România, NATO, UE și modernizarea

Dat fiind ca l-am postat pe 30 decembrie, cind cei mai multi dintre voi va legati sireturile la pantofi pentru Revelion, m-am gindit sa il propun din nou spre lectura.

:wink:

* * *

Zilele astea se tot discută despre modernizarea României. Argumentele curg fierbinți pe tîmple. Un exemplu de discuție aici, la Ștefan Vlaston, persoană pe care o apreciez din ce în ce mai mult pentru scrierile sale.

Zilele astea se întîmplă că tot citesc Weber. Știm cu toții, cu excepția celor care nu știți, că modernizarea reprezintă unul din conceptele sale centrale, laolaltă cu toate celelalte idei asociate: raționalizarea, instituționalizarea, eficientizarea, desvrăjirea.

Zilele trecute, acum ceva timp, iaca parcă ieri, acum doi ani și ceva, prin toamna lui 2008, scriam cu vervă școlărească un eseu pentru admiterea la Colegiul Național de Apărare.

Tema care ne fusese propusă era una comună, generoasă în larghețea ei de cuprindere: Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizării.

Cu alte cuvinte, militarii ne dăduseră temă pentru acasă să vază ce poate să ne concocteze mintea, în ce măsură sîntem pe aceeași lungime de undă, rezonăm cu valorile proprii acestei instituții.

Și pentru că toate se leagă și nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu excepția însăși a esenței lumii, a fundamentului său probabilistic, aleatoriu și lipsit de zei, simt că trebuie să vă prezint eseul, ca pe o justificare, ca pe o urare de La Mulți Ani, ca pe o profesie de credință, ca pe o document ideologic, ca pe o declarație a valorilor în care crede Turambar.

Cele ce urmează reprezintă, fără nici un fel de modificare, except my real name, cele propuse comisiei de admitere de la Colegiul Național de Apărare acum doi ani și ceva. Nici un cuvînt, nici o iotă din cele scrise nu și-au pierdut puterea de actualitate. Și nici peste cincizeci de ani nu și le vor pierde.

Scuzați tonul pedanto-didactico-școlăresc. E vorba de contextul în care a fost scris.

Hai, la mulți ani, românilor, oamenilor, muritorilor, zăticniților, triștilor, abătuților...








* * *

Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizării


Contextul istoric și geopolitic
In orice demers de cunoaştere, cel mai bine este să plecăm de la început: de la definirea şi înţelegerea termenilor.

„România” știm cu toții ce este: țara în care trăim. Nu zăbovim asupra definirii sale.

„NATO” și „UE”, de asemenea, reprezintă entități supra-statale suficient de bine cunoscute, cu scopuri suficient de bine conturate. Pe de altă parte, însă, o scurtă prezentare a lor ne permite să înțelegem mai bine tema de discuție propusă în titlu și să pregătim astfel argumentarea ulterioară. Așadar, NATO și UE, pe scurt, pentru a scoate în evidență contextul istoric și geopolitic în care consider că trebuie să discutăm modernizarea României.

NATO, după cum știm, este o alianță militară internațională creată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1948, între țări europene occidentale și Statele Unite ale Americii, cu scopul apărării reciproce.

Alianța trebuie înțeleasă mai ales în contextul tensiunilor din ce în ce mai ridicate cu Uniunea Sovietică, cealaltă mare putere militară care contribuise la victorie și care prezenta tendința din ce în ce mai agresivă să se extindă teritorial în Europa până la marginea Oceanului Atlantic, dincolo de granițele convenite în înțelegerile dintre țările învingătoare.

Este cunoscută butada atribuită lordului Ismay, primul secretar general al NATO, care surpinde esența alianței NATO la începuturile sale: NATO's goal is to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down.

În acel context geopolitic, și pe baza a ceea ce începea să devină NATO, la începutul anilor ’50 se conturează și cealaltă entitate supra-statală care ne interesează: Uniunea Europeană.

La început preponderent economică, această uniune a devenit, începând cu anii ’70 și culminând cu Tratatul de la Maastrich din 1993, din ce în ce mai mult și instituțională. Scopul său principal îl reprezenta rezolvarea tensiunilor și rivalităților dintre multele națiuni ale Europei.

