai multe cuvinte înainte să-i fie arsă mintea de sîngele cel otrăvit al lui Glaurung.

:) :friends:



Citeste tot...

Despre turism în vremi de modernitate mîrlănească

Există o tensiune între modernitate și natură.

Omul modern, prea recent ieșit din copilăria relației sale cu natura, din zona întunecată și rece de frică datorată lipsei de putere în fața stihiilor, a lupilor, leilor, virușilor, apelor nămoloase, frigului, distanțelor, dă acum dintr-un exces într-altul.

De unde pînă atunci se închinase la natură ca la o zeiță prea crudă și capricioasă, care îi ia gîtul și viața dacă nu joacă după regulile ei bezmetice, "necivilizate", acum omul, plin de o putere pe care încă nu știe să o stăpînească, dă în teribilismul adolescentului care crede că tot ce zboară se mănîncă, a moldoveanului din bancuri care trening are, o leacă de bătaie știe, ce-i mai lipsește să cucerească lumea?

Și dă-i și cucerește-o.

Și dă-i și fute-o, cu fierul, cu curentul, cu plugul, cu motorina, cu digul și cu barajul, cu ordonarea cea carteziană și cu defrișarea cea lucrativă. Omul, cu bățul mare al tehnologiei în mînă, face ce i-a făcut lui natura atîtea secole înainte: o fute. Metodic, eficient, după principiul "more is better".

Ăsta este omul modern, asta este consecința revoluției industriale și, mai apoi, a tuturor descoperirilor din secolul XX. Mai tare mai repede mai iute. More more more. Dă-i dă-i dă-i.

Acolo am fost? N-am fost! Atunci să mergem. Să cucerim. Să cartografiem. Să lăsăm pete de motorină. Să facem mine. Să luăm peștii. Să tăiem copacii. Să murdărim apa.

Am fost la Polul Nord? Nu, căpitane! Atunci să mergem! Unii din noi vor muri, dar restul se vor bucura cu asupră de bucurie aprigă și arogantă.

Am fost sub Polul Nord? Nu, căpitane! Atunci ce mai stăm? Băgați benzină în submarine, băgați curent, băgați atomi în reactoare, avem niște lanțuri muntoase de sub hăurile de ape de hălăduit, să înfigem steagul de fier și de plumb în ele, să le căutăm de hidrocarburi, să ne jucăm de-a războiul și de-a cercetașii pe sub ghețurile cele veșnice care în vreo douăzeci de ani nu vor mai fi veșnice, că le topim noi cu entuziasmul modernității noastre.

Am fost în Amazon? Am fost, căpitane! De trei sute de ani am ajuns acolo! Nu-i nimic, mai mergem încă o dată, să trecem vaporul peste deal, să facem filme despre asta, să cînte opera în junglă, să aducem o odă superbiei noastre de oameni avîntați și năvalnici și preaplini de otrava cutezanței noastre. Să futem indienii, să le dăm pojar, să mîncăm maimuțele și să facem pantofi din caimani.

Am fost pe Lună? Nu căpitane! Ce mai stați, oștenii mei! Pe cai! Pe iepe! Pe rachete! Să mergem să ajungem unde n-am ajuns niciodată, să cercetăm, să prindem, să anchetăm, să cuprindem, să mapăm, să desenăm, să explorăm, să exploatăm, să futem. Natura e umedă, ne vrea. Încă mai sînt colțuri de natură virgină. Să o luăm cu de-a sila. Virginitatea dăunează grav sănătății mentale a oamenilor civilizați. Să știm totul să cunoaștem totul, și mental, și biblic.

Ei, vedeți voi, dragii moșului, dincolo de acest exces de retorică cvasi-nietzscheeană pentru care vă rog eu domol și politicos să-l scuzați pe Turambar, că a cam băut prea multă cafea și i s-a urcat în degetele de la tastatură, mai avem o problemă: cea a timpului desfășurării acțiunii.

E vorba despre divergențele de proces. Despre diferențele dintre sălbaticii vechi și cei noi. Dintre noima și logica occidentalului obosit și îmbuibat și leneș, degrabă dedat loisirului post-modern, post-materialist, dedat morții datoriei și obligației fericirii, așa cum teoretizează teoreticienii în cărțile lor de teorie socială, și sălbaticii cei noi, mult mai recent dedați la gustul dulce de fofoloancă de natură asuprită, cucerită, încălecată cu sucul de motorină și de rugină al puterii tehnologiei modernității.

Și aici, după acest lung intro de exces de limbaj poietico-sociologic, intrăm fix în miezul problemei, în actualitate, în contemporaneitate, în politică și în subiectele zilei, alea cu frunza și cu brandul de țară.

Aici vroiam să ajung. De-aia v-am chinuit cu căpitanii și cu Polul Nord și cu Amazonul și cu Luna și de-aia am abuzat de verbul "a fute" într-un context altminteri de registru lingvistic cît se poate de elaborat, alambicat, vorba lungă și complicată, moartea pasiunii. Ca să vă povestesc de ce, de fapt, nu va merge strategia de turism.

Nu va merge nu din cauză de frunză furată au ba. Nu va merge nu din cauză de Udrea ori de spumele de la gură pe care le fac spumiștii de servici, lătrăii politici de la Realitatea și de la Antena 3. Nu va merge nici măcar din cauză de lipsă de pricepere de aplicare ori de lipsă de infrastructură ori de nișare prea îngustă, așa cum Brăduț Florescu, acest guru al publicitarilor faux-zen și post-materialiști și aroganți și gotici și triști, vine să argumenteze într-un articol altminteri bine susținut ideatic.

Strategia de turism de țară nu va merge, nu va funcționa dintr-un motiv mult mai simplu, mai adînc, profund, intens.

Știți voi remarca aia amară, dar atît de adevărată: "Ce țară frumoasă, păcat că-i locuită?"

Ei bine, de-aia nu va merge. Pentru că e locuită. Locuită de români. De români care de-abia recent au dat cu adevărat de gustul modernității, al vieții după principiul "more is better" și al plăcerii sadice de a fute natura.

Codrul, frate cu românul? Neeah. Asta nu se mai aplică de cînd au dispărut ultimii haiduci din țară. Acum românul este călăul cu drujbă, iar codrul e victima. Drujba ar trebui să fie simbolul național, nu frunza de stejar, aia de pe tricourile băieților de la rugby și pe care și CEC încearcă să și-o bage în sîngele lui de marketing.

Drujba este simbolul modernității la români. E din fier, scoate fum, e eficientă, al naibii de eficientă, e populară, al naibii de populară și fute natura.

Știu, știu. Ați obosit deja, alții deja v-ați oripilat la citirea repetată a acestui cuvînt nasol, grosolan, mîrlănesc. "A fute" zgîrie urechile pudibonzilor și pudiboancelor. Însă atît ca și sens, cît și din punct de vedere al coloraturii stilistice, acest cuvînt e cel mai potrivit, semnifică cel mai bine relația omului, în general, și a românului, în particular, cu natura. În consecință, îl voi folosi ad nauseam dacă este cazul, cum ad nauseam folosește și mîrlanul de la Telega sau de la Vatra Dornei sau de la Borsec drujba spre aneantizarea codrilor din România.

Și astfel mă întorc la turism.

Occidentalii pe care noi vrem să-i prindem în plasa de fum și de părere, de vorbe amăgitoare a campaniei de marketing sînt trecuți de modernitate. S-au plictisit de ea. În occident modernitatea e un cuvînt obscen, așa cum e pentru urechile voastre "a fute". În occident acum lumea e post-modernă, post-materialistă și dedată altor plăceri. Oamenii și societatea încearcă să facă pace cu natura preafutută, să-i tămăduiască fofoloanca cea zdrențuită și să o readucă la viață și la virginitate, dacă se mai poate așa ceva.

