Rocada mică

[...] Toată lumea o dă pe "gândire pozitivă", să folosim fondurile europene pentru educaţia romilor şi aşa mai departe. Foarte bine, dar cât o să ţină asta? Pentru că, mâine, iarăşi, aceia dintre ţigani care nu au apucat să meargă la grădiniţă de la trei sau patru ani, dar nici la şcoala primară nu şi-au pierdut prea mult timp, îşi vor întemeia taberele lor mizere în te miri ce colţ mirific al Franţei sau Italiei şi populaţia din vecinătate se va revolta.

Pentru că pe copilaşii romi care astăzi merg la grădiniţă şi mâine chiar la şcoală generaţia aceasta nu va apuca să-i mai vadă comportându-se civilizat. Problema este, deci, una de durată, de generaţii. Lipsa de înţelepciune, fundamentală, a lumii de astăzi, care vrea totul acum, pe loc, şi nu preţuieşte nimic din ce a fost sau ar putea fi cândva, ne împiedică să judecăm, prea adesea, cu mintea limpede şi să acceptăm că sunt şi lucruri care, începute în timpul vieţii noastre, o vor depăşi, poate, cu mult.

Se spune că un olar chinez pregăteşte nu ştiu ce lut special pentru nepotul său. Şi o face cu seninătatea celui care îşi îndeplineşte o datorie şi ştie că rezultatele nu le va vedea nici măcar fiul său, ci abia fiul aceluia. O fi o parabolă a răbdării, o fi adevărat, habar nu am, dar povestea ajunge pentru a defini ce e de definit. E drept că, şi în Europa, politicienii, mai precis oamenii de stat pregătesc legi şi proiecte pentru peste 20 sau chiar 40 de ani, că, de pildă, în Franţa, se vorbeşte de deficitul fondului de pensii din anul 2050...

Dar e tot atât de adevărat că oamenii ştiu că au o singură viaţă, că asta ţine puţin şi vor totul în decursul ei. E un decalaj teribil între ceea ce se poate prevedea acum şi posibilităţile de a trăi tu însuţi ceea ce prevezi. Dacă în secolul XIX nu prea puteai prevedea invenţii care azi ni se par simpluţe, acum se fac previziuni pe o sută, două sau trei de ani şi se vorbeşte de catastrofe care ar putea surveni peste un mileniu, Nu-i vorbă că, în acest caz, nimeni nu se grăbeşte, ba, dimpotrivă, suntem cu toţii fericiţi că, măcar catastrofele alea, de peste aproape o mie de ani, sigur n-o să le prindem.

Revenind la educaţia copiilor ţigani, acum când elanul "organismelor" e mare, cel al profesorilor de la ceilalţi, unde nu se discută despre etnie, şi unde ţiganii nu se mai contabilizează, e în scădere. Profesorii se trezesc în imposibilitate de a-şi mai practica profesia şi, în acelaşi timp, să ducă o viaţă decentă. Încă de pe vremea când un profesor câştiga ceva ce părea normal, un manelist în devenire îl sfida cu câştigul de la o nuntă.

Aşa că, nerăbdarea celor care vor să-i vadă şi pe ţigani cel puţin la fel de civilizaţi cu ceilalţi români, care nu au fost defavorizaţi din naştere, poate să fie ostoită de un fapt care se poate întâmpla încă înainte de realizarea visului european despre romi: în scurtă vreme se va realiza o egalizare în jos, căci fără profesori de calitate, învăţământul se va degrada şi el, şi procesul a şi început, aşa că, în curând, vom deveni cu toţii o apă şi-un pământ la capitolul educaţie, români neaoşi sau ţigani defavorizaţi de veacuri. Căci decivilizarea poate atinge viteze mult mai mari decât procesul invers, aşa cum se şi vede în patria noastră.

În fond, prin felul cum este tratată şcoala şi educaţia azi în România, cu sunt trataţi profesorii, dar şi elevii, mă tem că se va realiza o rocadă mică, între romi şi români, în sensul că primii se vor civiliza, în timp ce ceilalţi se vor deciviliza, luându-le locul. Un joc
periculos. Cu sumă fixă, nu-i aşa? La care guvernanţii ar trebui să mediteze mai serios. [...]

Nicolae Prelipceanu, Rocada mică (România Liberă, 21 septembrie 2010)