duminică, 26 februarie 2012

Împușcați-mǎ! Împușcați-mǎ! strigǎ el liberalilor de pe margine

"Înainte de a-l duce la zid, părintele Nicanor voi să-l asiste. "Nu mă căiesc de nimic", zise Arcadio şi se puse sub ordinele plutonului de execuţie, după ce bău o ceaşcă de cafea neagră. Comandantul plutonului, specializat în execuţii sumare, purta un nume care însemna ceva mai mult decât o întâmplare: căpitanul Roque Carnicero (măcelarul).

În drum spre cimitir, în ciuda burniţei persistente, Arcadio observă că în zare răsărea o zi de miercuri radioasă. Nostalgia lui se risipi o dată cu negura şi făcu loc unei imense curiozităţi. Abia în clipa în care i se ordonă să se aşeze cu spatele la zid, Arcadio o observă pe Rebeca, cu părul umed, îmbrăcată într-o rochie cu flori de trandafiri, deschizând ferestrele casei.

Se strădui ca ea să-l recunoască. Într-adevăr, Rebeca se uită cu totul întâmplător în direcţia zidului şi rămase paralizată de stupoare; abia putu să reacţioneze şi să-i adreseze lui Arcadio un semn de adio. Arcadio îi răspunse în acelaşi chip.

În aceeaşi clipă ţintiră asupra lui gurile înnegrite ale puştilor, iar el auzi cuvânt cu cuvânt enciclicele psalmodiate ale lui Melchiade, percepu paşii rătăciţi ai Santei Sofia de la Piedád, încă fecioară, în sala de clasă, îşi simţi nasul cuprins de aceeaşi rigiditate care-i atrăsese atenţia la nările cadavrului lui Remedios.

"Ah, la naiba! mai reuşi să gândească. Am uitat să le spun că dacă e fetiţă, s-o boteze Remedios."

Apoi, înşfăcat dintr-o dată de o gheară care-l sfâşia crâncen, simţi din nou acea groază care-l chinuise toată viaţa. Căpitanul dăduse ordin să tragă. Arcadio abia mai avu timp să-şi umple pieptul şi să-şi ridice capul, fără să priceapă de unde putea să curgă lichidul fierbinte care-i ardea coapsele:

— Bandă de codoşi! strigă el. Trăiască partidul liberal!
"

Gabriel García Márquez, “Un veac de singurătate