România, NATO, UE și modernizarea

Dat fiind ca l-am postat pe 30 decembrie, cind cei mai multi dintre voi va legati sireturile la pantofi pentru Revelion, m-am gindit sa il propun din nou spre lectura.

:wink:

* * *

Zilele astea se tot discută despre modernizarea României. Argumentele curg fierbinți pe tîmple. Un exemplu de discuție aici, la Ștefan Vlaston, persoană pe care o apreciez din ce în ce mai mult pentru scrierile sale.

Zilele astea se întîmplă că tot citesc Weber. Știm cu toții, cu excepția celor care nu știți, că modernizarea reprezintă unul din conceptele sale centrale, laolaltă cu toate celelalte idei asociate: raționalizarea, instituționalizarea, eficientizarea, desvrăjirea.

Zilele trecute, acum ceva timp, iaca parcă ieri, acum doi ani și ceva, prin toamna lui 2008, scriam cu vervă școlărească un eseu pentru admiterea la Colegiul Național de Apărare.

Tema care ne fusese propusă era una comună, generoasă în larghețea ei de cuprindere: Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizǎrii.

Cu alte cuvinte, militarii ne dăduseră temă pentru acasă să vază ce poate să ne concocteze mintea, în ce măsură sîntem pe aceeași lungime de undă, rezonăm cu valorile proprii acestei instituții.

Și pentru că toate se leagă și nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu excepția însăși a esenței lumii, a fundamentului său probabilistic, aleatoriu și lipsit de zei, simt că trebuie să vă prezint eseul, ca pe o justificare, ca pe o urare de La Mulți Ani, ca pe o profesie de credință, ca pe o document ideologic, ca pe o declarație a valorilor în care crede Turambar.

Cele ce urmează reprezintă, fără nici un fel de modificare, except my real name, cele propuse comisiei de admitere de la Colegiul Național de Apărare acum doi ani și ceva. Nici un cuvînt, nici o iotă din cele scrise nu și-au pierdut puterea de actualitate. Și nici peste cincizeci de ani nu și le vor pierde.

Scuzați tonul pedanto-didactico-școlăresc. E vorba de contextul în care a fost scris.

Hai, la mulți ani, românilor, oamenilor, muritorilor, zăticniților, triștilor, abătuților...








* * *

Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizǎrii


Contextul istoric și geopolitic
In orice demers de cunoaştere, cel mai bine este sǎ plecǎm de la început: de la definirea şi înţelegerea termenilor.

„România” știm cu toții ce este: țara în care trăim. Nu zăbovim asupra definirii sale.

„NATO” și „UE”, de asemenea, reprezintă entități supra-statale suficient de bine cunoscute, cu scopuri suficient de bine conturate. Pe de altă parte, însă, o scurtă prezentare a lor ne permite să înțelegem mai bine tema de discuție propusă în titlu și să pregătim astfel argumentarea ulterioară. Așadar, NATO și UE, pe scurt, pentru a scoate în evidență contextul istoric și geopolitic în care consider că trebuie să discutăm modernizarea României.

NATO, după cum știm, este o alianță militară internațională creată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1948, între țări europene occidentale și Statele Unite ale Americii, cu scopul apărării reciproce.

Alianța trebuie înțeleasă mai ales în contextul tensiunilor din ce în ce mai ridicate cu Uniunea Sovietică, cealaltă mare putere militară care contribuise la victorie și care prezenta tendința din ce în ce mai agresivă să se extindă teritorial în Europa până la marginea Oceanului Atlantic, dincolo de granițele convenite în înțelegerile dintre țările învingătoare.

Este cunoscută butada atribuită lordului Ismay, primul secretar general al NATO, care surpinde esența alianței NATO la începuturile sale: NATO's goal is to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down.

În acel context geopolitic, și pe baza a ceea ce începea să devină NATO, la începutul anilor ’50 se conturează și cealaltă entitate supra-statală care ne interesează: Uniunea Europeană.

La început preponderent economică, această uniune a devenit, începând cu anii ’70 și culminând cu Tratatul de la Maastrich din 1993, din ce în ce mai mult și instituțională. Scopul său principal îl reprezenta rezolvarea tensiunilor și rivalităților dintre multele națiuni ale Europei.