În consecință, după decenii de diguri și de baraje și de drujbe și de violuri tehnice, acum occidentalii sînt koșer cu natura și vor simplitate, autenticitate, armonie, rîulețul care curge prin mijlocul camerei de hotel, faux-zen și feng șhui de masă, verde și stele și alte alea alea pe care pînă acum o generație le-au călcat în picioare cu bucurie și iresponsabilitate, mînați de demonului lui "more is better". Acum occidentalii sînt (mai) bătrîni și (mai) înțelepți și caută în experiențele lor de turism comuniunea omului cu natura.

Drept pentru care, deși îmi voi atrage nenumărați critici și acuze de părtinire, vin și zic: concluzia cercetării și chiar și execuția conceptuală și vizuală a brandului nu sînt greșite. Aia vor străinii. Chiar aia vor.

Problema este că românii, cei care teoretic trebuie să-i întîmpine cu pîine și sare pe turiștii prea dornici să-și lase icrele de bani pe meleagurile noastre eterne, plaiul, dorul, poteca, alternanța deal-vale, matricea seculară, cărarea, doina, alea alea, nu vor asta.

Ei vor fix pe dos. Ei nu vor simplitate și faux-zen. Ei vor turnulețe baroce. Ei nu vor lemn și piatră și minimalism. Ei vor tablă și fier și asfalt și mult mult beton, cît mai mult beton, dacă se poate, vă ordon betonați toate curțile, să nu mai rămînă fir de iarbă în nici o curte, să nu prind picior de nisip și urmă de noroi și fărîmă de pămînt, să punem beton peste tot, tovarăși.

Românii, cînd te primesc în pensiunea lor de trei rahați din Bran ori din Moeciu ori de la Rînca ori de la Sovata unde-și mărită unguru fata te servesc cu mîncare de la Metro, și sînt foarte mîndri de asta: semn că s-au ajuns – pot să își facă cumpărăturile de la Metro ori de la Carrefour, un magazin străin, ai văzut, are și doi de rr în titlu.

Te culcă în camere unde au ferestre de termopan și unde au dărîmat vechile sobe și au pus calorifere și încălzire centrală, și sînt foarte mîndri de asta – e modern, e eficient, e curat, nu se mai face mizerie în casă.

Te primesc în curți de beton, și sînt foarte mîndri de asta: nu se mai face noroi. În curți zac mașini mari, și sînt foarte mîndri de asta: în sfîrșit, avem și noi mașină.

În curți sînt vile de-alea de neam prost, cît Pentagonul de mari, și sînt foarte mîndri de asta: are două camere în plus decît are vecinul, care și el a făcut bani tot la muncă în străinătate, dar eu am fost mai priceput / muncitor / șmecher / deștept decît el și am cîștigat mai mult și acum trebuie să vedeți cu toții că eu am cîștigat mai mult și că sînt mai șhecher / muncitor / alea alea.

Înțelegeți? Logica lui "more is better" se potrivește ca nuca în perete cu logica simplității și autenticității pe care fals zeniștii din Occident o caută în hălăduierile lor prin lumea asta cea lipsită de eleganță Zen.

Iar această contradicție între ce vor străinezii și ce vor să le ofere românașii noștri verzi și cu drujba tatuată pe piept nu va dispărea azi-mîine. Pentru că e greu, e inerțial, durează mult să-ți schimbi scufița valorică, să fii altfel decît poftele, patimile, nevoile, aspirațiile, resentimentele și celelalte emoții negative și pozitive a căror sclav ești azi.

Nici nu mai pun la socoteală toate celelalte instanțe în care întîlnim această discrepanță. PET-urile zvîrlite în natură. Copacii tăiați de la jumătate. Șantierele neterminate de prin toată țara, răni deschise, mustind a urîțenie și a lipsă de considerație, ori urît cicatrizate.

Rugină pungi de plastic lucruri aruncate de-a valma case netencuite lume prea multă și prea zgomotoasă mici grătar cărbuni cumpărați de la benzinărie mașini pe marginea apei mașini băgate pînă în buza valului mașini urcate sus în golul alpin motoscutere de-alea pe trei roți cu care se fac curse prin pădure muzică dată tare culori tari voci tari.

Totul tare tare tare. Mult mult mult.

Voi nu înțelegeți că această apetență pentru tare repede și iute, pe care mulți dintre noi o deplîng, este de fapt o consecință a poftei adolescentine a românului pentru modernitate? Pentru puterea fierului pentru priceperea benzinei pentru curentul electric și pentru motorul în patru timpi și pentru minunățiile electronicii? E vorba de iubirea de tehnologie de plăcerea sadică pe care o simți cînd stăpînești cu mare priceperea ta de stăpîn necruțător ființa mai slabă copacul lemnul iepurele căprioara.

E vorba de pușcă. E vorba de drujbă.

Cît timp nu ne iese nevoia de drujbă din inimă, nu avem nici o șansă să aplicăm acea strategie. Pentru că e un soi de Catch 22, de cerc vicios. Vrei să-i duci pe străini în natura cea nealterată? Atunci trebuie să le faci drum și atunci hoarde de români moderni și nesimțiți vor da puhoi pe aceleași drumuri, cum s-a întîmplat la Diham la Babele la Rînca în Ceahlău la Băile Herculane chiar și la Omu. Oriunde ajunge drumul asfaltat, ajung și hordele nesătule, moderne și nesimțite dupa standardele noastre post-materialiste de munțomani triști și puțini. Iar hoardele nesătule vor fier beton mici pușcă muzică tare distracție "la maxim" mașina cu boxele scoase afară grătarul de fier micii în țiplă de la hipermarket muzica de la curentul mașinii.

Vedeți? Toate elemente ale modernității: iubirea de tehnologie, apetența pentru plăcerea "ușoară", lejeră, pentru ușurință, pentru viața făcută ușoară, nu grea. Toate consecințe ale relației de subordonare față de natură a generațiilor dinainte: sărăcie, război, foamete, lupi, stihii, vînt, frig, întuneric, inundații.

Pentru românul cel modern, cel cu apetență pentru plăcerea "lejeră", fără efort, specifică modernității, căutarea dificultății cu orice preț în timpul liber i se par chestii nefirești, mazochiste, sci-fi.

"Cum, tu te duci pe munte să mergi cu ruscacul în spate și să te plouă să te întîlnești cu ursul să dormi la cort să nu ai unde să te speli să te caci, iertată-mi fie expresia, să nu ai cearșafuri curate?"

"Cum, ție nu-ți place la mare la All Inclusive, acolo unde poți să mănînci și să bei pînă crăpi???"

"Ce găsești tu frumos la satele alea izolate, unde nu au curent electric? Vai de mama lor de amărîți..."

"Cuum? Ție nu-ți place la distracție în club, la muzică, unde ne simțim bine la maxim???"

Cît timp patronul de hotel și recepționerul și apropitarul de pensiune și de cabană și de resort și de ce mama dracului mai este prin turism încă pune astfel de întrebări, atunci turismul românesc pentru străini făcut dupe principii științifice de marketing și de brandingul tristeții mele va da rasol.

Iar eu mă rog la Doamne Doamne de un singur lucru: să nu facă drum pînă sus în creasta Pietrei Craiului. Să nu asfalteze drumul spre Plaiul Foii, că și așa s-au făcut puzderie de pensiuni pe acolo, care mai de care mai mîrlănească și mai în contra firii mele minimaliste și post-moderne și post-materialiste și faux-zen.

