marți, 14 februarie 2012

Noi, rămânii

“Noi, rămânii”. Fabulos titlu alternativ găsit de Andrei Furnică pe Facebook pentru articolul de ieri, La rămînere.


* * *

Articolul a generat pasiuni. Era de așteptat. E un subiect sensibil, ca un dinte care doare.

* * *

Unul din comentariile articolului. Mi se pare atît de personal, de puternic, de autentic, încît îl consemnez în întregime:

audaces fortuna iuvat, inseamna in cernerea mileniilor de intelepciune ca sansa este de partea celor viteji. poate ca cei care mor pe campul de lupta nu ar trebui categorisiti, pt ca sunt eroi si atat. la fel cum nu sunt de acord cu categorisirea celor plecati sau ramasi.

dar daca s-ar face o radiografie, sunt sigur ca am exportat mai multi aventurieri si delincventi, decat destepti si muncitori. dintre cei de calitate, au plecat meseriasii, pt ca in meseriile manuale, castigul de acolo este net superior. absolventii de studii superioare care au plecat, ca sa fie ospatari sau orice altceva in afara pregatirii in care s-au licentiat aici sunt mult mai slabi decat ei ce au reusit aici.

eu am decis sa
raman cand familia mi-a emigrat. astazi sunt licentiat in drept si am o firma de spatii verzi si una de imobiliare construite de la 0. mama mea lucreaza ca servitoare intr-o casa de doctori. pt o diferenta de salar de 400 de euro fata de ce lua in Romania ca si controlor de calitate la o firma de textile. frate-meu a renuntat sa fie mecanic auto in Romania, ca sa munceasca in constructii ca un rob pe schela pt probabil 800 de euro in plus pe luna. sa fie discriminat, sa fie pus la muncile mai grele etc. alimentele costa ca si aici, chiria mult mai mult.

mi-e teama sa-i intreb daca ar mai pleca o data sa nu trezesc in ei deceptia. poate norocul unora ca ei este criza. pt ca cu banii stransi, vor reusi sa-si ia un acoperis, care in 2007 parea o iluzie.

si iti mai spun ceva, majoritatea romanilor sunt acaparati de aparente. genul de chirias in garsoniera cu masina luxoasa. pt ca nu avem educatie economica si civica. in loc sa isi ia o garsoniera, sa o inchirieze si sa umble cu o masina second cu intretinere ieftina si pret de achizitie sub 5000 e euro. romanii de acolo fac la fel. imi povestesc clientii mei cum ii vad cu masini mai scumpe ca ale lor pe muncitorii platiti cu ziua.

deci nu, romanii de acolo nu sunt mai buni. sunt la fel ca cei de acasa, dar mai loiali nu locului de munca, ci faptului ca nu-si permit sa piarda un loc de munca, ca intretinerea si chiria si ciorba nu o mai pot imparti oricum cu ai casei. nu mai functioneza vorba... unde manca doi, e loc si de trei etc. acolo, esti singur impotriva tuturor.

am incercat si eu o data, inaintea alor mei. si italianul mi-a spus... ai faultate, du-te in tara ta, acolo e viitorul pt cei ca tine. si taica-sau muncise in Argentina si s-a intors in Italia, dar era muncitor. el nu a mai plecat, si-a facut firma si a prosperat in tara lui.

fiecare e liber sa aleaga, alegerea poate fi mai buna sau mai rea pt el, dar niciodata mai buna sau mai rea decat a altora. pt ca destinele sunt unice si personale. eu zic ca sunt mai castigati si mai dstepti tinerii care au ramas aici si si-au facut o cariera sau o firma.

si timpul imi va da dreptate.


* * *

Un alt comentariu puternic la acest articol, semnat de Dan Mărășescu, pe care îl știu din copilărie, vecin de-al Ioanei Ghibănescu și băiatul profesoarei mele de engleză, doamna Monica Mărășescu. Dan este acum în Belgia, unde și-a aranjat soarta. Îl consemnez și pe acesta în întregime:

Că au plecaţi cei mai buni este şi nu este adevărată. Uneori se rămâne din tărie şi se pleacă din slăbiciune, sau din comoditate, cum zicea cineva.

