Oregon - Opening (Music of Another Present Era, 1972)
Citeste tot...
duminică, 31 octombrie 2010
De culcat mintea si de trezit sufletul
sâmbătă, 30 octombrie 2010
vineri, 29 octombrie 2010
Antropologia limiteaza Romania
Discutam aseara cu un prieten care de ceva timp e plecat in Australia si care s-a intors citeva saptamini in tara, sa rezolve niste probleme de sanatate ale tatalui sau.
Inevitabil, a venit vorba despre rugby. Daca se uita, daca ii place, cum sta rugby-ul in Australia.
Pe unii din voi o sa va mire: rugby-ul, asa cum il stim noi, adica Rugby Union, nu este nici pe departe cel mai popular sport acolo, fiind clar surclasat de fotbalul australian si de Rugby League, variatii mai dinamice, mai spectaculoase, dar si mai stereotipizate, ar spune unii, including myself, ale codului Union.
In cele din urma, am ajuns sa discutam si despre rugby-ul in Romania si despre motivele suferintei sale actuale. Si mi-am amintit de textul acesta pe care il scriam acum ceva timp. Si m-am gindit ca poate unii dintre Dvs nu au avut ocazia sa-l citeasca.
Drept pentru care il scot de la cutia cu uitare, pentru ca asta este soarta articolelor serioase pe blog, sa se scufunde intr-o mare de distractie eftina, superficiala si recenta, si va propun sa reflectati asupra legaturii dintre valorile dominante dintr-o societate si sporturile sale preferate. In cazul nostru, dintre valorile romanilor si fotbal.
Si pe urma va rog sa va uitati la un filmulet care vorbeste de maniera cit se poate de retorica, cu un patos shakespearian, despre aceste valori. Filmuletul este scurt si remarcabil realizat. E o bijuterie de retorica. Nu stiti ce pierdeti daca nu va uitati.
Hai, Crouch Touch Pause Engage!
PS: Articolul era mai lung. Preiau doar partea care mie mi se pare relevanta. Daca vreti, il puteti citi pe tot, daca va lasa inima, fierea, ficatul, creerul si timpul disponibil.
* * *
[...] o ultimă considerație etnologică, antropologică, impresionistă, spuneți-i cum vreți. Hai să încercăm să înțelegem de ce nu sunt bani în rugby în România, dar în fotbal sunt, spre deosebire de Anglia sau Franța, unde sunt și pentru rugby, și pentru fotbal. O să vedeți mai jos de ce spun "antropologică".
Las la o parte diferențele de mărime dintre sumele alocate în general sportului în țările bogate și în cele sărace. Este evident că e o corelație strînsă între nivelul de bogăție al țării respective și banii pe care societatea și-i permite să-i aloce pe un domeniu care se situează relativ sus pe scara de nevoi a lui Maslow cum este sportul. Cînd ești sărac aloci mult mai puține resurse pentru distracție. Dar nu despre asta e vorba acum. Mă interesează comparația relativă, nu cea absolută. Banii în rugby raportați la cei din fotbal, în România. La fel și în Anglia sau în Franța.
Nu am aici cifre exacte, însă este evident că în România se bagă mult mai puțini bani în rugby, raportat la fotbal, decît se bagă în Franța sau în Anglia. Deși și în aceste țări fotbalul bate rugby-ul ca popularitate, totuși raportul bani rugby : bani fotbal nu este atît de dezechilibrat. De ce?
Sporturile preferate dintr-o țară oglindesc în bună măsură moravurile, poftele, nevoile, năzuințele, felul în care oamenii din țara respectivă văd lumea și viața. Adică valorile semnificative din societatea respectivă.
Un exemplu ar fi cursele auto. Avem țări unde se mănîncă Formula 1 pe pîine, sau alte sporturi automobilistice – oglindire a interesului arătat pentru locomoția mecanizată în viața de zi cu zi. Păi dacă toată ziua stau cu volanul în mînă, încet-încet încep să-i apreciez și să vreau să mă uit la cei care conduc foarte repede, foarte bine, care se întrec în domeniul ăsta.
În schimb, în țări unde experiența zilnică a interacțiunii cu animalul cu cai-putere nu este prea răspîndită, din motive de sărăcie, de lipsă de infrastructură etc, acolo Schumacher nu prea e cunoscut și nici cursele auto clandestine nu sunt la modă. Uitați-vă și la România cum s-a dezvoltat această pasiune pe măsură ce s-a mărit parcul auto.
La fel și cu rugby-ul sau cu fotbalul. Ele oglindesc într-o anumită măsură (repet: într-o anumită măsură; mai sunt și altele la mijloc: istoria de introducere a sportului, condițiile fizice, etc. - nu intru în detalii), deci ele oglindesc într-o anumită măsură apetența societății pentru un anumit set de valori.
Hai să vedem ce valori oglindește fotbalul, spre deosebire de rugby?
Eu aș spune că principala diferență o face șmecheria. Trickul. Fenta. Păcăleala. Driblingul. Cîștigul din gleznă. Fotbalul este în mai mare măsură îmbibat valoric de aceste valori, de aceste atribute. Fotbalul are încrustat în el, în esența sa o oarecare ușurință, păcăleală, trickery.
Don’t get me wrong. Nu o spun de manieră depreciativă. Știu că și în fotbal se pune mult suflet, mult efort, multă sudoare și muncă și consecvență. Însă scris cu litere de foc în regulile sale, din însăși maniera în care se folosește mingea, fotbalul este predispus la cîștigul pe bază de ciupeală. Una din calitățile de bază căutate în fotbal este fenta, driblingul. Îți depășești adversarul că ești priceput în șolduri, că îl trimiți la țigări în stînga și tu te duci pe dreapta. Că i-o dai printre picioare. Că o pui la vinclu.
Valorile implicite în toate aceste lucruri apreciate în fotbal sunt priceperea șmecherească, descurcăreala, usurința, eleganța mișcării, grația lipsită de efort. Vedetele sunt Pele, Maradona, Ronaldinho, Van Basten, Figo, Hagi. Nu Bumbescu, Materassi sau cine știe ce alt fundaș care rupe tot.
Exact cam ce le place românilor. Ușor, din poignet, dacă se poate. Nu spun că toți românii sunt așa, însă că e prevalență mai ridicată decît în rîndul altor popoare de obținere a succcesului în viață prin aceste mijloace.
În schimb, la rugby, deși și acolo fenta e apreciată, plecatul pe gaură, scoaterea adversarului și pasa elegantă, totuși o mult mai mare pondere o au perseverența, chinul, lupta centimetru cu centimetru, violența bine controlată, puterea și cooperarea. Pilierul puternic, flankerul care te rupe din placaj, centrul care e în stare să străpungă zidul de apărare. Oamenii care se leagă în grămadă și cine poate poate, cine nu, nasol de el. Cine e tare, ăla împinge. Logica lui "Pe aici nu se trece". În rugby nu prea e loc de șmechereală. Ori poți, ori nu poți. E vorba de putere. De perseverență. De luptă. De încrîncenare, nu de giocozitate din gleznă.
Ei bine, tocmai aceste valori le găsești în mai mică măsură la români și în mai mare măsură la englezi sau la francezi. Taci din gură și sapă. Bagă capu’n pămînt și împinge. Nu te văita, luptă. Nu mai poți? Ce e aia “nu mai pot”? Luptă, în mama mă-tii de neputincios. Luptă! Împinge, nu te lăsa. Ai fost pus la pămînt? Nu-i nimic. Scoală, că avem treabă. Curge sînge? Nu te văita! Un fleac. Șterge-te și vino încoace, că ne năpădesc ăștia. Nu avem timp de văicăreală.