Dar stați liniștiți: pentru cei care ați fost pe-acolo, știți că e foarte greu. Nu se va face drum în Piatra Craiului prea curînd...

:wink: Citeste tot...

Despre case si alte betoane

Da, știu: sînt reactiv. "Reactiv" nu precum "reactiv chimic", ci precum "ăla care acționează în funcție de ce fac alții, ca răspuns la strălucitorii cei proactivi".

Drept pentru care, în priceperea mea reactivească, mi-am permis să mai fac cîteva grafice pe marginea temei propuse azi de Khris spre discuție: soarta cea nașpa a construcțiilor din România.

Pe graficele de mai jos vedeți clar, în evoluțiile trimestriale, dincolo de inevitabilele sezonalități specifice acestui domeniu, mărirea și decăderea zidarilor din România.

Subiectul, dincolo de interesul său intrinsec, ca și indicator al stării de sănătate a economiei românești, mă interesează și personal. La club la Old Boys avem mai mulți care au firme în construcții. Chiar zilele trecute, marți, după antrenament, am stat de vorbă la bere cu unul din ei și mi-a povestit prin ce momente grele trece. În sinea mea l-am căinat și am adăugat în gînd: Stai să vezi ce-o să fie de acum încolo, că pînă acum ai mai tot avut de unde ciuguli, din traistă.

Hmmm. Graficele de mai jos vin să îmi adeverească această temere. Vin zile și mai grele pentru constructori.

:(

Fig. 1. Case. Autorizații de construcție. Trimestrial.


Ce vedem? În primul și în primul rînd, sezonalitate (de-aia e bine, precum Khris, să faci analiza anuală – vezi mai jos). În al doilea rînd, că anii 2006, 2007 și mai ales 2008 au reprezentat vîrful de construcție din România. Și că, cel puțin la nivel de unități construite, în rural s-a construit mai mult decît în urban. Nu trageți concluzii pripite. Așteptați momentul adevărului, celelalte grafice, privind suprafața utilă construită.

Fig. 2. Case. Suprafață utilă construită. Trimestrial.


Ce vedem? Aceeași sezonalitate. Aceeași superbie de aroganță de construcție în neștire din zona anilor 2006 ... 2008, mai ales în 2008, unde creșterea este și mai marcată (după cum vom vedea în analiza suprafeței per clădire). După aia, din 2009 încoace, potopul. Jale și suspin, revenirea la nivelul anului 2005. Vă dați seama că și personalul, mai mult sau mai puțin, trebuie să revină la aceleași niveluri.


Fig. 3. Suprafață utilă construită totală. Trimestrial


Pe lîngă case, alte surse semnificative de construcții noi sînt locuințele colective (adică blocurile, mai pe românește), cît și construcțiile publice ori comerciale. Acestea nu contează atît de mult la numărătoare, de aceea nu vă mai împovărez vizual și cu graficul acela, al autorizațiilor totale de construcție. În schimb, dată fiind natura masivă a acestor tipuri suplimentare de clădiri, ele vin să mărească semnificativ suprafața construită în acești ani. Acesta este, după mine, graficul cel mai valid, cel care dă măsură despre acoperirea în ore de muncă / norme / bugete / bani a industriei construcțiilor din România. Acest grafic ne arată cu adevărat mărirea și decăderea din anii 2000.

Observați, vă rog, cocoașa din zona 2007, 2008. Observați cum urbanul a prins din urmă ruralul la acest indicator și chiar l-a întrecut bine. Dacă ne-am fi grăbit să tragem concluzii în urma primului grafic, cel cu autorizațiile, am fi greșit. De fapt, tot în urban se construiește mai mult. Pe de o parte, pentru că aici sînt cvasi-totalitatea construcțiilor mari (blocuri, clădiri administrative, hoteluri, clădiri comerciale, alea alea). Pe de altă parte pentru că suprafața medie construită per clădire este (mult) mai generoasă în urban decît în rural, după cum veți vedea de altminteri în graficele următoare.

Fig. 4. Suprafața utilă / casă


De observat vîrful de neam prost din anul 2008, mai ales în zona urbanului (nu că ruralul ar fi stat deoparte și nu ar fi intrat și el în această competiție de tip potlach care construiește mai mult decît vecinul). De observat revenirea după 2009 la valori mai normale, asemănătoare celor dinainte de excesul de orgie de beton, însă superioare valorilor din primii ani ai deceniului '00. Concluzia: calitatea vieții a crescut (suprafață mai mare medie locuibilă), s-a trecut de valul de exces de consum ostentativ din zona în care lumea credea că rața-mpunge și că toți cîinii merg cu covrigi în coadă bătuți în cristale Swarowksi.

Fig. 5. Suprafața utilă / total clădiri


Aceleași concluzii ca și mai sus. Singurele diferență este că valorile, per ansamblu, sînt mai mari – dat fiind specificul clădirilor luate de asemenea în analiză. De observat discrepanța dintre suprafața medie din urban și cea din rural: dublu în urban.

Fig. 6. Evoluția pe ani.


Aici se vede și mai bine perioada de consum excesiv / ostentativ din 2008. O veți vedea și într-un alt articol, pe care încă îl mai pregătesc, cu evoluția întregii economii.

Valorile din 2010 sînt estimări. Pe baza datelor din primele 5 luni am estimat valoarea întreagă anuală. E posibil ca la sfîrșitul anului să fie diferențe semnificative, dar asta e tot ce avem pentru moment. Per ansamblu, în construcții ne-am întors de unde eram în 2004 – 2005 – o scădere mai puternică decît contracția generală a economiei, unde acuum, în 2010, sîntem cam la nivelul lui 2007.

Fig. 7. Suprafața utilă medie / clădire

Cu excepția anilor de exces 2007 – 2008, cînd suprafața utilă medie per clădire aproape se dublase față de valoarea din 2002, acum am revenit la o creștere ceva mai modestă, de 50%, de la aprox. 150 mp / clădire la aprox. 235 mp. Repet: datele pe 2010 sînt estimative.




Citeste tot...

Capre pe muchie

Daca vretzi mai multe, mergetzi la Ioana Ghibanescu, sa-i vedeti fotografiile. A fost recent in Briul de Mijloc si a stiut ce si cum. Citeste tot...

Angel, angel, falling straight

Him - Did it hurt?

Her - Did what hurt?

Him - When you fell from heaven?
...
Her - Aww,you're so sweet.

Him - Because your face is fucked up.

:rofl: Citeste tot...

Stance: Scara de Fier

Pentru ca s-a facut un an de cind am fost pe-acolo.

Si pentru ca ar cam fi cazul sa mai mergem si anul asta. Nu-i asa, Toadere? Nu-i asa, Sorine? Nu-i asa, Cataline, ca de data asta promitem ca nu te mai sarim?

Courtesy of familia Campian.

Citeste tot...

Secrete de stat dezvaluite de fotografi

La unii, listele secrete sint biletzele roz, despre mici pile si slabiciuni omenesti care sint date in git triumfator la gazeta de ecran de sticla. La altii, oamenii incearca sa fotografieze docomente militare si alte chestii despre rachetele balistice. La altii, jurnalistii de la balcon filmeaza peste umar ce citesc parlamentarii, cum se scobesc in nas, la ce filme cu tzitze se distreaza, ma rog, chestii de importantza covirshitoare.

La rasturnatzii aia din emisfera cu capul in sus, secretele cele mai importante sint despre rugby. Acolo ziaristii vineaza fitzuica din mina antrenorului echipei adverse ca pe lista cu focoase. In cazul de fatza, nasoii de australieni i-au fotografiat lui Graham Henry lista cu schemele de joc hiper-super-para-secrete din meciul care urmeaza sa vina simbata asta, Australia - Noua Zeelanda.