Cred (şi nu cercetez, decât în mine însumi), că suntem un popor complexat. Ştiu că nu e bine să generalizez, dar am impresia că românii au fie un complex de inferioritate, fie unul de superioritate, ceea ce e totuna. Suntem neîmpăcaţi cu noi şi nu găsim drumul de mijloc al justei măsuri. Nu ne găsim motivarea corectă, care e motorul progresului pe care îl propovăduieşte Turambar. O vreme am crezut că sunt o excepţie şi mă vedeam oarecum liber, în afara poporului meu. Apoi mi-am dat seama că tocmai faptul că nu mă vedeam ca membru al poporului meu era semn de complexare. Nu aveam simptome atât de vizibile ca la alţi compatrioţi, nu înjuram românimea, nu o glorificam (sau amândouă pe rând), nu eram virulent pe net, dar complexul era acolo. Poate încă este.

Conştientizarea ajută, dar nu ştiu dacă este atitudinea cea mai facilă sau cea mai naturală. Cred că valorizarea e mai eficientă şi mai firească decât acceptarea "mediocrităţii". Unul dintre motivele pentru care e bine să trăieşti o vreme "dincolo" e tocmai şansa valorizării. E mai uşor să găseşti calea de mijloc şi să te împaci cu tine când mai scapi de grija zilei de mâine şi când, fără să fii excepţional, poţi fi apreciat pentru muncă, dăruire, pricepere etc. Şansa există şi în România, dar e mult mai greu de găsit.

Ce nu găseşti însă în ţară e şansa calibrării. În străinătate, începi prin a vedea slăbiciunile poporului tău şi virtuţile poporului de adopţie apoi vezi slăbiciunile poporului de adopţie şi virtuţile poporului tău şi, în cele din urmă, fără să le exagerezi pe niciunele, le împaci pe toate în aceeaşi propoziţie. Apoi eşti calibrat. Te poţi întoarce în România. Sau poate copiii noştri...


* * *

Nu vă amăgiți că cei care au plecat se vor întoarce.

Istoria, exemplele altor țări care au trecut prin hemoragii de populație asemănătoare cu cea a noastră: Italia, Irlanda, Grecia, ne arată că e foarte puțin probabil ca cei care au plecat să se întoarcă, chiar și cu ușurința de transport din zilele noastre.

Diferențialul de nivel de trai dintre țara de emigrație și România e suficient de însemnat, și acum și în viitorul apropiat și mediu, încît românii plecați să prindă rădăcini acolo.

Și pe urmă, peste douăzeci de ani, chiar și dacă s-ar mai micșora diferența, iremediabilul se va fi deja produs. Oameni în apropierea pensiei, cu copii destul de mari, deja maturi, cu ceva proprietăți și chiverniseală agonisite acolo, cu ceva textură socială deja țesută, prieteni, cunoștințe, amintiri, rutine zilnice, obiceiuri, inerții, tabieturi.

De ce s-ar mai întoarce? Într-un loc unde ar fi deja străini? Doar ca să se îngroape acasă? Poate că da. Dar va fi deja prea tîrziu. Și pentru noi. Și pentru ei.

Din cei deja patru milioane plecați după 1989, dacă se vor întoarce 500 de mii va fi mult. Vorbesc de întoarceri permanente, nu de fenomenul migrației circulare: pleacă, vine, pleacă vine, ca și cum ar face naveta între Telega și București. Sînt mulți și dintr-aceia. Dar ei sînt peste cei patru milioane. Stai, că n-au venit încă datele finale de la INSSE.

