Primul blog din lume. Erotic, evident...

Ieri, după o întîlnire cu niște prieteni pe undeva prin centru, am adăstat (ah! ce cuvînt vetust, inutil, prăfuit și prețios) ceva vreme pe la Universitate, mai mult de o oră, în amintirea vremurilor cînd eram student și băteam toată ziua anticariatele improvizate pe lîngă ziduri.

Acolo, printre multe alte hîrțoage prăfuite, inutile, aruncate de către stăpînii lor întru pierzanie, scoase din rafturi și exilate în soare și în praf și în vînt și în zăpușeală și umezeală, să le ia dracu de cărți, că la nimic nu sînt bune,

acolo, la ziduri și la sărăcie și inutilitate, în căutarea timpului pierdut, a tinereții iresponsabile, dar și a două titluri pe care de mult le alerg: Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi (nu o mai găsesc!) și Roman de Renart (n-am avut-o niciodată, am citit-o cu împrumut cînd eram mic și de atunci am rămas cu ea în minte. Ce ediție! Ce traducere! Ce ilustrații! Vreau neapărat să fac rost de ea înainte ca fetele mele să fie suficient de mari încît să nu se mai bucure de ea)

acolo, printre alte multe daraveli de cuvinte împrăștiate, printre tristeți și iluzii și aluzii și perfuzii și comfuzii, acolo am dat peste primul blog din lume. Auzisem de mult timp de el, citisem și oareșce bucățele dintr-însul, însă nu știu cum s-a făcut că pînă acum nu-mi picase în mînă ediția în română. O ediție excelentă, într-o limbă delicios de adecvată, o adevărată operă de artă traducerea în sine, realizată de doamna Stanca Cionca.

Doamnelor și domnilor, permiteți-mi să vă prezint primul blog din lume, scris acum mai bine de o mie de ani. Makura no sōshi, sau Cartea pernei, sau Însemnări de căpătîi, cum a fost tradusă la noi în română, în 1977, la editura Univers.



Doamnelor și domnilor, doamna Sei Șonagon, un soi de Belle de Jour de acum un mileniu, o cocotă, o firoscoasă, o delicată, o prețioasă, o zurbagioaică, o nobilă și nubilă și curtezană și metresă și poetă și tare iubitoare de bîrfă, litere, plăcerile cărnii și lună plină.



O gheișă, o curvă, o inadecvată, o delicată, o bîrfitoare și clevetitoare, o șopîrlicioasă de cea mai înaltă clasă, o distinsă poeteasă și inutilă femeie, pentru că, nu-i așa?, din scrierile marxiste știm cu toții că nobilimea reprezintă o clasă socială inutilă, dedată jafului și dezmățului și exploatării oamenii munci, așa ca mine ca tine ca noi toți cei din fabrici și uzine. De asemenea, din înțelepciunea misogină, știm cu toții că femeile sînt inutile, dar absolut și iremediabil inutile, cu excepția acelor cazuri și momente cînd sînt utile.

Deci primul blog, da? Deci acum o mie de ani, da? Deci deschidem cartea la întîmplare, să moară pisica dacă n-am deschis-o absolut la întîmplare, și peste ce dăm? Peste fix ce vă spuneam: depravare stil eleganță iresponsabilitate erotism viață flușturatică și lună plină. Multă lună plină.



Observați, vă rog, tema aleasă. Erotism. Împreunare. Petrecerea nopții în scopul schimbului ilegal de fluide corporale. Observați, vă rog, priceperea și exactitatea descrierii gesturilor și trăirilor, oricît de mărunte și neînsemnate ar părea ele. Observați, vă rog, eleganța contrapunctuală a stilului, de la întorlocarea, complicăciunea și elocvența de început, de la descrierea în detaliu a tuturor chițibușurilor plecării pînă la tăioșenia de cuvinte puține, spartane, brusc curmate de la sfîrșit. Un contrapunct pentru care Tarantino ar fi ucis de invidie, un contrapunct demn de Bach și de Borges. Nu degeaba Borges o aprecia pe această doamnă peste poate.

Sau era oare Radu Cosașu și mă lasă pe mine memoria?

Hai, citiți și deveniți și mai inutili, înțelepți și eleganți. Mama voastră de clasă socială asupritoare, cum sugeți voi sîngele poporului și pensiile amărîților de oameni ai muncii.

:) :wink:

* * *

Cînd se scoală de lîngă iubita lui dimineața, la ceasul lunii palide, curteanul n-are să-și potrivească mult veșmintele și nici să-și lege panglicile tichiei lăcuite. Căci cine să-i scoată vorbe văzîndu-l la ceasul acela cu panglicile dezlegate și cu veșmintele descheiate?

La ora despărțirii se cade să se-arate drăgăstos. Să se ridice de lîngă dînsa în silă, de parcă i-ar fi greu, chiar dacă ea îl zorește:

― Se luminează de ziuă. Hai, e peste poate să mai rămîi!

E tare îndurerat, îi e inima grea, căci noaptea nu i-a fost de-ajuns de lungă. Nu se scoală în picioare să-și tragă brăcinarii, ci se apleacă încă o dată spre dînsa, șoptindu-i la ureche vorbele dulci ce-au mai rămas nespuse. Între timp, pierdut în gînduri, ș-ia prins pe nesimțite cingătoarea.

Ridică apoi storurile de bambus și împreună pășesc în prag. Iubitul îi mai spune o dată ce lungă-i va părea ziua departe de ea, pe urmă se strecoară neauzit afară. Ea îl petrece cu privirea și multă vreme îi va rămîne în amintire tulburarea dulce a despărțirii.

Mai sînt și altfel de amintiri: bărbatul care sare grăbit din așternut, se-ntinde (brăcinarii legați în grabă foșnesc neplăcut), își răsfrînge mînecile caftanului ori ale costumului de vînătoare, și mătasa iarăși fîșîie, apoi își leagă strîns brîul și stînd așa, își trage coiful lăcuit, legîndu-l bine sub bărbie, cu zgomot. Apoi umblă în patru labe să-și cate lucrușoarele ce le-a răspîndit seara pe podea (evantaiul și caiețelul lui!). Dar cum e întuneric, bîjbîie și nu dă de ele. Unde-or fi, unde-or fi? - și se lovește de toate cele din odaie. În fine, dacă le-a găsit, își face vînt cu evantaiul și după ce-a-ndesat hîrtiile în brîu nu găsește altceva de zis decît:

- Ei, am plecat.

Și-atîta.