Aceste tensiuni dăduseră naștere, preț de un secol și mai bine, la o succesiune de conflicte armate din ce în ce mai distrugătoare, ce își atinseseră apogeul distructiv la începutul secolului XX, în cele două mari conflagrații mondiale pornite de pe continentul european: cele două războaie mondiale.

Principala rivalitate istorică căruia conducătorii statelor occidentale doreau să îi pună capăt era între cele două mari puteri continentale occidentale: Franța și Germania și avea la rădăcină cauze preponderent economice, de gestionare a sferelor de influență – de unde și partea de „to keep the Germans down” din butada de mai sus a lordului Ismay, în contextul rănilor mai mult decât recente provocate de cel de-al doilea război mondial.

Acesta a fost și motivul pentru care nucleul de colaborare economică inițială, nucleu care a stat la baza Uniunii Europene, era construit în jurul acestor două mari puterni economice, Franța și Germania: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului.

Încetul cu încetul, în jurul acestor două țări, Franța și Germania, și a Țărilor de Jos, au fost cuprinse pe rând restul țărilor din vestul Europei, dintre care cele mai importante, datorită ponderii lor economice, militare și de populație: Marea Britanie, Italia, mai târziu Spania.

Astfel a început să se configureze o putere economică și militară din ce în ce mai importantă, care să poată să facă față de una singură, fără ajutorul Statelor Unite, blocului socialist din estul Europei, grupat în jurul Uniunii Sovietice.

Asta până spre sfârșitul anilor 80, când Uniunea Sovietică s-a dovedit un proiect economic și ideologic eșuat și când țările est-europene au profitat de slăbiciunea rușilor pentru a ieși de sub tutela lor, a dărâma Cortina de Fier și a face o fermă opțiune occidentală.

Cuvintele cheie, definitorii pentru contextul istoric și geopolitic discutat sunt: cel de-al Doilea Război Mondial, Europa, Cortina de Fier care împărțea Europa în Europa de Vest și Europa de Est, Uniunea Sovietică și continuatoarea sa: Rusia, Statele Unite ale Americii. În acest context trebuie să analizăm șansa României de modernizare.

România, țară pe care cel de-al Doilea Război Mondial a aruncat-o, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de partea greșită a Cortinei de Fier, sub influența militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice.

România, care la sfârșitul anilor ’80 a profitat, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de slăbiciunea militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice pentru a ieși de sub influența sa.

România, care după această desprindere, pe parcursul următorilor 10 ani, a dovedit
o fermă opțiune occidentală și a făcut tot posibilul pentru a intra în cele două alianțe discutate mai sus: NATO și Uniunea Europeană.

Mai întâi în NATO, datorită pe de o parte intereselor geostrategice ale acestei alianțe, dar și datorită consecvenței pe care statul român a arătat-o în situații sensibile (războiul din Iugoslavia). Pe urmă, datorită succederii în structurile militare occidentale, a venit în cele din urmă, în 2007, și intrarea în Uniunea Europeană.

Cuvinte cheie, repet, sunt: Europa, Rusia, Statele Unite ale Americii. Economie, război / pace, ideologie. În jurul lor trebuie purtată discuția privind șansa modernizării României în urma integrării sale în NATO și în Uniunea Europeană (1) (vezi note la sfîrșitul textului).

Modernitatea
Modernitatea este un concept complex, unul din acele cuvinte puternice, de tip port-manteau din științele social-politice care, în lipsa unei definiri riguroase, poate produce confuzii. În consecință, cu atât mai mult trebuie mai întâi să ne aplecăm mai întâi asupra definiției termenului.

După cum era de așteptat, definiția nu este simplă. Uneori este aproape auto-referențială: modernizarea reprezintă procesul prin care societățile devin moderne, după modelul țărilor occidentale. Alteori, aceasta este suficient de fin disecată la nivel operațional încât să necesite pagini întregi de articole ample, separate, prin enciclopedii.

Putem însă să ne facem o imagine suficient de precisă trecând în revistă câteva dintre aceste definiții.