* * *

Iar cît despre copiii lor, cu atît mai puțin. Aceia chiar că sînt pierduți pentru România. Au crescut acolo, și-au făcut prieteni acolo, limba de acolo, spre deosebire de părinții lor, este nativă sau cvasi-nativă pentru ei. De ce s-ar întoarce, la ciudații ăia din fundul ăla de lume, din gubernia aia provincială a Europei, la sălbaticii ăia ciudați care taie porcul în curte în loc să-l cumpere frumos ambalat de la supermarket? Comme on. Din nou, istoria ne arată că sînt foarte puține șanse ca a doua generație să se întoarcă.

Evoluția e destul de simplă și destul de bine documentată.

Prima generație e cam speriată de bombe, păstrează nostalgii, nu se aculturează total, dar nici nu se întoarce, trage cu dinții să își facă rădăcini, se sacrifică pentru copiii lor.

Aceștia, a doua generație, fac tot posibilul să scape de stigmatul etnic, de toți markerii distinctivi: accent, obiceiuri, haine, și încearcă să devină mai catolici decît Papa, mai băștinași decît băștinașii, avînd în minte clar exemplul de evitat al părinților lor plasați mulți dintre ei relativ jos pe scara socială.

De-abia a treia generație, cea a nepoților, începe să recupereze simbolic moștenirea culturală a bunicilor, să se reintereseze de rădăcini, de locurile de unde cîndva bunicii lor au plecat, să nu le mai fie rușine că sînt italieni, irlandezi, români, greci, portughezi, columbieni, mexicani, ruși, ucrainieni.

Pînă atunci însă au trecut deja cel puțin 30 – 40 de ani, dacă nu chiar 50 de ani. Alte vremuri, altă istorie. N-o mai apucăm noi. E pentru copiii noștri.

* * *

Apare deseori argumentul că n-au plecat neapărat cei mai buni, că am exportat și multă pegră ori multă mediocritate. “Slavă Domnului că au plecat! Hoți, cerșetori, prostovani care nu găseau un loc de muncă pe aici și oricum ar fi îngroșat rîndurile șomajului”.

Hmmm. În privința șomajului în rîndul forței de muncă necalificate ori slab calificate, e și ăsta un punct de vedere. Intr-adevăr, sînt mulți dintre tinerii români care s-au dus în străinătate să presteze munci grele, slab calificate. Sînt celebrii căpșunarii, zilierii, zidarii, îngrijitoarele de bătrîni. O calificare la locul de muncă, într-adevăr, pe posturi pe care băștinașii nu le doresc, considerîndu-le neatractive, lipsite de prestigiu profesional.

Dar se ignoră un lucru: curajul, îndrăzneala de a-ți lua viața în dinți într-un mediu necunoscut, unde nu știi limba, unde de multe ori nu știi pe nimeni.

Cei care au plecat acum din România, chiar și din talpa țării cea mai puțin educată, sînt și ei tot un soi de cremă, nu după stocul de educație ori după cel de calificare profesională, ci după curaj. Ei sînt americanii noștri, cei de-o fibră cu cei care acum 150 - 100 de ani au plecat în necunoscut și au construit peste ocean o nație activă, creativă.

Săracii Europei, cei fără de viitor la ei acasă, cu ochii sticlind de foame și de speranță, care au ajuns pe Ellis Island cu o sarsana de bulendre și cu copiii cu muci la nas. Nici ăia nu plecaseră de bine. Nici ăia nu erau cine știe ce mari chiaburi și domni cu carte la ei acasă, în Germania, în Italia, în Irlanda, în Polonia.

Cît despre hoți, curve și alți devianți ai societății, părerea mea este că pînă și în această linie de activitate de mîna stîngă, după cum spunea un personaj în filmul Asphalt Jungle (maare film, vă recomand să-l căutați și să-l vedeți), pînă și în acest domeniu au plecat tot cei mai buni, după normele lor de performanță. Hoții cei mai pricepuți, curvele cele mai arătoase, cerșetorii cei mai convingători. Tot o selecție de competență a fost și în acel domeniu.

