vineri, 29 octombrie 2010

Antropologia limiteaza Romania

Discutam aseara cu un prieten care de ceva timp e plecat in Australia si care s-a intors citeva saptamini in tara, sa rezolve niste probleme de sanatate ale tatalui sau.

Inevitabil, a venit vorba despre rugby. Daca se uita, daca ii place, cum sta rugby-ul in Australia.

Pe unii din voi o sa va mire: rugby-ul, asa cum il stim noi, adica Rugby Union, nu este nici pe departe cel mai popular sport acolo, fiind clar surclasat de fotbalul australian si de Rugby League, variatii mai dinamice, mai spectaculoase, dar si mai stereotipizate, ar spune unii, including myself, ale codului Union.

In cele din urma, am ajuns sa discutam si despre rugby-ul in Romania si despre motivele suferintei sale actuale. Si mi-am amintit de textul acesta pe care il scriam acum ceva timp. Si m-am gindit ca poate unii dintre Dvs nu au avut ocazia sa-l citeasca.

Drept pentru care il scot de la cutia cu uitare, pentru ca asta este soarta articolelor serioase pe blog, sa se scufunde intr-o mare de distractie eftina, superficiala si recenta, si va propun sa reflectati asupra legaturii dintre valorile dominante dintr-o societate si sporturile sale preferate. In cazul nostru, dintre valorile romanilor si fotbal.

Si pe urma va rog sa va uitati la un filmulet care vorbeste de maniera cit se poate de retorica, cu un patos shakespearian, despre aceste valori. Filmuletul este scurt si remarcabil realizat. E o bijuterie de retorica. Nu stiti ce pierdeti daca nu va uitati.

Hai, Crouch Touch Pause Engage!

PS: Articolul era mai lung. Preiau doar partea care mie mi se pare relevanta. Daca vreti, il puteti citi pe tot, daca va lasa inima, fierea, ficatul, creerul si timpul disponibil.

* * *

[...] o ultimă considerație etnologică, antropologică, impresionistă, spuneți-i cum vreți. Hai să încercăm să înțelegem de ce nu sunt bani în rugby în România, dar în fotbal sunt, spre deosebire de Anglia sau Franța, unde sunt și pentru rugby, și pentru fotbal. O să vedeți mai jos de ce spun "antropologică".

Las la o parte diferențele de mărime dintre sumele alocate în general sportului în țările bogate și în cele sărace. Este evident că e o corelație strînsă între nivelul de bogăție al țării respective și banii pe care societatea și-i permite să-i aloce pe un domeniu care se situează relativ sus pe scara de nevoi a lui Maslow cum este sportul. Cînd ești sărac aloci mult mai puține resurse pentru distracție. Dar nu despre asta e vorba acum. Mă interesează comparația relativă, nu cea absolută. Banii în rugby raportați la cei din fotbal, în România. La fel și în Anglia sau în Franța.

Nu am aici cifre exacte, însă este evident că în România se bagă mult mai puțini bani în rugby, raportat la fotbal, decît se bagă în Franța sau în Anglia. Deși și în aceste țări fotbalul bate rugby-ul ca popularitate, totuși raportul bani rugby : bani fotbal nu este atît de dezechilibrat. De ce?

Sporturile preferate dintr-o țară oglindesc în bună măsură moravurile, poftele, nevoile, năzuințele, felul în care oamenii din țara respectivă văd lumea și viața. Adică valorile semnificative din societatea respectivă.

Un exemplu ar fi cursele auto. Avem țări unde se mănîncă Formula 1 pe pîine, sau alte sporturi automobilistice – oglindire a interesului arătat pentru locomoția mecanizată în viața de zi cu zi. Păi dacă toată ziua stau cu volanul în mînă, încet-încet încep să-i apreciez și să vreau să mă uit la cei care conduc foarte repede, foarte bine, care se întrec în domeniul ăsta.

În schimb, în țări unde experiența zilnică a interacțiunii cu animalul cu cai-putere nu este prea răspîndită, din motive de sărăcie, de lipsă de infrastructură etc, acolo Schumacher nu prea e cunoscut și nici cursele auto clandestine nu sunt la modă. Uitați-vă și la România cum s-a dezvoltat această pasiune pe măsură ce s-a mărit parcul auto.

La fel și cu rugby-ul sau cu fotbalul. Ele oglindesc într-o anumită măsură (repet: într-o anumită măsură; mai sunt și altele la mijloc: istoria de introducere a sportului, condițiile fizice, etc. - nu intru în detalii), deci ele oglindesc într-o anumită măsură apetența societății pentru un anumit set de valori.

Hai să vedem ce valori oglindește fotbalul, spre deosebire de rugby?

Eu aș spune că principala diferență o face șmecheria. Trickul. Fenta. Păcăleala. Driblingul. Cîștigul din gleznă. Fotbalul este în mai mare măsură îmbibat valoric de aceste valori, de aceste atribute. Fotbalul are încrustat în el, în esența sa o oarecare ușurință, păcăleală, trickery.