Internetul e plin de filmulețe haios-educative care arată diferența dintre jucătorii de fotbal și cei de rugby în privința simulărilor, a cinstei în joc și a toleranței la durere, suferință, șoc și violență. Ele sunt reprezentative pentru această analiză de diferență de valori: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului.
Vedeți? Chestie de stil, care de fapt reflectă valori diferite. Valorile din viața de zi cu zi care se reflectă în sportul care îl preferă lumea. Adică antropologie, oameni buni. Studiul valorilor, al practicilor cotidiene specifice unui grup bine definit. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Nu aia înaltă, cu picturi și muzică simfonică și cu Bach și Shakespeare și Brîncuși, ci cea de zi cu zi: obiceiuri, proceduri, practici, năravuri, inerții de acțiune la marginea conștientizării.
Aceste grade diferite de popularitate provoacă efecte în cascadă: ratinguri diferite la televizor, volume diferite de spectatori, deci mai mulți sau mai puțini bani din publicitate, deci, în fond și la urma urmei, mai mulți sau mai puțini bani către cluburi, jucători, federație, antrenori, arbitri, dotări etc.
De fapt, aici vroiam să ajung. Felul în care valorile din societate se reflectă în popularitatea sporturilor urmărite. Scandinavii urmăresc schi fond și atletism. Rușii se uită la șah. Americanii la curse auto. Românii, și latinii în general, se uită la fotbal. De ce? Pentru că aceste sporturi sunt după chipul și asemănarea lor, a spectatorilor. Ce promovează la nivel inconștient aceste sporturi? Ce valori? Ce priceperi? Ce căi spre succes și victorie? Singur sau în echipă? Cu mintea sau cu pumnu'? Cu fenta sau cu perseverența? Cu putere sau cu fuga?
Dacă stai să te gîndești bine, valorile prezentate mai sus ca fiind specifice rugby-ului în comparație cu fotbalul: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului, sunt exact valorile dezirabile în grupul de războinici de pe vremuri. Năvălitorii vikingi, englezii care au cucerit lumea, francezii lui Napoleon. Știu, știu. O să mă acuzați de impresionism, de comparație scăpată din mînă. Dar vă spune Turambar: este ceva aici, în toate astea. Diferența dintre români și francezi și englezi. Diferența dintre un popor de cuceritori și unul de cuceriți, de mereu înjugați și slugi la alții.
Asta trebuie făcut în România dacă vreți să crească popularitatea rugby-ului. Să dezvolți mîndria, apetența pentru luptă, pentru disciplină, pentru sacrificiu, pentru plăcerea violenței bine ținută în frîu, pentru beneficiile perseverenței și a pusului capului în pămînt să împingi, nu să cazi în genunchi. Restul e pur și simplu jelanie de-aia de-a noastră balcanică. Vai, maică, în ce hal a ajuns rugby-ul în România. Vai, ce cîini eram și ce javre am ajuns.
Răspunsul este unul non-ipocrit și ne-politic corect. Am ajuns niște javre pentru că poporul român în momentul de față este cam javră, cam dedulcit la cîștig facil, la tunuri, la cum să facă să meargă lucrurile fără să pună osu'. De-aia pune atît de multă lume botu' la fotbalul lui Jiji și al lui Mitică Corleone. Pentru că în fibra sa intimă nu vrea să pună osul, ci mai degrabă îi place să se jelească ce greu este.
Și părerea mea este că, dacă vrem să facem o campanie de popularizare a rugby-ului pe bloguri, asta trebuie făcut: scos în evidență care sunt valorile dificile, calea cea grea pe care Hercule s-a hotărît să o urmeze, perseverența, lupta centimetru cu centimetru, pumnii din grămadă. Nu trebuie să ne speriem. Asta e viața. Trebuie să învățăm să împingem. Cum spunea Martin Johnon în finala cu australienii de la Cupa Mondială din 2003, cînd le-a fost dat un om afară din grămadă și unul din ei se plîngea: “Și noi acum ce facem?”, iar Martin Johnon, căpitanul echipei și linia a doua, s-a zburlit la el mînios: “Shut up and shove!”.
Vedeți. Asta trebuie să învățăm. Și în rugby, și în viața de zi cu zi, și pe bloguri, și peste tot: să împingem și să nu ne mai jelim ca niște babe. Și pe urmă putem să dăm și drumul la minte pe trei sferturi, să facem eleganțe cu ea...
:)
A Game of Inches
Citeste tot...
joi, 28 octombrie 2010
Evolutia Internetului in Romania
Parte dintr-o prezentare facuta recent la un eveniment Trafic.ro
Citeste tot...
miercuri, 27 octombrie 2010
De pe vremea cind ne nasteam la cap
In loc de noapte buna.
:)
Gong - Bambooji (Shamal, 1977)
Citeste tot...
Despre atmosfera ostilă din viața noastră
Șsssst! Liniște! Aud cum gîndește cineva în camera alăturată.
Să tacă Turambar. Flo la aparat.
* * *
Despre dificultatea de a construi ceva într-o atmosferă ostilă și critică
E foarte greu să te scoți dintr-o astmosferă atît de critică și să construiești ceva. Și cred că asta are legătură cu multe lucruri care se întîmplă în România în momentul de față. Cînd vii cu ceva, trebuie să fii pregătit să te aperi, pentru că ceea ce întîlnești de cele mai multe ori e o critică, o nemulțumire, un fel de a ți se spune că “nu e ok...” .
Nu știu dacă vreodată a fost altfel în această țară, dar ce am trăit eu încă de copil a fost această atmosferă foarte critică. Mulți români au o dificultate în a se susține reciproc, de a putea să aprecieze, să valorizeze ce face cineva.
La cei mai mulți dintre ei, primul lucru pe care-l fac e să întîmpine ceea ce vine cu o atitudine critică. E ca o formă de negare, de fapt, a ceea ce vine, ca și cum nu reușesc să primească ceva ce vine decît într-o manieră critică. Ca și cum ar fi ceva amenințător la adresa ta dacă faci asta.
Și asta este un cerc vicios în care ne învîrtim de generații: nu te simți valorizat, devalorizezi la rîndul tău ca să poți să-ți menții stima de sine. Pentru că neavînd experiența că ai o valoare atunci cînd faci sau spui ceva, ajungi să te simți amenințat dacă oferi tu această valoare altei persoane.
Și se tot perpetuează acest “ntz, nu e destul, nu e suficient, nu e...”. Ne-am construit și întreținem niște condiții foarte dure în care lucrurile “ar fi ok”. Iar ele parcă nu mai ajung niciodată să fie așa. Să poți trăi senzația că ceea ce faci, cum faci, e ok. Și e destul de greu să crești, să te dezvolți în felul ăsta.
Eu am reușit să mă scot din asta de cînd am întîlnit abordarea rogersiană. Să poți să accepți necondiționat ce vine de la altcineva, fără să te simți amenințat făcînd acest lucru.
Să simți că rămîi tot tu, că poți trăi alături de cineva și că nu e o luptă de înlocuire a valorilor unuia cînd cineva exprimă un punct de vedere diferit. Că ai dreptul la părerile tale, iar altul la ale lui și e ok așa. Și să poți să fii de acord sau nu. Asta neînsemnînd că doar unul trebuie să “cîștige”.
Citeste tot...
marți, 26 octombrie 2010
The Gruffalo, adică Grumpiloiul
Doamne, de mult timp nu m-am mai simțit atît de bine.
* * *
Știți voi, copiii moșului atomic, a fost odată un nene care a scris despre oameni și șoareci.