Aceste tensiuni dăduseră naștere, preț de un secol și mai bine, la o succesiune de conflicte armate din ce în ce mai distrugătoare, ce își atinseseră apogeul distructiv la începutul secolului XX, în cele două mari conflagrații mondiale pornite de pe continentul european: cele două războaie mondiale.

Principala rivalitate istorică căruia conducătorii statelor occidentale doreau să îi pună capăt era între cele două mari puteri continentale occidentale: Franța și Germania și avea la rădăcină cauze preponderent economice, de gestionare a sferelor de influență – de unde și partea de „to keep the Germans down” din butada de mai sus a lordului Ismay, în contextul rănilor mai mult decât recente provocate de cel de-al doilea război mondial.

Acesta a fost și motivul pentru care nucleul de colaborare economică inițială, nucleu care a stat la baza Uniunii Europene, era construit în jurul acestor două mari puterni economice, Franța și Germania: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului.

Încetul cu încetul, în jurul acestor două țări, Franța și Germania, și a Țărilor de Jos, au fost cuprinse pe rând restul țărilor din vestul Europei, dintre care cele mai importante, datorită ponderii lor economice, militare și de populație: Marea Britanie, Italia, mai târziu Spania.

Astfel a început să se configureze o putere economică și militară din ce în ce mai importantă, care să poată să facă față de una singură, fără ajutorul Statelor Unite, blocului socialist din estul Europei, grupat în jurul Uniunii Sovietice.

Asta până spre sfârșitul anilor 80, când Uniunea Sovietică s-a dovedit un proiect economic și ideologic eșuat și când țările est-europene au profitat de slăbiciunea rușilor pentru a ieși de sub tutela lor, a dărâma Cortina de Fier și a face o fermă opțiune occidentală.

Cuvintele cheie, definitorii pentru contextul istoric și geopolitic discutat sunt: cel de-al Doilea Război Mondial, Europa, Cortina de Fier care împărțea Europa în Europa de Vest și Europa de Est, Uniunea Sovietică și continuatoarea sa: Rusia, Statele Unite ale Americii. În acest context trebuie să analizăm șansa României de modernizare.

România, țară pe care cel de-al Doilea Război Mondial a aruncat-o, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de partea greșită a Cortinei de Fier, sub influența militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice.

România, care la sfârșitul anilor ’80 a profitat, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de slăbiciunea militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice pentru a ieși de sub influența sa.

România, care după această desprindere, pe parcursul următorilor 10 ani, a dovedit
o fermă opțiune occidentală și a făcut tot posibilul pentru a intra în cele două alianțe discutate mai sus: NATO și Uniunea Europeană.

Mai întâi în NATO, datorită pe de o parte intereselor geostrategice ale acestei alianțe, dar și datorită consecvenței pe care statul român a arătat-o în situații sensibile (războiul din Iugoslavia). Pe urmă, datorită succederii în structurile militare occidentale, a venit în cele din urmă, în 2007, și intrarea în Uniunea Europeană.

Cuvinte cheie, repet, sunt: Europa, Rusia, Statele Unite ale Americii. Economie, război / pace, ideologie. În jurul lor trebuie purtată discuția privind șansa modernizării României în urma integrării sale în NATO și în Uniunea Europeană (1) (vezi note la sfîrșitul textului).

Modernitatea
Modernitatea este un concept complex, unul din acele cuvinte puternice, de tip port-manteau din științele social-politice care, în lipsa unei definiri riguroase, poate produce confuzii. În consecință, cu atât mai mult trebuie mai întâi să ne aplecăm mai întâi asupra definiției termenului.

După cum era de așteptat, definiția nu este simplă. Uneori este aproape auto-referențială: modernizarea reprezintă procesul prin care societățile devin moderne, după modelul țărilor occidentale. Alteori, aceasta este suficient de fin disecată la nivel operațional încât să necesite pagini întregi de articole ample, separate, prin enciclopedii.

Putem însă să ne facem o imagine suficient de precisă trecând în revistă câteva dintre aceste definiții.

• Modernizare: Din punct de vedere istoric, modernizarea reprezintă procesul de schimbare către acele tipuri de sisteme sociale, economice și politice care s-au dezvoltat în Europa Occidentală și America de Nord din sec. XVII până în sec. XIX și care ulterior s-au răspândit către alte țări europene, iar în secolele XIX și XX și îl alte țări de pe continentele sud-america, asiatic și african

(Modernization: Protest and Change. Eisenstadt, S. N., 1966, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, p. 1, ap. The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883)


• Modernizare: În esență, teoria modernizării sugerează că tehnologia industrială avansată produce nu numai creștere economică în societățile în curs de dezvoltare, ci și alte schimbări structurale și culturale.

