marți, 28 februarie 2012

Eşti pe cale să putrezeşti pe picioare

Nu-şi mai recitise versurile, care umpleau peste cinci volume şi care rămaseră uitate pe fundul cufărului. Seara, sau pe vremea siestei, chema în hamac pe una dintre femeile sale, cu care avea o satisfacţie sumară înainte de a cădea într-un somn de plumb pe care nu-l tulbura nici cel mai uşor indiciu despre vreo preocupare oarecare. Era singurul care ştia atunci că inima lui în derută era osândită definitiv la incertitudine.

La început, ameţit de gloria întoarcerii, de victoriile neve¬rosimile, se lăsase vrăjit de abisul măreţiei. Îi plăcea să fie discipolul ducelui de Marlborough, marele său dascăl în meşteşugul războiului, a cărui ţinută fastuoasă în blană şi gheare de tigru inspira respect adulţilor şi uimire copiilor.

Atunci hotărâse ca nici o fiinţă omenească, nici chiar Ursula, să nu se apropie de el la mai puţin de trei metri. În centrul unui cerc însemnat cu creta de către adjutanţii săi ori unde sosea, şi în interiorul căruia nu putea intra decât el, hotăra soarta lumii prin ordine scurte şi fără apel.

Când se duse pentru prima oară la Manaure, după executarea generalului Moncada, se grăbi să împlinească ultima dorinţă a victimei sale, şi văduva primi ochelarii, medalia, ceasul şi verigheta, însă îi interzise să-i treacă pragul casei.

— Nu intraţi, colonele, îi zise ea. Dumneavoastră comandaţi în războiul dumneavoastră, însă eu mai poruncesc încă în casa mea.

Colonelul Aureliano Buendía nu-i arătă nici o ranchiună, însă sufletul lui nu-şi află cu adevărat odihna decât după ce garda sa personală a jefuit şi incendiat casa văduvei. "Ia seama la inima ta, Aureliano!, îi spuse atunci colonelul Gerineldo Márquez. Eşti pe cale să putrezeşti pe picioare."


Gabriel García Márquez, “Un veac de singurătate

.