Pe urmă, mult mai tîrziu, a venit o tanti care a scris despre șoareci și monștri. Despre șoareci și monștri vă voi povesti acum.
Totul începe acum mai bine de 10 ani, în 1999, cînd englezoaica Julia Donaldson a scris una din cele mai cunoscute cărți contemporane pentru copii din lumea anglo-saxonă, devenită între timp clasică: The Gruffalo.
Cu ajutorul versurilor sale zănatice și bucurîndu-se de o ilustrație de excepție realizată de Axel Scheffler, cît se poate de adecvată spiritului non-conformist al versurilor, cartea a avut un succes imediat, devenind una din cărțile preferate ale copiilor din lumea întreagă, cel puțin din zona de vorbitori de engleză, vîndută în 2 milioane de exemplare și tradusă în 20 de limbi, însă pînă în seara asta, nu și în română.
Povestea continuă acum aproximativ jumătate de an, astă vară, cînd Turambar bălăurea prin librării.
Într-una din librăriile engleze din București Turambar a găsit două cărți asemănătoare, The Gruffalo și The Gruffalo's Child (urmarea, la fel de savuroasă), care l-au vrăjit instantaneu, deși nu știam nimic despre ele (toată povestea am aflat-o după).
A luat Turambar al nostru cărțile și le-a dus fetelor sale. Și ele au fost vrăjite. Și fata vecinilor, Sara, a fost prinsă în mrejele poveștii.
Turambar, în priceperea sa cu cuvintele, a găsit și traducerea titlului. Gruffalo s-a transformat în Grumpiloiul și de atunci Turambar, de fiecare dată cînd citea versurile fetelor, simțea cum în colțul minții se coace de-o traducere.
Lucru care s-a întîmplat în seara asta, ca un foc de savană, repede, implacabil. În două ore am tradus-o, și mi-s tare mîndru.
Pretextul a fost filmul, pentru că britanicii între timp, anul trecut, de Crăciunul din 2009 au scos la iveală și filmul de desene animate făcut după carte.
Ei bine, în seara asta, fiind singur acasă cu Andra (Flo cu Marta erau la cumpărături) ne-am uitat din nou la Grumpiloi, la filmul făcut de BBC (cărțile au rămas la Telega). Și mi-am dat seama că e coaptă și că trebe musai să-l traduc în română.
Restul e cuvinte. Sper să vă placă.
The Gruffalo, adică Grumpiloiul
Grumpiloiul
Julia Donaldson; ilustrații de Axel Scheffler
traducere: Mirel Palada
Un șoarece mic plecă la plimbare
Prin pădurea umbroasă, ferită de soare.
Un vulpoi îl văzu și pe dat' îl plăcu.
Ce șoarec gustos! Ce prînz delicios!
Un' te duci tu, măi șoricelule măi?
Hai mai bine cu mine-n vizuina mea de vulpoi
Să servim prînzul, un prînz delicios.
O să mîncăm tot, n-o să rămînă un os!
O, ce drăguț din partea ta, domnule vulpoi!
Dar n-am cum. Mă duc să iau prînzul cu un grumpiloi.
Un grumpiloi! Ce-i aia un grumpiloi?
Un grumpiloi. Cum ce-i aia? Dar cum de nu știi?
Să nu mai spui la nimeni, că te faci de rîs la copii!
Are niște colți groaznici și niște groaznice gheare
Și niște dinți groaznici înfipți în fălcile lui îngrozitoare.
Și unde te vezi cu el?
Chiar aici, lîngă pietrele astea, uite-aici, pe hotar.
Iar mîncarea lui preferată e vulpe la grătar.
Vulpe la grătar! Ooo ceee... Ooo ce-am mai plecat!
Spuse vulpoiul, vizibil tulburat.
La revedere, șoricelule, șopti el cu glas pierdut
și cît ai zice "vulpoi" era deja dispărut.
Ce vulpoi fraier! Oare el chiar nu știe
Că grumpiloiul nu există decît în poezie?
Și uite-așa își continuă șoricelul a sa plimbare
Prin pădurea umbroasă, ferită de soare.
Un bufnițoi îl văzu și pe dat' îl plăcu.
Ce blăniță frumoasă! Ce cărniță gustoasă!
Un' te duci tu, măi șoricelule măi?
Hai mai bine cu mine în vîrf de copac
Să bem un ceiuț, să ne țină la burtică de cald
Să ronțăim ceva, să-i faci bufniței pe plac.
O, ce drăguț din partea ta, domnule bufnițoi!
Dar n-am cum. Mă duc să servesc ceaiul cu un grumpiloi.
Un grumpiloi! Ce-i aia un grumpiloi?
Un grumpiloi. Cum ce-i aia? Dar cum de nu știi?
Să nu mai spui la nimeni, că te faci de rîs la copii!
E julit în genunchi și-are dește turtite
Și drept în vîrf de nas îi cresc bube otrăvite.
Și unde te vezi cu el?
Chiar aici, lîngă pîrîul ăsta, uite-aici, pe pietroi.
Iar mîncarea lui preferată e înghețata de bufnițoi.
Înghețată de bufnițoi! Bu-hu-hu! Bu-hu-hu!
La revedere, șoricelule! Acuși plec, chiar acu'!
Și fără tărăboi, în aer se ridică greoi
Și printre copaci se pierdu al nostru bufnițoi.
Ce bufnițoi fraier! Oare el chiar nu știe
Că grumpiloiul nu există decît în poezie?
Și uite-așa își continuă șoricelul a sa plimbare
Prin pădurea umbroasă, ferită de soare.
Un șarpe-l văzu și pe dat' îl plăcu.
Ce coadă prelungă! Să tot îți ajungă!
Un' te duci tu, măi șoricelule măi?
Hai mai bine cu mine aici, sub buturugi
Să ne punem burta la cale printre uluci.
Poate găsim și pentru tine niște nuci...
O, ce drăguț din partea ta, domnule șarpe! Poate mai apoi,
Acum n-am cum: mă duc la o petrecere cu un grumpiloi.
Un grumpiloi! Ce-i aia un grumpiloi?
Un grumpiloi. Cum ce-i aia? Dar cum de nu știi?
Să nu mai spui la nimeni, că te faci de rîs la copii!
Are ochii gălbui și-o limbă lungă și neagră
Și mulți mulți țepi aspri și mov pe spinarea lui cea mare și largă.
Și unde te vezi cu el?
Chiar aici, lîngă lac, uite-aici în acest loc,
Iar mîncarea lui preferată e omletă de șarpe cu busuioc.
Omletă de șșșarpe cu busssuioc! Eu am luat-o din loc!
La revedere, șșșșoarece dragă! Am o treabă presantă!
Și cît ai zice "șarpe" era deja cu totul și cu totul în altă parte.
Ce șopîrloi fraier! Oare el chiar nu știe
Că grumpiloiul nu există decît în poe...?
...OH!
Dar cine este această făptură cu groaznice gheare
Și cu dinții ăștia groaznici înfipți în fălcile astea îngrozitoare?
E julit în genunchi și-are dește turtite
Și drept în vîrf de nas îi cresc bube otrăvite.
Are ochii gǎlbui și-o limbă lungă și neagră
Și mulți mulți țepi aspri și mov pe spinarea lui cea mare și largă.
Oh! Ajutor! Oh! Simt că leșin și că pic!
E chiar un grumpiloi, și altceva nimic!
Se uită la el grumpiloiul: Hmmm. Mîncarea mea preferată!
Ce bun la gust o să fii pe-o felie de pîine caldă.
Eu, bun la gust? spuse șoricelul. Să nu-mi spui tu mie că-s bun!
Eu sînt cea mai groaznică bestie din acest codru! Eu sînt fioros și nebun!