Caracteristicile comune pe care aceste societăți tind să le dezvolte pe măsură ce devin moderne pot diferi de la o versiune a modernizării la alta, dar, în general, toate presupun că structurile instituționale și activitățile individuale devin din ce în ce mai specializate, mai diferențiate și mai integrate în forme sociale, politice și economice specifice societăților occidentale.

De exemplu, în domeniul social, societățile moderne sunt caracterizate prin niveluri înalte de urbanizare, de educație, de cercetare, de asistență sanitară, de secularizare, birocratizare, cât și de instituții mass media și de facilități de transport. Relațiile de rudenie sunt mai slabe, iar sistemul conjugal de familie nucleară predomină. Ratele de natalitate și de mortalitate sunt mai scăzute, iar speranța de viață mai ridicată.

În domeniul politic, societatea devine mai participatorie în procesele decizionale iar instituțiile tipice includ sufragiul universal, partidele politice, un serviciu civil de funcționari publici și instituția parlamentară. Sursele tradiționale de autoritate sunt mai slabe pe măsură ce instituțiile birocratice își asumă responsabilitatea și puterea.

În domeniul economic, avem de-a face cu niveluri ridicate de industrializare, cu îmbunătățirea tehnică a producției, cu înlocuirea economiilor de schimb informal cu piețe monetare extinse, cu o diviziune din ce în ce mai pronunțată a muncii, cu dezvoltarea infrastructurii și a facilităților comerciale, și cu dezvoltarea economiilor de scală.

Asociate cu aceste schimbări structurale, avem de-a face cu schimbări culturale în relațiile de rol și în caracteristicile de personalitate. Relațiile sociale sunt mai birocratice, mobilitatea socială crește, iar relațiile de status se bazează mai puțin pe criterii ascriptive cum ar fi vârsta, sexul sau etnia și mai mult pe criterii meritocratice.

Identificăm o trecere de la relațiile bazate pe tradiție și pe loialitate la cele bazate pe schimbul rațional, pe competență și pe alte criterii aplicate universal. Oamenii sunt mai receptivi la schimbare, mai interesați de viitor, mai orientați spre performanță, mai preocupați de drepturile individului și mai puțin fataliști.

(articolul Modernization Theory, în The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883 - 1888)


• Modernizare: Transformarea unei societăţi din condiţia sa rurală şi agrară într-una seculară, urbană şi industrială. Are strânsă legătură cu industrializarea.

Pe măsură ce societăţile se modernizează, individul devine din ce în ce mai important, înlocuind încetul cu încetul familia, comunitatea sau grupul ocupaţional drept unitate de bază a societăţii. Diviziunea muncii, caracteristică industrializării, se aplică de asemenea instituţiilor, care devin înalt specializate.

În locul guvernării prin tradiţie sau obiceiuri, societatea ajunge să fie guvernată conform cu principii abstracte formulate în acest scop. Credinţele religioase tradiţionale adesea scad în importanţă, iar trăsăturile culturale distinctive adesea se pierd. (Encycl. Britannica, ediţia online) (2)

• Modernitate: “În cel mai simplu sens al său, modernitatea este o prescurtare pentru societatea modernă sau civilizaţia industrială. Prezentată în detaliu, este asociată cu:

1) un anumit set de atitudini faţă de lume, ideea de lume drept proces de transformare deschis prin intermediul intervenţiei umane

2) un complex de instituţii economice, mai ales de producţie industrială şi economie de piaţă

3) un anumit domeniu de instituţii politice, incluzând statul-naţiune şi democraţia de massă.

În mare măsură drept rezultat al acestor caracteristici, modernitatea este mult mai dinamică decât orice alt tip de ordine socială anterioară. Este o societate – tehnic vorbind, un complex de instituţii – care spre deosebire de oricare alte culturi precedente trăieşte în viitor mai degrabă decât în trecut.