Și, din fericire pentru noi, și în această felie de societate cred că va funcționa același principiu al reticenței de întoarcere acasă. După ce s-au învățat să fure, să curvăsărească și să cerșească acolo, de ce s-ar mai întoarce aici, mai la sărăcie?

Ca să furi, trebuie să furi de undeva de unde ai ce fura, dintr-o zonă mai înstărită. Acolo are balta pește, e vad de acțiune mult mai bun decît în sărăcia asta de la noi. Și devianții noștri vor rămîne acolo, la fel ca și ceilalți.

Uitați-vă la francezi ce disperați sînt: îi pun pe avion, ei vin aici, trag un chiolhan și se întorc. Uitați-vă la lorzii interlopilor: își feresc pielea de bulău pe la Monte Carlo și prin Paris ori Barcelona.

Stați liniștiți: nici ăia nu se întorc. De ce credeți că nu ne dau Schengen? De ce credeți că nu dau americanii drumul la vize?

* * *

Un alt subiect care trebuie atins este cel al creierelor. Brain drainul. Cei mai buni dintre noi, cei care produc plus-valoare de cunoaștere, stăpînii fizicii și ai chimiei și biologiei și matematicii și ingineriei, cei care își găsesc loc în universități de top și în firme de prestigiu și își lasă lapții creierului acolo, fertilizînd alte culturi, alte meleaguri. Poate cea mai mare pierdere.

Sînt puțini numernic, dar cocoșător de importanți. Ei îngrașă acum Harvardul și Microsoftul, Silicon Valley și DuPont. Nici ăștia nu se vor întoarce. Mai ales ăștia nu se vor întoarce. În atmosfera de mediocritate universitară și lucrativă din România nu au nici o motivație să se întoarcă. Au fost unii, cîțiva, care au făcut prostia și care se luptă acum cu morile de vînt, cu clici de mediocritate instituționalizată, de nepotism care bate competența. Exemplul de succes al lui Sergiu Moroianu este din păcate o excepție.

Partea bună este că aceștia, pe măsură ce îngroașă rîndurile creierelor supte de Occidentul cel decadent și înavuțit și plin de huzur, devin încet-încet o masă critică de prestigiu și de influență, o diaspora luminată la fel cum au de exemplu Ungaria sau Polonia, țări surori din acest punct de vedere. O pierdere care înseamnă un pic și de cîștig.

Slabă resemnare...

LATER EDIT: Tapirul vine si el sa striveasca in mod nemernic si sfarimatoriu corola de minuni a lumii de fantasme si de stereotipuri cu un alt comentariu pertinent pe care il reproduc in intregime:

"argumentului de genul "au plecat absolvenți de studii superioare să se facă ospătari" - și restul din categoria asta, sau ca să citez și eu comentariul de la postul precedent

Dar daca s-ar face o radiografie, sunt sigur ca am exportat mai multi aventurieri si delincventi, decat destepti si muncitori. dintre cei de calitate, au plecat meseriasii, pt ca in meseriile manuale, castigul de acolo este net superior. absolventii de studii superioare care au plecat, ca sa fie ospatari sau orice altceva in afara pregatirii in care s-au licentiat aici sunt mult mai slabi decat ei ce au reusit aici.

ii răspund așa: ăsta e un argument bazat pe o stereotipie, acela că a fi ospătar e mai prejos de a fi licențiat în drept. tot be blogul sor'mii am luat apărarea elenei băsescu care a declarat că avem prea mulți cu facultăți și prea puțini instalatori. (reacția acolo fiind "cum își permite fufa asta să ne dea lecții")

educația și ocupația și prestigiul serviciului sunt, din păcate - orice sociolog o știe - determinantele poziției sociale, cu subînțelesul "superior-inferior", cu o judecată de valoare adicătelea.

eu zic altfel. cei ce au plecat recuperează, acolo, ceva: o etică a muncii bine făcute. da, e mai bine să fii ospătar bun în franța decât licențiat în drept fără scrupule în românia.

e mai bine să fii căpșunar în spania decât asistat social în românia. munca cinstită și bine făcută nu ar trebui să aibă scări de valoare.

elvețienii sunt mai aproape de ideea asta, și de asta au procentul cel mai scăzut în europa de oameni cu studii superioare, iar meseriașii sunt plătiți bine și cu un bun prestigiu al muncii.
"



.

