Cum sa fii un psihoterapeut (si) mai bun

Știți, în general oamenii însurați au soții.

A'ta e'te. Viața'i grea, lumea'i rea. Viața este încurcată, lumea este însurată. Ecuația e dureros de simplă: un om însurat = o soție. Mulți dintre Dvs. o cunoașteți, să nu-mi spuneți că nu știți cum este, că nu vă cred, deluzionalilor.

Ei bine, inevitabil, și eu sînt prins în aceeași situație. Însurat, ergo soție. Știu, știu: vai de mama mea. Cine m-a pus. Un' te duci, tu, Gooooguuule? Bine, bine, să trecem peste. Scrisorile de compasiune mi le puteți trimite pe e-mail.

Soția mea, adică Flo, este psiholog. Mai precis, psihoterapeut. Și mai precis, psihoterapeută. Și mai și mai precis, psihoterapeută centrată pe persoană aka Rogers.

V-am mai povestit eu și alte dăți de nenea ăsta Rogers. Un umanist, un iluminat, un blînd și un dornic de "să fie bine la toată lumea", ca idealistu' ăla de Iisus sau inadecvatul ăla din Picnic la marginea drumului. Mă rog, treaba lor. Oamenii ăștia nu știu ce e aia cinism, și nu ne apucăm noi acum să le schimbăm cadrul referențial existențial, nu?

Deci soție. Deci soție psihoterapeut. Care face bine oamenii la creer, la emoții, la felt sense, la nevroză, psihoză, dextroză, glucoză și tiribomboză. Mă rog, chestii complicate, pe care nu le pricep decît și doar 92,7%, că așa mi-s eu, emotiv, dar dăștept și mai ales modest.

(Doar Groparu e mai dăștept și mai modest decît mine, dar el e ardelean, și de la Cluuuuj pe deasupra, deci nu se pune, căci cu toții știm că ardelenii sînt cele mai foarte superioare ființe de pe planeta asta plină de oameni emotivi, dăștepți și mai ales și mai ales modești. Nu ne putem compara cu ei, că ne dăm cu tabla în cap și ni se duce toată stima de sine pe apa Feleacului, sau a Someșului, sau ce curge pe la ei pe-acolo, mama lor de habsburgi cei mai foarte superiori)

Dar să nu ne abatem de la subiect, că ne bate Dumnezeu, soarta și soția – într-o ordine riguros aleatorie.

După cum vă spuneam, soția mea face oamenii bine la creer. Și-i face bine, believe me. (Doar mie îmi face rău, mult rău, ah dacă ați ști ce pățesc, nici nu v-ar veni să credeți, mă bate, mă oprimă, suprimă și deprimă, îmi cauzează rău de tot. Dar asta e normal, e din vina mea, că nu aduc toți banii acasă, îi dau pe whisky și pe jocuri de noroc, la bridge și la rugby – că și ăsta e tot joc de noroc, ai noroc dacă scapi întreg de pe teren. Și atunci mă bate, mă bate pînă scot tot din buzunare, inclusiv telefonul mobil, și de-aia eu sînt așa de nevrotic și de slab și de anemic și supărat pe viață și depresiv și plîng. Toată ziua plîng și scriu pe blog, să-mi descarc sufletu oprimat de ...)

Dar să nu divagăm. Despre mine, altădată (zău: spun tot. Stai să vezi...)

Deeeeci. Deci să revenim. Florentina, clienții, terapia, îi face bine la creer (doar pe mine nu :(. V-am spus că mă bate? ).

Pentru a-i face bine, ea a urmat o pregătire riguroasă, facultate, pe urmă formare în terapia Rogers, cu niște tanti și niște nene tare înțelepți și foarte superiori de la Viena, oraș plin de psihoterapeuți precum România de șomeri și Brazilia de lucrătoare erotice. Un soi de specific local, psihoterapeuții ăștia în Austria. Cum intri în Viena, nu se poate să nu te ciocnești de unul pe stradă, să-ți sară pălăria din cap, porumbelu de act ratat pe gură și nevroza din creer.

Deeeci.

Deci, după toate aceste formări și formatări, Flo nu s-a oprit. A continuat pregătirea profesională și dă-i seminarii, congrese, conferințe și para-conferințe, ca să nu mai vorbim de supervizarea pe care o face și acum cu formatoarele alea cele mai foarte înțelepte din orașul lui Hitl... ăăăă, pardon, al lui Freud.