(Conversations with Anthony Giddens: Making Sense of Modernity, 1998. pg.94; ap. Wikipedia)

Toate definițiile sunt importante în înțelegerea conceptului – motiv pentru care sunt și incluse în această argumentație. Pe de o parte, articolele din The Gale Encyclopedia of Sociology îl definesc cvasi-exhaustiv în caracteristicile sale. Pe de altă parte, citatul din Giddens, unul din cei mai importanţi teoreticieni ai sociologiei contemporane, ne ajută să înţelegem de ce românii își doresc modernitatea.

Cuvintele cheie sunt: Occident. Schimbare. Dinamică. Evoluție. Set de atitudini faţă de lume (adică valori). Instituţii. Trecerea de la autoritatea tradițională / charismatică la autoritatea instituțional / birocratică (în accepțiunea weberiană a termenilor). Economie de piaţă. Tehnologie. Performanță. Sistem politic participativ / Democraţie. Drepturile omului. Dinamism. Competență. Raționalitate. Antiteza viitor / trecut.

Aceasta înseamnă o țară modernă: o țară cu oameni dinamici, orientați spre viitor, care pun accentul pe performanță, pe raționalitate, pe respect pentru drepturile omului. O țară cu instituții puternice, cu legi puternice și respectate, cu o economie competitivă, cu un nivel de trai și cu o calitate a vieții ridicate.


Românii îşi doresc modernitatea
Am discutat până acum ce înseamnă modernitate. Întrebarea este: ne dorim aşa ceva?

După cum bine știm, întrebarea este evident retorică. Mersul lucrurilor de după 1989 ne-a arătat cu siguranţă că da: românii în din ce în ce mai mare măsură îşi doresc să fie moderni. Îşi doresc să trăiască într-un stat guvernat de instituţiile democraţiei şi ale economiei de piaţă, care să le permită să ducă o viaţă fără lipsuri, în care să se respecte drepturile omului, într-o societate dinamică, ce priveşte spre viitor, nu spre trecut.

Exemplele sunt prea multe pentru a le enumera aici. E suficient să ne amintim de explozia de entuziasm, de senzaţia de eliberare, de mântuire cu care românii au primit căderea comunismului în 1989.

E suficient să menţionăm milioanele de români care sunt în momentul de faţă plecaţi în străinătate, preponderent în ţări Europene (mai ales Italia şi Spania), pentru a duce o viaţă mai bună. De ce se duc românii noştri în Italia, în Spania, în Canada, în Australia sau în Noua Zeelandă şi nu în China, în Angola, în Rusia sau în Cuba?

Dincolo de răspunsul cinic: pentru că acolo se pot duce şi că este nevoie de forţă de muncă, există un răspuns care surpinde mult mai bine motivația acestor emigranți: pentru că îşi doresc să se ducă acolo. Nu-i obligă nimeni să meargă la muncă în Spania sau să emigreze în Australia. Nu-i deportează nimeni acolo. Emigrează pentru că apreciază oportunităţile economice şi stilul de viaţă din aceste ţări. Pentru că apreciază felul în care funcţionează instituţiile în acele ţări, principiile după care se ghidează acele societăţi: libertate, dreptate, prosperitate, toleranţă, şansă egală, respectarea drepturilor omului, optimism.

Cum spunea Giddens: setul de atitudini faţă de lume.


Modernizarea României: şansa dată de NATO şi UE
Până acum, am discutat la modul general: de ce este bună modernitatea și de ce România își dorește să devină (și mai) modernă. Să trecem de acest nivel şi să devenim operaţionali. Cum ne ajută NATO şi UE să ne modernizăm?

Protecţie militară
Simplu: prin faptul că ne apără.

După experienţa celor 50 de ani de lipsă de libertate, România trăieşte pentru prima dată în istoria sa modernă şansa de a face parte dintr-un sistem de alianţă militară stabil, care şi-a dovedit principiile, fidelitatea, consecvenţa şi eficienţa timp de mai bine de jumătate de secol.

Spre deosebire de alte alianţe militare din România a făcut parte în trecut şi care
s-au dovedit în cele din urmă nu tocmai fericite pentru destinul pe termen mediu
şi lung al ţării noastre, acum facem parte din cea mai puternică alianţă militară existentă în prezent pe glob.

În cei cincizeci de ani de existenţă, nici una din ţările care au făcut parte din NATO nu a suferit de pe urma unei agresiuni externe, nu a avut teritoriul invadat, nu a suferit pierderi teritoriale, ocupaţii sau intruziuni în politica internă. Iată un trecut militar de succes, care prefigurează cu un grad ridicat de probabilitate un viitor militar de succes.

