Îmi amintesc.
Îmi amintesc de Klaus de la Universitate, care vindea casete cu muzică la tarabă. Muzică “bună”, evident. Niște roacheri, dă-i încolo. Un pletos, un jegos, un nașparliu decadent și inadecvat, cum pletoși și jegoși și nașparlii decadenți și inadecvați eram cam cu toții, nu ca aseiștii nasoi de la 300 de metri mai la nord, din Piața Romană. Ăia erau curați regulamentar îmbrăcați și ascultau Depeche Mode.
Îmi amintesc că mai erau și alții cu casete. Mai ales unul în stația de metrou de la Piața Unirii, înainte ca acolo să fie McDonalds și patiserie și orice altceva. Avea așa un tremur al ființei, un neastîmpăr, nu stătea niciodată nemișcat, era un pic cocoșat și parcă avea un cercel în ureche. Avea și ochelari.
Îmi amintesc de toate tarabele din interiorul stațiilor de metrou. Mai ales de cele de la Piața Unirii. Un talmeș-balmeș de bazar basarabean, eftin și prost, și noi trecătorii călătorii, îmbrăcați eftin și prost, mișunînd printre ele, făcîndu-ne cumpărăturile, valul de lume obosită și ponosită trecînd prin tunelul dintre cele două stații de metrou, ca un șarpe lung. Trece trenul printre munți, ca un șarpe lung, încărcat de deținuți, ah ce dureros...
Îmi amintesc de barul de la Arhitectură, unde jucam interminabile partide de bridge. Eram în stare să stăm acolo toată ziua. Ce facultate? Ce carte? Ce învățat? Bridge cît cuprinde. Cu Meduză, cu Costică, cu Vitanu, cu Adiță, cu Mircea, cu PDV-ul și cu Dubălaru. O pică. Două pici. Trei trefle. Trei pici. Trei fără. Patru pici. N-auzi bre că nu vreau NT? Dă-te dracu, am manque la treflă, am trei nefle la cupă, am șapte puncte!
Îmi amintesc de țigările Lucky Strike fără filtru, și acum le duc dorul, scurte, dulci, aromate, tari, cu un damf care nu l-am regăsit în nici o altă țigară. Dracu știe ce puneau în ele, dar puneau. Buuuuneee... Cu ele am învățat cu adevărat să fumez.
Îmi amintesc și de Pall Mall-urile fără filtru, pachetele lungi, moi, King Size 100’s, alte țigări fabuloase, nici alea nu s-au mai găsit după o vreme, la un moment dat era un chioșc în colț la Piața Rosetti, o ferestruică amărîtă unde se vindeau țigări de contrabandă, în clădirea aia care între timp a fost renovată, au păstrat ceva fațadă. Pe urmă mergeam taman la dracu în praznic în Piața Crîngași, tot cu metroul – nu aveam mașină pe vremea aceea – știam noi că se vînd acolo țigări fără filtru. Chiar se vindeau, dar nu prea le cumpăra nimeni, după o vreme n-au mai adus. Și s-au dus și țigările fără filtru bune din țara asta, acum trebuie să ni le cumpărăm din Duty Free din aeropoartele străinătățurilor, pînă și pe acolo se găsesc din ce în ce mai greu, o lume de ciumpalaci și de cocoloșiți care nu mai fumează țigări fără filtru, să ne lăsăm dracu toți de fumat, ce rost are să fumezi sărăcii de-astea de paie de nu simți nimic? Ori tigru, ori pudel.
Îmi amintesc de înmormîntarea lui Corneliu Coposu. Ce puhoi de lume! Ce senzație de sfîrșit de bucată de prezent și de început de bucată de istorie. Stăteam cocoțat pe zidul Universității și mă uitam la convoi cum trece. Apoi nu mai știu ce am făcut. Cred că m-am dus să joc bridge.
Îmi amintesc de Orinoco, cel care ținea barul în Arhitectură. Ce tejgea! Ce fum! Ce lume! Ce bridge! Neras și tot timpul cu țigara în gură, Orinoco bea cafea sau vodcă sau ce mai bea el acolo în paharul ăla al lui și mai venea și mai trăgea cu ochiul la cîte o donă. De ce nu pui dama? Onorul se acoperă...
Îmi amintesc și de barul de la Litere, o bombă întunecată și plină de fum, în care ne făceam că sîntem decadenți și gothic avant la lettre. Nu știam noi ce-i aia gothic, de-abia citisem Neuromancer, încă nu-l digerasem, noi nici să bem nu știam pe vremea aia. În barul ăsta servea la un moment dat Exarhu, și mai și înregistra muzică la cerere. De la el mi-am tras In The Court Of The Crimson King. Pe casetă, evident. Într-unul din anii trecuți am dus toate castele la Telega. Zac acum printr-o debara, mp3-ul să trăiască, tăvălugul inexorabil al modernității pline de biți.
