joi, 13 ianuarie 2011

Blow my toes, said the hangman to the clown

Îmi aduc aminte. Ca și cum ar fi fost ieri.

Mă plimbam pe străzile New York-ului cu James, gazda noastră în cele două săptămîni cît am stat acolo. James era un metrosexual avant la lettre, înainte să se fi inventat cuvîntul ăsta ambiguu și mîrșav. James scria chestii, nu mai știu ce chestii, ceva de literatură, sau la un dicționar, și James era mare iubitor de film.

Și într-una din serile cînd ne plimba pe străzi și ne făcea culturalizarea arhitecturală într-ale New Yorkului (James era și mare iubitor de arhitectură și mare iubitor de New York, deși sosise relativ recent în acel oraș mare și frumos și rău și cîinesc și rece și magnific – v-am spus, James era un exemplu clasic de metrosexual)

și cum ne plimbam pe străzi, se făcuse deja seară, asfaltul lucea rece după o ploaie, era fix ca în filmele alea negre și cîinoase, în film noir, dar eu încă nu știam asta, de-abia atunci învățam ce e aia film noir, doar îl văzusem, nu-l și trăisem, e ca la blues, nu oricine poate să cînte blues, trebuie să fii negru și trist și cu strămoși urgisiți și sclavi și gras și sărac și intens, cu excepția lui John Mayall, care are voie să fie alb și să poarte plete,

și cum ne plimbam pe străzi, vedem afișul filmului. Și James zice: Trebuie să mergem la filmul ăsta. Și mai pe seară ne-am dus.

Și restul e istorie cinematografică. Nemernicii de post-moderniști zgubilactici și clovni și triști care iau ideea măreață de film noir, de cinism și de alb-negru și umbre și tipi duri și gagici faine și mortale și otrăvitoare și cu niște craci superbi și cu dulapuri umblătoare cu maniere cremenale și cu cefe groase și fără gena zîmbetului în sînge,

ei bine, nemernicii de frați post-moderniști iau toate aceste poncife de stereotipe fumate și afumate și le răstoarnă cu capul în jos, cum face muncitorul ecologist, adică salubritorul, cu tomberonul plin de zemuri care se scurg pe capac, și trosc! îl răstoarnă și-l scutură de buza mașinii de gunoi, și trosc! și toate stereotipurile sar într-o parte și în alta și nu mai e tip dur, tough guy, the strong silent type, ci un amărît de pierde-vară, The Dude, Gigele, ia mai fă mă o dată așa, Gogule, du-te tu mă că pînă pleacă ăsta micu închide naibii la non-stop

și privirea-n sus țîșni, curcubeu tăiat în doo
și auzul o-ntîlnii taman sus, la ciocîrlii

și vraiște se face referențialul și Humphrey Bogart în capetele noastre snob-cinematografice, Exit Wound, Enter Sandman, și se duce dracu' bunătate de ideal de film noir și din cenușa lui renaște ceva mai altfel și mai șui, și e oarecum cumva ca la Unforgiven, unde jumătate de film Eastwood face tot posibilul să-ți deconstruiască mitul westernului, să-l desfacă bucăți, țiglă cu țiglă, șurub cu șurub, cui cu cui, cu acea maaare teslă rea numită Gene Hackman,

și pe urmă în ultimul sfert de oră ia toate piesele făcute bucăți și le pune la loc și din cenușa lor renaște marea pasăre phoenix cu pistolul în mînă și noaptea pe ploaie, crîncenă și ucigașă, și mit scrie pe ochii lui Clin Eastwood cînd declamă cu glas hîrșîit: Am ucis nenumărați, am omorît femei și copii, și o să vă omor și pe voi fără cea mai mică jenă, futu-vă rasa-n cap de consumabili.

Și ce scriu eu aici nu este nici despre The Big Lebowski, nici despre Unforgiven, ci despre continua alergătură după mit din capul nostru, al meu, nu știu și dacă al vostru. Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată, spuse Launcelot, urcîndu-se solemn pe cal.

Și din rîndul doi, banca de la geam, oșteanul cel viteaz ridică două degete timide, împreună cu sabia din dotare, și grăi în dulșea limbă moldovinească: și dacî caii noștri-s iepi, noi și fașim, măria ta?

Da, știu: the wind cries Mary.

:wink:



PS: Aceste rînduri au fost trigărite prin triggăreală subconștient-arhetipală, la focul necruțător al dicteului automat, de citirea acestui articol economic și serios și responsabil și nișat care se termină apoteotic
și mizanabimal și contraclimactic cu Dude belind ochii la oja cea verde. Încurcate sînt căile acestei abysmal science, isn't it? Doamne, ce nihilism...

:D

5 comentarii:

Cristi spunea...

Frate Turambar, ai inceput sa scrii, pe alocuri, precum Radu Cosasu. E de bine, e de rau? Multam' pentru post :)

Lucian spunea...

=))
THAT Dude did not blow, though...
Nihilistule!

Turambar spunea...

Frate Cristi, este poate cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodata la adresa felului in care scriu. Cosasu este una din persoanele pe care le admir cel mai mult, macar pe partea de scriitura, daca nu si pe cea de intzelepciune si de maniera in care si-a ars viata cu folos. Mersi! Much obliged... :)

@ Lucian: :) Nihil sine Gogu...

:)

__Vali spunea...

Acu' treijdi ani pentru mine erau:
Breban = ROMANCIERUL
Cosasu = NUVELISTUL
Paler = ESEISTUL
Dinescu = POETUL
Le "vanam" cartile pe unde puteam.
Intre timp unul a murit, doi nu prea mai scriu nimic important, doar unul a ramas acelasi!

__Vali spunea...

Oops!