Felul în care ţările NATO, mai ales Statele Unite, pune accentul atât din punct de vedere al resurselor investite (de departe cel mai mare buget de apărare din toate ţările lumii, cu un ordin întreg de magnitudine peste ceilalţi), cât şi al efortului de cercetare / dezvoltare face foarte plauzibilă ca situaţia României să fie una stabilă, lipsită de evenimente nefericite în viitorul apropiat şi mediu (următorii 50 de ani).

Iar asta ne va asigura cea mai prețioasă resursă de pe lumea asta: timp.

Apartenența la NATO ne va da timp să ne dezvoltăm. Să ne dezvoltăm infrastructura, economia, mentalităţile. Să dăm timp rănilor trecutului să se repare. Să dăm prilej rețelelor și practicilor sociale, cele care compun textura zilnică a societății, să apară și să evolueze încetul cu încetul, neforțat, în rostul lor, în maniera specifică istoriei a la longue, cea care face lucrurile cu adevărat să se așeze.

Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană ne va da pentru prima dată prilejul în istoria noastră să avem o gură de aer prelungită de pace, prosperitate şi libertate.

Ştiu: sună lozincard. Dar cuvintele “pace”, “prosperitate” şi “libertate” în acest context chiar înseamnă ceva, nu doar rumeguş de tipul Plenarelor PCR. Avem nevoie să fie pace. Avem nevoie să fim liberi, să ne trăim viaţa aşa cum dorim. Avem nevoie să ne ducem viața de zi cu zi fără frica invaziei diviziilor de tancuri.

Pe lângă pace, ne dorim să trăim o viaţă prosperă. În cei cincizeci de ani de comunism singurul lucru de care am beneficiam de pe urma umbrelei militare sovietice a fost pacea.

În rest, nu am avut parte nici de libertate, nici de prosperitate. Nu am trăit viaţa pe care ne-am dorit-o, ci am trăit după cum vroiau alţii. Ne-am dus (mai bine spus nu prea ne-am dus) doar unde ne lăsau alţii să ne ducem. Am vorbit ce ne dădeau alţii voie să vorbim. Am mâncat ce au vrut alţii să mâncăm. Ne-am dezvoltat economic mai prost şi mai puţin sustenabil, mai puţin natural decât alţii. Resursele naţionale, atât reproductibile (alimente), dar mai ales cele nereproductibile (resurse prime: petrol, gaze naturale, uraniu, minereu de fier) au luat mult timp calea Rusiei.

Exemplu clar de relaţie colonială: o ţară centru care îşi impune valorile, ideologia şi care în schimb exploatează resursele coloniilor.


Dar cel mai important a fost intruziunea mentală: am gândit cum au vrut alţii. Presiunea ideologică agresivă, violent-rudimentară la început (vezi generaţiile de români morţi în puşcării şi lagăre de muncă în anii 50-60), urmată de perioada de agresiune mai subtilă, mai insidioasă, dar la fel de pernicioasă, din anii 70-80 şi-a pus amprenta pe noi toţi.

Acum, încetul cu încetul, ne lingem rănile mentale care au generat atâtea disfuncţionalităţi de gândire: lipsă de încredere şi de aptitudini antreprenoriale, pesimism, ipocrizie, laşitate, autoritarianism, lipsa excelenţei şi a perseverenţei.

Avem nevoie să redescoperim aceste valori. Însă acestea sunt plante sensibile: au nevoie de mult timp să încolţească, să înflorească şi să dea roade în rândul românilor. Pentru asta avem nevoie de timp. De stabilitate. Alianţa militară în cadrul căreia am intrat ne va permite acest lucru, pe termen mediu şi lung.

Instituţii. Rigoare.
Apartenenţa la aceste două mari organisme supra-naţionale ne va permite să ne dezbărăm încetul cu încetul de năravul complacerii în relaţii publice pre-instituţionale, personalizate, lipsite de eficienţă şi dreptate.

Nu ne va fi uşor şi probabil nu vom face tot drumul până la capăt. Avem experienţa altor ţări de mentalitate latină, mai greu împăcate cu eficienţa, rigoarea şi caracterul impersonal al instituţiilor birocratice moderne. Vezi cazul Italiei, al Portugaliei sau al Greciei.