Deci fiecare cu lista sa de prioritatzi. Fiecare cu raspunsul lui la intrebarea arzatoare "Ce este cel mai important lucru in viatza, o Doamne Doamne care nu egzishti?". La rasturnatzii din emisfera cu capul in sus, raspunsul este clar, limpede, fara nici o indoiala: repunerea balonului de la margine. Cum zvirle Mialamu in tusha? Cum pleaca balonul mai departe? Ce rol are Rokocoko in toata tarashenia asta? Cum se intercaleaza centrii? Cum vine fundashul sa faca supranumeric? Ce fac flancherii?

Dupa cum va spuneam: despre lucrurile cu adevarat importante...

:D :p

Citeste tot...

Pentru voi. Stiti voi care...

Stiti voi care. Cei care betzi apa salcie si calda si rea.

:friends:

Citeste tot...

Libertate, scula plinsa vrea sa te vaza!

Deci asha ceva nu se poate. Deci asha ceva, pe cale de urmare de consecintza de deci, nu egzista. Deci nu e posibil. Deci e imposibil.

Deci, dar, totushi, se poate. Un distins domn pushcariabil care da Statul in judecata pentru ca nu i se permite sa se foloseasca de parafernalii pentru imbunatatirea actului de ...

Deci dar mai bine va las sa cititi.

Deci courtesy of Dromichaetes, despre care stiam ca e om serios. Din fericire, nu e (doar) om serios. Stiti, sometimez is fun to have fun. Chiar daca acest fun este la marginea ireverentziozitatzii. Lasa, bre, ca merge shi asha. Life is fun and then we try to obtain cheap sexual pleasure.

Deci :rofl:






Citeste tot...

Genial de foarte mishteaux

Daca n-ascultatzi asta, sintetz nishte nasoi trisht fara dintz shi parintz. Nishte nasoi carora nu va place decit Bach si C.C. Catch.

Deci ascultatz, da? Poezia bezmetica a contemporaneitatzii amestecate. Palimpsest, frate. Sinergie. Metisaj.

Asta nu-i cenaclu, nu ti-o dau de la-naltzime,
Dar cum m-a lovit poate te loveshte si pe tine.

Pe mine m-a lovit. Rau...

Enjoy!

Subcarpatzi - Lautar de Bucuresti


Tot albumul il gasiti aici. Merita.
Citeste tot...

Mintea frantzuzului cea de pe urma

D'après M. Lellouche, il faut cesser d'utiliser le thème de la non discrimination alors que s'amplifient les flux de "gens qui ne cherchent pas s'intégrer". Il a évoqué les réseaux de trafics d'enfants, de prostitution et de mendicité qui s'étendraient, en France notamment.

Le Monde: Pour une action au niveau européen, via Hotnews

Aha: a inceput sa le puta. Aha: tziganii nu vor sa se integreze. Aha. Dar de ce sa se integreze, mincatz'ash? Nu e bine sa ramiie ei asha cum i-a dat Doamne Doamne care nu egzista, asha cu specificitatea lor culturala delicios de romantica si de avintata si de exaltata si de muzical-antropologica? De ce sa-i schimbam? De ce? De ce sa ma integreshte, minca-mi-ai? Eu sint asha cum sint. Nu voi sa ma schimb. Ai auzit de drepturili omului? Ai auzit de dreptul la autodeterminare? Nu stiai ca Romania ne asupreshte? Acuma ne asuprezatzi si voi, ioropenilor, minca-mi-atz? De ce sa ma integresc? Da' atunci gura mea ce mai maninca?

Mda. Mintea frantzuzului cea de pe urma.

Manca-ne-ar... :(

Citeste tot...

Muzica in vremi de zaticneala

Subcarpati: Cum a fost in '89



Despre baietzii astia de la Subcarpati, aici. Courtesy of Nenea Lars, care injura sondajele cele nasoale si mincinoase si neconforme cu realitatea, cu clima si cu ambientu.

Si acum, pentru ca baetzii ashtia de la Subcarpatzi vorbesc despre folosirea "elementelor folclorice traditionale romanesti" in muzica asta moderna plina de rap si de scratch si de sample, atunci sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului: sa-l ascultam pe nea Culitza. Sa ascultam cum ar fi sunat Revolutzia cintata din nai si din caval, la anul de gratzie 832, cind dadeau avarii prin dealurile Tirgovistelui si ale Gurii Ocnitzei si ale Telegii si ale Banestiului, sa ne fure gainile.

Lautarii din Clejani - Balada conducatorului
Citeste tot...

Under siege

Hans van der Meer, A quirk of fate, Budapest, Hungary, 1984 - 1986 Citeste tot...

Derelict words

Hans van der Meer, A quirk of fate, Budapest, Hungary, 1984 - 1986 Citeste tot...

Acest defazaj bun pentru unii, nașpa pentru restul

Mda. Curat meșteșug de tîmpenie, jurnalistica și politica asta, domnilor și doamnelor și distinselor domnișoare încinse de căldură.

Păi să socotim: cel puțin un an înainte de alegeri, ca să spunem un an și jumătate, toată lumea dă în fierbere despre candidați, evoluții, procente, campanie, strategii, discursuri și alte evenimente mai mult sau mai puțin electorale. Discursul e din ce în ce mai intens, partinic, rău-intenționat de toate părțile, acuzele curg rîu, nimeni nu mai face nimic în afară de maximizarea șanselor de alegere, respectiv realegere.

Pe urmă vin cele două-trei luni de climax, de furtună, de intensitate totală. Pe urmă două-trei luni de negocieri repaus în insule lingere a rănilor tras sufletul. Pe urmă învingători, aceștia, cei care nu știu, încep să învețe ușile și procedurile și regulile și încurcatele căile ale Domnului și instituțiilor. Calificare la locul de muncă. Bașca jocul complicat de puzzle al sinecurilor, de la cele mari la cele secunde și terțe și locale.

Și uite așa trece cel puțin jumătate de an, poate chiar un an, pînă se așează lucrurile și intră într-un făgaș de proceduri normale, de lipsă de excepționalitate, de rutină pozitivă, dacă vreodată rutina poate fi considerată pozitivă și dacă lucrul în atmosfera rarefiat-otrăvită a politicii poate fi considerată rutinieră.

Și după aia, de-a cappo, con molto gusto. Nici nu ne-am tras sufletul bine și intrăm din nou în paradigmă pre-electorală. Cine care cum candidează. De ce mai bine ăla și nu celălalt. Și iar nu mai face nimeni nimic, că trebuie să înceapă să se gîndească din nou la pielea proprie și personală.

Curios și trist cum nu reușim să decupăm perioade predominant de non-electoral în toată această zarvă. Parcă ieri au fost alegerile din 2008 și deja lumea începe să discute cine o să candideze în 2012. Udrea Vanghelie Oprescu Ionescu Popescu și Calafetescu. Va candida Onțanu la sector sau la generală? Dar Chiliman? Nu e cumva mai bine ca Vanghelie să...? Ce fac ăștia cu Udrea: o bagă la sacrificiu, or what?

Și dă-i și toacă pe toate canalele cu putință, și formale, și informale, de simți cum îți iese părul prin căciulă de sastiseală. Venind spre SNSPA, ascult la radio dezbatere hiper super para-specială despre Udrea. Inainte de asta, fusesem la o întîlnire unde tot despre asta am ajuns să discutăm, pînă la urmă. Cu cîteva zile înainte, alții mă întrebau tot despre asta.

