joi, 30 ianuarie 2014

Înșir-te viscolite

Zilele astea subiectul principal de preocupare, de acțiune și de discuție îl reprezintă viscolul ce a cuprins părțile unde de regulă viscolește în România. Sîntem uimiți de forța vremii. Simțim că trăim vremi excepționale. În unele locuri publice discursul chiar trece înspăimîntat și înspăimîntător și inevitabil intens dinspre încălzirea globală spre noua glaciațiune.

Sînt cîteva motive pentru care percepem lucrurile diferit față de înaintașii noștri.

În primul rînd ne-am dezvățat de iarnă. În ultimii aproximativ 30 de ani iarna a devenit prin părțile noastre din ce în ce mai blîndă, cu zăpadă din ce în ce mai puțină. Un soi de primăvară ori toamnă mai janghinoasă, mai fără de vegetație.

30 de ani e de ajuns pentru un schimb de generație, pentru redefinirea conceptului de normă, de normalitate, de cum e vremea de regulă iarna și ce putem ori nu putem face de regulă iarna.

Dacă ai fi întrebat pe unul din bunicii sau din părinții noștri, crescuți cu iernile anilor 30 sau 50, despre ce i se pare deosebit la aceste luni de iarnă de pînă acum, ți-ar fi vorbit cu siguranță nu despre viscolul din aceste zile, ci despre restul iernii.

Despre excepționalitatea unui decembrie fără zăpădă, sec și secetos, care amenință plantele. Despre nemaivăzutele temperaturi de început de ianuarie, 10 grade, 12 grade, în unele locuri chiar maxime de 15 grade, o adevărată primăvară în ianuarie.

Asta da vreme nemaivăzută! ar fi spus moșul, învîrtind o țigară în hîrtie de Scînteia. Viscolul de zilele astea i s-ar fi părut un lucru normal.

Normal nu în sensul de plăcut, așa cum tindem de multe ori să facem confuzia semantică, ci în sensul de des întîlnit. Probabilitate semnificativă de incidență, cum ar spune statisticianul să vă sgîrie urechile.

Această “normalitate” neplăcută cu care generațiile anterioare erau obișnuite îi făcea pe oameni să fie pe de o parte mai pregătiți pentru situație, pe de altă parte să aibă o atitudine mai “normală” față de vremea rea.

Oamenii știau că vine viscolul. Știau cum e cînd e zăpadă. Nu erau atît de neobișnuiți cu această situație cum sîntem noi generațiile urbane recente mediatice internautice și pentru care iarna e un soi de toamnă ca în Grecia.

Drept pentru care generațiile anterioare își construiau case cu zidurile mai groase înspre est, de unde bătea crivățul. Își făceau provizii de mîncare, și pentru ei și pentru animale. Își făceau rezerve suficiente de lemne. Nu porneau la drum lung pe asemenea vreme. Aveau memoria procedurală a intervenției în asemenea zile. Pe unde fac potecă? Pe unde ies din casă? Pe unde intru la animale? Unde sînt lemnele? Cum ajung la celelalte case în caz de nevoie? Care din sat sînt vulnerabili?

Și, în consecință, nici nu trăiau atîtea sentimente neplăcute, atîtea emoții negative, nu se genera atîta nemulțumire. Iarna e iarnă, iarna nu-i ca vara, iarna stai cu fundul pe sobă și bei tutun. Chiar dacă pe vremuri iarna era mai aspră, viscolul nu bătea doar 2-3 zile, ci săptămîni la rînd, oamenii erau mai pregătiți, atît material, cît și atitudinal.

Al doilea motiv pentru care în momentul de față ne confruntăm cu situații disfuncționale îl reprezintă felul în care zona rurală și-a schimbat structura demografică.

Decenii la rînd am fost martorii migrației dinspre sat spre oraș, în perioada comunistă, apoi, după un mic hiatus în anii 90, cînd am avut parte de o ușoară reîntoarcere populațională spre sate, cu o a doua depopulare a satelor datorită migrației externe.

