Ubi bene?

În cele ce urmează e vorba despre două subiecte dragi mie. Despre educație, pe de o parte. Despre statistică și grafice și cifre și analize cantitative, pe de altă parte.

Și despre al treilea subiect, la care inevitabil ajungem, mai spre sfîrșitul discuției, pentru că știm cu toții că toate lucrurile importante care vin în perechi sînt trei, că așa zice și la Biblie, și la masoni, și la budiștii cei asiatici și triști.

Să vă explic.

Camil Stoenescu ne arată un grafic din The Economist care vorbește despre interesul din ce în ce mai ridicat al studenților american pentru studii chinezești, coroborat cu ponderea studenților chinezi care studiază în Statele Unite ale Americii.



Te uiți la grafic și ce exclami? Waw! Ai naibii chineji, ce gîndire strategică, dom'le, cum se gîndesc ei la lucrurile cu adevărat importante și de ce au recuperat economic și din punct de vedere al calității vieții așa de mult în ultimul timp.

Hmmm. Stai așa că nu-i așa.

Păi de ce? Păi simplu. Pentru că această pondere a studenților străini în SUA trebuie coroborată cu ponderea total populației pe glob (ca să nu mai spun că ar trebui de fapt pusă în relație cu ponderea populației de vîrstă școlară de pe glob, dar hai totuși să nu despicăm firul în patru chiar atît de laborioso-academico-pedant).

E simplu. Cu cît o țară e mai numeroasă, cu atît ne așteptăm ca studenți de-ai ei să fie mai numeroși în rîndul studenților străini din SUA. Asta în condițiile ipotezei nule, cînd considerăm că nu există nici o altă legătură între țări și propensiunea lor de a avea / trimite oameni la studii în SUA.

Hai să vedem. Mai întîi căutăm o sursă de informații despre populația țărilor de pe glob. Google să trăiască. De fapt, nu. Și mai populist și anti-științific: Wikipedia să trăiască.

Comme on. Să nu-mi spuneți că trebuia să mă duc pe cine știe ce site al ONU, World Bank, CIA, Unesco sau Ministerul Mediului din Noua Zeelandă ca să-mi crească precizia la a doua sau a treia zecimală după virgulă, că zvîrl cu wirelessul după voi.

Buuuun. Primul pas a fost făcut. Știm populațiile țărilor, de manieră destul de recentă și de decentă.

Pasul doi este să calculăm ponderea populației fiecărei țări din total populație pe glob. Atenție!, fără populația SUA, că universul analizei îl reprezintă țările care trimis studenți străini în SUA, deci SUA se exclude.

Obținem o cifră de aprox. 6,5 miliarde de locuitori, fără SUA (6,531,194,906 pămînteni, ca să fim pedanți), din care, pasul următor, calculăm procente (vezi tabel mai jos).

Pasul următor îl reprezintă să comparăm procentele rezultate cu cele din graficul The Economist. Ia să vedem? Sînt mai mari decît cele ce ar rezulta pe baza volumului de populație sau nu?



Concluziile trase de pe urma acestei analize comparative sînt total diferite față de cele care am fi fost tentați să le tragem dacă ne uitam doar la graficul inițial, cel din The Economist.

Păi ce reiese? Că China are atîția studenți în Statele Unite dintr-un singur motiv: că sînt mulți ei pe glob, nu de alta. Raportul studenți : populație este apropiat de 1, de 100%, de media postulată de ipoteza nulă, de fapt chiar ușor sub 100%, 90%.

Deci chinezii trimit atît de mulți studenți în SUA pentru simplul motiv că sînt al naibii de mulți, miliarde, ei de fapt trimițînd ceva-ceva mai puțin decît "ar fi cazul", dacă ar fi să ne luăm după ponderea lor în total populație globală, fără SUA.

Aceeași concluzie o tragem și la adresa Indiei. Are ea mulți studenți în SUA, dar asta se datorează doar faptului că este țară mare, a doua de pe glob. De fapt, ea trimite doar 83% din ce ne-am aștepta să trimită. Nu își concretizează potențialul, cum ar veni.

Adevărații cîștigători, de departe, ai acestei analize sînt Coreea de Sud și Taiwanul. Aceste două țări asiatice prezintă în Statele Unite a proporție cocoșător de mare de studenți, raportată la ponderea lor din total lume.

Coreea de Sud trimite de 14 ori, atenție! de 14 ori mai mulți studenți decît ne-am aștepta.

Nici Taiwanul nu se lasă cu mult mai prejos și trimite de 11 ori mai mulți decît ponderea ce ar fi rezultat din simpla distribuție de volum global al populației.

De-abia aici putem spune cu siguranță că avem de-a face cu o strategie bine gîndită și riguros aplicată, cu perseverență și cu efort financiar susținut, pentru a căpăta singurul lucru de pe lumea asta care contează cu adevărat: materia cenușie bine mobilată, creierele, cunoașterea. Ai carte, ai parte. Nu ai, ștergi babe de rahat la fund prin Italia și Spania. Mă rog, altă discuție.