Și stau liniștit și înțelept, așa cum șade bine sociologului cel liniștit și înțelept și clarvăzător și plictisitor, dar în sinea mea îmi vine să izbucnesc în urlete de indignare, ca eroii benzilor desenate cu Superman și Batman și cu Sin City: Băăăăă! Mai sînt doi ani și restul zile pînă atunci! Măi fraților, mai e mult pînă departe. Măi, se vor modifica paișpe mii de schimbări pînă atunci.

Mă rog, pe mine nu ar trebui să mă deranjeze prea mult, că asta mi-e meseria și din asta cîștig o pîine de secară de cozonac dulce și amar. Dar ce mă deranjează este felul în care, insidios, se definește agenda și perioada de timp din viața noastră ca fiind una predominant excepțională, pre-electorală și electorală, și doar rezidual una non-electorală, "normală", cu ghilimelele de rigoare.

În mintea noastră, a voastră, a lor, a acestui animal mitic și mitic, cu accentele și pe primul și pe al doilea i, care este "poporul", "populația", "massa", "electoratul", încet-încet timpul, curgerea vieții se decupează ca fiind compusă din hălci predominante de intensitate electorală și doar de resturi, rămășițe, reziduuri nesemnificative de "politică normală", "între scrutinuri", cînd mama lor de oameni politici mai fac și ceva, fără să fie paralizați / preocupați / obsedați de consecințele electorale.

E adevărat că într-o bună măsură asta se datorează și decalării alegerilor locale, parlamentare și prezidențiale. Acum ne aflăm în maximum de decalaj temporal: distanță de doi ani între parlamentare și prezidențiale. În rest, și în trecutul recent, cît și în zona anilor care urmează, de prin 2012 pînă prin 2016, va fi tot o tocătură deasă de ani electorali, unu după altul, unul după altul, fie ani propriu-zis electorali, fie pre-electorali, cînd începe mustul să fiarbă în butoaiele consultanților și coordonatorilor de campanii, fie post-electorali, cînd duduie combinatorica și recombinatorica și rererecombinatorica și negocierea și modificarea schimbării și formarea și reformarea și anularea și deformarea și amestecarea de guverne, miniștri, secretari de stat, prefecți, directori de deconcentrate, subsecretari de stat, subprefecți, directori de spitale, de autobaze și de alte aprozaruri de partid și de stat ordonatori principali și secundari de credit.

Ia priviți aici, ce încăibărare de amestecătură de călcătură de picioare ne așteaptă pînă prin 2024, în cei douăzeci de ani în care se petrece un ciclu complet de defazare a alegerilor locale, parlamentare și prezidențiale (știți voi, ăștia cu matematica: cel mai mic numitor comun al celor două numere prime între ele patru și cinci este patru x cinci = douăzeci).

Defazajul alegerilor în România



Deci concluzia rămîne următoarea: prea multă aglomerare de alegeri defazate dăunează grav sănătății societății. Și repet: asta o spune tocmai unul care, în fond și la urma urmei, beneficiază de pe urma acestui decalaj. Știu, e mazochism, dar cineva trebuie totuși s-o spună.

Ar trebui să revenim la suprapunerea dintre alegerile parlamentare și cele prezidențiale, pentru a da timp de respiro oamenii muncii din cîmpul de praz și de țelină politică să plivească, să ude, să lucre în liniște, fără sula în coaste a alegerilor care stau să vină, iaca icea colea, peste șase luni, peste un an, maxim peste un an și jumătate.

Și ce poate un om să facă într-un an și jumătate, aici la porțile Orientului, unde toate lucrurile merg încet, dar lent, unde timpul curge precum mierea iar autostrăzile se fac în secole, în milenii, chiar și în decenii, iar o lege durează între doi ani și șapte pentru a fi concoctată redactată negociată băgată în Parlament respinsă discutată din nou votată pe comisii votată în plen modificată ajustată votată final tergiversată în publicarea ei pe urmă stai așa că nu-i așa că trebuie s-o contestăm s-o trimitem la Curtea Constituțională care o respinge o beștelește pe urmă stai așa că nu-i așa că mai trebuie s-o întoarcă și Președintele încă o dată, că nici lui nu-i convine.

Știu. Nasol. Știu. Necesar. Știu: nu e convenabil tagmei noastre profesionale, care tocmai a dat și ea cu nasul de o sursă relativ egal distribuită temporal de treabă, ce ne ferește de excesele de prea mult / prea puțin de pînă mai ieri, de parcă am fi carnivore.

Dar pe de altă parte, țărișoara asta, stimabililor? Țărrrrișoarrra asta, ce ne facem cu ea, că prea multă logică electorală strică la creer și damblagește și zăticnește și pune bețe în roate cît nu putem noi să ducem?

Țărrrișoarrrra asta, măi stimabililor... :/


:(
Citeste tot...

Acel magnetofon minunat și tinerețile noastre zburătoare

Era vara lui 1987.

Era vara lui 1987 și eu învățam pentru admiterea la liceu, în treapta I.

Pe vremea aceea, pe vremea dinozaurilor comuniști care sîntem / sînteți / nu esteți, se dădea examen să intri la liceu. Acum nu știu cum este, nu mă interesează, oricum le schimbă ca dracu, în fiecare an de cîte trei-patru ori, depinde cîți miniștri și secretari de stat are guvernul în ansamblu, nu-mi încarc memoria și fierea cu asemenea efemerități. O să aflu cînd Marta va ajunge într-a șasea sau a șaptea sau a opta. Nu știu voi cum esteți acum, măi gramatofobilor, dar pe vremea mea se dădea examen. La inevitabilele matematică și limba română.

La mate n-aveam nici un fel de problemă, cum de altminteri nu prea am avut niciodată, cu excepția examenului de Optimizare din facultate – dar l-am luat și pe ăla pînă la urmă. În schimb, la română era de groază. Nu spun că eram groaznic, pentru că nu eram. Din contră: tot timpul am fost bun la învățătură și geek și nerd. Dar nu și tocilar. Era de groază pentru mine să învăț căcaturile alea de comentarii la Toma Alimoș și alte tîmpenii pe care pe urmă le-am citit de plăcere, dar nu atunci.

Don't get me wrong: n-am nimic cu literatura. N-am nimic cu limba română. După cum probabil v-ați dat deja seama, o voi nenumărați cititori aproximativ cîteva sute, o voi hoarde de turambarieni, iubesc limba română. E frumoasă e complicată e jucăușă e gustoasă e sonoră poți să faci ce vrea mușchiul imaginației tale din ea. Însă urăsc comentariile, învățatul pe de rost, toceala, curat meșteșugul de tîmpenie.

Ei bine, în vara aia, precum în toate verile de cînd este România Republică Balcanică, era cald. Cald la Telega, pen' că alte călduri nu cunoșteam – încă. Și, pe lîngă că era cald și zăpușeală și n-aveam voie să mă duc la Băile Telega, la apa sărată, care și cînd e murdară e curată, în plus mai eram și supus la un curs intensiv de curat meșteșug de tîmpenie, ramura pe limba și literatura română.

Și uite așa stăteam eu într-una din camerele de vară ale curții noastre, un soi de dependințe, două camere, una din care își făcuse taică-meu laborator, cealaltă în care în cele din urmă mă lăsaseră să stau în ea, și descopeream.

Descopeream ura față de toceală. Descopeream evaziunea mentală, evadarea. Descopeream tărăgănarea și procrastinarea – uite, ăsta un frumos cuvînt care nu există încă în limba română. Descopeream, o drog, o blestem, o soartă, descopeream cafeaua – întîi cronțănită între dinți, pe urmă fiartă, "să învețe băiatul". Descopeream hormonul – de fapt mă descoperea el pe mine, mama ei de pubertate.