Ia hai cu mine, mergi în spatele meu și o să-ți dai seama
Cum tremură toți cînd mă văd, cum în toți dau eu iama.
A, da! Cum să nu! spuse grumpiloiul, nemaiputînd de rîs.
Du-te tu în față și vin și eu după tine, n-o să zic nici pîs.
Și au mers și au mers pînă grumpiloiul spuse cu voce înceată:
Șssst! Aud un sîsîit acolo, în iarba aia uscată.
Dar cum să nu! E șarpele, zise șoricelul. Hei șarpe, salut!
Șarpele îl văzu pe grumpiloi și dintr-o dată păru tare abătut.
O Doamne! O vai! zise el cu glasul pierdut.
La revedere șoarece! Și-ntre buturugi se făcu nevăzut.
Ai văzut? Ai văzut? spuse șoarecele, cu un aer ofensat.
Ți-am spus eu!
Ce interesant! exclamă grumpiloiul, destul de mirat.
Nu vezi așa ceva mereu!
Și-au mai mers și-au mai mers pînă cînd grumpiloiul rosti:
Aud un strigare colo sus în tării.
Dar cum să nu! E bufnițoiul. Hei, bufniță, salut!
Bufnițoiul îl văzu pe grumpiloi și dintr-o dată păru tare abătut.
Bu-hu-hu! Bu-hu-hu! N-am timp acu'! zise el cu glas tremurat
La revedere, șoarece! Și drept în vîrf de copac zbură imediat.
Ai văzut? Ai văzut? spuse șoarecele, cu un aer ofensat.
Ți-am spus eu!
Nemaipomenit! exclamă grumpiloiul, și mai mirat.
Nu vezi așa ceva mereu!
Și-au mai mers și-au mai mers pînă cînd grumpiloiul spuse:
Aud un zgomot de pași acolo, pe frunze.
Dar cum să nu. E vulpoiul. Hei, vulpe, salut!
Vulpoiul îl văzu pe grumpiloi și dintr-o dată păru tare abătut.
Oh, ajutor! Oh, ce dezastru! spuse el, făcîndu-se la față albastru.
La revedere, șoarece! Și-n vizuina sa dispăru.
Ai văzut, măi grumpiloiule? spuse șoricelul. Tuturor le e frică de mine!
Deci îți dai seama că de fapt nu sînt chiar fitecine.
Da' ia stai așa, că simt că-mi chiorăie burta.
Și dacă stau să mă gîndesc bine, mîncarea mea preferată
Este fulgi de grumpiloi cu ciocolată.
Fulgi de grumpiloi cu ciocolată! se smiorcăi grumpiloiul nostru, pierit.
Niciodată! Și repede ca vîntul se-ntoarse și drept pe-aici a fugit.
În pădurea umbroasă, ferită de soare, tăcerea domnea.
Șoricelul găsi o alună și aluna tare bună mai era.
* * *
Mai multe despre carte, aici. Site-ul oficial este aici. Cartea o găsiți aici. Textul cărții în engleză îl puteți găsi aici. Cartea are și o urmare, The Gruffalo's Child. Filmul făcut de BBC îl găsiți aici.
Sincronizarea engleză – română, linie cu linie, în cele ce urmează:
Citeste tot...
luni, 25 octombrie 2010
The innate nature of politics
Sursa: Mate Bece. Mama lor de unguri, ca pina si poze stiu sa faca...
:)
Citeste tot...
Despre moartea lor care este viața noastră
În această zi zbuciumat-solemnă, în care fie se pun coroane și flori, zgribuliți în frig, fie se semnează petiții și "se exprimă puncte de vedere" sindicale, vă rog să facem un pas în lateral în emisfera dreaptă și în istorie și în respect și să ne aducem aminte cum este să mori între linii.
Mai ales noi, ăștia, care n-am murit niciodată între linii.
Doamnelor și domnilor, o voi cei care n-am murit acolo, aduceți-vă aminte de ce azi este 25 octombrie: Grivița. Plevna. Mărăști. Oituz. Mărășești. Mateiaș. Cotul Donului. Oarba de Mureș. Tatra. Afghanistan. Irak.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți și să-i apere pe cei vii.
:/ :salute:
Demostene Botez - Rănitul dintre linii
Ce plumb mă leagă de pămînt
Ce greu mi-e trupul și ce frînt
Ce liniște e-n jur acum
Mi-e viața numai ca un fum
Îmi cad pe față fulgi de nea
Ca pe un bulgăr de mormînt
Și nu-i nici ploaie și nici vînt
Ce rece e pe fața mea
De unde-n gură-atît cobalt
Ce mult aș vrea să-mi fie cald
Să nu se-audă nici un tun
Ce-nalt e cerul și ce bun
Toate-s aproape și departe
Și parcă-s legănat de ape
Cu ochii în eternitate
Ce stranie singurătate
Iar ninge tare și mi-e frig
Aș vrea să mă ridic, să strig
Cine-i alături și mă cheamă
Mamă, mamă
* * *
Fotografiile sînt făcute recent, acum două săptămîni, la Mausoleul de la Mărășești. Îngerii sabiei și ai dreptății au tencuiala căzută, dar stau în picioare.
Iar psalmul 59, cel care dă rotocol capetelor îngerilor, își cîntă furia, chiar de-ar cădea toate tencuielile din lumea asta plină de uitare.
PSALMUL 59
Al lui David.
1. Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai doborât; mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi.
2. Cutremurat-ai pământul şi l-ai tulburat pe el; vindecă sfărâmăturile lui, că s-a cutremurat.
3. Arătat-ai poporului Tău asprime, adăpatu-ne-ai pe noi cu vinul umilinţei.
4. Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului;
5. Ca să se izbăvească cei iubiţi ai Tăi. Mântuieşte-mă cu dreapta Ta şi mă auzi.
6. Dumnezeu a grăit în locul cel sfânt al Său: "Bucura-Mă-voi şi voi împărţi Sichemul şi valea Sucot o voi măsura.
7. Al Meu este Galaadul şi al Meu este Manase şi Efraim, tăria capului Meu,
8. Iuda împăratul Meu; Moab vasul nădejdii Mele.
9. Spre Idumeea voi întinde încălţămintea Mea; Mie cei de alt neam Mi s-au supus".
10. Cine mă va duce la cetatea întărită? Cine mă va povăţui până la Idumeea?
11. Oare, nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi? Oare, nu vei ieşi Dumnezeule, cu oştirile noastre?
12. Dă-ne nouă ajutor, ca să ne scoţi din necaz, că deşartă este izbăvirea de la om.
13. Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi.
Citeste tot...
Can you hear me?
Pentru cei care sint nerabdatori, la prima melodie puteti sari direct la minutul 2:50, sa auziti cum cinta ingerii care nu exista.
Pentru cei care stiu albumul, de la capat, cu rabdare si reverentiozitate, bucata cu bucata.
Doamnelor si domnilor, permiteti-mi sa va aduc la cunostinta si sa fac vorbire despre niste nasoi de ingeri hipioti prerafaeliti renascentisti si tristi, sa-i fac de ris, mama lor de pletosi soiosi: Renaissance, de pe albumul meu de suflet, care o sa fie pus la inmormintarea mea, acolo, sub plopul ala de pe Obirsie, Novella (1977)
Hai, dati-l tare si aprindeti-va o tigara, sa va aduceti aminte de vremurile care la noi n-au fost nicicind.
A song without you / Is a bird without wingin'
:(
Renaissance - Can You Hear Me? (Novella, 1977)
Renaissance - Touching Once (Novella, 1977)
Renaissance - Midas Man (Novella, 1977)
Citeste tot...