Alte țări stau și ele mai bine decît ne-am fi așteptat: Canada, de 4 ori. Dar să nu uităm că în acest caz Canada este practic tot Statele Unite, așa de apropiate cultural și geografic sînt cele două țări (except snow and polar bears, of course).

Deci Canada pur și simplu își exploatează proximitatea geografică (ceea ce nu se poate spune despre Mexic – vezi mai jos).

Arabia Saudită este o altă țară care trimite muuult mai mult studenți, de 5,5 ori mai mult decît ne-am fi așteptat în condițiile ipotezei nule.

Miroase a strategie, nu? De la o populație care huzurește de pe urma exploatării resurselor minerale în condiții de cvasi-monopol (OPEC), încet-încet emirii pregătesc culcușul pentru un viitor post-petrodolaristic. Not bad at all, not bad.

Cine mai scoate capul? O singură țară: Japonia, cu o pondere de aproape două ori mai mulți studenți (185%) decît ne-am fi așteptat.

Știm că pe vremuri, în anii 60-70, Japonia a urmat aceeași strategie de knowledge drain pe care Coreea de Sud și Taiwan le urmează acum. În momentul de față, fie se consideră că universitățile lor din Japonia au atins un nivel de proficiență intelectuală similar cu cele din Statele Unite, datorită eforturilor generațiilor precedente, fie pur și simplu avem de-a face cu un mal d'etre generațional, cu une lassitude, cu o lene dată de tihna nivelului ridicat de viață. Mama ei de îmbuibare, cum lenevește simțurile și adoarme voința.

Ce mai observăm? Că Mexicul, deși în coasta de sud a Americii, simetric cum ar veni față de Canada, la o aruncătură de băț peste zidurile anti-imigrație, de-abia de-abia își atinge potențialul de studenți, cu un raport de 110%. Mediocru, ca să nu fiu și mai critic.

Nici restul lumii nu-și concretizează potențialul. Însă în unele cazuri se datorează probabil nivelurilor universitare de acasă (Anglia, Franța, Germania, Israel, în general țările occidentale dezvoltate). În alte cazuri sărăcia și / sau distanța își spun cuvîntul.

Ce contează însă cel mai mult îl reprezintă identificarea unui pattern cultural bine definit. Țările din Asia: Japonia mai întîi, pe urmă Coreea de Sud și Taiwanul, mai recent China, fac eforturi bine gîndite și susținute la nivel statal de a recupera din handicapul de cunoaștere care le desparte de principala țară în această privință, Statele Unite.

Asta bazîndu-se pe un fapt la fel de simplu: pe patriotism. Nimic nu-i împiedica pe japonezii tineri, pe sud-coreeni ori pe chinezi să rămînă în Statele Unite. Și totuși, mulți dintre ei s-au întors, chiar dacă fie în condiții de trai mai scăzute, fie chiar în regimuri sociale nu chiar atît de dezirabile, mai ales în comparație cu democrația din Statele Unite.

De aici trebuie să plecăm cu întrebarea: România unde este pe acest tabel? Și unde ar trebui să fie în următorii 10 ani, 15 ani, 20 de ani?

Pentru că dacă nu trimitem la studii în Statele Unite (forget Uniunea Europeană – the bloody Americans rule, education-wise) valuri-valuri de tineri care în primul rînd să bage la cap, iar în al doilea rînd să nu-i apuce huzurul pe acolo, că se trăiește mai bine și e mai mult soare în California, și să se întoarcă acasă, unde plouă și e urît și e plin de țigani și regimul dictatorial Băsescu mănîncă intelectuali pe pîine, în timp ce înțeleptul Iliescu privește cu seninătate la trecut și cu indiferență la viitor, visînd la mineri și la inginerii sociale cu pulanul de kagebist.

Și de aici începe o luuungă și vehementă discuție: cine e de vină? Regimul dictatorial Băsescu (Iliescu, Năstase, Constantinescu, Țopescu, Enescu, Dumnezeiescu), cel care în mare nemernicia sa n-a făcut nimic în această privință? Sau valorile naționale aproximativ oareșcum cam nu prea, moartea datoriei specifică post-moderniștilor din noi, care gîndesc mai degrabă în termeni de Ubi bene, ibi patria?

Aduceți-vă aminte, dragii mei cîrcotași de peste ocean (cu unii dintre voi chiar mă și voi întîlni la revederea de 20 de ani de la terminarea liceului în această vară): Ask not what your country can do for you - ask what you can do for your country.

Și asta a fost spusă de un american, rasa mă-sii de viață, că tot apreciați voi cele americane, că altminteri n-ați fi plecat fără să vă mai întoarceți.

:(




PS: de citit si articolul lui Cosmin Alexandru, ca tot vorbim de educatie.