Și, mai presus de tot și de toate, descopeream muzica.

Sus, în podul casei, dădusem peste un magnetofon vechi din tinerețea alor mei, de pe vremea cînd erau pe la facultate și dădeau chefuri. Un B50, parcă,

Damn it, nu-mi mai aduc aminte. Stai să-l sun pe taică-meu...

... gata, am aflat, taică-meu știe tot, nu uită nimic, mi-a dat imediat răspunsul: un magnetofon Tesla B42, "primul magnetofon tranzistorizat care s-a găsit pe piața noastră", uite unul de-ăsta, damn it, numai cînd mă uit la el mă trec fiori și mă simt adolescent din nou,

ei bine, și magnetofonul ăsta care îl găsisem eu în pod avea două calități nemaipomenite. Unu la mînă: mergea, chiar și după ceva ani de zacere în uitare. Iar doi la mînă: avea și niște benzi cu muzică – muzica pe care o înregistrase taică-meu în tinerețea sa de dinaintea venirii mele pe lume.

Atunci, acolo, în camera aia, la magnetofonul ăla găsit în podul ăla, în vara aia, mi s-a schimbat viața. Considerabil iremediabil inexorabil fatidic și matusalemic. Atunci s-a pus baza fundamentului temeliei de dîră de noroi cosmic pe care căruța vieții mele a pornit-o în rostogolire prin timp.

Pentru că atunci, muzica aia de pe benzile alea care se rupeau una-două, de trebuiau încontinuu lipite cu scotch – ehe, pe vremea aia nici scotch nu prea se găsea, ce știți voi, recenții moșului, acum le aveți pe toate la nas, dar în Telega lui 1987 nu aveai nici măcar bandă adezivă, nici muzică, nici tembelizor, nici nimic –

deci atunci muzica aia mi-a luat sufletu și mi l-a aruncat pe jos, cum frumos se exprimă în versurile sale poetul Alexandru Andrieș într-una din poeziile sale pe care slavă Domnului cel inexistent că n-a trebuit s-o învățăm și pe aia la comentarii la treapta I, sau la treapta a IIa.

Pentru că, stimați cititori și nenumărați prieteni radiofonici pe Internet, o voi hoarde cîtă frunză și iarbă, chiar și sute, uneori, cînd sînt alegeri, chiar și mii, mama voastră de politruci, pe benzile alea erau Beatles și Rolling Stones.

Și pe urmă tot ce s-a întîmplat în muzica vieții mele, Pink Floyd și Led Zeppelin și King Crimson și Einsturzende Neubauten și Jacques Brel și Bob Dylan și Bach și Gentle Giant, a pornit din acea vară fierbinte în care nu aveam chef să învăț la căcatul de examen de limba și literatura română, secțiunea Toma Alimoș, cînd călare cînd pe jos, mațele-și aduna, dujmanii belea, alea alea alea alea. De la benzile alea, mai ales de la una din ele, cea care a ajuns în cele din urmă cea mai ruptă cîrpită tocită ascultată.

Beatles Rolling Stones Una paloma blanca și, altele, multe altele pe care nu mi le aduc aminte, dar dacă le aud, uite așa se face carnea pe mine, ca pe Gheorghe Florea "Fulgerică Bragadiru" cînd îmi spunea el cum o să cîștige alegerile la Orșova (nu le-a cîștigat), ca pe miel cînd îl dai prima dată la țîța oii, ca pe fața ierbii cînd bate vîntul fierbinte de vară.

Printre ele, printre multele melodii din anii '70, totul a plecat inclusiv de la melodia asta, pe care vă conjur vă sperjur vă țurțur vă rog și inorog vă vasilisc și isc să o ascultați și de care nu-mi aduceam aminte în vecii vecilor unicii și singurei mele vieți dacă în seara asta nu mă uitam la High Fidelity, cum tocmai v-am povestit, și dacă unul din personajele de acolo, ăla grasul și istericul, ajutorul de vînzător rocker, nu mormăia cîteva cuvinte în momentul în care tatăl Laurei a murit și ei făceau liste cu Top 5 cîntece de înmormîntare.

Și mi s-a aprins becul și am simțit gust de muzică și de adolescență în cap și m-a apucat damblaua: trebuie să găsesc cîntecul. Cum îi zice? Care e? Uite-l aici, îl am în colțul minții, dar cum îi spune?

Inițial nu am reușit să dau de el. Dar pe urmă mi-am amintit că de fapt pe Internet găsești orice, de fapt aproape orice, cu excepția rezultatelor celor mai recente sondaje de opinie politice din România, mai ales alea CCSB, dar și de la concurență – oare de ce oare? – și atunci în mintea creierului meu mi-am dat seama că trebuie să caut pe Google. Și cum sînt dureros de deștept uneori, am știut cum trebuie să caut: "songs hinted in High Fidelity". Și am găsit. Pe Wikipedia, evident, cioclopedia poporului. Și am ajuns aici (dă-i mai jos, scroll down pînă la Songs mentioned in dialogue of film și o să găsiți asta: The Night Chicago Died, by Paper Lace.

Și toată copilăria de început de adolescență a lui Turambar o să vă fulgere prin fața ochilor, ca într-un roman ieftin și prost, și o să înțelegeți cum a fost cu vara lui 1974, cînd acest cîntec a luat lumea pe sus, dar și cu vara lui 1987, cînd Turambar învăța la limba și literatura română, secțiunea Toma Alimoș - ăla cu mațele la purtător, în caz că ați uitat cumva.

Restul e tăcere. De fapt, nu. Restul e muzică. The Night Chicago Died. Seasons In The Sun. Una Paloma Blanca. Paint It Black. Hei Jude. San Francisco. The Top Five care de fapt sînt șase care i-au schimbat zilele și viața și temperamentu și soarta și destinu lu Turambar și pentru care citiți voi aici pînă ajungeți să ascultați muzică.

Hai, că știu că o să plîngeți în batistă pe urmă, babalîcilor care esteți, recenților care nu sînteți încă.

Hai, că nu doare.

Muzica, vă rog! Să cînte muzica!


Paper Lace – The Night Chicago Died



Terry Jacks – Seasons In The Sun (Brel, da?)



George Backer – Una paloma blanca



The Rolling Stones – Paint It Black



The Beatles – Hei Jude



Scott McKenzie – San Francisco



Magnetofonul Tesla B42


* * *

Și bomboana de pe tort, cireașa de pe colivă, gîndacul din chiuvetă, piatra din pantof, o versiune rea și adevărată a lui Paint It Black, ca să ne aducem aminte că în anul doo mii nu vom mai fi copii. Mama lor de punkiști, cum sfîșie ei corola de minuni a lumii.


The Agony Scene – Paint It Black



Citeste tot...

Aaaargh!

Aaaargh!

Acum, egzact in acest moment, while I write with my rusty fingers, mi se intimpla o chestie nemaipomenita, egztraordinara si cocoshator de senzatzionala: pentru prima oara dupa mai mult de cinci ani, ba poate chiar si mai mult, oameni buni, dragi telespectatori ai micului Internet, baaa dragi cititori baa, MA UIT LA UN FILM LA TELEVIZOR!

Aaaaargh! Nu-mi vine sa crez! Aaaargh! Acum, repede, inainte sa se termine prima mea pauza de publicitate vazuta integral, fara sa schimb canalul, din ultimele trei sute patruzeci si cinci de ani, sa va mai spun despre egzstraordinara mea egzperientza de viata. Aaaargh! Ma simt deosebit! Ma simt ca restu lumii. Pot sa fac chestii pe care le fac si altii. POT SA MA UIT LA TELEVIZOR!

