Ca o naibă de balaur

O dată ce te înveți, greu mai scapi de nărav. Acum aproape 10 ani de zile m-am obișnuit să mă uit în datele de audiență, să fac grafice din care să extrag zeama evoluției mass media. De atunci, tot asta fac, într-un fel sau altul, inclusiv cu acest blog.

Este fascinant să vezi ce înseamnă puterea obișnuinței și cum, pe parcursul acestor trei ani de zile, s-a format un nucleu dur de cititori care vin și vin și vin într-una pe aici.

E fascinant și onorant să vezi șerpișorul cum suie, cum încet-încet, după momente de intensitate, în care urcă vertiginos, de obicei în preajma alegerilor, coboară la loc, dar întotdeauna ceva mai sus decît înainte. Mai mulți cititori fideli, care dau în fiecare zi un ochi pe aici să vadă ce năzbîtii a mai scornit azi bloggeru ăla de Turambar, mama lui de sociolog cu sondajele lui și cu aiurelile lui întîmplătoare, dragul de el, mînca-l-ar cîinii, ai văzut ce chestii haioase are, ciudatu naibii?

Este un format de evoluție cu care sînt atît de obișnuit, pe care de-a lungul anilor în care am lucrat în domeniu l-am văzut des, care măsoară felul în care se construiește fidelitatea de consum. Este fascinant să ți se deruleze sub ochi felul în care se construiește un comportament uman bine așezat. E prima lecție pe care orice marketer ar trebui s-o învețe: șerpișorul care crește încet-încet, chinuitor de încet, bucurător de constant, trecînd prin faze de acumulare și faze de distribuire, exact ca la bursă.

O reptilă de naibă de balaur care se tîrăște pe axa timpului, în sus pe crengile copacului ratingului. Ritmul fenomenului social, respirația mulțimilor, comportamentul care, de la un anumit număr încolo, începe să capete structuri bine definite, predictibile, aparținînd unei clase de fenomene.

Vă mulțumesc și mă simt onorat. Vă dați seama că-mi crește inima-n pieptu-mi de aramă cînd vă văd cum veniți.

În același timp, însă, mă simt și disperat. Damn it, chestia asta a căpătat o viață a sa proprie. Trăiește, respiră, mișcă. E o lighioană ce trebuie hrănită zi de zi.

Mă simt precum argatul care trebuie să dea fîn în fiecare dimineață la animale, ba chiar și seara, să mulgă vaca, să rînească, să aducă apă. Ca jurnalistul care, vrei nu vrei, trebuie să scrie în fiecare zi la foaie, fie că are știri, fie că nu, fie că are inspirație ori chef au ba. Ca siderurgistul care trebuie în fiecare zi să tragă o nouă șarjă, să nu se răcească cuptorul, că pe urmă e jale mare, durează mult pînă îl cureți și îl încarci din nou și îl încălzești și îl readuci la starea inițială.

Și uite așa, încet-încet, mă simt - și probabil și devin un pic, așa, pe la colțuri, pe la cusături – unul din această tagmă pe care o bombăm eu atît de mult. Tagma jurnaliștilor, mama lor de manipulatori și de recenți și de superficiali și de purtători și creatori de agendă proprie, ascunsă, isterică și rea.

Luați această cupă de la gura mea. E amară. Eu vreau să fac grafice și să ponderez baze de date și să despic corola de minuni a lumii sociale. De ce o soartă grea și un trai nefericit? De ce, Doamne, de ce? Cine naiba m-a pus să-mi fac blog, că acum trebuie să-i dau de mîncare în fiecare zi, mama lui de tiran, de asupritor, de consumator de viață și de tinerețe?

Luați-l de pe mine, că mă sufoc.

Dar nu acum. Mai lăsați-l un pic, că-i așa de bine...

:blink: