Genius loci

Dimineața, cînd mergem la grădiniță, deja ne-am învățat cu ea. E mică și gri și tărcată și cocoșător de jucăușă. În fiecare dimineață, noi o găsim jucîndu-se. Cu covorașul de plastic din fața ușii, căruia îi roade un colț. Cu treptele, pe care le urcă și coboară în fugă, alunecînd pe gresie. Cu colțul clădirii, pe care îl încalecă și îl hărtănește cu unghiile. Cu ghiveciul, în spatele căruia se ascunde.

Cînd vine cineva, sau cînd iese cineva de pe ușă, imediat se sperie și bate în retragere. A shy joyous creature. Dar pe urmă imediat se întoarce la covorașul de ros. Și pe urmă iar vine cineva, și iar dă fuga-fuga după clădire. Și iar se joacă, și iar bate în retragere. Exact precum sufletul unui copil de 3 sau de 4 sau de 5 ani. Fragil și mic și jucăuș și sperios și încă nestructurat pe deplin.

Și îți dai seama, cu bucuria somnoroasă a orelor de dimineață, cînd soarele încă nu a gonit ceața de tot, că poate poate e duhul grădiniței. Întruparea ideii. Genius loci.

Și, pentru o eternitate de cîteva minute, te simți fix ca într-un desen animat de Miyazaki, în care pisicile vorbesc și fetițele sunt mici vrăjitoare nevinovate și pline de entuziasm, și lumea e colorată și senină și potolită, iar spiritele sălășluiesc încă pe Pămîntul de Mijloc.

Pe urmă, evident, începe nebunia. Nebunia de zi cu zi, bicisnică și lucrativă și amară și caragieleană și urmuziană și patafizicienoasă. The daily toil of our lives. Dar pentru o eternitate de cîteva minute și ceva, Mei și Satsuki Cha se joacă prin curte, iar Jiji, pisicuța vorbitoare a lui Kiki, roade cu eleganță la covorașul de la intrare.