Aaaargh!

Adica simt ca imbatrinesc. Pe bune: ma uit la televizor, dupe program, luindu-ma dupe o reclama auzita la radio. aaaargh. aaarg. aar. aa. a. Mai am putzin si fac 70 de ani si ma uit la DDD si la talk showuri, shi chiar si la shtiri. Despre inundatzii.

Iar filmul, High Fidelity, pe Prima TV, despre care - culmea! - am auzit azi la o reclama la radio, si pentru care am pornit special televizorul, de a trebuit un sfert de ora sa caut canalul pe Manual Store, de am si pierdut inceputul filmului, de eram sa ramin la un film cu Jackie Chan pe National TV (o tempora! o mores! ce vremuri...),

deci.

deci unde ramasesem?


A, da, mi-am amintit: Aaaaaargh!

Gata. Va las. S-a terminat pauza publicitara. Prima mea pauza publicitara intreaga si completa din ultimii trei sute de ani. Gata! Gata! Incepe...

:rofl:

PS: Filmul chiar imi place. Iar John Cusack chiar e bun. Sooorineee, de ce nu te-am ascultat, sa vaz filmul asta mai de demult, Sorine? CA e mishteaux, Sorine, shi e facut acum sute de ani, ba chiar shi decenii, ca vaz ca e facut in 2000. Si de Stephen Frears, among all others - ala cu Dangerous Liaisons - unul din filmele mele preferate. Aaaaargh! Asa patzesht cind nu-tzi ascultzi prietenii. In nemernicia mea, ca un dinozaur turbat, nu am ascultat de cine trebuie.

Gata! Gata! S-a terminat si Promo Break-ul. Acum chiar a inceput. Ne vedem la urmatoa -

// me grabbing the pufuletz bag and crunchin' munchin' and watchin', like a real potato coach bum //

PPS: Gata! Gata! A inceput a doua pauza de publicitate. Mi-am pus un whiskey, mi-am facut o tzigara cu tutun uscat, de-aia din care, dupa ce o rasuceshti prin rolluire, itzi cade aprox. o treime din tutun pe bocanci, si acum ma uit la reclame. Ma uit la Shreck cum ajunge el la benzinarie la OMV. Vretzi sa va povestesc reclama? Vretz? Vretz? Haidetz, ca n-am mai povestit o reclama de mult timp.

Haidetz, va rog eu...

Aaaaaargh. Aaaar. Aaaar. aaaa. a

//gasp//




PPPS: Aaaargh. A treia pauza publicitara. Parca ii spune Commercial Break - eu asha imi aduc aminte dintr-o viatza anterioara. De ce nu mi-a spus nimeni ca sint atit de multe pauze publicitare? De ce trebuie sa intrerupa filmul atit de des? De ce este tristetze in lume? De ce nu descarc eu filmul asta de pe Internet, sa ma bucur de el in tihna si linishte si pauze neprogramate de pipi si de verificat daca a mai zis careva ceva pe blog?

De ce sint atit de conformist? De ce ma uit la televizor? De ce exista suferintza pe pamint? Ce fac oamenii cind sint batrini si se uita doar la televizor? De ce nu-mi cumpar eu vopsea de-asta buna si la bani, ca sa-si faca treaba, de la Fabrio? De ce sint pisici cu gust de ficat, si de ce le cheama Tommy? De ce egzista diaree cu aroma de vanilie si portocale, de la Smecta? De ce ma maninca pielea si ma ustura la pielea piciorului de la Lamisil?

:blink:
Citeste tot...

Recomfortant de incorect politic

De la o doamna, pentru neshte domni si doamne.

Si domn'shoare, mincatz'ash.

Rau, da' bun.

:)

Generatorul de manele.

Citeste tot...

Inca un mandat

Cu cine se prefigureaza ca vor fi principalii candidatzi la Primaria Generala, cred ca dom' actual primar, slavit fie-i numele, ca nu putem sa zicem nimic nashpa de el, ca ne tae sirma la wireless, va avea toate sansele sa termine autostrada aia pe veci suspendata.

Si nu, aia ce se intimpla acum nu e ascensiune la madam. E capcana si inghesuire intr-un punct mort, sa o faca de ris dujmanii.

:wink:

Voi ce credetzi: in afara de fulgeru lu Doamne Doamne care nu egzista, cine ar mai fi in stare sa-l bata pe Oprescu? Hei! Vreau argumente solide, de beton de bazalt de granit de stinca, inclusiv din partea carui partid. Caci daca imi venitzi cu Ontzanu de la UNPR, voi ride de voi cum rid curcile de acceleratoru de particule si va vetzi procopsi cu dispretzu meu etern, dar pe viatza, ca nu va pricepetzi la politica nici cit nu va pricepetz la sondaje. Deci chestii plauzibile, nu aberatzii, da?

:/

Citeste tot...

They sing the body electric

Egzista poiezie si poiezie.

Egzista poiezia frunzelor si apei si codrului si a tutulor elementelor din tabelul chimic romantic: plete vint furtuna iubire, uneori si tzitze. Pardon, nu tzitze: sini. Forma lingvistica "tzitze" este rezervata folosirii in poiezia religioasa:

Amindoua titele tale sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei caprioare, care pasc intre crini

sau in poiezia populara cu autor necunoscut (A.N.) colectiv:

Magdaleno, spune drept, cine te-a muscat de piept.

Egzista, evident si involburat, poiezia eroica. Aia cu sabii si cu samurai Stefan cel Mare si umbra lui Miron Cozma la Cozia. Vijiind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie Friend Romans Countrymen lend me your ears O happy few o band of brothers.

Egzista, la fel de evident, poiezia de iubire. Ah oh acum schnelle schn... Ba nu, pardon: asta e din alt film. Ma rog, stiti voi: te astept iubito ca si cind si deodata-n jurul meu natura pe linga plopii fara sotz. Alea alea, stoarce iubito batista pune-o la uscat pe calorifer.

Egzista, dupe cum shtim, si multe alte sortimente de categorii de specii de poiezie: filosofica ironica matematica plictisitoare revolutzionara academica absconsa insufletzitoare in limba chineza si in vers alb.

Si, in cele din urma, precum bromura care cristalizeaza in farfurioara, precum electronul ratacit si bezmetic si tembel, egzista, inevitabil de whitmanian, poiezia fiarelor.

Nu, nu, nu a fiarelor padurii, ci a fiarelor de fier. A tablelor. A sirmelor. A viitorului naivo-imposibil si a metalului si a scrishnetului care in urechea voltaica scirtziie armonios.

E poiezia lui R2D2 si a lui C3P0 si a lui Robbie si a celuilalt Robby si a tuturor Robby-urilor cu suruburi in loc de articulatzii si cu o galeata de ulei in loc de inima. (Si, undeva, ascuns intr-un colt de creer, e si poiezia fantomelor lui Gibson, noime fara de carne si suflete fara de mila. AI-urile care colectioneaza cutii de-ale lui Cornel. Dar asta este alta poveste, pentru alte nopti bintuite de nostalgiile scifiului tineretzii mele / voastre / noastre.)

In seara asta lasam fantomele gibsoniene in pace si raminem la vibratzia naiva, la armonia tablei si a uleiului de floarea soarelui pus pe rana, la subsuoara ruginita.

In seara asta - dar ce vorbesc eu: in noaptea asta - ne aducem aminte de vizionarii lumii de ieri care fac sa ne zbirniie in ceas de noapte atomic inimile noastre pline de neuroni sintetici.

