True happiness this way lies

E aproape seară. Suntem încinși de aproape vreo oră.

Paul primește pasă de la Dinte. Aleargă în lateral, spre dreapta. I-o dă lui Măslină, care face pe centru unu, în ciuda siluetei sale de taloneur masiv, butucănos. Măslină i-o dă repede înapoi, în timp ce Paul, cu alura și viteza lui de demi, trece pe lîngă el. Jucăm touche, Măslină cînd primește mingea se întoarce lent și are tot timpul din lume să i-o dea înapoi lui Paul, nu are de ce să-i pese de placaj. Paul își continuă fuga în lateral și apoi, dintr-o
dată, țîșnește printre centru doi și aripă, pe o minigaură. E bun Paul la astfel de mișcări șerpești.

Aripa din fața mea, adversarul meu direct, întoarce capul disperat, apoi umărul, apoi întregul corp și se rotește spre Paul, să-l atingă. E suficient să-l atingă cu două mîini și faza e oprită. Dar Paul deja percutase, bătuse linia avantajului și-mi pasează mingea pe după adversar. Eu, cum l-am văzut pe Paul că face pasul pe gaură, am țîșnit și eu o dată cu el. De ceva timp a început să-mi iasă chesia asta, să simt faza. Prind mingea ca pe franzelă, cu o mînă, din fugă, din zbor, și-mi continui evadarea. În spate, duduială degeaba. Aripa a fost prinsă sendvish între Paul și mine. Fază clasică de doi-la-unu. Am scăpat. I-am făcut. Duuu-te, Turcuuule! La steag! La colț!

Asta în mai puțin de 10 secunde. Dinte pac Paul pac Măslină pac Paul din nou pasul la gaură pac pasă la Turcu care l-a simțit pe Paul Turcu se duce duuu-te Turcule.

Pe tușă, nea Puiu aplaudă. Manu, care joacă în seara asta la ceilalți, aplaudă și el. Bravo, Turcule! Așa se face.

Știu, știu: e doar o joacă de adulți tembeli. Știu, știu: suntem o gașcă de perfuziști, față de alții. Știu, știu: jucăm touche. Știu: jucăm la nivel de hiper-super-amatori. Past time, cum ar zice englezul. Știu: eu nu am nici măcar doi ani de cînd mă fac că fac chestia asta. Nu are rost să mă amăgesc: mai e mult pînă departe, și oricum sunt pera babă să mai recuperez. Mă rog, tot soiul de motive care să pună situația în perspectiva sa reală, non-eroică și totalmente perfectibilă.

Și totuși…

Și totuși. În astfel de momente, simți exact ce simt ăia adevărații, pe terenul adevărat, în jocul adevărat. Zvîcnirea din călcîie. Cele nouăzeci de kile care te fac ușor ca un fulg. Crampoanele care se înfig în iarbă. The drive. The extazy. The kill. Gustul sîngelui în gură. Ca lupii. Ca lupii. Ca lupii seara, pe zăpadă, după ciute.

Nenea Puiu, pe tușă, aplaudă. Îi joacă vesel ochii în cap. Al dracu’ Turcu, uite c-a-nceput să-nvețe...