Îmi amintesc de sărăcia de împinge tava din colț de la Capșa, într-o latură a piațetei din fața teatrului Odeon. Au dărîmat-o și pe aia. Ieftin și bun, printre muncitori și alți oameni ai străzii. Aveau sarmale.
Îmi amintesc de nopțile în care ne plimbat prin Orașul Vechi, dărăpănat și plin de țigani și pustiu și totalmente inatractiv, nu ca acum, un magnet de foșgăială și de petrecere. Pe vremea aia nu era nimic, absolut nimic acolo, în afară de clădiri dărăpănate. Într-un colț al unui acoperiș creștea un oțetar, se profila romantic și estetic și prăpăstios pe cerul nopții de vară.
Îmi amintesc viața din Tranzit, hotelul transformat în cămin studențesc, insalubru și cu camere lungi și înguste, cu o curte interioară tot timpul plină de gunoaie zvîrlite de studenți, tineret elita țării.
Îmi amintesc de spațiul verde care era între magazinul Victoria și CEC, o bonzăreală balcanică de plante de-alea ornamentale. Acolo pe vremuri fusese nu știu ce clădire ce căzuse la cutremur, treceam aproape în fiecare zi pe lîngă spațiul ăla verde. Apoi dintr-o dată ne-am trezit cu o groapă: se săpa o fundație. Într-o jumătate de an, maxim un an, s-a ridicat clădirea. Oțel și sticlă, beton și bani. Altă paradigmă. Altă vibrație. Altă aplecare asupra vieții.
Apoi timpul n-a mai avut răbdare și m-am făcut mare.
De ce nu merităm autostrăzi 2024
Acum 10 ore
3 comentarii:
Si eu imi amintesc cum saream noaptea pe hubloul escortorului, inotam pina la remorchere si cumparam cartusul de Assos, il ambalam bine in pungi si ma cataram inapoi pe hubloul navei, aburcindu-ma pe cearceafurile tinute de tovarasii caporali :)))
de la Unirii, înainte să fie mac, cam prin toamna lui '91 mi-am luat eu the black album.
pe copertă scria Metalicca, suspectez că era făcut la chineji :)
Imi amintesc ca m-am tinut departe de bridge in timpul facultatii cind vedeam cum prietenii mei pierdeau (sau poate cistigau, who knows!) noptile jucand in nori de fum si cu lada de vodca linga.
Imi amintesc cum am (re)descoperit bridge-ul imediat dupa facultate in timpul stagiaturii (legatului de glie) cand am facut o naveta lunga (3 ani!) si grea din Bucuresti (Colentina) la Giurgiu (o ora traversam Bucurestiul cu 2-3 tramvaie pina la gara Progresul, o ora jumate sau doua cu trenul pina la Giurgiu, si asta era doar jumatate din naveta din naveta zilnica).
Imi amintesc cum iarna, devreme dimineata in tren, jucam la lumina lumimarilor (ah, acelea de botez si nunti erau cele mai apreciate), infofoliti in haine groase (nu era nici lumina si nici caldura in trenurile alea) nici nu realizam cind treceau 2 ore, cata pasiune, cita drama ("adio, adio, tara mea cu i din i si i din a").
Imi amintesc cum seara la intoarcerea din Giurgiu, dupa o zi mizerabila, se oprea trenul in gara Progresul si se golea de oameni, numa noi mai stateam 5-10 minute (de obicei in coada trenului) sa mai jucam o levata sau doua. Si azi consider ca-i datorez bridge-lui "supravietuirea" mea (intr-o stare relativ normala) in acele vremuri crancene.
Imi amintesc cum in fiecare Sambata (da, pe vremea aia Sambata era zi normala de lucru) dupa amiaza o asteptam pe nevasta-mea (bucuresteanca get-beget, absolventa de Mate, care facea naveta saptamanala in directia opusa, la Campina, da, da, pe acolo pe langa tine) in Gara de Nord si in loc sa mergem acasa sa vedem de copil (parinti denaturati ce eram, ca doar de aia am luat-o de la capat cu copii acum la batranete) mergeam la prieteni sa jucam bridge toata noaptea.
Imi amintesc cum la bridge nu faceam niciodata pereche cu nevestele ca sa nu se lase cu divort (prea multa pasiune, prea multa drama) dar si asa aveam parte de reprize cu plans si reprosuri de o parte sau alta, dar nu n-am fi lasat de bridge nici in ruptul capului.
Imi amintesc ca dupa ce am invatat bridge la un nivel decent orice alt joc de carti mi se parea (si mi se mai pare si azi) un joc de copii mici, pe care il jucam (cand n-aveam de ales) detasat, relaxat, ca pe o varianta mai saraca de bridge.
Trimiteți un comentariu