Doamnelor si domnilor, sa intre circul de fier. Doamnelor si domnilor, sa ne aducem aminte ca vom fi tabla, dupe ce vom fi scrum, dupe ce vom fi cenusha, dupe ce vom fi bitzi in vintul furtunii de voltzi. Doamnelor si domnilor, sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si istoriei ce e al istoriei si sa recunoastem geniul de sirma de cupru si de ragusheala de amperi a vizionarilor de la Kraftwerk.

Doamnelor si domnilor, Meine Damen und Herren: Wir sind die Roboter. Asha, pentru sufletul nostru de tabla si de rugina din acest miez de noapte radioactiv de cald. Datzi-l mai tare, apasatz pe botonul de "Full Screen" si aducetzi-va aminte ca in anul 2476, cind nu vom mai fi copii, eram deja furtuna de bitzi. Coclitzi. Adormitzi. De la fritzi.

Hai, enjoy the future.

Ja, tvoi sluga.
Ja, tvoi Rabot.



Videoclipul original (tot in engleza), aici (embedded disabled by request).

Versiunea in germana originala, cea mai foarte care se merita sa fie ascultata, in scrishnet teutonic de consoane metalice si sparte si artificiale, aici (sariti peste prezentare direct la minutul de fier 0:36, dupa ce prezentatorul TV se da un pic in stamba).

Sau, si mai bine, in josul paginii de bitzi:

Citeste tot...

Cum trebuie lovita, sa plinga

Adica, pentru a nu genera confuzii: cum trebuie lovita mingea, sa plinga mamitzica portarului.

Cum? Simplu: cu stingul.

Doamnelor si domnilor, are totusi si fotbalul asta frumusetea lui. Cu conditia sa fie jucat de brazilieni.

Deci, doamnelor si domnilor, ashadar si prin urmare, va introduc in casa Dvs. un monstru cu multe picioare: Roberto Carlos.

Enjoy!



Citeste tot...

Tender when wet

Hans van der Meer, A quirk of fate,
Budapest, Hungary, 1984 - 1986 Citeste tot...

We hope you will enjoy the show

Yes!



***************

Dear Turambar,

You purchased 2 ticket(s) for Roger Waters The Wall Live on Tuesday, April 19, 2011 at Atlas Arena in Lodz, Poland!

The following seat(s) have been assigned to you: Brama 24-Sektor A, Row 1, Seat(s) 6, 7.

Your tickets will be available for pick up at the venue's box office on the night of the show under the name [...].

SHOW INFORMATION

VENUE: Atlas Arena
DOORS: 18:00
SHOW: 20:00

Thanks again for your order. We hope you enjoy the show!

The RogerWaters.com Team

Citeste tot...

România: Importuri vs Exporturi

Din seria începută articolul trecut, în așteptarea ăluia mare, la care tot scriu.

More to come. Soon...

Deci creștem o dată cu țara, da? Deci ne potolim cu istericalele catastrofice de babă bisericoasă, da? Deci știu că vine sfîrșitul lumii, dar poate ceva mai încolo, da? Poate nu chiar azi, anul ăsta, deceniul ăsta, secolul ăsta, da?

Fig. 3. Evoluția importurilor în și exporturilor din România, 2000 ... 2010. Milioane €. Date trimestriale ajustate sezonier.

Citeste tot...

Zece ani de împliniri mărețe

Evoluția PIB-ului din 2000 încoace, pe categorii ale valorii adăugate brute (cf. calculul PIB-ului prin metoda de producție). Serii trimestriale ajustate sezonier, prețuri medii ale anului 2000. Sursa: INSSE.

Asta ca și pregătire pentru articolul mai lung de mîine privind discrepanța dintre realitate și percepție (plecînd de la un articol al lui Khris, care pleacă de la un sondaj al lui Dîncu).

More to come. Soon.

Pînă atunci, poate prind pe-aici vreun dobitoc nostalgic și resentimentaro-socialist care să plîngă de soarta acestei biete țărișoare aflată într-un continuu prag de catastrofă, că-i sparg fața. Cu rapiță cu tot.

:(

Fig. 1. Evoluție 2000 – 2010. Valori absolute (RON, prețuri 2000)


Fig. 2. Evoluție 2000 – 2010. Structură procentuală
Citeste tot...

Doua analize de manual

Nu, nu este vorba despre sociologie. Nici despre matematica, acel monstru de care fugiti pina si noaptea in somn. Nu, nu e vorba nici despre analiza tehnica a nasoilor de la bursa. Nici macar despre analizele de laborator la pipi sau la sin. Alta data, poate - mai ales la sin.

Este vorba despre doua analize privind evolutia All Blacks din 2009 incoace, de cind au trecut printr-o cumpana groasa de pricepere si de motivatie, mai ales in fata eternului rival. Springbockshii.

Cititi aici si mai ales aici doua exemple superbe de analiza sportiva bine intemeiata, limpezitoare, care face lumina in lanul cu porumb al creerului nostru / vostru de iubitori de rugby, si incercati sa cuprindetzi cu puterea creerului vostru / nostru romanesc doua lucruri:

a) cit de important este rugby-ul pentru cei din Noua Zeelanda, vital, cumplit de indispensabil, unicul si singurul motiv pentru care se traieste in Noua Zeelanda

dar mai ales

b) cit de important este ca si in cele mai efemere si giocoase si inutile si loaziriste momentele ale vietii sa-ti folosesti creerul din dotare, sa gindesti, sa iti pui probleme, sa analizezi, tzeapa sa iasa fain, sa nu se neglijeze problema de dizaign.

:)

Joke aside: uitati-va la ce niveluri de profesionalism, atit pe teren cit si in afara lui, pe cimpul salbatic al literelor raspindite in grupuri de cuvinte, au ajuns nemernicii astia de occidentali.

Analiza. Despicarea firului in patru cu metoda si cu finalitate. Identificarea diferentelor specifice. Puterea de observatie. Puterea de articulare, de transpunere a observatiei in idei si concepte, cu vorbe simple si clare, ca patru petale, nu cu aberatii lingvistice lemnos-cretine. Puterea apoi de a agrega cuvintele si ideile intr-o impletitura utila, lucrativa. Concluzii si recomandari, cum ar spune capitolul final al procesului verbal al sedintei oamenilor muncii. Puterea mintii si a intelectului si a vorbelor si ideilor.

Puterea. Nu, nu ziarul. Atributul. Puterea.

Hai, fiti puternici cu All Blacks si invatzatzi sa despicatzi firul in patru cu folos.

Citeste tot...

La vita e nashpa

Hans van der Meer, A quirk of fate, Budapest, Hungary, 1984 - 1986 Citeste tot...

A man for all strifes

Mils Muliaina, in meciul de azi Noua Zeelanda - Africa de Sud.

Citeste tot...

Europa buba-buba

“We all know what to do, but we don’t know how to get re-elected once we have done it.”
Jean-Claude Juncker, prime minister of Luxembourg, 2007

Cititi, va rog, articolul din The Economist, The Future of Europe: Staring into the abyss. Ca de obicei, un punct de vedere pertinent, nici prea prapastios, nici prea optimist, bine argumentat si elaborat, despre tensiunile structurale din Europa.

Asta pentru a ne da seama ca zaticnelile prin care trecem acum, in urlete si isterii si dedindu-ne la acte stupide de populism feroce, doar-doar mai creste un punct procentual, sint de fapt pacate comune intregii arii europene. Nimic nou sub soare, doar ca noi sintem ceva mai bicisnici in isteria noastra decit altii. Deh, coloratura culturala. :(

Cititi. Aveti numai de cistigat, spre limpezirea creierului si spre dreapta cumpanire si intzelegere a lumii si timpurilor in care traim. Citeste tot...