Ja, Ja, das ist gut
Fear of war launched the European project; he hopes that fear of irrelevance will drive it forward.
The Economist, Will Germany now take stage? (21 oct 2010)
Despre felul in care Germania isi consolideaza incet, dar sigur, pozitia de lider european. Cititi, daca vreti sa intelegeti lumea in care traiti.
PS: V-ati gindit ca poate este o legatura intre ajutorul financiar generos dat de UE / Germania tarilor PIGS, mai ales Greciei, si determinarea ulterioara de a rupe mita in patru, care se manifesta zilele acestea prin deciziile simultane de austeritate bugetara din diversele tari europene (de ex. Franta, Anglia, Romania)?
PPS: Fotografia care ilustreaza articolul este geniala. Un alt exemplu al inaltelor standarde de jurnalism al celor de la The Economist
Citeste tot...
duminică, 24 octombrie 2010
sâmbătă, 23 octombrie 2010
Nu stiam eu de ce nu ma pot trezi dimineata
Several studies have accumulated evidence that substantiate the Savanna-IQ interaction hypothesis. Kanazawa and Perina (2009) contended, and then verified, that intelligent individuals are more inclined to flourish at night. Specifically, humans evolved to be diurnal -- to restrict most of their activities to the day rather than to the night.
Many arguments reinforce the proposition that humans, throughout evolution, tend to be active mainly in the day. First, humans rely appreciably on their vision -- a sensory modality that is not especially effective at night, particularly before the advent of artificial light. Second, in almost all traditional cultures, as emphasized by a vast array of ethnographies, activity begins at dawn and tends to wane at dusk. This pattern, for example, has been observed in the Yanomano, the Mukogodo, the !Kung San, and the Sacha Runa (for a brief review, see Kanazawa & Perina, 2009).
Accordingly, the modern trend to udnertake some activity in the night, a trend that was facilitated by artificial lighting, demands intelligence. That is, according to the Savanna-IQ interaction hypothesis, general intelligence is needed to complete tasks that diverged from the ubiquitous activities in a previous epoch. General intelligence, therefore, should be correlated with willingness to maintain activity during the night.
To assess this possibility, high school students completed a test of verbal intelligence, the Peabody Picture Vocabulary Test. In addition, participants were asked to estimate the time they usually retire to bed on both school days and weekends. Consistent with the Savanna-IQ interaction hypothesis, students who performed well on the test of verbal intelligence also typically retired to bed late (Kanazawa & Perina, 2009).
Sursa: aici.
Cautati Savanna IQ si cititi de ce unii oameni tind sa fie atei, sa stea ca huhurezii pina noaptea tirziu, sa fie mai superficiali, mai putin constiinciosi si mai dati dracu la creeru lor arogant si adaptat la inutilitatea societatii modern-contemporane.
Al dracu bec, cum schimba dom'le lumea asta si cum separa pe unii de altii...
:p :p :p
Citeste tot...
O lume crocolizant de congobuleasca
In Congo (unde altundeva? imi sopteste dracushoru stereotipizant din urechea dreapta - repet, dreapta, eu fiind stingaci si ferm convins ca partea binecuvintata a omului este stinga, iar cea luciferica este dreapta), deci in Congo, in inima civilizatiei africane, profund originala si paradoxala si continuu surprinzatoare, la fel cum democratia lui Iliescu a fost originala si paradoxala si continuu surprinzatoare, si mai este si acum, fi-ne-ar determinismu istorice sa ne fie al naibii,
deci in inima imprevizibilului, in the heart of darkness, cum spunea fizicianul englez in lucrarile sale de specialitate, in codrul secular, a decolat un avion.
In avion era - oare ce altceva putea sa fie? - un crocodil.
Un crocodil. Simplu, evident, previzibil. Ce poate sa fie in avion decit un crocodil? Iaca acolo o biata faptura, akin to moqquitoes and flies and bacteria. Ce se gaseste de regula intr-un avion, depedeve forme de viatza? Pai forme de viatza planturoase (stewardezele), forme de viatza leguminoase (pasagerii), forme de viatza concentrat-superioare, mama lor de profesionisti (pilotii), bacterii, purici, carcalaci si - evident - crocodili.
Crocodilu a scapat din papornita in care era tinut in scop lucrativ de contrabanda. Unii fac contrabanda cu tigari, altii cu fete, altii cu mercur sau cu uraniu. Iaca in Congo se face cu crocodili.
A scapat crocodilu. Pasagerii, in previzibilitatea lor de primate limitate in reactii, au intrat in panica. S-au urcat pe scaune, au tipat, au urlat, au pus mina pe sinii stewardezelor, ca oricum era ultima ocazie sa o faca.
Stewardezele, ultragiat-panicate, au dat buzna in cabina pilotilor, sa-i intrebe daca vor o cafea sau alte servicii de utilitate privata.
Pasagerii, dezamagiti de reactia de respingere a stewardezelor, s-au bulucit dupa ele, poate-poate le conving ca nu au avut intentii gresite, ci doar palmele prea aspre sau umede de emotia acestui eveniment emotzionant.
Pilotii, aglomerati de stewardeze si de pasageri, au facut ce stiu ei mai bine in asemenea conditii speciale de lucru: au dat cu avionul de pamint.
Intre timp, crocodilu apasa agasat pe botonu din tavan, chemind stewardeza aia sa vina naibii o data sa-i aduca un pa'ar cu whisky, ca are trac. Si sa-i puna mina pe sini, evident, doar ca crocodilii nu au miini, ci labutze, pernitze, gherutze, dar rigorile exprimarii literare ma obliga sa antropomorfizez un pic, sa intzelegetzi mai ushor povestea.
Avionul a cazut. Toti s-au facut praf. Cu esceptzia crocodilului care, evident, a scapat teafar, el fiind o structura robusta de viata, dupa cum stim cu totii din manualele de biologie care il resping pe Dumnezeu.
Fain, nu? Stupefiant, nu? Parca simtiti nevoia de ingerare de o cantitate neprecizata, dar semnificativa de alcool superior, sa va reveniti din shoc?
Stati asa, ca nu s-a terminat.
Au venit politistii si au taiat crocodilu cu maceta. Asta stiu ei mai bine, politistii: gestionarea eficienta a violentei, asa cum aflam din manualele de teorie politica. Si astea il resping pe Dumnezeu.
Crocodilul a fost facut tocanita la un foc marunt aprins din ramasitele scaunelor avionului. Tocana a fost buna la gust. Politistii au fost multumiti. Si-au sters macetele pe care pina atunci le folosisera pe post de furculita de cracul pantalonului, s-au urcat in utilitarele Toyota si s-au dus acasa la neveste si copii, cu restul de tocanita invelita in husele de la scaune.
Crocodilule, de ce-ai murit?
:blink:
Sursa: o poveste cit se poate de adevarata si de recenta, courtesy of Ziare.com
Citeste tot...
vineri, 22 octombrie 2010
Without breaking stride
They sent a slamhound on Turner’s trail in New Delhi, slotted it to his pheromones and the color of his hair. It caught up with him on a street called Chandni Chauk and came scrambling for his rented BMW through a forest of bare brown legs and pedicab tires. Its core was a kilogram of recrystallized hexogene and flaked NT.
He didn’t see it coming. The last he saw of India was the pink stucco facade of a place called the Khush-Oil Hotel.
Because he had a good agent, he had a good contract. Because he had a good contract, he was in Singapore an hour after the explosion. Most of him, anyway. The Dutch surgeon liked to joke about that, how an unspecified percentage of Turner hadn’t made it out of Palam International on that first flight and had to spend the night there in a shed, in a support vat.