• Modernizare: Din punct de vedere istoric, modernizarea reprezintă procesul de schimbare către acele tipuri de sisteme sociale, economice și politice care s-au dezvoltat în Europa Occidentală și America de Nord din sec. XVII până în sec. XIX și care ulterior s-au răspândit către alte țări europene, iar în secolele XIX și XX și îl alte țări de pe continentele sud-america, asiatic și african

(Modernization: Protest and Change. Eisenstadt, S. N., 1966, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, p. 1, ap. The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883)


• Modernizare: În esență, teoria modernizării sugerează că tehnologia industrială avansată produce nu numai creștere economică în societățile în curs de dezvoltare, ci și alte schimbări structurale și culturale.

Caracteristicile comune pe care aceste societăți tind să le dezvolte pe măsură ce devin moderne pot diferi de la o versiune a modernizării la alta, dar, în general, toate presupun că structurile instituționale și activitățile individuale devin din ce în ce mai specializate, mai diferențiate și mai integrate în forme sociale, politice și economice specifice societăților occidentale.

De exemplu, în domeniul social, societățile moderne sunt caracterizate prin niveluri înalte de urbanizare, de educație, de cercetare, de asistență sanitară, de secularizare, birocratizare, cât și de instituții mass media și de facilități de transport. Relațiile de rudenie sunt mai slabe, iar sistemul conjugal de familie nucleară predomină. Ratele de natalitate și de mortalitate sunt mai scăzute, iar speranța de viață mai ridicată.

În domeniul politic, societatea devine mai participatorie în procesele decizionale iar instituțiile tipice includ sufragiul universal, partidele politice, un serviciu civil de funcționari publici și instituția parlamentară. Sursele tradiționale de autoritate sunt mai slabe pe măsură ce instituțiile birocratice își asumă responsabilitatea și puterea.

În domeniul economic, avem de-a face cu niveluri ridicate de industrializare, cu îmbunătățirea tehnică a producției, cu înlocuirea economiilor de schimb informal cu piețe monetare extinse, cu o diviziune din ce în ce mai pronunțată a muncii, cu dezvoltarea infrastructurii și a facilităților comerciale, și cu dezvoltarea economiilor de scală.

Asociate cu aceste schimbări structurale, avem de-a face cu schimbări culturale în relațiile de rol și în caracteristicile de personalitate. Relațiile sociale sunt mai birocratice, mobilitatea socială crește, iar relațiile de status se bazează mai puțin pe criterii ascriptive cum ar fi vârsta, sexul sau etnia și mai mult pe criterii meritocratice.

Identificăm o trecere de la relațiile bazate pe tradiție și pe loialitate la cele bazate pe schimbul rațional, pe competență și pe alte criterii aplicate universal. Oamenii sunt mai receptivi la schimbare, mai interesați de viitor, mai orientați spre performanță, mai preocupați de drepturile individului și mai puțin fataliști.

(articolul Modernization Theory, în The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883 - 1888)


• Modernizare: Transformarea unei societǎţi din condiţia sa ruralǎ şi agrarǎ într-una secularǎ, urbanǎ şi industrialǎ. Are strânsǎ legǎturǎ cu industrializarea.

Pe mǎsurǎ ce societǎţile se modernizeazǎ, individul devine din ce în ce mai important, înlocuind încetul cu încetul familia, comunitatea sau grupul ocupaţional drept unitate de bazǎ a societǎţii. Diviziunea muncii, caracteristicǎ industrializǎrii, se aplicǎ de asemenea instituţiilor, care devin înalt specializate.

În locul guvernǎrii prin tradiţie sau obiceiuri, societatea ajunge sǎ fie guvernatǎ conform cu principii abstracte formulate în acest scop. Credinţele religioase tradiţionale adesea scad în importanţǎ, iar trǎsǎturile culturale distinctive adesea se pierd. (Encycl. Britannica, ediţia online) (2)

• Modernitate: “În cel mai simplu sens al sǎu, modernitatea este o prescurtare pentru societatea modernǎ sau civilizaţia industrialǎ. Prezentatǎ în detaliu, este asociatǎ cu:

1) un anumit set de atitudini faţǎ de lume, ideea de lume drept proces de transformare deschis prin intermediul intervenţiei umane

2) un complex de instituţii economice, mai ales de producţie industrialǎ şi economie de piaţǎ

3) un anumit domeniu de instituţii politice, incluzând statul-naţiune şi democraţia de massǎ.