Chiar acum, în timp ce scriu – ah, libertate! ah, burlăcie! ah! să vezi ce mi-o iau cînd se întoarce! – Flo este la Viena, la întîlnirea cu înțeleptele psihoterapeute care îi călăuzesc și îmbunătățesc pașii profesionali (V-am spus că m-au bătut și ele aici o dată, cînd au venit în București? M-au bătut cu o ediție hardcover princeps a lui Rogers, On Becoming A Person, ditamai biblia cu cotor tare și cu muchii colțuroase, de ...).

Să nu divagăm. Flo e la Viena. Am însoțit-o și eu într-unul din anii trecuți, a ieșit o plimbare pe malul Dunării pe cinste cu o bicicletă veche, dar antică. Flo se formata, eu pedalam și eram depășit de toate babele sportive, că sărea lanțul la bicicletă. (Și atunci m-au bătut psihoterapeutele, tot cu cartea, m-am întors plin de vînătăi de la aeroport, s-a uitat vameșul la mine ca la...)

Damn it! Ce-i cu mine de nu reușesc să țin firu narativ drept? Cred că am ceva la cap. Ar trebui să mă duc la terapie, să-mi scoată întortocheala din creer. De ce am impresia că toată lumea vrea să mă bată?

Deci. Să revenim. Unde rămăsesem?

Aha. Flo terapie Viena supervizare libertate dulce libertate unde e sticla de whisky, să sărbătorim, nu e acasă, iuhuuu!

Și toate astea (formarea, nu sărbătorirea cu whisky a fericitului eveniment că nu-i nevasta acasă) pentru a face terapie cît mai bine, cît mai profi, ca să ajute onor clienții să se facă (și) mai bine la creer, emoție, nevroză, psihoză, dextroză, glucoză și tiribomboză.

Cît efort! Cîtă dedicație! Ce perseverență profesională! Cîtă concentrare! Ce atenție la detalii, la ședințele anterioare, la legătura dintre teorie și practică, la micile semne aparent banale care spun mult, atît de mult. Ce mai, frate, fizică atomică, știință cuantică, rachete și submarine și complexitate și artă. Complicat, credeți-mă. Și acum nu glumesc, doar îmi torn un pahar de whisky pe care îl închin în cinstea acestei seri minunate.

Cînd, mult mai simplu ar fi așa, ca nenea ăsta de mai jos, care ne prezintă o manieră de eficientizare a procesului psihoterapeutic de numa-numa. În cinci minute te face bine de nu te vezi, scutești și banii, că te costă doar cinci dolari (atenție! nu dă rest).

Ce atîta carte, ce atîta complicațiune și pricepere și bibileală de Freud de Rogers de Jung și de alții asemenea? Uite aici cum se practică meseria. O metodă foarte bună pentru aceste vremuri de criză pe care le trăim, o adevărată catastrofă, un dezastru mondial global internațional universal, ca să nu mai vorbim de rapiță, ați văzut rapița, păi vă dați seama cum va afecta asta deficitul bugetar și PIB-ul și datoria externă?

Vă las să priviți. Cît despre mine, de-abia aștept să se întoarcă Flo de la Viena și să-i arăt cum își poate îmbunătăți eficiența profesională. Dacă începînd de joi încolo nu postez pentru o vreme, nu disperați. Lovitura de făcăleț de cele mai multe ori nu este fatală.

În plus, din experiența personală pot să vă asigur că în general mă lovește cu tigaia, nu cu făcălețul. Nu de alta, dar l-am pitit bine - știu eu ce știu, sînt Stan Pățitul (v-am spus că mă bate în mod regulat?). Deci pot să scap chiar și mai ușor: între una și două săptămîni de invaliditate parțială, urmate de două-trei luni de colivascență și de tratament a sechelelor post-traumatice. Deci un fleac. Deci după cum spunea guvernatoru: I'll be back. În ghips, but I'll be back.

Dar zău dacă nu se merită, pentru fericirea familiei noastre. Ce eforturi și ce sacrificii fac eu, dom'le, să ne fie bine...

:)

Courtesy of the Simpsons, sezonul 7, episodul 15, Bart the Fink, de unde am aflat de existența acestui nene numit Bob Newhart.

Bod Newhart – Stop it!