La cald despre la rece

Nu am putut sǎ ajungem.

Intenționam sǎ o facem din douǎ bucǎți: vineri pînǎ la Tecuci, unde sǎ dormim la unchiu Nicu. Sîmbǎtǎ, restul de vreo 100 de km, pînǎ la Țuțcani. Am plecat vineri la prînz sǎ-l iau pe taicǎ-meu din Telega. Pe urmǎ drumul de la Ploiești la Buzǎu, pe la poalele dealurilor cu vii.

Cît timp am fost sub pavǎza munților, a fost relativ OK. “Situația este moderat belitǎ”, cum consemnam în jurnalul de bord verbal. Telefoanele sunau apocaliptic: nu veniți, pe aici sînt drumurile blocate. Ei aș! Încercǎm.

Am încercat pînǎ la Buzǎu. Acolo, podul de la Mǎrǎcineni – da, chiar ǎla – blocat de poliție. Dupǎ cîte mașini erau, cred cǎ îl blocaserǎ de maxim jumǎtate de orǎ. Noi am ajuns pe la ora 4 acolo. Am reușit sǎ trecem de filtru și sǎ trecem podul. Un kilometru însǎ mai încolo, la Poșta Cîlnǎu, din nou poliție, din nou mașini oprite. Tot așa, cîteva, maxim 20.

Am stat aproape o orǎ, timp în care coada în spatele nostru se mǎrea. La radiourile locale o înșiruire de drumuri județene blocate și de știri despre nǎmeți. Pe Internet, la știrile centrale, din ce în ce mai multe drumuri blocate în zona Focșani – Tecuci – Bîrlad. Drept unde mergeam noi.

Am așteptat o orǎ. Nici un semn cǎ vor da drumul. Din contrǎ. Dacǎ închid ǎștia drumul și înapoi? Stǎm ca proștii la hotel în Buzǎu, acest mare reper urban al contemporaneitǎții decadente. Avem vreo șansǎ sǎ ajungem la Țuțcani? Nope. Avem vreo șansǎ sǎ ajungem mǎcar pînǎ la Tecuci? Micǎ. Avem vreo șansǎ sǎ rǎmînem prinși aici, la Poșta Cîlnǎu? O, da!

Atunci hai înapoi...

Am scos mașina din rînd, am trecut podul înapoi și am luat drumul Ploieștiului, în aceleași condiții moderat pasabile. Drumurile curate, plin de utilaje care treceau de colo colo. Un vîj moderat, care fǎcea zǎpada sǎ joace pe suprafața asfaltului cum joacǎ aburul pe fața apei cînd dǎ cazanul sǎ fiarbǎ și e frig afarǎ.

Ne-am întors la Telega. L-am lǎsat pe taicǎ-meu, m-am odihnit un pic, pe urmǎ m-am întors la București, pe DN 1. Noapte, ora 10 seara. Zǎpadǎ mǎricicǎ, dar drumul practicabil. Din nou plin de utilaje. TIR-urile trase pe dreapta, într-un cîrnat interminabil – ca și pe centura Buzǎului.

Am venit la București de parcǎ n-ar fi fost nimic. E drept, și datoritǎ mașinii: impecabilǎ pricepere de nepoatǎ de avion Zero. La 100 km/hr pe zǎpadǎ nu se simțea, mergeam ca pe uscat. Drept pentru care, courtesy of my Zero groundplane :), aproape de miezul nopții deschideam ușa acasǎ și spuneam, precum Sam Gamgee: Honey, I’m home.

Concluzia? Dupǎ ce s-au fript cu ciorbǎ, acum autoritǎțile au suflat și în iaurt. Au comunicat intensiv, au acționat chiar și cu un pic de exces de zel – cei care veneau dinspre Rîmnicu Sǎrat și erau opriți de cei la coadǎ sǎ întrebe de drum spuneau cǎ drumul e practicabil, fǎrǎ probleme, ca și pe-acolo, prin marginea Buzǎului.

E clar cǎ a fost consemn sǎ opreascǎ tot ce mișcǎ și sǎ evite sǎ se mai facǎ de rîs încǎ o datǎ. Dupǎ ce data trecutǎ au comis-o școlǎrește, acum și-au fǎcut lecțiile cu sîrg, ba au mai fǎcut și niște lecții suplimentare, sǎ o impresioneze pe doamna învǎțǎtoare, pe onor opinia publicǎ

Azi e înmormîntarea. Marius era blocat pe aeroport la Bruxelles. Paul și Lucica erau blocați în București. Nicu blocat la Tecuci. Adi la Galați. Taicǎ-meu și cu mine ne-am oprit la Buzǎu. Doar doi nepoți au reușit sǎ ajungǎ din cei unsprezece care sîntem: Ana și Alex. Și asta pentru cǎ au plecat încǎ de miercuri.