It took the Dutchman and his team three months to put Turner together again. They cloned a square meter of skin for him, grew it on slabs of collagen and shark-cartilage polysaccharides. They bought eyes and genitals on the open market. The eyes were green.
[...]
In Heathrow a vast chunk of memory detached itself from a blank bowl of airport sky and fell on him. He vomited into a blue plastic canister without breaking stride.
William Gibson, Count Zero (Cap. 1, Smooth Running Gun, pag. 1)
* * *
Asa incepe al doilea roman din trilogia cyberpunk Sprawl City, Count Zero. Dupa Neuromancer, William Gibson isi continua delirul rece, controlat, taios si elegant ca o katana. Prima pagina este un exemplu clasic de cum trebuie sa inceapa un roman ca sa te prinda, sa te bage in priza, sa te agate, sa te faca sa nu-l mai lasi din mina.
Iar fraza asta ma termina, ori de cite ori imi amintesc de ea: "He vomited into a blue plastic canister without breaking stride."
Auzi tu: "without breaking stride". Cita economie de cuvinte. Ce izbire de cuvinte pe retina. Cit de plastic si de inevitabil si de neasteptat si de rau si de neo-noir.
Without breaking stride...
Citeste tot...
Rushine la obrazu vostru de cirnatzari, domnilor!
Aflam ca TVR, aflat in plin proces de reconsiderare a felului in care sa toace in continuare banul public in vremi de criza, a reziliat "contractul cu Federaţia Română de Rugby [...] la jumătatea derulării lui", conform declaratiilor sefului departamentului Sport, Andi Vilara.
Comentariile sint de prisos. Rusine!
:(
PS: Ma intreb cine, si mai ales daca, va transmite vreo stralucitoare de televiziune din Romania meciurile de anul viitor, de la Rugby World Cup 2011 din Noua Zeelanda. Punem pariu ca nu? Ca vom fi nevoiti sa ne bazam tot pe acrossthetasman, acesti baieti minunati si calculatoarele lor zburatoare?
Mama ei de viata balcanica, plina de golani cu gel in par si muci in cap.
:( :( :(
Sursa: Pagina de Media
Citeste tot...
Un alt sociolog nasol care nu vrea sa inteleaga glasul ratiunii corect politice
Domnule,
eu nu inteleg ce se intimpla cu nasoii astia.
Bine bine, Turambar oricum este dus cu capul si nu ne putem astepta de la obiectivitate de la el, pentru ca face sondaje la mogul si oricum este un nenorocit. Ma rog, asta este o concluzie de mult stabilita, nu are rost sa zabovim asupra ei.
El are ce are cu tiganii, este un rasist nemernic care nu intelege nimic din toleranta, iubire si alte chestii de-astea civilizatorii.
El o tine langa ca si tiganii sint responsabili pentru ceea ce li se intimpla, mai ales dinspre zona de repulsie la adresa educatiei. Stiti voi, chestia aia complicata cu litere si cifre si cuvinte.
In plus, una din temele care apar recurent in discursul sau o reprezinta respingerea etimonului "rom" si folosirea celui de "tigan".
Principalul sau argument este ca si alte grupuri etnice sint denumite in practica altor grupuri etnice cum vor aia, nu cum vor ei: nemti, valahi, welsi, unguri, greci (am explicat in alta parte asta: De ce tigan si nu altminterea)
Buuun. Asta stim. Dar ce ne facem cu ceilalti?
Pen' ca si Bogdan Voicu, alt sociolog, mai bun, mai intelept si mai obiectiv decit nemernicu de Turambar (dar nu si mai frumos - ce e al meu e pus deoparte), are absolut aceeasi opinie.
Si, ca sa punem motzu pe coliva, bomboana pe tortu de griu cu nuca in el, mai vine un alt stimabil, onorabil, apreciabil si inexorabil, alt sociolog si mai si, si mai cel mai foarte obiectiv si purtator de neutralitate valorica la chimir, linga brishca si flueras de soc mult zice cu foc: Mircea Kivu.
Si Mircea Kivu spune fix si exact acelasi lucru in privinta etimonului "rom": nu. Sa raminem la "tigan", asa cum folosim si "unguri", la "nemti", la "greci".
Nu cred cǎ este relevant faptul cǎ în limba etniei existǎ sau nu cuvântul cu pricina. Din câte ştiu, în limba germanǎ nu existǎ cuvintele "neamţ" şi "german" şi nici în limba maghiarǎ - "ungur". Cu toate astea, reprezentanţii etniilor respective nu se simt jigniţi atunci când îi desemnǎm prin termenii menţionaţi. La urma urmelor, este vorba de termenul utilizat în limba românǎ, care nu e obligatoriu sǎ aibǎ aceeaşi rǎdǎcinǎ cu cel din limba etniei pe care o desemneazǎ. Ca român, nu m-am simţit niciodatǎ ofensat de termenul "valah", deşi în originea sa germanicǎ el înseamnǎ "strǎin".
Cititi, daca nu ma credeti si daca tot spuneti voi in sinea creerului vostru ca Turambar e dus cu capu, mama lui de rasist anacronic, huooo, fascistu. Cititi aceeasi opinie la oameni cu mustata mai lunga decit a mea (asta se cheama "legitimarea discursului prin recurs la autoritate", nu?)
Tz tz tz. Mama noastra de sociologi, ce rasisti ne-a facut pe noi gindirea asta umanista care se practica prin meseria asta a noastra. In loc sa ne ducem in ONG-uri sa tocam banii la statu european, minca-i-as eu portofelu sa i-l maninc de european fraer, sa ajungem noi niste ciini de rasisti cvasi-fascisti care sa nu accepte ca pot sa puna esenta de rom in prajituri la copii fara sa se gindeasca la alte prostii, fi-ne-ar gindurili complicate sa ne fie, cine ne-a facut frate in halu asta mai bine stateam la Telega si puneam porumb.
No, scratch that. I like Bucharest. No corn for me today, please.
:/ :p
Citeste tot...
joi, 21 octombrie 2010
Sa nu uiti, Darie
Sa nu uitati, bre atomicilor, sa nu uitatzi.
Scris initial acum un an. La fel de al naibii de actual si acum...
:/
* * *
Aseara, inainte de culcare, i-am povestit Martei din nou despre copilaria noastra. Marta face in cateva zile noua ani. Andra, de patru ani, statea langa ea, culcushita in pat intre Marta si Flo, pe semi-intuneric, ascultand dar in acelasi timp incercand sa ne si atraga atentia.
Le-am povestit despre desenele animate. Despre cele cinci minute de Mihaela si despre Albumul duminical, unde era singura data in saptamana cand aveam parte de desene animate capitalist-decadente. Despre cum treceau prea repede si despre cum ne apuca tristetea ca mai trebuie sa mai asteptam inca o saptamana.
Despre cele cateva ore de televizor si despre structura programului. Despre telejurnalul cu Ceausescu, despre Cantarea Romaniei cu Ceausescu si apoi din nou despre telejurnalul dinainte de culcare, tot cu Ceausescu.
Apoi ne-am amintit de banane si de portocale, si despre trauma pe care o avem si acum la adresa acestor fructe. Despre madelena olfactiva a mirosului de banana (ma rog, nu in termenii astia, dar pe-acolo ideea).
Pe urma copilul a adormit, pentru ca Marta la orele 10 cade ca rapusa de furtuna. Andra in schimb, noctambula, adoarme mai tarziu, si a ramas sa mai duduie pe langa noi, in timp ce incercam sa ne uitam la un mare film, cu un mare actor: Voici le temps des assassins, cu Jean Gabin. N-am reusit sa-l vedem pana la capat, eram prea obositi pentru o asemenea otrava vizuala de film rau si bine facut, cu femei rele si bine facute si cu barbati fraeri si cu crime si cu mult alb-negru si chiaroscuro si ceatza si film noir.