În consecință satele au o pondere mult mai ridicată de vîrstnici, mulți dintre ei care întîmpină dificultăți în a face lucruri altminteri cît se poate de simple pentru alții în putere: să dai la lopată, să suporți frigul, să te deplasezi prin zăpadă, să cari lemne, să dai la animale, să ajuți pe alții.

Generațiile trecute făceau față mai bine acestor perioade meteorologice adverse și datorită faptului că satele erau populate de oameni tineri.

Acum situația s-a schimbat, iar nevoia de intervenție care pe vremuri era asigurată în măsură semnificativă de forțe locale acum este în mod inevitabil externalizată spre instituții.

Cine deszăpezește pe țața Floarea de 80 de ani? Acum 50 de ani se deszăpezeau singuri. Erau tineri, în putere, bărbatul dădea la lopată, nevasta dădea la vaci și copiii se dădeau pe derdeluș de pe coama acoperișului.

Acuma țața Floarea e văduvă, singură și bolnavă. Bărbatul e la cimitir, copiii la București, la Făurei sau în Castellon, iar ea nu mai poate, mai mult, vremea rea îi accentuează starea de boală. Trebuie ajutată. Trebuie să-i aducă cineva pîine. Trebuie să-i facă potecă. Trebuie cineva să vină să o ducă la spital, dacă se simte rău.

De unde presiunea mai mare pe instituții, fie ele locale, fie centrale: primărie, jandarmi, drumari, ISU, SMURD, armată. Să se facă! Să se intervină! De ce nu se intervine?

Al treilea motiv pentru care relația noastră cu viscolul s-a schimbat față de generațiile anterioare ține de creșterea intensității interacționale în societate. Cu una – două generații în urme comunitățile erau mult mai autonome. Nu autarhice, dar o mult mai pare parte din interacțiunea socială se realiza în interior, acolo în sat, în comună, în oraș.

În ultimele decenii, odată cu dezvoltările tehnologice și cu schimbările comportamentale și atitudinale aferente, sîntem mult mai mobili și considerăm firesc să putem păstra această mobilitate chiar și în momente meteorologice intense, cînd în alte vremuri oamenii nu s-ar fi încumetat să iasă la drum mai lung.

Schimburile comerciale sînt puternic crescute. Mult mai multe mijloace de transport comercial, camioane, TIR-uri, trenuri, străbat acum teritoriul cu mult mai multă marfă. E nevoie mult mai multă de marfă. Agenții comerciali sînt din ce în ce mai mînați de la spate de continua cerere, de activitatea fără întrerupere.

Le vine din ce în ce mai greu să accepte să tragă marfa pe dreapta și să aștepte să treacă viscolul. Ce-o fi o fi, eu trebuie să duc bananele la destinație, că se strică dacă stau cu ele în parcare. Pe lîngă bunurile de strictă necesitate e o cerere din ce în ce mai mare și de alte mărfuri care trebuie să străpungă zona unde e viscol, să străbată dincolo, unde se cere marfa.

Mai mult, oamenii s-au învățat să circule mult mai mult. Generația noastră e o generație învățată în mașină, pentru care e firesc să se bazeze pe autovehicule mai performante pentru a ajunge de la Tulcea la Constanța, bunăoară, un fleac de 100 de km și un pic, cum a fost cazul cu cei plecați ieri și care la cîțiva kilometri de Constanța s-au trezit în iadul alb.

Oamenilor le vine mult mai greu să accepte că, după ani și ani de ierni blînde în care s-au învățat să ia de la sine înțeles o distanță de 100 km, o străbați într-o oră și ceva, acum ar trebui să stea în casă, să amîne deplasarea, să accepte faptul că autoritățile închid drumurile, dau coduri de avertizare, stări de alertă, îi sfătuie să stea acasă. Lasă, dom’le, ne descurcăm noi, ăia sînt prăpăstioși sau cine știe ce interese au să blocheze drumurile. Dă-i încolo...

Această schimbare de practici sociale zilnice de la o generație la alta, combinată cu îndulcirea vremii, combinată cu îmbunătățirile tehnologice, duce la o schimbare atitudinală. La o redefinire a normalității, a firescului.