7 comentarii:

Turambar spunea...

:) Yup. Atit de bun incit il bagam in corpul articolului :)

__Vali spunea...

Emigrarea este, in primul rand, o experienta personala si cu greu se poate generaliza in domeniul asta fara a trivializa fenomenul. IMSNSHO, nu neaparat pleaca cei mai buni si nu neaparat raman cei mai putin buni. Din colegii mei de facultate aproximativ jumatate au plecat dar, dupa parerea mea, cei ramasi sunt cel putin la fel de valorosi (profesional, uman) ca si cei plecati. Diferenta ar fi mai degraba in dozajul diferit, care exista in orice individ, de risc, indrazneala, imaginatie, inconstienta, spirit de aventura, s.a.m.d.

Copii emigrantilor:
- Cei nascuti in Romania se adapteaza uluitor si, in general, nu au nici un fel de complexe. Din punctul asta de vedere isi depasesc repede parintii ramasi un pic “incremeniti in proiect” si cu cicatrici in suflet pe care timpul, doar timpul, le va vindeca. Parintii sunt cei care preiau si amortizeza socul schimbarii iar copii devin cumva imuni la ea, Daca au apucat sa vorbesca/citeasc/scrie decent in romana e doar o chestiune de timp pana cind se vor simti mai confortabil in limba tarii de adoptie.
- Cei nascuti in tara de adoptie sunt din start altfel de “animale”. In primii 2-3 ani vorbesc limba materna (daca sunt incurajati de parinti) dar, odata cu frecventarea gadinitei/scolii, vor schimba iute “tabara”. Eventual vor continua sa invete si limba parintilor, sa inteleaga fraze simple, sa o vorbeasca cu accent si cu o constructie delicioasa a frazei. Cu scrisul si cititul e mai greu, doar comunitatile mai numeroase, care organizeaza scoli de weekend, reusesc sa-i invete sa scrie si sa citeasca. Altfel doar parintii foarte determinati si cu destul timp liber la dispozitie reusesc sa-i instruiasca mai mult in limba materna (exceptiile care confirma regula).

Si, nu, nu se vor mai intoarce cu adevarat (din nou, sunt si exceptii) nici parintii si, cu atat mai putin, copii lor.

db spunea...

Am si eu 2 prieteni in Italia, sot si sotie, amandoi absolventi de liceu, el a inceput o facultate in Romania pe care n-a mai terminat-o. Ea este f. muncitoare si a tot incercat sa faca tot felul de chestii aici, numai sa traiasca un pic mai bine ca restul. Pana la urma au plecat, el primul si si-a gasit de lucru in constructii, ea face menaj si baby-sitting pe ici pe colo, amandoi au facut cursuri de limba sa poata comunica mai bine, stau cu chirie si aduna cam 1500-1800 euro pe luna venituri. Nu prea au bani stransi, ani de zile au fost bantuiti de dor, dar ce ii face sa vrea sa stea in continuare acolo este faptul ca in Romania munca pe care ei o fac acolo este mult mai modest platita si nu le-ar ajunge sa traiasca la standardul din Italia; ca sunt tratati cu politete, incredere, intelegere, deferenta si dreptate, nu ca in Romania. El imi spunea ca n-ar suporta sa se intoarca in Romania sa lucreze pe vreun santier si sa tipe la el vreun sef, sa-l injure si sa il ia de sus, ea imi spunea cam acelasi lucru, ca nu i-ar conveni sa o ia de sus si s-o trateze ca pe o sluga vreo mare "Doamna Romana", ca n-ar mai suporta sa vina si sa dea de birocratia noastra draga, de felul in care erau tratati de autoritati, de cat de greu rezolva lucruri mici in Romania, alea de nu le dau deloc batai de cap dincolo. In tara au un apartament pe care il inchiriaza 11 luni pe an, in a 12-a luna vin ei si-si fac concediu - de o luna - cu banii de chirie stransi. E un calcul economico-social, ies mai bine asa. Lumea pleaca pentru normalitate, pentru ca acolo mediocritatea de care vorbeati e acceptabila si fireasca, neumilitoare, necovarsitoare. In Romania, mediocritatea e tratata ca uratenia, ti-e rusine cu ea, te scoate in afara grupului de succes.