Pe urma citesc in dimineata asta, courtesy of Bogdan Voicu, articolul din Dilema Veche al lui Andrei Manolescu despre uleiul extravirgin de masline din salata daneza. Si imi aduc aminte de primele noastre experiente cu uleiul de masline, si cat de scump ni se parea, dupa '90, studenti fiind.
Si PS-ul sau conclusiv "P.S. Pe măsură ce trece timpul, asemenea poveşti se cer a fi însoţite de tot mai multe explicaţii şi note de subsol... " imi declanseaza toata aceasta curgere de amintiri si de litere si de taste.
Si apoi gandul fuge la naveta zilnica pe care am facut-o de la Telega la Campina, in masini in care in mod obisnuit nici animalele nu s-ar fi carat, daramite oamenii, inghesuiti si infrigurati. Si asta cand aveam noroc si cand prindeam loc in autobuz, ca au fost multe momente in care fie nu puteam sa ne urcam, de ce mare inghesuiala era, fie autobuzul pur si simplu nu venea si atunci plecam pe jos.
Si imi aduc aminte de toate astea si vad figura uimito-amuzata a Martei, cand ne intreaba daca pe vremea noastra era Hannah Montana si cum ii povestim noi despre curent electric si despre Internet si despre calatoriile cu avionul si despre facutul vacantelor in strainatate si despre libertate si alte chestii cam complicate si cam intorlocate.
Si imi dau seama ca ne-a trecut glontul pe la ureche. Si ca acesti copii ai nostri trebuie sa stie, sa STIE, SA STIE, rasa lor de copii liberi, inocentzi si rasfatzatzi, sa li se spuna in fiecare zi, cu fiecare respiratie, prin ce nu mai trec ei acum si prin ce ar fi putut sa treaca.
Sa fie indoctrinati ideologizati inoculati asha cum fac si popii si biserica asa cum fac si politicienii si televiziunile cu patima cu ura cu limpezime feroce a mintii si a sufletului si a carnii. Sa invete copiii mei si-ai nostri si ai vostri si sa stie. Pentru ca nu li se spune, din motive ideologice si de adormire, si e asa de usor sa adormi. Si sa te uiti la televizor si totul sa ti se para mestecat de-a gata si sa gandesti gandurile lor.
Si atunci iar fierbe sangele in mine. Si iar imi aduc aminte ce spunea acel mare ticalos al epocii proletcultiste, Zaharia Stancu: Sa nu uiti, Darie, sa nu uiti!
Baaaaaaa! Sa nu uitati ba, mama voastra de atomici rasfatzatzi, care le avetzi pe toate la nas de-a gata si care nu stiti ce viata ati fi trait daca ar mai fi fost comunistii. Sa nu uitatzi, fraierilor si copiilor si inocentzilor si lejerilor.
Mama voastra ca nu stiti si ca nu va spune nimeni si mama noastra ca uitam prea repede si ca ne lasam in mod periodic prostiti si momiti si pacaliti.
Citeste tot...
Cuvintele pot să
O alta felie de efemeritate care merita sa fie scoasa de la naftalina.
* * *
Silk touching the skin.
How quickly we learn the pain
Of growing older.
Citeste tot...
miercuri, 20 octombrie 2010
A taste of things to come
O trupa pe nedrept uitata: Blood Sweat & Tears.
Despre vremea care va sa vina.
Doamnelor si domnilor, stimati muzicofobi, un pic de tristetze senina la urechi.
Enjoy...
Sometimes in Winter
I gaze into the streets
and walk through snow and city sleet
behind your room
Sometimes in Winter
forgotten memories
remember you behind the trees
with leaves that cried
By the window once I waited for you
laughing slightly you would run
trees alone would shield us in the meadow
makin' love in the evening sun
Now you're gone girl
and the lamp posts call your name
I can hear, them
in the spring of frozen rain
now you're gone girl
and the time's slowed down till dawn
It's a cold room and the walls ask
where you've gone
Sometimes In Winter
I love you when the good times
seem like mem'ries in the spring
that never came
Sometimes In Winter
I wish the empty streets
Would fill with laughter from the tears
that ease my pain
Citeste tot...
marți, 19 octombrie 2010
Dormi in pace, complicatule!
Omul care a dat peste cap perceptia noastra liniara, simpla, gospodareasca despre realitate. Omul care ne-a aratat ca intr-un tarm de mare sta ascuns monstrul infinitului, ca in mic se replica marele, ca nu-i neparat nevoie sa alergam pina la capatul universului pentru a fi martorii neterminatului si ca buretele, norul, fulgul de zapada, fulgerul, copacul, creierul, spuma, bursa si poate chiar si textura intima a particulelor elementare au o filiatie comuna: complexitatea.
Dormi in pace, Benoit B. Mandelbrot, in faldurile complexe ale spatiului in care te-ai scufundat.
Sursa: ScienceBlogs.
Omagiu cu creta
The Mandelbrot set
PS: Si Camil Stoenescu i-a spus la revedere.
:(
Citeste tot...
Arta sinucigasa de evaluare a bakshishului korect
Pe vremuri, din motive profesionale (lucram la grila de programe, si trebuia sa stiu ce unde pun), am descoperit Third Rock From The Sun.
Si nu pot sa spun ca mi-a displacut. Nici nu m-a dat pe spate, insa are momente de cert umor. Uneori, in momentele de ploaie si de depresie autumnala, merita sa rontai cinci minute de useless American fun.
Ceea ce, in momentele de lenesa dolce vita far niente specifice acestei crize de sfirsit de lume si de apocalipsa, maica, sariti ne maninca, va doresc si Dvs.
John Lithgow e un actor oarecum subestimat, imho.
Deci, va rog eu, invatati de la profesionisti nobila arta a cum nu trebuie sa datz bacsis. Sau cum sa faci sa-ti creasca probabilitatea sa-ti dea chelneru cu tava in cap si sa obtii pe gratis un adaos de lichide de origine incerta in bautura.
:)
Citeste tot...
luni, 18 octombrie 2010
Ce bine ca existi, ce incintare ca te citim
INTREBARE
Domnule Profesor,
(Re)sursele noastre sufletesti sunt din ce in ce mai sarace (unde Re inseamna partea reala). Jungla capitalismului prost inteles si aplicat manelistic a dus la saracirea noastra spirituala si la ascutirea instinctelor salbatice. De cati ani, de aici inainte, ar avea nevoie acest popor pentru a-si reface sanatatea morala?
RASPUNS (Solomon Marcus):
Va marturisesc ca aceasta tendinta spre vizuni catastrofice asupra societatii romanesti ar trebui temperata. Am avut curiozitatea sa ma uit in ziarele unei perioade istorice pe care o consideram drept una dintre cele mai linistite din istoria romaneasca, anul 1900, si puteti face si dvs experimentul pe care l-am facut eu la Biblioteca Academiei.
Am constatat ca si oamenii de atunci aveau o viziune catastrofica. Incerc sa avansez ipoteza ca fiecare moment istoric se percepe pe sine drept unul exceptional, numai generatiile ulterioare restabilesc echilibrul. Nu neg ca ne aflam in fata multor probleme foarte grave, dar in acelasi timp, va marturisec ca particip la nenumarate actiuni culturale de o deosebita frumusete care imi arata o alta fata a lucrurilor decat aceea care devine vizibila cu precadere.