În mare mǎsurǎ drept rezultat al acestor caracteristici, modernitatea este mult mai dinamicǎ decât orice alt tip de ordine socialǎ anterioarǎ. Este o societate – tehnic vorbind, un complex de instituţii – care spre deosebire de oricare alte culturi precedente trǎieşte în viitor mai degrabǎ decât în trecut.

(Conversations with Anthony Giddens: Making Sense of Modernity, 1998. pg.94; ap. Wikipedia)

Toate definițiile sunt importante în înțelegerea conceptului – motiv pentru care sunt și incluse în această argumentație. Pe de o parte, articolele din The Gale Encyclopedia of Sociology îl definesc cvasi-exhaustiv în caracteristicile sale. Pe de altă parte, citatul din Giddens, unul din cei mai importanţi teoreticieni ai sociologiei contemporane, ne ajută să înţelegem de ce românii își doresc modernitatea.

Cuvintele cheie sunt: Occident. Schimbare. Dinamică. Evoluție. Set de atitudini faţǎ de lume (adicǎ valori). Instituţii. Trecerea de la autoritatea tradițională / charismatică la autoritatea instituțional / birocratică (în accepțiunea weberiană a termenilor). Economie de piaţǎ. Tehnologie. Performanță. Sistem politic participativ / Democraţie. Drepturile omului. Dinamism. Competență. Raționalitate. Antiteza viitor / trecut.

Aceasta înseamnǎ o țară modernă: o țară cu oameni dinamici, orientați spre viitor, care pun accentul pe performanță, pe raționalitate, pe respect pentru drepturile omului. O țară cu instituții puternice, cu legi puternice și respectate, cu o economie competitivă, cu un nivel de trai și cu o calitate a vieții ridicate.


Românii îşi doresc modernitatea
Am discutat pânǎ acum ce înseamnǎ modernitate. Întrebarea este: ne dorim aşa ceva?

După cum bine știm, întrebarea este evident retorică. Mersul lucrurilor de dupǎ 1989 ne-a arătat cu siguranţǎ cǎ da: românii în din ce în ce mai mare mǎsurǎ îşi doresc sǎ fie moderni. Îşi doresc sǎ trǎiascǎ într-un stat guvernat de instituţiile democraţiei şi ale economiei de piaţǎ, care sǎ le permitǎ sǎ ducǎ o viaţǎ fǎrǎ lipsuri, în care sǎ se respecte drepturile omului, într-o societate dinamicǎ, ce priveşte spre viitor, nu spre trecut.

Exemplele sunt prea multe pentru a le enumera aici. E suficient sǎ ne amintim de explozia de entuziasm, de senzaţia de eliberare, de mântuire cu care românii au primit cǎderea comunismului în 1989.

E suficient sǎ menţionǎm milioanele de români care sunt în momentul de faţǎ plecaţi în strǎinǎtate, preponderent în ţǎri Europene (mai ales Italia şi Spania), pentru a duce o viaţǎ mai bunǎ. De ce se duc românii noştri în Italia, în Spania, în Canada, în Australia sau în Noua Zeelandǎ şi nu în China, în Angola, în Rusia sau în Cuba?

Dincolo de rǎspunsul cinic: pentru cǎ acolo se pot duce şi cǎ este nevoie de forţǎ de muncǎ, existǎ un rǎspuns care surpinde mult mai bine motivația acestor emigranți: pentru cǎ îşi doresc sǎ se ducǎ acolo. Nu-i obligǎ nimeni sǎ meargǎ la muncǎ în Spania sau sǎ emigreze în Australia. Nu-i deporteazǎ nimeni acolo. Emigreazǎ pentru cǎ apreciazǎ oportunitǎţile economice şi stilul de viaţǎ din aceste ţǎri. Pentru cǎ apreciazǎ felul în care funcţioneazǎ instituţiile în acele ţǎri, principiile dupǎ care se ghideazǎ acele societǎţi: libertate, dreptate, prosperitate, toleranţǎ, şansǎ egalǎ, respectarea drepturilor omului, optimism.