Tapirul spunea...

situatia poate ca nu este asa de tragica. daca ne uitam la secolul XIX, modernizarea romaniai a fost facuta de tinerii plecati la studii la Paris, Berlin etc, mai putin de cei ramasi "incremeniti in proiect" vorba unui comentator. daca exista suficiente incentives in romania, se pot intoarce suficienti. cam asta cred ca e planul chinei, de exemplu, pe termen lung. nici nu trebuie sa se intoarca fizic, in globalizarea de azi. io de exemplu daca reusesc sa stabilesc niste proiecte de colaborare pe cercetare si interventie cu institutii din romania, o sa consider ca m-am "intors", ca am contribuit, chiar daca trei sferturi pe an as sta, fizic, tot in afara ei.

Anonim spunea...

m-am gustat asa de mult la chestia asta incit trebuie repetata:

"Lumea pleaca pentru normalitate, pentru ca acolo mediocritatea de care vorbeati e acceptabila si fireasca, neumilitoare, necovarsitoare. "

chapeau!

mai e ceva care nu s-a spus prea in clar: pleaca cei muncitori, cei carora nu le convine "merge si asa" sau cum s-ar spune pe limba ta favorita "nadiojnii" aia care pun baze la ceva (orice) si cu care se poate construi. in schimb cei care ramin, nu i-ash plasa la polul opus, dar sint inlantuiti intr-un sistem pe care nu prea ai cum sa-l schimbi. nu prin lupta individuala.

fish

Ștefan A. spunea...

Cine a plecat , indiferent de motiv , a demonstrat o vointa embrionara de capitalist in devenire . A riscat tot pentru o viata mai buna . Asta e prima etapa a capitalismului sanatos. Existenta oamenilor care risca in prima persoana pentru a trai mai bine . Ca e capsunar , zidar , chelner, medic sau cercetator , e acelasi spirit , aceiasi vointa de a face tot posibilul sa traiasca mai bine . Fara sa se aplece in fata politicianului , a functionarului care cere spaga , fara sa adoarma constinta personala cind e nevoit sa deie plicul cu bani pentru a avea un drept recunoscut sau un tratament medical decent. Unii vor ajunge departe , altii vor bate pasul pe loc , altii putini se vor intoarce acasa dezamagiti . Asa e viata , asa e capitalismul . Romania oricum nu are nevoie de ei . Aici e important sa fi parte din sistem ca acesta la rindul lui va avea grija de tine . Fie ca ajungi bugetar pe functii , fie ca ajungi prim ministru , sistemul te va ocroti inclusiv la pensie . Un model inchis in care reusesti daca anesteziezi bine morala si bunul simt iar daca nu , traiesti in o iluzie de bunastare care la primul tusit occidental se prabuseste vertiginos . Sa fim optimisti .Viitorul va fi maret. Pacat ca prezentul e mizerabil . La fel ca si trecutul .

Dragos Bora spunea...

@Tapirul

"ii răspund așa: ăsta e un argument bazat pe o stereotipie, acela că a fi ospătar e mai prejos de a fi licențiat în drept."

Chapeau!
Da' n-ai grija, ca exista preocupare
pentru a se strica si chestia asta...
:(

"Avem nevoie de ucenici, nu doar de academicieni (Die Welt)"

http://m.rfi.ro/articol/presa-internationala/avem-nevoie-ucenici-nu-doar-academicieni-die-welt