Și ne iartă nouă greșalile noastre

Zoso ne întreba recent aici dacă ne-am corecta greșelile, în cazul fericit în care ne-am da seama că le-am făcut.

Iar eu vin și zic: Cred, Doamne, iartă necredinței mele! Am greșit, am păcătuit cu gândul și cu lipsa de speranță, nu am apucat să spun nimănui, dar acum îmi recunosc greșala în fața voastră, a tuturor. Cine n-a văzut filmul, să fie primul care să ridice bolovanul.

Nu credeam că în ziua de azi se mai pot face filme, nu mai spun de desene animate, care să stârnească acel fior de inocență plină de speranță pe care ni le stârneau, la vremea lor, The Aristocats și The Jungle Book și alte Disney-uri clasice ale anilor '50 - '60. Pur și simplu credeam că am ajuns să trăim într-o vreme bicisnică și colțuroasă, a scenariilor stereotipe și a animației pe calculator.

Și totuși. Precum criticul Anton Ego, vin și-mi fac mea culpa. Mea pulpa. Mea trupa. Mea supa.

Am greșit, doamne Disney. Iartă greșelilor greșiților noștri, și nu ne duce pe noi în ispită să începem să ne uităm la anime, sau la manga, sau la Jetix, și ne pixărește pe noi întru mare mila ta.

De ce această cenușă în cap?

Pentru că tocmai am descoperit că se pot face desene animate dureros de mișcătoare și în ziua de azi. Gentile, stilate, mișcătoare, îndrăznețe, entuziasmante, fără des faux pas.

Tocmai am văzut unul. Ratatouille. Cu Flo, cu Marta și cu Andra împreună. A fost o seară de vis, ceea vă doresc din toată inima mea de ateu sălbatic, necruțător și crud și domniilor dumneavoastră.

Pentru că merităm... :)