Un copac pe zi: CORNUL

Au trecut doi ani de zile, însă acest articol este la fel de actual.

Doamnelor și domnilor, să lăsăm la o parte politica, rugby-ul, impresiile de călătorie și alte chestii la fel de faine și de inutile și să ne aducem aminte de lucrurile cu adevărat importante. De unde venim, cine ne însoțește, unde vom fi îngropați, ce va crește la căpătîiul nostru.

Un corn. Sau un frasin. Sau un ulm.

Doamnelor și domnilor, unul din articolele cele mai căutate pe acest blog, alături de cel privind leacul fasceitei plantare: ceaiul de dafin.

Hai, citiți, că vine toamna și s-au copt coarnele pe coaste.

* * *

Pentru că vine toamna și mai e un pic, doar un pic, foarte pic de 4 – 5 luni până la primăvară, ca și cum ar fi mâine, nu’i așa, eu vă propun să ne pregătim de pe acum și să slăvim vestitorii primăverii.

Așadar și prin urmare, azi: cornul. Cornus mas. Puteți citi pe scurt despre el în română sau în engleză (de unde, de fapt, este tradusă pagina de pe WikiRo).



Cornul este un arbust care se găsește în zona deluroasă. Adică, pe limba românească de la sat, un tufiș care crește pe dealuri. Nici copac, dar nici legumă. Un tufiș mare. Uneori un copac mic. De regulă, pe la 3 – 4 metri în diametru și în înălțime. Dar uneori se poate duce chiar și spre 10 metri.



Cornul are un lemn tare. Foarte tare. Cel mai tare lemn care se găsește prin țara noastră. Doar că, din păcate, nu crește prea mare. Mai tare și decât ulmul, și decât salcâmul. Fier, frate. Se făceau cozi de topor din el, și juguri, și mânere, și țepușe.

Noi, când eram mici, făceam pe dracu în patru să ne facem arcurile din lemn de corn. Trăgea mai departe și ținea mai mult decât arcul de alun. Și arcul de sânger era bun. De fapt, sângerul (Cornus sanguinea) e neam bun cu cornul. Ușor diferit la frunză, cu nervuri mai bine evidențiate, mai închisă la culoare, de multe ori roșiatică, ceva mai lucioasă și un pic mai mare, dar mai ales și mai ales la fructe: negre, mici, mai multe într-un ciorcine, ușor toxice.

Buuun. Cornul face niște fructe mici, ovoidale, ca niște măsline rahitice sau ca niște căcăreze de oaie – pentru intelectualii rafinați dintre Dvs. care știu ce e aia oaie și cum face oaia caca pe câmp :p. Sau, ca să fiu poetic, ca o minge de rugby pe care să o ții pe un vârf de deget.



Culoarea e roșie, cu nuanțe variate, de la un roșu palid, de călină, până la un roșu negru, de vișină putredă. Dacă nu sunt coapte coapte, coarnele îți fac gura pungă. Dar pungă, frate. Mănânci un pumn de coarne și pe urmă ai obrajii supți, ca la somalezi, și vobești printre buze, că nu mai ești în stare să deschizi gura. Ca să nu mai spun că are un efect puternic constipator. Știți voi ce e aia. Cum zicea bunică-mea: mănânci un pumn de coarne...



Cele mai bune coarne sunt cele atât de coapte, încât au căzut pe jos. Sunt moi și semi-terciuite și de’abia acum dulci. Sunt bune de te lingi pe buze. Nu vă fie jenă, ori scârbă : pământul de sub copaci, de pe dealuri, e curat. Cu mult mai curat decât masa Dvs. din bucătărie, care colcăie de microbi urbani. Luați de mâncați. Nu fiți sclifosiți.

...Mă rog. Să continuăm. Cornul înflorește primăvara. Face niște flori de un galben lâmăie, mici, cât un bob de orez, adunate în chiorchini de câte 6-10 flori. Nu miros deloc. Dar sunt al naibii de frumoase pe coaste.



Pentru că, dintre toate plantele, cornul înflorește primul, laolaltă cu alunul și cu un soi de salcie (aia care face mâțișori), chiar și înaintea ghiocelului și a viorelelor și a măselei ciutii și a brândușelor de primăvară. Cornul înflorește în februarie, când încă mai e zăpadă pe coaste. Mă rog, acum, cu încălzirea asta globală, am văzut corn înflorit și la 15 ianuarie, pe niște coaste golașe, care nu aveau pic de zăpadă pe ele. Dar asta este altă poveste... :(



Vorbeam că înflorește cel mai devreme, împreună cu alunul. Doar că alunul, după cum unii dintre Dvs. probabil știți, face așa niște ciucurași maronii, care nu prea se văd în peisaj. Pe când cornul înflorește en gros, toată coroana un iureș de galben, fără pic de frunză în el. Și coastele cu corni se văd de departe, maluri galbele și curate. Și inima face zvâc.

Puteți vedea cornii înfloriți primăvara în Cișmigiu. Sunt frumoși, dar nu la fel de frumoși ca cei din grădina noastră de la Telega, de pe dealul Călinetului. Unde, în toamna asta, am cules coarne, și pere, și nuci, și mere pădurețe, și gherghine, și prune gălbioare, și frunze roșii de paltin și de nuc.

Și unde la primăvară o să ne plimbăm pe sub un mal galben, ca de început de lume.

:)



PS: Mai multe imagini ale acestui frumos arbust, aici