Nu mai e normal, firesc, de bun simț să stai în casă pe vreme rea, să nu te încumeți pe drumurile bătute de viscol și să aștepți să treacă. E normal, firesc, de bun simț să te bazezi pe competența tehnologică a utilajului din dotare și pe competența celor care întrețin infrastructura pentru a ajunge la Constanța și pentru a învinge viscolul.

Combinat cu o scădere a memoriei de risc, a experiențelor neplăcute pe care fie le-ai trăit direct, cînd ai ieșit în viscol, fie ți le-au povestit cei apropiați, fie ai aflat din mass media, rezultă această schimbare de atitudine față de situațiile pe care generațiile anterioare le-ar fi definit în mintea lor clar cu potențial de primejdie și le-ar fi tratat cu mai multă precauție (*).

Această combinație de schimbare de climat cu schimbare demografică cu schimbare tehnologică duce la o schimbare valorică, la o redefinire a normalității, a standardelor de risc, de bună funcționare a societății, de normalitate instituțională, de standarde de intervenție, ducînd jocul la un nivel superior. Interacțiunea socială crește, exigențele sînt din ce în ce mai ridicate, presiunea pe infrastructura instituțională este din ce în ce mai ridicată. Regulile jocului social se schimbă fără să ne dăm seama.

Evident, aici vin sociologii și vă ajută să înțelegeți. Sîntem și noi buni la ceva pe lumea asta... :) :p


**********

(*) E un comportament care se întîlnește și în alte situații, nu doar în cazuri de viscol. Un exemplu care îmi vine în minte este de exemplu relația noastră cu muntele. Generațiile recente se încumetă altfel pe munte decît cei de pe vremuri, mai nepregătiți, mai entuziaști. Nu mai știu cît de periculos poate fi muntele, creînd astfel situații dificile pentru Salvamontul care să vină să-i scoată din belea.


2 comentarii:

tatanorvegiu spunea...

Romania nu e Irlanda unde ninge o data la 30 de ani si aia de la Cork de exemplu nu stiu ce e aia zapada. Apoi, avem macar un viscol rau sau hai doua intre ianuarie si aprilie in fiecare an de 23 de ani incoace. Ce ne mira ? ca ninge in Iannuarie ? Altfel ne place sa ne vaitam, ne place sa spunem ca e mai simplu s avina statul sa imi dea indicatii pretioase decit sa se ia initiativa si sa se treaca la deszapezire. Bine, baba Ioana or whatever nu poate, dar nu traieste iun mijlocul cimpiiei intr-o casa izolata. A ce a disparut este initiativa (sa vina statul sa ne ajute)compasiunea (da ce e treaba mea sa o ajut pe baba aia)simtul civic (am terminat la mine, hai sa o ajut si pe baba aia amiarita ca o sa moara de foame acolo. In schimb a aparut hotu care zice ca dezapezeste si nu o face. Dar ia banul. al tau, a lui, al meu (presupunind ca toti sintem platitori onesti de taxe)

ADRIAN spunea...

Mai este o diferenta. Pe vremuri, majoritatea drumurilor erau flancate de plopi sau alti arbori iar printre astia mai erau o groaza de tufisuri care iarna formau in mod natural un fel de bariera care impiedica viscolirea si troienirea drumurilor. S-a taiat in draci si in camp si in localitate, mai ales de cand cu largirile de drumuri si asfaltarile si-n gaura de sarpe desi solutii mai moderate ar fi fost la fel de utile si chiar mai practice. O vad pe strada copilariei mele din Chitila. Cand ma duceam la scoala pe trotuarul umbrit de la un capat la altul, pe de o parte de pomii din curtile oamenilor si pe de alta de gardul viu care marginea trotuarul si pe careerau plantati la interval mai mult sau mai putin regulat visini si corcodusi. Azi e o arsita de la un capat la altul ca si oamenii si-au cam taiat pomii dar si asfaltul a coplesit toata strada. Acum zapada ...