Cum spunea Giddens: setul de atitudini faţǎ de lume.


Modernizarea României: şansa datǎ de NATO şi UE
Pânǎ acum, am discutat la modul general: de ce este bună modernitatea și de ce România își dorește să devină (și mai) modernă. Sǎ trecem de acest nivel şi sǎ devenim operaţionali. Cum ne ajutǎ NATO şi UE sǎ ne modernizǎm?

Protecţie militarǎ
Simplu: prin faptul cǎ ne apǎrǎ.

Dupǎ experienţa celor 50 de ani de lipsǎ de libertate, România trǎieşte pentru prima datǎ în istoria sa modernǎ şansa de a face parte dintr-un sistem de alianţǎ militarǎ stabil, care şi-a dovedit principiile, fidelitatea, consecvenţa şi eficienţa timp de mai bine de jumǎtate de secol.

Spre deosebire de alte alianţe militare din România a fǎcut parte în trecut şi care
s-au dovedit în cele din urmǎ nu tocmai fericite pentru destinul pe termen mediu
şi lung al ţǎrii noastre, acum facem parte din cea mai puternicǎ alianţǎ militarǎ existentǎ în prezent pe glob.

În cei cincizeci de ani de existenţǎ, nici una din ţǎrile care au fǎcut parte din NATO nu a suferit de pe urma unei agresiuni externe, nu a avut teritoriul invadat, nu a suferit pierderi teritoriale, ocupaţii sau intruziuni în politica internǎ. Iatǎ un trecut militar de succes, care prefigureazǎ cu un grad ridicat de probabilitate un viitor militar de succes.

Felul în care ţǎrile NATO, mai ales Statele Unite, pune accentul atât din punct de vedere al resurselor investite (de departe cel mai mare buget de apǎrare din toate ţǎrile lumii, cu un ordin întreg de magnitudine peste ceilalţi), cât şi al efortului de cercetare / dezvoltare face foarte plauzibilǎ ca situaţia României sǎ fie una stabilǎ, lipsitǎ de evenimente nefericite în viitorul apropiat şi mediu (urmǎtorii 50 de ani).

Iar asta ne va asigura cea mai prețioasă resursă de pe lumea asta: timp.

Apartenența la NATO ne va da timp sǎ ne dezvoltǎm. Sǎ ne dezvoltǎm infrastructura, economia, mentalitǎţile. Să dăm timp rănilor trecutului să se repare. Să dăm prilej rețelelor și practicilor sociale, cele care compun textura zilnică a societății, să apară și să evolueze încetul cu încetul, neforțat, în rostul lor, în maniera specifică istoriei a la longue, cea care face lucrurile cu adevărat să se așeze.

Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană ne va da pentru prima dată prilejul în istoria noastră să avem o gurǎ de aer prelungitǎ de pace, prosperitate şi libertate.

Ştiu: sunǎ lozincard. Dar cuvintele “pace”, “prosperitate” şi “libertate” în acest context chiar înseamnǎ ceva, nu doar rumeguş de tipul Plenarelor PCR. Avem nevoie sǎ fie pace. Avem nevoie sǎ fim liberi, sǎ ne trǎim viaţa aşa cum dorim. Avem nevoie să ne ducem viața de zi cu zi fără frica invaziei diviziilor de tancuri.

Pe lângă pace, ne dorim sǎ trǎim o viaţǎ prosperǎ. În cei cincizeci de ani de comunism singurul lucru de care am beneficiam de pe urma umbrelei militare sovietice a fost pacea.