Însă acelaşi caz, al aceloraşi ţări, ne demonstrează şi contrariul: de când sunt în Uniunea Europeană aceste ţări şi-au îmbunătăţit performanţa instituţională. Cetăţenii lor beneficiază de o distribuţie mai judicioasă, mai transparentă a resurselor publice, relaţiile instituţii – cetăţeni şi-au pierdut din caracterul clientelar paternalist.

O rigoare instituţională la care încă de pe vremea lui Carol I România visa, pe care încetul cu încetul începuse să o realizeze până prin anii 20-30, ani de glorie ai României de atunci, când decalajele instituţionale, economice şi valorice începeau să se estompeze. România intrase clar pe făgaşul modernizării.

Pe urmă a venit cel de-al doilea război mondial şi, la sfârşitul lui, ne-am trezit de partea greşită a Cortinei de Fier. Şi am aşteptat 50 de ani să scăpăm de ea, timp în care nu numai că nu am progresat la fel ca ceilalţi, dar în multe privinţe am regresat (3), mai ales la nivel de mentalităţi (valori, atitudini faţă de viaţă).

Investiţii. Globalizare economică
În strânsă legătură cu protecţia militară şi cu modernizarea instituţiilor este conectarea României la economia globală. De-abia după ce au primit asigurarea dată de apartenenţa la NATO şi, mai recent, la UE, marii jucători economici au început încetul cu încetul să vină în România.

Iar procesul este unul care de-abia a început: vezi exemplul investiţiei Ford la Craiova care dintr-o dată, după ani şi ani de tărăgănare, a căpătat viteză şi dintr-o dată s-a finalizat; vezi exemplul Nokia la Cluj – lista poate continua.

Pentru investitorii străini este simplu: România în NATO și UE le dă siguranţa că nu bagă bani în afaceri şi zone riscante. O dată intraţi, riscul de ţară a scăzut considerabil şi dintr-o dată am apărut pe harta economică globală.

Efectele pentru români sunt la fel de simple şi de evidente: locuri de muncă, nivel de trai mai ridicat, prosperitate, un cerc virtuos al creşterii economice din ce în ce mai evident, atât în statistici, cât și în viața de zi cu zi, care generează creştere a nivelului de trai, care generează un consum mai mare, care generează o cerere mai mare, care generează creştere economică etc.

Exemplul paradigmatic este cel al Turciei. O ţară care, o dată intrată sub umbrela protectoare a NATO, a reuşit să continue procesul de modernizare iniţiat de Kemal Ataturk şi de Junii Turci şi, în ciuda proximităţii cu un spaţiu cu elemente puternice de risc (Orientul Apropiat la sud şi la vest, Rusia la nord), a reuşit să evite pericolele asociate cu acesta (tulburări interne, conflicte armate, stagnare economică, lipsă de reformă a instituţiilor) şi să se bucure de o modernizare susţinută, în momentul de faţă fiind una din ţările importante din punct de vedere economic.

Să facem un efort de imaginaţie şi să încercăm să ne închipuim cum ar fi fost Turcia dacă nu ar fi fost membră NATO... De aceeaşi şansă se bucură în momentul de faţă şi România.

Cunoaştere. Mentalităţi. Dinamism
Un alt element pozitiv al intrării României în NATO şi UE îl reprezintă accesul la cunoaştere.

• Economic: acces la tehnologii de producţie, strategii de distribuţie şi comunicare mai eficiente.

• Educaţional: proceduri şi conţinuturi educative; migraţie reversibilă a materiei cenuşii.

• Militar: acces la tehnologie şi proceduri de ultimă oră.

• Academic şi cercetare: Acces la reţelele de cunoaştere, transfer de informaţii şi personal.

• Mental: valori, proceduri sociale, textura interacţiunii cotidiene şi valorile adiacente acestora.

Câştigul la nivelul mentalităţilor este cel mai important, iar fenomenul migraţiei este relevant în acest sens.

Fenomenul masiv de migraţie pe care România îl trăieşte în momentul de faţă are cu siguranţă elementele sale negative: lipsa forţei de muncă, lipsa contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale şi dezechilibrul bugetar generat, problemele care apar în cadrul populaţiei inactive (copiii fără părinţi care să le asigure căldura căminului şi modelul de educaţie, bătrâniii fără copiii care să le fie prin preajmă).