Academicianul Solomon Marcus in dialog cu cititorii, Campus News
Cititi tot si pe urma rasuflati usurati: au mai ramas destui oameni exemplari, intregi la cap si plini de intelepciune. E bine. E bine...
:)
Citeste tot...
Legitimarea utilitatii sondajelor in regim lingvistic licentios
Sau, cu alte cuvinte: daca pe Turambar nu-l credeati atunci cind va spunea ca filmuletul cu palma a fost hotaritor, dar fics pe invers, atunci macar pe SOV sa-l credeti, ca el le zice mai elocvent.
In p(*)... mea.
(*) p = probabilitatea de acceptare a ipotezei nule. orice statistician stie asta. cine s-a gindit la ce nu m-am gindit eu, sa va fie rushine la pielea obrazului, da?
:wink:
* * *
"S.O.VANTU: - De ce crezi ca e atat de disperat? E disperat ca stie ca pierde.
SERGIU TOADER:- Mai, dar e fantastic cum... deci incredibil... Asta cu caseta a jucat un rol important si chiar daca 44 cred ca e trucata, isi pastreaza optiunea de vot, nu?
S.O.VANTU: - Da tati, da. Adica pe romani ii doar in p..., ei s-au presetat deja.
SERGIU TOADER. - Da, am inteles.
S.O.VANTU: - Da mai, e trucata si du-te in p... ma-tii ca tot nu te votez. Alegatorii lui: "Da, mai, e adevarat, i-a dat o laba si unde da Basescu, creste", vorba imbecilului ala de Macovei.
SERGIU TOADER. - Da, corect."
Stenograme SOV - restu lumii (sursa: Ziare.com)
* * *
Deci ce zice distins mercenaru Sergiu? Despre ce cifre vorbeste dinsul in propozitie? Ai, aud?
"44 cred ca e trucata".
Va dati seama ca astea sint cifre Insomar, da?
Ei, uite si cifrele CCSB din aceeasi perioada:.png)
Deci ramine cum am stabilit: 44 la ei, respectiv 46 / 49 la noi. Si o evidenta preocupare la adresa datelor din partea power brokerilor.
Not bad. Not bad.
Golanashilor...
:wink:
Citeste tot...
Logaritmul lovește din nou
Unul din textele mai vechi, scris prin 2008, despre care mulți din cei cu care am stat de vorbă despre blogul ăsta mi-au spus că le-a plăcut.
Așadar, pentru cei dintre voi care poate nu ați avut ocazia să faceți o baie de teorie a istoriei, a la Turambar...
:wink:
* * *
Nu, nu este vorba despre matematică. Nici despre logaritmi, nici despre istoria lor. Ci despre cu totul altceva. O idee care mă vizitează de mult, de cel puțin 10 ani, alături de ideea de nostalgie anticipativă.
Despre ce e vorba? Despre percepția noastră non-liniară asupra istoriei, dată de distribuția non-uniformă a informației, dată de evoluția surselor de informație istorică și de nivelurile diferite de interes.
OK, OK: mai simplu, ca să înțeleagă toată lumea.
Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat între anii ’40, când a fost cel de’al doilea război mondial, și anii ’80, de exemplu, ni se pare că a trecut o groază de ani, pentru că știm că s’au întâmplat o groază de lucruri: dezastrul de după război, tensiunea premergătoare Războiului Rece, asediul Berlinului, Mahatma Ghandi, revenirea economică din anii ’50, desprinderea coloniilor, evoluția moravurilor, a tehnologiei, revoluția eșuată din Ungaria, anii ’60, the Beatles, the Summer of Love, invazia Cehoslovaciei, tranzistorul, Golful Porcilor și toate nemerniciile Războiului Rece...
Și exemplele, doar din 20 de ani până în anii ’60, și doar la foc automat, pe repede înainte, fără prea mari sforțări, pot continua grămadă. Și nici nu am intrat în anii ’70: Led Zeppelin, OPEC, inundațiile, cutremurul, punk, recesiunea economică...
Ei bine, ia încercați să vă găndiți la distanța dintre 630, să zicem, și 650. Anno Domini amândouă. E parcă doar un biet blip pe radarul istoriei. Dat fiind că mare lucru nu știm, sau nu am citit, sau nu ne interesează, despre acei ani, ni se pare o firimitură de timp. Când, de fapt, e vorba tot de 20 de ani trecuți în aceeași viteză, cu aceeași densitate de trăiri umane, care însă fie nu s’au transformat în documente istorice, fie nu ne interesează.
De aceea vorbesc de logaritmi. Precum distanțele diferite care, prin logaritmare, ajung să fie asemănătoare (de exemplu: de la 10 la 100 sunt 90 de unități liniar vorbind, însă în logaritm bază zece e diferența de la 1 la 2. De la 100 la 1000 sunt 900 de unități liniare, însă diferența logaritmică e aceeași: de la 2 la 3 – tot o unitate), la fel și în istorie, tindem în mod insidios, inconștient dar puternic și care ne afectează gândirea și înțelegerea istoriei, să privim printr-un ochean inversat și să măsurăm în minte cu lungimi diferite de timp perioade practic egale.
Cel puțin mie asta mi se întâmplă. De câte ori citesc texte istorice, trebuie să fac un efort conștient de recalibrare și să îmi amintesc că de la 1,200 BC la 800 BC sunt 400 de ani, adică tot atât cât de 400 BC la 0 AD sau de la 1,600 AD la 2000 AD. Și câte știm / ne închipuim că s-au întâmplat între 1,200 și 800 BC, și câte știm că s-au întâmplat între 1940 și 1960, darămite între 1,600 și 2,000!
E drept că pe vremurile acelea lucrurile nu se întâmplau cu aceeași viteză, că interacțiunile între oameni erau mult mai puține. Asta din două motive: pe de o parte, pentru că populațiile erau mult mai mici (un trib mare avea maxim 100 mii de oameni, adică aproximativ cât un biet oraș mediu din zilele noastre); pe de altă parte, datorită izolării spațiale și limitărilor tehnologice (să străbați o distanță de 100 de km era o aventură de zile întregi, plină de primejdii și efort, în timp ce acum, dacă ne chinuim un pic, într-o oră suntem acolo). Dar asta nu înseamnă că acolo, nevăzuți, neștiuți, nu au trecut tot 400 de ani.
Ca să nu mai spun că, pe măsură ce ne scufundăm în trecutul preistoric, lucrurile se agravează. Ce mi’e 10,000 BC, ce mi’e 11,000 BC? Tot Magdalenian era, tot pietre de râu și piei neargăsite și inventarea agriculturii. Când, de fapt, sunt 1,000 de ani. Adică fix distanța dintre 1,000 AD și 2,000 AD. Adică fix distanța de la Cruciade și de la Willhelm cuceritorul și de la huni și Gelu, Glad, Mennumorut și până la Internet și Spice Girls.
Concluzia? Cu grijă când intrăm cu gândul în istorie. Trebuie să conștientizăm această tendință de percepție non-liniară, exponențială, și să-i aplicăm logaritmul de rigoare. Adică ln (800 BC – 1200 BC) = ln (1960 – 1940). Și ln (10,000 BC – 11,000 BC) = ln (2,000 AD – 1,000 AD).
Ați înțeles? Logaritm. Și atunci sunt toți egali, în vastele câmpii de vânătoare ale minții noastre. Hunii. Celții. Revoluția agricolă. Pitecantropii și neandertalii. Ieșirea din Africa. Renașterea. Războiul Rece. Beatles. Indo-europenii. James Cook. Rusia kieveană. Aztecii. Și OPEC, of course. Și Spice Girls, mânca’le’ar istoricul pe ele de țâțoase sexoase și pline de sevă de mit.
:)
Citeste tot...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