În rest, nu am avut parte nici de libertate, nici de prosperitate. Nu am trǎit viaţa pe care ne-am dorit-o, ci am trǎit dupǎ cum vroiau alţii. Ne-am dus (mai bine spus nu prea ne-am dus) doar unde ne lǎsau alţii sǎ ne ducem. Am vorbit ce ne dǎdeau alţii voie sǎ vorbim. Am mâncat ce au vrut alţii sǎ mâncǎm. Ne-am dezvoltat economic mai prost şi mai puţin sustenabil, mai puţin natural decât alţii. Resursele naţionale, atât reproductibile (alimente), dar mai ales cele nereproductibile (resurse prime: petrol, gaze naturale, uraniu, minereu de fier) au luat mult timp calea Rusiei.

Exemplu clar de relaţie colonialǎ: o ţarǎ centru care îşi impune valorile, ideologia şi care în schimb exploatează resursele coloniilor.


Dar cel mai important a fost intruziunea mentalǎ: am gândit cum au vrut alţii. Presiunea ideologicǎ agresivǎ, violent-rudimentarǎ la început (vezi generaţiile de români morţi în puşcǎrii şi lagǎre de muncǎ în anii 50-60), urmatǎ de perioada de agresiune mai subtilǎ, mai insidioasǎ, dar la fel de pernicioasǎ, din anii 70-80 şi-a pus amprenta pe noi toţi.

Acum, încetul cu încetul, ne lingem rǎnile mentale care au generat atâtea disfuncţionalitǎţi de gândire: lipsǎ de încredere şi de aptitudini antreprenoriale, pesimism, ipocrizie, laşitate, autoritarianism, lipsa excelenţei şi a perseverenţei.

Avem nevoie sǎ redescoperim aceste valori. Însǎ acestea sunt plante sensibile: au nevoie de mult timp sǎ încolţeascǎ, sǎ înfloreascǎ şi sǎ dea roade în rândul românilor. Pentru asta avem nevoie de timp. De stabilitate. Alianţa militarǎ în cadrul cǎreia am intrat ne va permite acest lucru, pe termen mediu şi lung.

Instituţii. Rigoare.
Apartenenţa la aceste douǎ mari organisme supra-naţionale ne va permite sǎ ne dezbǎrǎm încetul cu încetul de nǎravul complacerii în relaţii publice pre-instituţionale, personalizate, lipsite de eficienţǎ şi dreptate.

Nu ne va fi uşor şi probabil nu vom face tot drumul pânǎ la capǎt. Avem experienţa altor ţǎri de mentalitate latinǎ, mai greu împǎcate cu eficienţa, rigoarea şi caracterul impersonal al instituţiilor birocratice moderne. Vezi cazul Italiei, al Portugaliei sau al Greciei.

Însǎ acelaşi caz, al aceloraşi ţǎri, ne demonstreazǎ şi contrariul: de când sunt în Uniunea Europeanǎ aceste ţǎri şi-au îmbunǎtǎţit performanţa instituţionalǎ. Cetǎţenii lor beneficiazǎ de o distribuţie mai judicioasǎ, mai transparentǎ a resurselor publice, relaţiile instituţii – cetǎţeni şi-au pierdut din caracterul clientelar paternalist.

O rigoare instituţionalǎ la care încǎ de pe vremea lui Carol I România visa, pe care încetul cu încetul începuse sǎ o realizeze pânǎ prin anii 20-30, ani de glorie ai României de atunci, când decalajele instituţionale, economice şi valorice începeau sǎ se estompeze. România intrase clar pe fǎgaşul modernizǎrii.

Pe urmǎ a venit cel de-al doilea rǎzboi mondial şi, la sfârşitul lui, ne-am trezit de partea greşitǎ a Cortinei de Fier. Şi am aşteptat 50 de ani sǎ scǎpǎm de ea, timp în care nu numai cǎ nu am progresat la fel ca ceilalţi, dar în multe privinţe am regresat (3), mai ales la nivel de mentalitǎţi (valori, atitudini faţǎ de viaţǎ).

Investiţii. Globalizare economicǎ
În strânsǎ legǎturǎ cu protecţia militarǎ şi cu modernizarea instituţiilor este conectarea României la economia globalǎ. De-abia dupǎ ce au primit asigurarea datǎ de apartenenţa la NATO şi, mai recent, la UE, marii jucǎtori economici au început încetul cu încetul sǎ vinǎ în România.

