Cred că încep să înțeleg

M-au trecut fiorii. Cred că încep să înțeleg essorul romantic. Eu, ăla care se plictisește dacă nu se aude un toccato clar, răspicat, de fugă barocă. Precum postul anterior, cu Martha Argerich. Aia e rezonanța mea. Isterică, tăioasă, matematică, iute. Eu, abhoreurul de patos lacrimogen. Ușor, ușor. Ca un câine chior…

Am stat să mă uit la degetele lui și să înțeleg comentariile celor de pe pagina de YouTube. Și, dintr-o dată, am avut insightul. Nu prea pot să-l pun în vorbe. Este despre ușoara variație a intensității. Cum unele note de-abia se aud. Cum altele parc-ar năvăli, dar ar și zăbovi. Cum crește și ușor scade valul. Cum se leagă notele imperceptibil între ele. Legato, bre, legato.

Cum se mișcă apa la marginea lacului. Încet. Încet.

Vezi, de-aia e bine din când în când sa fac o cură de dezintoxicare de cafea. It slowly brings back the natural, unrushed rythms within my hoit.

Doamne, ce ciudat este să începi să înțelegi. Până acum erau vorbe sterile, frânturi de noțiuni abstracte. Teorie. Labă inutilă și gomoasă și pedantă și căutată.

În pula mea de comuniști: dacă nu m-a învățat nimeni. Trebuie ca eu acum, tractoristul de 35 de ani, să învăț de pe YouTube. Mama voastră de proletari mârlani și ucigași.

Ascultați. Cu răbdare. Priviți degetele. Cu iubire. Încet. Încet...