Don’t get me wrong. Nu o spun de manieră depreciativă. Știu că și în fotbal se pune mult suflet, mult efort, multă sudoare și muncă și consecvență. Însă scris cu litere de foc în regulile sale, din însăși maniera în care se folosește mingea, fotbalul este predispus la cîștigul pe bază de ciupeală. Una din calitățile de bază căutate în fotbal este fenta, driblingul. Îți depășești adversarul că ești priceput în șolduri, că îl trimiți la țigări în stînga și tu te duci pe dreapta. Că i-o dai printre picioare. Că o pui la vinclu.

Valorile implicite în toate aceste lucruri apreciate în fotbal sunt priceperea șmecherească, descurcăreala, usurința, eleganța mișcării, grația lipsită de efort. Vedetele sunt Pele, Maradona, Ronaldinho, Van Basten, Figo, Hagi. Nu Bumbescu, Materassi sau cine știe ce alt fundaș care rupe tot.

Exact cam ce le place românilor. Ușor, din poignet, dacă se poate. Nu spun că toți românii sunt așa, însă că e prevalență mai ridicată decît în rîndul altor popoare de obținere a succcesului în viață prin aceste mijloace.

În schimb, la rugby, deși și acolo fenta e apreciată, plecatul pe gaură, scoaterea adversarului și pasa elegantă, totuși o mult mai mare pondere o au perseverența, chinul, lupta centimetru cu centimetru, violența bine controlată, puterea și cooperarea. Pilierul puternic, flankerul care te rupe din placaj, centrul care e în stare să străpungă zidul de apărare. Oamenii care se leagă în grămadă și cine poate poate, cine nu, nasol de el. Cine e tare, ăla împinge. Logica lui "Pe aici nu se trece". În rugby nu prea e loc de șmechereală. Ori poți, ori nu poți. E vorba de putere. De perseverență. De luptă. De încrîncenare, nu de giocozitate din gleznă.

Ei bine, tocmai aceste valori le găsești în mai mică măsură la români și în mai mare măsură la englezi sau la francezi. Taci din gură și sapă. Bagă capu’n pămînt și împinge. Nu te văita, luptă. Nu mai poți? Ce e aia “nu mai pot”? Luptă, în mama mă-tii de neputincios. Luptă! Împinge, nu te lăsa. Ai fost pus la pămînt? Nu-i nimic. Scoală, că avem treabă. Curge sînge? Nu te văita! Un fleac. Șterge-te și vino încoace, că ne năpădesc ăștia. Nu avem timp de văicăreală.

Internetul e plin de filmulețe haios-educative care arată diferența dintre jucătorii de fotbal și cei de rugby în privința simulărilor, a cinstei în joc și a toleranței la durere, suferință, șoc și violență. Ele sunt reprezentative pentru această analiză de diferență de valori: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului.

Vedeți? Chestie de stil, care de fapt reflectă valori diferite. Valorile din viața de zi cu zi care se reflectă în sportul care îl preferă lumea. Adică antropologie, oameni buni. Studiul valorilor, al practicilor cotidiene specifice unui grup bine definit. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Nu aia înaltă, cu picturi și muzică simfonică și cu Bach și Shakespeare și Brîncuși, ci cea de zi cu zi: obiceiuri, proceduri, practici, năravuri, inerții de acțiune la marginea conștientizării.

Aceste grade diferite de popularitate provoacă efecte în cascadă: ratinguri diferite la televizor, volume diferite de spectatori, deci mai mulți sau mai puțini bani din publicitate, deci, în fond și la urma urmei, mai mulți sau mai puțini bani către cluburi, jucători, federație, antrenori, arbitri, dotări etc.

De fapt, aici vroiam să ajung. Felul în care valorile din societate se reflectă în popularitatea sporturilor urmărite. Scandinavii urmăresc schi fond și atletism. Rușii se uită la șah. Americanii la curse auto. Românii, și latinii în general, se uită la fotbal. De ce? Pentru că aceste sporturi sunt după chipul și asemănarea lor, a spectatorilor. Ce promovează la nivel inconștient aceste sporturi? Ce valori? Ce priceperi? Ce căi spre succes și victorie? Singur sau în echipă? Cu mintea sau cu pumnu'? Cu fenta sau cu perseverența? Cu putere sau cu fuga?

Dacă stai să te gîndești bine, valorile prezentate mai sus ca fiind specifice rugby-ului în comparație cu fotbalul: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului, sunt exact valorile dezirabile în grupul de războinici de pe vremuri. Năvălitorii vikingi, englezii care au cucerit lumea, francezii lui Napoleon. Știu, știu. O să mă acuzați de impresionism, de comparație scăpată din mînă. Dar vă spune Turambar: este ceva aici, în toate astea. Diferența dintre români și francezi și englezi. Diferența dintre un popor de cuceritori și unul de cuceriți, de mereu înjugați și slugi la alții.

Asta trebuie făcut în România dacă vreți să crească popularitatea rugby-ului. Să dezvolți mîndria, apetența pentru luptă, pentru disciplină, pentru sacrificiu, pentru plăcerea violenței bine ținută în frîu, pentru beneficiile perseverenței și a pusului capului în pămînt să împingi, nu să cazi în genunchi. Restul e pur și simplu jelanie de-aia de-a noastră balcanică. Vai, maică, în ce hal a ajuns rugby-ul în România. Vai, ce cîini eram și ce javre am ajuns.