Iar procesul este unul care de-abia a început: vezi exemplul investiţiei Ford la Craiova care dintr-o datǎ, dupǎ ani şi ani de tǎrǎgǎnare, a cǎpǎtat vitezǎ şi dintr-o dată s-a finalizat; vezi exemplul Nokia la Cluj – lista poate continua.

Pentru investitorii strǎini este simplu: România în NATO și UE le dǎ siguranţa cǎ nu bagǎ bani în afaceri şi zone riscante. O datǎ intraţi, riscul de ţarǎ a scǎzut considerabil şi dintr-o datǎ am apǎrut pe harta economicǎ globalǎ.

Efectele pentru români sunt la fel de simple şi de evidente: locuri de muncǎ, nivel de trai mai ridicat, prosperitate, un cerc virtuos al creşterii economice din ce în ce mai evident, atât în statistici, cât și în viața de zi cu zi, care genereazǎ creştere a nivelului de trai, care genereazǎ un consum mai mare, care genereazǎ o cerere mai mare, care genereazǎ creştere economicǎ etc.

Exemplul paradigmatic este cel al Turciei. O ţarǎ care, o datǎ intratǎ sub umbrela protectoare a NATO, a reuşit sǎ continue procesul de modernizare iniţiat de Kemal Ataturk şi de Junii Turci şi, în ciuda proximitǎţii cu un spaţiu cu elemente puternice de risc (Orientul Apropiat la sud şi la vest, Rusia la nord), a reuşit sǎ evite pericolele asociate cu acesta (tulburǎri interne, conflicte armate, stagnare economicǎ, lipsǎ de reformǎ a instituţiilor) şi sǎ se bucure de o modernizare susţinutǎ, în momentul de faţǎ fiind una din ţǎrile importante din punct de vedere economic.

Sǎ facem un efort de imaginaţie şi sǎ încercǎm sǎ ne închipuim cum ar fi fost Turcia dacǎ nu ar fi fost membrǎ NATO... De aceeaşi şansǎ se bucurǎ în momentul de faţǎ şi România.

Cunoaştere. Mentalitǎţi. Dinamism
Un alt element pozitiv al intrǎrii României în NATO şi UE îl reprezintǎ accesul la cunoaştere.

• Economic: acces la tehnologii de producţie, strategii de distribuţie şi comunicare mai eficiente.

• Educaţional: proceduri şi conţinuturi educative; migraţie reversibilǎ a materiei cenuşii.

• Militar: acces la tehnologie şi proceduri de ultimǎ orǎ.

• Academic şi cercetare: Acces la reţelele de cunoaştere, transfer de informaţii şi personal.

• Mental: valori, proceduri sociale, textura interacţiunii cotidiene şi valorile adiacente acestora.

Câştigul la nivelul mentalitǎţilor este cel mai important, iar fenomenul migraţiei este relevant în acest sens.

Fenomenul masiv de migraţie pe care România îl trǎieşte în momentul de faţǎ are cu siguranţǎ elementele sale negative: lipsa forţei de muncǎ, lipsa contribuţiei la bugetul asigurǎrilor sociale şi dezechilibrul bugetar generat, problemele care apar în cadrul populaţiei inactive (copiii fǎrǎ pǎrinţi care sǎ le asigure cǎldura cǎminului şi modelul de educaţie, bǎtrâniii fǎrǎ copiii care sǎ le fie prin preajmǎ).

Dincolo de asta însǎ, şi dincolo de evidentul avantaj financiar de care România se bucurǎ în momentul de faţǎ de pe urma emigraţiei temporare (6 miliarde Euro în 2007), principalul câştig îl reprezintǎ modernizarea celor care pleacǎ în strǎinǎtate la nivel mental. Exemplele de succes pe care le trǎiesc, interacţiunea cu instituţiile publice din celelalte ţǎri, procedurile sociale pe care le asimileazǎ sunt tot atâtea câştiguri la nivel valoric.

România se modernizeazǎ prin românii care se modernizeazǎ. Pânǎ recent, aculturaţia, împrumutul cultural se fǎcea predominant mediat: prin intermediul produselor culturale (cǎrţi, filme etc) cu care românii intrau în contact.