Mda... :(


* * *

Într-una din zilele trecute, la o întîlnire ținutǎ miercuri seara cu un grup de prieteni într-un cadru select și discret, unul dintre ei ne spunea cu aer îngrijorat responsabil de prietenul sǎu aviator care i-ar fi spus cǎ va veni vîj mare, mai ceva ca în 1954, și sǎ avem mare grijǎ, mai ales dacǎ stǎm ceva mai izolați, cǎ s-ar putea sǎ se blocheze totul din cauza zǎpezii foarte mari și e mai bine sǎ fim pregǎtiți, sǎ mergem sǎ ne cumpǎrǎm provizii, sǎ nu fim surprinși.

Asta era miercuri searǎ. Nu știu dacǎ începuse deja sǎ se rostogoleascǎ pe presǎ campania. Din ce știu, asta s-a fǎcut începînd de joi, dar nu bag mîna în foc, pentru cǎ miercuri nu m-am uitat la televizor. În orice caz, exact aceleași elemente distinctive pe care orice novice într-ale analizei de conținut le poate decela cu ușurințǎ: 1954, blocaj, atenție, alimente, cumpǎrați.

Nasul meu fin de analist într-ale catastrofei controlat-cotidiene îmi spune cǎ a fost un egzerciț. Sǎ se mǎsoare eficiența. Impactul.

Evident cǎ nu sînt singurul care sǎ facǎ aceastǎ afirmație, nefiind singurul fin analist într-ale catastrofei controlat-cotidiene din țara noastrǎ dragǎ, Republica Istericǎ România. Doar cǎ vǎz cǎ nota conclusivǎ dominantǎ e cǎ ni s-ar trage de la șerpilienii comerciali.

Vezi doamne, nașparliferii de la hipermarketuri au profitat sǎ își umfle mațul profitului viclean pe spinarea guvidului gulibil care mǎnîncǎ nemestecat și nedigerat tot ce îi servesc televiziunile. Deci comercianții ar fi dat drumul la zvon, dupǎ acest tip de gîndire.

Ei aș! Din felul în care a fost generat, din felul în care a fost rostogolit, din canalele multiple folosite, din cantitatea de efort depusǎ în acest egzerciț eu cred cǎ negustorii n-au de-a face cu el decît poate drept beneficiari colaterali.

Eu cred – ah, Doamne, ce cuvînt obscen într-o analizǎ! – cǎ generatorii zvonului sînt alt fel de neguțǎtori, alt fel de comercianți. Power brokers, cum spune manualul decadent-imperialist. Negustori de informație, nu de detergent.

Cum de altminteri tot un egzerciț pornit de la același tip de negustori a fost și prezența intempestiv-solemnǎ a intensului de servici din Piața Universitǎții, îmbrǎcat în fireturi și chipiu și în toate însemnele de rigoare. A fost și el cu o misie, sǎ vorbeascǎ, sǎ calce apa, sǎ încerce apa, sǎ transmitǎ un semnal, sǎ batǎ șaua sǎ priceapǎ iapa.

Pe urmǎ a fost retras la unitate, s-au fǎcut cǎ îl pedepsesc, au așteptat sǎ treacǎ follow-up-ul și sǎ uite lumea, însetatǎ de catastrofe proaspete, nemaivǎzute. Iar în spate, ǎia care l-au trimis sǎ mǎsoare impactul, sǎ aștepte sǎ aparǎ undele seismice în aval, la fel cum speologii dau drumul la substanța coloratǎ și pe urmǎ merg hǎ-hǎt kilometri buni mai la vale sǎ vazǎ pe unde iese coloarea la suprafațǎ.

Lucruri normale de la niște negustori normali. Asta le e meseria, nu?

PS: Citiți și editorialul lui Rǎzvan Exarhu: Isterie, manual de utilizare. Și el tot pe comercianți o dǎ. Concluzia poate e falșǎ, însǎ scriitura... Scrie omul ǎsta mai bine decît cincisutepatruzeciși trei de faulkneri balcanici. Citiți și bucurați-vǎ cǎ sînteți contemporani întru catastrofǎ controlat-cotidianǎ cu aceastǎ ființǎ, cu aceastǎ creaturǎ, cu acest hipster.

Mama lor de hipsteri. Mama lui de Exharhu, cǎ bine le mai zice... :)