Răspunsul este unul non-ipocrit și ne-politic corect. Am ajuns niște javre pentru că poporul român în momentul de față este cam javră, cam dedulcit la cîștig facil, la tunuri, la cum să facă să meargă lucrurile fără să pună osu'. De-aia pune atît de multă lume botu' la fotbalul lui Jiji și al lui Mitică Corleone. Pentru că în fibra sa intimă nu vrea să pună osul, ci mai degrabă îi place să se jelească ce greu este.

Și părerea mea este că, dacă vrem să facem o campanie de popularizare a rugby-ului pe bloguri, asta trebuie făcut: scos în evidență care sunt valorile dificile, calea cea grea pe care Hercule s-a hotărît să o urmeze, perseverența, lupta centimetru cu centimetru, pumnii din grămadă. Nu trebuie să ne speriem. Asta e viața. Trebuie să învățăm să împingem. Cum spunea Martin Johnon în finala cu australienii de la Cupa Mondială din 2003, cînd le-a fost dat un om afară din grămadă și unul din ei se plîngea: “Și noi acum ce facem?”, iar Martin Johnon, căpitanul echipei și linia a doua, s-a zburlit la el mînios: “Shut up and shove!”.

Vedeți. Asta trebuie să învățăm. Și în rugby, și în viața de zi cu zi, și pe bloguri, și peste tot: să împingem și să nu ne mai jelim ca niște babe. Și pe urmă putem să dăm și drumul la minte pe trei sferturi, să facem eleganțe cu ea...

:)

A Game of Inches


10 comentarii:

Dragos Bora spunea...

"Hai să vedem ce valori oglindește fotbalul, spre deosebire de rugby?"

Cum spunea prietenul meu GP, fotbalul oglindeste o singura 'valoare'. Trasul de timp. E singurul sport in care poti sa tragi de timp. In rest... Handbal, baschet, joc pasiv... Tenis ori volei nici nu se pune problema s.a.m.d. De rugby ce sa mai spunem... Ai prins găina, fugi cu ea inainte. Si-o dai doar inapoi... Si apropo de antropologie, in unele zone istorice al Romaniei, la inmormantare, dupa ce s-a asupat groapa cineva din familie arunca peste groapa groparului (nu bloggerul! :) ) o gaina si spune ceva de felul "Ce-a fost al meu pelumea asta sa fie al tau pe lumea cealalta!". Miscarea e cam ca la rugby. Protocronistii ar spune ca de aici s-a pornit jocul de rugby. :)

"Asta trebuie făcut în România dacă vreți să crească popularitatea rugby-ului."

Da, si-ar mai trebui scris un regulament, eventual simplificat pentru inceput, un regulament pe intelesul tuturor. Regulamentul sa fie scris, de preferat, de un insider al sportului.

matusalem spunea...

Noroc ca mi-a fost lene sa citesc totul... In schimb comentariul de deasupra l-am citit de 2 ori... E savuros... :))))

Anonim spunea...

Daca tot vorbim de antropologia sportului, stim ca fotbalul si rugbyul vin din aceeasi cultura anglo-saxona.

Kilroy spunea...

Huff, da' cata ura ai avut in tine cand ai scris articolul (ca sa parafrazez un banc ce imi place). Ca tare lung a mai fost.
In schimb, sunt de acord cu concluziile. Motivul principal pentru care imi place rugby-ul este faptul ca e un sport de echipa. Colaborare este cuvantul cheie, si vedetele nu pot face nimic singure.

rosunm spunea...

Da' nemtii de ce nu au rugby? Ca perseverența, lupta centimetru cu centimetru etc. au

Dragos Bora spunea...

:-) Pai e simplu. Un neamtz, nemtzii-s, prea corecti, prea demni pentru ca sa ia mingea-n bratze si sa fuga cu ea-n poarta precum Webb Ellis numa' ca sa dea si ei o boabă.
Englezii-n schimb au fost niste shmenari toata istoria. Si-nca mai sint. :-)

Starbuck spunea...

"gicozitate" vine de la gica hagi sau gicu dobrin ?

fly-half spunea...

Rugby League (cunoscut mai degraba drept "Rugby in 13" in lumea non-anglofona) e cool, dar parca totusi imi place mai mult Union.
Unul dintre jucatorii mei preferati, Jason Robinson, a fost un mare jucator de League in primul rand, insa totiamatorii de rugby il tin minte pentru eseul din finala RWC 2003: http://www.youtube.com/watch?v=HjG60StEFdQ

richard spunea...

Mda, cam ase cu vikingii si axiologia lor. Axiologie vine de la "axe"?

Anonim spunea...

Breh, fotbalul australian e mai popular in Melbourne si Adelaide.

In Sydney si Brisbane nu exista decat un singur club (in total). In schimb rugby nu prea exista decat in NSW si QLD...

Probabil ca prietenul tau e din Melbourne ;-)

Ce ti-e si cu estimarile astea sociologice. Ale boali reprezentativitati... ;-)