Acum, românii au din ce în ce mai des ocazia sǎ intre în contact direct cu o societate modernǎ şi, prin asta, sǎ grǎbeascǎ modernizarea României. Nu toţi care pleacǎ vor rǎmâne în strǎinǎtate. Unii se vor întoarce, din ce în ce mai mulţi pe mǎsurǎ ce lucrurile se aşeazǎ şi în România. Iar aceştia aduc cu ei practici sociale moderne.

Concluzie: o șansă rară. Să profităm de ea
O singurǎ datǎ a mai avut România o astfel de şansǎ: la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. E vorba de procesul început de Rǎzboiul de Independenţǎ, de stabilirea casei regale, de modernizarea societǎţii, de stabilirea instituţiilor moderne, de lentul, sinuosul proces de umplere a formelor fǎrǎ fond, de creşterea teritorialǎ de dupǎ Primul Rǎzboi Mondial (Marea Unire) şi de dezvoltarea ulterioarǎ din perioada de glorie a anilor 20-30.

Ce se întâmplǎ acum este comparabil ca ordin de magnitudine şi de dezirabilitate cu ce s-a întâmplat atunci. Vor fi cu siguranţǎ pericole şi dificultǎţi. Unele din ele deja cunoscute, altele de-abia bǎnuite sau nici mǎcar pe atât.

Ne pregǎtim sǎ intrǎm într-o perioadǎ din ce în ce mai puternic marcatǎ de problema resurselor de energie epuizabile (combustibili fosili) şi de marile tensiuni geopolitice generate de aceasta. Deja, încetul cu încetul, facem parte din acest joc, cu pǎrţile sale bune şi rele. Un exemplu recent elocvent îl reprezintă vânzarea Rompetrol cǎtre o firmǎ de stat din Khazastan, dar de departe cel mai recent și mult mai semnificativ în acest context este cel al războiului din Georgia.

Alte probleme cu care cu siguranţǎ ne vom confrunta datorită apartenenței noastre la NATO sunt conflictele asimetrice şi escaladarea terorismului, de care mai devreme sau mai târziu, părerea mea este că vom avea, din păcate, și noi parte; evoluţiile demografice nefavorabile pe termen lung acestei pǎrţi a lumii şi presiunile migratorii asociate cu acestea; emergenţa Chinei.

Per ansamblu, însǎ, putem cu adevǎrat vorbi de şansǎ. Să nu uităm că a fost o perioadă destul de lungă, aproape un deceniu, în care am bătut la porți închise. Era cât pe-aci sǎ rǎmânem la uşǎ. De-abia în 2001 prǎbuşirea a douǎ blocuri în mijlocul New Yorkului a înclinat cu adevǎrat balanţa de partea noastrǎ.

Acum, cǎ suntem înǎuntru, trebuie sǎ ţinem cu dinţii strânşi de aceastǎ şansǎ şi sǎ fructificǎm fiecare picǎturǎ din ea.


Note
(1): Un ultim cuvânt, înainte de a trece să discutăm conceptul de „modernitate”. Sunt dintre aceia care consideră anacronic un asemenea demers de analiză, ce pleacă de la premisele unei istorii de acum mai bine de 50 de ani. Lumea s-a schimbat între timp, argumentează aceștia. Nu mai avem de-a face cu simplitatea cvasi-maniheistă a bipolarității Războiului Rece. În momentul de față, lumea este din ce în ce mai complexă. Pe glob nu sunt doar Rusia, Europa și America, ba chiar din contră, acestea încep să conteze din ce în ce mai puțin. Globalizarea și centrifugarea polilor de influență pe tot parcursul globului, lenta spirală de mutare a centrului de interes geopolitic spre Asia (țările Asiei Centrale, India, China), toate acestea aruncă în desuetudine și inadecvare argumentația dumneata. Tuturor acestora le răspund simplu, cu un singur cuvânt: Georgia.

(2): http://www.britannica.com/ebc/article-9372363

(3): Nu în toate. Societatea româneascǎ a avut şi exemple de modernizare clarǎ: vezi educaţia universalǎ, urbanizarea sau industrializarea.