Dincolo de asta însă, şi dincolo de evidentul avantaj financiar de care România se bucură în momentul de faţă de pe urma emigraţiei temporare (6 miliarde Euro în 2007), principalul câştig îl reprezintă modernizarea celor care pleacă în străinătate la nivel mental. Exemplele de succes pe care le trăiesc, interacţiunea cu instituţiile publice din celelalte ţări, procedurile sociale pe care le asimilează sunt tot atâtea câştiguri la nivel valoric.

România se modernizează prin românii care se modernizează. Până recent, aculturaţia, împrumutul cultural se făcea predominant mediat: prin intermediul produselor culturale (cărţi, filme etc) cu care românii intrau în contact.

Acum, românii au din ce în ce mai des ocazia să intre în contact direct cu o societate modernă şi, prin asta, să grăbească modernizarea României. Nu toţi care pleacă vor rămâne în străinătate. Unii se vor întoarce, din ce în ce mai mulţi pe măsură ce lucrurile se aşează şi în România. Iar aceştia aduc cu ei practici sociale moderne.

Concluzie: o șansă rară. Să profităm de ea
O singură dată a mai avut România o astfel de şansă: la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. E vorba de procesul început de Războiul de Independenţă, de stabilirea casei regale, de modernizarea societăţii, de stabilirea instituţiilor moderne, de lentul, sinuosul proces de umplere a formelor fără fond, de creşterea teritorială de după Primul Război Mondial (Marea Unire) şi de dezvoltarea ulterioară din perioada de glorie a anilor 20-30.

Ce se întâmplă acum este comparabil ca ordin de magnitudine şi de dezirabilitate cu ce s-a întâmplat atunci. Vor fi cu siguranţă pericole şi dificultăţi. Unele din ele deja cunoscute, altele de-abia bănuite sau nici măcar pe atât.

Ne pregătim să intrăm într-o perioadă din ce în ce mai puternic marcată de problema resurselor de energie epuizabile (combustibili fosili) şi de marile tensiuni geopolitice generate de aceasta. Deja, încetul cu încetul, facem parte din acest joc, cu părţile sale bune şi rele. Un exemplu recent elocvent îl reprezintă vânzarea Rompetrol către o firmă de stat din Khazastan, dar de departe cel mai recent și mult mai semnificativ în acest context este cel al războiului din Georgia.

Alte probleme cu care cu siguranţă ne vom confrunta datorită apartenenței noastre la NATO sunt conflictele asimetrice şi escaladarea terorismului, de care mai devreme sau mai târziu, părerea mea este că vom avea, din păcate, și noi parte; evoluţiile demografice nefavorabile pe termen lung acestei părţi a lumii şi presiunile migratorii asociate cu acestea; emergenţa Chinei.

Per ansamblu, însă, putem cu adevărat vorbi de şansă. Să nu uităm că a fost o perioadă destul de lungă, aproape un deceniu, în care am bătut la porți închise. Era cât pe-aci să rămânem la uşă. De-abia în 2001 prăbuşirea a două blocuri în mijlocul New Yorkului a înclinat cu adevărat balanţa de partea noastră.

Acum, că suntem înăuntru, trebuie să ţinem cu dinţii strânşi de această şansă şi să fructificăm fiecare picătură din ea.


Note
(1): Un ultim cuvânt, înainte de a trece să discutăm conceptul de „modernitate”. Sunt dintre aceia care consideră anacronic un asemenea demers de analiză, ce pleacă de la premisele unei istorii de acum mai bine de 50 de ani. Lumea s-a schimbat între timp, argumentează aceștia. Nu mai avem de-a face cu simplitatea cvasi-maniheistă a bipolarității Războiului Rece. În momentul de față, lumea este din ce în ce mai complexă. Pe glob nu sunt doar Rusia, Europa și America, ba chiar din contră, acestea încep să conteze din ce în ce mai puțin. Globalizarea și centrifugarea polilor de influență pe tot parcursul globului, lenta spirală de mutare a centrului de interes geopolitic spre Asia (țările Asiei Centrale, India, China), toate acestea aruncă în desuetudine și inadecvare argumentația dumneata. Tuturor acestora le răspund simplu, cu un singur cuvânt: Georgia.

(2): http://www.britannica.com/ebc/article-9372363

(3): Nu în toate. Societatea românească a avut şi exemple de modernizare clară: vezi educaţia universală, urbanizarea sau industrializarea.